1

UNIVERSITATEA AGRONOMICĂ ŞI DE MEDICINĂ 

VETERINAR Ă “ION IONESCU DE LA BRAD” IA ŞI

Facultatea de AGRICULTUR Ă 

Prof. univ. Teodor ROBU

PL NTE MEDICIN LE
Ş I ROM TICE

I I
2006
 

  2

CUPRINS
CAPITOLUL I SCURT ISTORIC .....................................................................................3 
1.1. ISTORICUL PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE.................................3 
1.2. ISTORICUL UTILIZĂRII PLANTELOR MEDICINALE şi AROMATICE Î  N
ROMÂNIA ...........................................................................................................................7  
CAPITOLUL II CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE şi AROMATICE....11 
2.1 DUPĂ CRITERII BOTANICE....................................................................................11 
2.2. CLASIFICAREA DUPĂ MEDIUL DE VIAŢĂ........................................................12 
2.3. CLASIFICAREA DUPĂ UTILIZĂRILE TERAPEUTICE......................................15 
CAPITOLUL III PRINCIPIILE BIOACTIVE DIN PLANTELE MEDICINALE.........20 
3.1. ISTORIC......................................................................................................................20  
3.2. APA.............................................................................................................................23  
3.4. SUBSTANŢELE ORGANICE ..................................................................................23 
Clasificarea sumar ă a ozelor..............................................................................................24 
Clasificarea sumar ă a ozidelor...........................................................................................25 
CAPITOLUL IV. PROPRIETĂŢILE TERAPEUTICE ALE PRINCIPIILOR ACTIVE
 
............................................................................................................................................34
4.1. PRINCIPII CU INFLUENŢĂ ASUPRA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL......34 
4.2. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA SISTEMULUI NERVOS
VEGETATIV......................................................................................................................36 
4.3. PRINCIPII ACTIVE CU FLUENŢĂ ASUPRA GANGLIONILOR VEGETATIVI.
 
.............................................................................................................................................37
4.4. PRINCIPII ACTIVE CU ACŢIUNE CURARIZANTĂ............................................38 
4.5. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI
CARDIOVASCULAR .......................................................................................................38  
4.6 PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI RESPIRATOR 40 
4.7. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI DIGESTIV .....41 
4.8. PRINCIPII CU INFLUENŢĂ ASUPRA APRATULUI RENAL .............................43 
4.9. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ HORMONALĂ..........................................43 
CAPITOLUL 5 PARTICULARITĂŢI DE CULTUR Ă ALE PLANTELOR
MEDICINALE ŞI AROMATICE.....................................................................................45 
5.1. ROTAŢIA CULTURILOR .........................................................................................45 
5.2 FERTILIZAREA..........................................................................................................46 
5.3 LUCR ĂRILE SOLULUI..............................................................................................47 
5.4 ÎNMULŢIREA .............................................................................................................48  
5.5. RECOLTAREA, ŞI PREGATIREA PMA DIN FLORA SPONTANAÎN VEDEREA
VALORIFICĂRII...............................................................................................................53 
5.6. TRANSPORTUL PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE........................58 
5.7. CONDIŢIONAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE ...................59 
5.8. USCAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE .................................61 
5.9. AMBALAREA ŞI PĂSTRAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE
 
.............................................................................................................................................63
CAPITOLUL 6 MODUL DE UTILIZARE AL PLANTELOR MEDICINALE SI
AROMATICE....................................................................................................................64 
CAPITOLUL 7. PLANTE MEDICINALE DIN FLORA SPONTANĂ .........................73 
TERMENII BOTANICI ....................................................................................................84 
INDEX EXPLICATIV AL TERMENILOR MEDICALI................................................91 
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................104 
 

  3
 
CAPITOLUL I SCURT ISTORIC

1.1. ISTORICUL PLANTELOR MEDICINALE SI

AROMATICE

Odată  cu luarea în cultur ă  acum 10-15 ani a primelor

 plante agricole (porumbul în Mexic, grâul în Orientul Mijlociu)
omului i-au atras atenţia probabil şi unele plante care şi
întâmplător s-au dovedit a avea efect vindecător. Omul primitiv
din instinct din întâmplare sau din disperare a început să-şi aline
unele suferinţe cu anumite plante. Aceste atitudini sunt atestate
de manifestările instinctuale ale unor animale bolnave şi ale unor
triburi actuale puţin evoluate, care utilizează plantele medicinale
în scopuri tămăduitoare.
Descoperirea unor seminţe de chimion arse, care datează 
din neolitic, atestă faptul că omul acelei epoci le utiliza în scopuri
medicinale sau aromatice.
Alte dovezi arheologice, demonstrează  că  primele
comunităţi umane, utilizau specii cum ar fi: Cânepa, Macul,
Măselariţa, Muştarul, Salvia etc. precum şi unele balsamuri sau
r ăşini.
Dovezi scrise despre utilizarea plantelor medicinale şi
aromatice datează din jurul anului 6000 ş. e .n. de la sumerieni. în
 jurul anului 5000 î.e.n. babilonienii şi asirienii au întocmit un
dicţionar de plante medicinale şi aromatice (Biblioteca lui
Asurbanipal cu 20 000 tă bliţe) şi au înfiinţat în oraşul NINIVE o
gr ădină botanică cu plante medicinale şi aromatice.
În China şi Egiptul Antic s-au găsit dovezi ce tr ădează 
utilizarea plantelor medicinale şi aromatice încă din mileniile IV-
III î.e.n. Manuscrisele chinezeşti descriu cca. 6000 plante,
folosite pentru vindecare.
 

  4

  La BRITISH MUSEUM din Londra există  conservate

tă bliţe din lut de unde reiese că asirienii cultivau macul încă de
 pe la anul 2700 î.e.n., aceasta fiind o dovadă de netăgăduit despre
introducerea în cultur ă a plantelor medicinale şi aromatice.
Pe papirusurile egiptene vechi de 5-6 milenii s-au descifrat
mii de reţete complexe care fac referiri la peste 200 specii printre
care: coriandrul şi ricinul.
În India veche între vestitele VEDE între care şi YADJUR-
VEDA (ştiinţa vieţii lungi) recomandă  utilizarea plantelor
medicinale încă  de acum 3000 ani. Medicul indian SASRUTA
(sec. IV î.e.n) descrie cca. 700 plante , indicând ecologia, epoca
de recoltare etc.
O vechime asemănătoare au şi dovezile care provin de la
unele triburi amerindiene, de unde rezultă că acestea foloseau în
special amestecurile din plante sau extractele complexe.
Unii cercetători (Dr. J. A. DUKE-1985) consider ă că deşi
aflându-se la mari distanţe şi neavând nici o legătur ă  cu
civilizaţia Chinei antice , totuşi amerindienii se bazau pe acelaşi
 principiu şi anume: "corpul omenesc este capabil de a selecta
dintr-un complex substan ţ ele care-i sunt necesare".
De o importanţă deosebită se bucurau plantele medicinale
şi aromatice în Grecia antică şi în Imperiu roman.
Hipocrat (460-377 î.e.n.) supranumit părintele medicinii a
descris 236 plante medicinale prescriindu-le în diferite boli. El a
 propagat ideea lui Asklepios din Tesalia :" în tâi cuvântul , apoi
 planta  şi la urmă cu ţ itul" . Lui Hipocrat i-au urmat Teofrast, apoi
Dioscoride (sec. I î.e n.) care este considerat părintele
farmacognoziei, şi care în lucrarea " De materia medica  "a
inventariat 500 de droguri de natur ă  minerală, vegetală  şi
 

  5

animală, până  în Evul Mediu fiind cartea de că pătâi în

cunoaşterea medicamentelor.
Plinius cel Bătrân (24-79 e.n.) în 37 de volume
" HISTORIA NATURALIS " descrie 250 de droguri numai de
origine vegetală, provenite de la cca. 1000 specii.
Tot cam în aceeaşi perioadă LUCIUS CALUMELLA, care
era un faimos agronom a scris mai multe volume despre
agricultur ă, descriind cultura speciilor  Inula helenium, Canabis
 sativa, Crocus sativus.
O parte din aceste cunoştinţe au fost transmise şi
învăţătorilor Imperiului Roman, astfel CELSUS în opera sa " DE
 ARTE MEDICA" descrie tot 250 plante medicinale şi aromatice
cu utilizările lor. De remarcat este, că  multe din recomandările
învăţătorilor acelor vremuri au valabilitate şi astăzi.
Învăţaţii arabi asimilând cunoştinţele eleno-romane ale
anticilor Orientului îndepărtat şi îmbinându-le cu cunoştinţele
 proprii, în operele lor au descris mii de plante medicinale şi
droguri, pe care le-au transmis până în epoca Renaşterii. Astfel se
 pot aminti învăţaţi ca RHAZES, SERAPION, MESSUE şi
vestitul AVICENA (IBN-SINA) care a sintetizat în lucr ările sale
"CANONUL STIINTEI MEDICALE " multe cunoştinţe în
domeniul fitoterapiei
În Evul Mediu plantele medicinale şi aromatice erau
cultivate mai ales în mănăstiri, iar deţinătorii modului de utilizare
erau călugării.
Stareţa HILDEGRAD VON BINGEN (sec. XII) este autoarea
unei căr ţi intitulată " PHISIKA" unde pe lângă  alte medicamente
 prezintă şi 270 specii de plante medicinale cu utilizările lor
Dezvoltarea cunoştinţelor despre plantele medicinale şi
aromatice s-a extins şi la primele Universităţi cum ar fi:
 

  6

MONTPELLIER (sec. X ); PARIS, BOLOGNA, PADOVA,

 NEAPOLE, CAMBRIDGE, TOULOUSE (sec.XI-XIII). Marii
 botanişti ai Renaşterii ca Paracelsus, Lobel, Mattioli, Cesalpino 
etc. au descris pe larg şi proprietăţile medicinale ale speciilor
cultivate, iar alţi ca JUAN FERNANDEZ, ALPINO CHARLES
LECLUSSE au studiat şi plantele din "LUMEA NOUA"
În 1545 sa înfiinţat prima gr ădină  botanică  de plante
medicinale şi aromatice la Padova. Mai târziu (sec. XVIII)
descoperindu-se primele substanţe din plante, a fost necesar ă 
cultivarea acestora pe suprafeţe întinse pentru asigurarea
cantităţii de drog necesar ă. Pe parcurs s-au elaborat tehnologii
 perfecţionate de cultivare a noi plante şi în paralel s-au obţinut
variate medicamente la scar ă industrială.
Statisticile O.M.S. din ultimii 10 ani apreciază că în ţările
în curs de dezvoltare plantele medicinale reprezintă  cca. 80%
dintre alternativele de tratament. în ţările avansate 1/3 din
medicamente sunt de origine vegetală, cele mai multe pentru
terapia afecţiunilor cardio-vasculare, digestive, respiratorii etc.
tendinţa în viitor este de a promova tot mai mult politica
medicamentelor de origine vegetală, pure nepoluate, şi
integrabile în organism.
În prezent sunt izolate peste 55 000 substanţe bioactive din
 plantele medicinale şi aromatice.
 

  7

 
1.2. ISTORICUL UTILIZĂRII PLANTELOR MEDICINALE şi
AROMATICE Î  N ROMÂNIA

În România arta vindecării bolilor prin plante are o veche

şi bogată  tradiţie, fapt confirmat şi de unele descoperiri
arheologice care au scos la lumina zilei atât unele medicamente
(colire, unguente), cât şi unele vase speciale în care se preparau
acestea (infuzoare, pâlnii de lut ars etc.)
Datorită  poziţiei geografice şi condiţiilor pedo-climatice
teritoriul României a fost mereu leagănul unei vegetaţii
abundente şi variate. Au fost identificate peste 3600 de specii,
cărora str ămoşii noştri le-au dat peste 500 de nume.
HERODOT considerat părintele istoriei-menţionează  cu
500 de ani î.e.n. că geto-dacii care erau "cei mai viteji  şi cinsti ţ i
dintre traci", aveau cunoştinţe despre întrebuinţarea plantelor
medicinale şi aromatice
DIOSCORIDE cu patru secole mai târziu, medic fiind în
armata lui Nero semnalează  în faimoasa sa lucrare " MATERIA
 MEDICA" că  pe teritoriul Daciei se utilizau mult plantele
medicinale şi aromatice, fie pentru tămăduirea bolilor, fie în scop
cosmetic sau ca aromatizant alimentar.
Imediat după  cu cucerirea Daciei de către romani arsenalul de
 plante medicinale şi aromatice s-a îmbogăţit cu specii noi
indigene cunoscute mai înainte de greci şi romani.
 Numeroase alte documente atestă şi întăresc ideea utilizării
 plantelor în medicina empirică a poporului român, Dintre acestea
amintim existenţa a numeroase documente datând din secolul XII
şi până  în secolul XVI. Prima carte de plante medicinale şi
aromatice a fost tipărită  la Cluj în anul 1578 şi s-a numit
 

  8

" HERBARIUM ". Mai târziu în 1652 se tipăreşte la Târgovişte

" PRAVILA LUI MATEI BASARAB" unde se precizează  că 
"vraciului  şi revine sarcina s ă  cerceteze ierburile spre a
descoperi pe cele cu propriet ăţ i de vindecare  şi împotriva
otr ăvurilor  "
În 1694 apare " LEXICONUL SLAVO-ROMÂN " în care se găsesc
numeroase recomandări privind denumirea şi utilizarea unor
 plante medicinale şi aromatice cum ar fi: izma, muştarul,
muşeţelul etc.
În hrisovul domnitorului GRIGORE GHICA emis în 1725
la înfiinţarea spitalului Pantelimon din Bucureşti printre altele
este menţionat rolul farmacistului în cunoaşterea plantelor în
general şi cunoaşterea plantelor medicinale în special, necesare
spitalului nou creat pentru tratarea bolnavilor.
În lucrarea manuscris " HOMINA VEGETABILIUM "
alcătuită  în 1783 de preotul calvin BENKO IOSIF sunt
menţionate denumirile româneşti ale unor specii de plante
medicinale colectate în farmaciile din Transilvania şi Muntenia.
Lui P. SIGERUS şi revine meritul în 1791 de a fi publicat
"SIEBENBURGISHE QUARTALSCHRIFT " în mai multe limbi,
 printre care şi română, unde apare o listă  aproape completă  a
 plantelor medicinale din Transilvania
La începutul secolului al XIX-lea, SAMUIL VULCAN,
concepe o lucrare manuscris numită  "TRACTATUL  DESPRE
VINDECAREA MORBURILOR POPORULUI DE LA TIERA" de
unde rezultă  că plantele medicinale aveau o pondere importantă 
în vindecarea bolilor mai ales în mediul rural din Transilvania.
Toate acestea documente atestă că din cele mai îndepărtate
timpuri, plantele medicinale şi aromatice au avut o largă 
 

  9

întrebuinţare pe teritoriul României şi au constituit mijlocul cel

mai important pentru a preveni şi combate multe boli
Începând cu sfâr şitul secolului al XVIII începutul secolului
XIX-lea plantele medicinale şi aromatice utilizate până  atunci
mai mult pe bază  de tradiţii, încep să  formeze în unele ţări din
Europa obiectul unor cercetări cu scopul de a stabili dacă  se
confirmă activitatea terapeutică atribuită de medicina empirică, şi
 pentru a preciza care sunt substanţele care acţionează.
În 1906 s-a izolat din capsulele de mac opiu din care se
extrage morfina, care este r ăspunzătoare de acţiunea somnifer ă a
acestui produs.
Pe parcursul anilor până  astăzi plantele medicinale şi
aromatice utilizate empiric au fost supuse studiilor biochimice
descoperindu-se noi şi noi substanţe bioactive. Concomitent
cercetătorii au încercat copierea şi fabricarea sintetică  a unor
substanţe bioactive, însă  produsele de sinteză, pot avea reacţii
neprevăzute în organism fiind mai greu tolerate. Mai mult chiar
unele din principiile bioactive elaborate de celulele vegetale nu
 pot fi înlocuite cu substanţe de sinteză.
În prezent în medicina popular ă a ţării noastre sunt folosite
cca. 870 de specii. Aproximativ 200 sunt studiate din punct de
vedere chimico-farmacodinamic, iar cca. 100 de plante sunt
utilizate curent în automedicaţie
Pe măsur ă  ce ştiinţa cucereşte tot mai mult teren, tărâmul
 plantelor medicinale şi aromatice este mai profund explorat.
Astfel s-au identificat şi continuă  să  se identifice nu numai
 plantele spontane cu virtuţi terapeutice, dar şi bazinele cele mai
importante şi mai bogate în asemenea specii, iar prin studii de
laborator s-a precizat conţinutul lor în principii active funcţie de
mediul biologic în care tr ăiesc.
 

  10

În urma unor cercetări chimice de laborator s-a stabilit că 

în flora ţării noastre spontane există  numeroase specii care pot
înlocui produsele vegetale din import. Dacă se acţionează energic
 pentru redresarea şi valorificarea plantelor medicinale şi
aromatice din România cu un conţinut bogat în principii active, şi
dacă se iau măsuri de introducere în cultur ă a noi specii de plante
medicinale şi aromatice autohtone sau str ăine, pot fi reduse
substanţial aceste importuri.
La aceasta se adaugă protejarea speciilor din flora spontană cu o
r ăspândire limitată şi creşterea productivităţii la speciile cultivate.
 

  11

CAPITOLUL II CLASIFICAREA PLANTELOR

MEDICINALE şi AROMATICE

2.1 DUPĂ CRITERII BOTANICE.

În această  clasificare Plantele medicinale aromatice s-au

clasificat în principal pe baza criteriilor morfologice, luându-se
ca referinţă  Flora R.S.R (cele 13 volume) apărută  în intervalul
1952-1976 (24ani).
Determinarea Plantelor medicinale şi aromatice pe baza
Florei R.S.R este greoaie deoarece această  lucrare se adresează 
specialităţilor şi cuprinde toate speciile Pteridofitelor şi
Spermatofitelor. De aceea s-a adoptat o clasificare mai simplă 
 pentru recunoaşterea plantelor medicinale şi aromatice astfel:
A plante f ăr ă flori;
B plante cu flori B I - arbori, arbuşti;
B II - plante erbacee.

Grupa plantelor erbacee  a fost împăr ţită  în 6 subgrupe

după culoarea florilor astfel:
   plante f ăr ă învelişuri florare colorate (verzi);
   plante cu flori albe ( Achillea, Capsella, Datura, Gypsophyla,
Saponaria, Adonis, Arnica, Calendula );
   plante cu flori galbene (Chelidonium, Geum, Hypericum,
 Althea, Arctium); 
   plante cu flori roşii sau roz ( Digitalis, Leunurus);
   plante cu flori violacee ( Delphnium);
   plante cu flori albastre ( Borogo, Cycorium, Lavandulla,
 Hipssopus);
 

  12

2.2. CLASIFICAREA DUPĂ MEDIUL DE VIAŢĂ.

I.-Stâncării, pajişti alpine:

- Jenuperus communis (ienupăr);
- Vaccinium myrtillus (Afin);
- Alchemilla vulgaris (creţişoar ă);
- Arnica montana (arnică);
- Primulla off . (ciuboţica cucului).
II.-Pajişti şi fâneţe umede de munte şi deal:
- Corylus avellana (alun);
- Betula verrucosa (mesteacăn);
- Achillea millefolium (coada şoricelului);
- Cichorium intybus (cicoare);
- Taraxacum officinalis (cicoare);
III.Păduri
- Hedera helix (ieder ă;)
- Prunus spinosa (porumbar);
- Rhamnus frangula (cruşin);
- Sambucus nigra (soc);
- Convalaria majalis (lăcr ămioare);
- Fragaria vesca (fragi);
- Origanum vulgare  (sovarf);
- Viola tricolor  (trei frati pătaţi);
IV. Tăieturi de pădure
- Rubus fructicosus (mur);
- Rubus idaeus (zmeur);
- Salix capreea (salcie că prească);
- Agnimonia eupotoria (turiţa);
- Atropa belladona (mătr ăgună);
- Tanacetum vulgare (vetricea);
 

  13

  - Urtica dioica (urzică);
IV. Coaste rupturi de pantă.
- Hippophae rhamnoides (cătină albă);
- Rubus fructicosus, idaeus (mur);
- Melilotus officinalis (sulfină);
- Tusilago farfara (potbal).
VI.Pajişti uscate însorite.
- Achilleia millefolium (coada şoricelului);
- Eringium planum (scai vânăt);
- Gypsophyla paniculata  (ipcărige);
- Marubium vulgare (unguraş);
- Tymus sp. (cimbrişor).
VII. Margini de drumuri, căi ferate, teren viran.
- Rosa canina (măceş);
- Sombucus nigra (soc);
- Prunus spinosa (porumbar);
- Agropiron repens (pir medicinal);
- Artemisia absintium (pelin);
- Artemisia vulgaris (pelinăriţă);
- Lamium album (urzică moartă albă);
- Linaria vulgaris (Linariţă);
VIII. Buruieni de cultur ă  şi r ăzoare. (numai pentru speciile
erbacee)
- Agropyron repens (pir medicinal);
- Capsella bursa pastoris  (traista ciobanului);
- Fumaria officinalis (fumariţă);
- Hibiscus triorum (zămoşică);
- Xantim spinosum (holer ă).
IX. Locuri bătătorite.
- Malva neglecta (caşul popii);
 

  14

  - Plantago sp. (patlagină);

- Poligonatum aviculare (troscot);
- Potentila anserina (coada racului);
X. Locuri îngr ăşate. (gunoi, stâne)
- Datura stramonium (ciumafaie);
- Hyoscianus niger  (măselariţă);
- Rumex alpinum (stevia stânelor);
- Urtica dioica (urzică).
XI. Săr ături.
- Althea officinalis (nalbă mare);
- Ononis hircina.(osul iepurelui);
- Iris halophila. (stanjenei galbeni);
XII. Lunci, zăvoaie, lungul apelor.
- Hippophae rhamnoides (cătină);
- Ribes nigrum (coacăz negru);
- Salix sp. (salcie);
- Viburnum opulus (călin);
- Angelica archangelica (angelică);
- Dryopteris felix -mas-(ferigă);
- Equisetum arvense (coada calului);
- Symphytum officinalis (tătănească);
- Tusilago farfara (potbal).
XIII. Locuri cu exces de umiditate
- Rhamnus frangula (cruşin;)
- Populus nigra. (plop);
- Acorus calamus (obligeană);
- Filipendula ulmaria (creţuşcă);
- Lythrum salicania (r ăchitan);
- Gra ţ iola officinalis (vinariţă).
 

  15

2.3. CLASIFICAREA DUPĂ UTILIZĂRILE TERAPEUTICE.

Acţiunile farmacodinamice ale plantelor medicinale şi

aromatice au fost testate în general întâi pe animale în laborator
 pentru a se observa efectele.
În general principiile active au aceleaşi acţiuni şi la om dar mai
există şi excepţii. Exemplu: valeriana pentru pisică este excitant,
iar pentru om este sedativ.
Sparteina din Sarothamnus scoparius   care în doze mici
este stimulatoare a centrului respirator, iar în doze mari este
deprimantă a centrului respirator, la iepure şi nu are acelaşi efect.
De cele mai multe ori plantele medicinale şi aromatice
conţin mai multe principii active cu diferite proprietăţi, aşa încât
 pot fi încadrate în mai multe grupe terapeutice. Clasificarea
 plantelor medicinale şi aromatice pe grupe terapeutice se bazează 
 pe clasificarea generală a medicamentelor după O. M. S. astfel:

I. Plante Medicinale şi Aromatice recomandate în bolile

aparatului cardio-vascular.
Această grupă cuprinde plante utilizate în următoarele afecţiuni:
- aecţiuni cardiace cu substrat nervos. ( Leunurus,
 Lavandula, Crategus sp.);
- afecţiuni vasculare ( Melilotus, Salvia, Viscum);
- angină pectorală (Crategus);
- arterioscleroză (Viscum, Capsella, Taraxacum);
- hipertensiune ( Hyssopus, Leunurus, Cynara).
 

  16

 
II.Plante Medicinale şi Aromatice recomandate în
bolile aparatului digestiv.
- pentru segmentul buco-faringian (stomatite, abcese,
amigdalite, gingivite) se utilizează  dezinfectante şi
antiinflamatorii ( Matricaria, Salvia, Geum, Ocium, Rosa, etc.);
- pentru segmentul gastro-intestinal (anorexie,
antivomitive, calmante, hiper sau hipoaciditate, enterocolite,
meteorism etc.), se recomandă  Gen ţ iana  (ghinţura),  Mentha,
 Artemisia, Calendula, Foeniculum etc.;
- pentru segmentul final al intestinelor (colici, constipaţie,
diaree, antihelmintice) se recomandă:  Anisum, Rhamnus ( cruşin )
 Inula, Achillea;
- pentru disfuncţiile hepato-biliare (calculoza hepato-
 biliar ă, colici hepato-biliare, dischinezia biliar ă) se folosesc
specii ca: Arctium, Chelidonium, Hipericum, Achilea, Cichorium,
etc.;

III. Plante Medicinale şi Aromatice recomandate în afecţiuni

ale aparatului genital.
- disminoree (Capsella, Urtica, Pulsatil );
- leucoree ( Lamium, Lytrum (R ăchitan);
- prostatită ( Lamium, Pulsatila etc.

IV. Plante Medicinale şi aromatice recomandate în afecţiuni

ale aparatului respirator.
- pentru tuse - faza incipientă se utilizează specii emoliente
(Verbascum, Althea, Malva, Tusilago, Tilia, Plantago)
expectorante  (Primula officinalis, Hyssopus, Eryngium, Inula  
etc.;
 

  17

În bronşită se pot utiliza specii recomandate în tuse la care

se adaugă  Foeniculum, Pimpinela anisum, Saponaria, Carum,
Origanum, Marubium (unguraşul);
- astm bronşic se utilizează  specii antispasmodice ca:
Timus vulgulgaris, Hyssopus, Leunurus, Valeriana,Tusilago etc.;
- gripă, guturai: Soncus, Tilia, Primula, Fraxinus, Salix,
 Rosa;
- laringite , traheite: Althea, Verbascum, Papaver,
 Pulmonaria, Cetraria islandica (Lichen de piatr ă).

VI.-Plante recomandate în afecţiuni ale aparatului

urinar
cistite:  Achilleia, Vaccinium, Phaseolus, Linum, Populus,
 Pinus, Zea;
colica renală: Agropyron, Ienuperus, Populus etc.
diuretice: Cerasus, Equisetum, Betulla, Ononis, Zea,
Centaurea, Polygonum, Prunus spinosa, Taraxacum, Viola
tricolor, Arctium, Gipsophila;
-  litiază  renală: Vaccinum vitis-ideea(Meri şor) Betula,
Urtica, Pulsatila, Rosa, Agrimonia.

VI. Plante recomandate în afec ţ iuni dermatologice.

- acnee:Viola, Arctium, Cycorium, Humulus, (toate

utilizate intern);
- eczeme: pentru comprese Matricaria, Achilleia,
Calendula, Saponaria, Juglans;
- furunculoză: -Viola, Cycorium, Arctium. -comprese:
 Linnum, Convolvulus.
 

  18

  - arsuri: - Matricaria, Achilleia, Calendula, Soncus,

 Hipericum, Cnycus.
- contuzii: Arnica, Equisetum, Leunurus, Melilotus,
Synphitium.
- antiseptice: Arnica, Matricharia, Lavandula, Hyssopus,
Tymus.
- cicatrizante: Arnica, Calendula, Mellisa, Pulmonaria,
Chelidonium, Hyssopus, Syphitium, Hipericum.

VII. Plante recomandate în boli de nutriţe şi

metabolism.

- diabetul zaharat: Cynara, Morus, Juglans, Salvia, Urtica,

 Arctium;
- obezitate;  Rhamnus  (Cruşin) Taraxacum, Soncus,
Convolvus etc.;
- gută:  Betula, Fraxinus, Urtica, Pulsatila, Agropiron,
 Hiphophae ;
- hidroptizie:  Betula, Jenuperus, Soncus, Hyssopus,
 Phaseolus, Zea ;
- tonice generale: Tymus, Rosa, Hipophae, Juglans,
 Poligonum ;
- remineralizante:  Equisetum, Poligonum, Pulmonaria,
 Agropiron;
-sudorifice şi depurative:  Inula, Arctium, Soncus,
Taraxacum, Viola, Cicorium. 

VIII. Plante recomandate în influenţa funcţiilor

glandulare.
 

  19

  antisudorifice; Juglans, Salvia, Hyssopus; 

galactogoge:  Pimpinela, Feniculum, Carum, Coreandrum,
Soncus, Majorana; 
antigalactogoge:  Juglans, Salvia, Humulus, Salix,
Querqus. 

IX. Plante recunoscute în afecţiuni ale sistemului

nervos

- sedative nervoase:  Humulus, TIllia, Lavandula,

 Melilotus, Valeriana, Inula, Leunurus, Melisa, etc.;
- anafrodisiace: Humulus, Leunurus, Valeriana , etc.;
- stimulente nervoase: Mentha, Gen ţ iana, Angelica, etc.
- migrene: Lavandula, Matricaria, Synphitium, Mentha,
 Hypericum etc.

X .Plante utilizate în cosmetică 

- tenuri uscate: Calendula, Matricharia, Hypericum,

 Malva;
- tenuri grase:Juglans, Tusilago, Mentha, Salvia, Thymus,
 Arctium;
- tenuri iritate: Taraxacum, Pinus;
- tenuri palide: Arnica;
- tenuri ridate: Matricaria, Tusilago, Althea officinalis ;
- cosmetica mâinilor: Sinapis, Linum, Iris.
- tonice capilare; Artium, Betula, Urtica.

TEMA 1: Exemplificati câte 5 specii din fiecare zonă  a

României;
 

  20

 
CAPITOLUL III PRINCIPIILE BIOACTIVE DIN
PLANTELE MEDICINALE

3.1. ISTORIC

Până la sfâr şitul secolului XIX-lea începutul secolului XX,

diverse organe din plante, cât şi produsele, obţinute din ele sub
formă de extracte, siropuri şi tincturi, au constituit cea mai mare
 parte din arsenalul terapeutic ştiinţific. de-a lungul veacurilor
 până în secolul XVIII medicii şi farmaciştii urmăreau în principal
descoperirea a noi remedii eficiente de origine vegetală  şi mai
 puţin cunoaşterea principiilor active cu acţiune medicamentoasă.
Datorită influenţei mistico-religioase, efectele de vindecare
se puneau pe seama divinităţii, şi ca atare, atât gânditorii
antichităţii cât şi cei ai Evului Mediu au explorat modest acest
domeniu. Infiltrarea dominaţiei arabe în Europa a dus nu numai
la o revoluţie a întregii gândiri, ci şi a practicii medicale.
Adepţi ai alchimiei şi cunoscând foloasele distilării,
medicii arabi iniţiaţi în tot cei mai bun pe tărâmul ştiinţei
medicale greacă  şi latină, şi cunoscând foloasele distilării
introduc în terapeutică  apele aromatice şi U. V. obţinute din
 plantele aromatice. Se presupune că U. V. este folosit de mii de
ani în terapeutică, şi că  a fost primul factor r ăspunzător de
activitatea medicamentoasă  a acestor plante. Tot sub influenţa
culturii arabe se obţine alcoolul etilic prin distilarea vinului, care
era considerat "apa vieţii" deoarece medicii timpului şl
considerau capabil să vindece multe boli.
La începutul secolului XVI-lea, un medic şi chimist elveţian,
PARACELSIUS studiază  mai profund factorii r ăspunzători de
acţiunea terapeutică a plantelor medicinale şi aromatice.
 

  21

El consider ă că fiecare specie şi datorează aceste virtuţi existenţei

în corpul ei a unui "suflet" pe care la numit în termenul general
de "quinta essen ţ ia" al plantelor medicinale şi aromatice. El
atribuie acestei chintesenţe o origine materială, deoarece ea poate
fi extrasă  din plante cu ajutorul alcoolului, fundamentând astfel
ştiinţific folosirea în medicină  a tincturilor şi extractelor
alcoolice. Din acest motiv fitochimiştii şl consider ă  pe
PARACELSIUS părintele fitochimiei.
Paracelsius inspirat şi din concepţiile unor medici antici
greci, susţinea că  în general aspectul, culoarea, gustul şi
mirosul fiecărei plante indică proprietăţile sale medicinale.
Astfel:
- rostopasca (Chelidonium majus) datorită  sucului galben
sugerează utilizarea în terapeutica hepato-biliar ă;
- plămânărica ( Pulmonaria off ) din cauza frunzelor sale
 presărate cu pete albe asemenea unui ţesut pulmonar este utilă în
 bolile de plămâni;
- capsulele de mac ( Papaver somniferum) care au forma
unui cap de om pot calma migrenele etc.;
Această  analogie între plante şi anumite organe bolnave este
numită în istoria ştiinţei"SIGNATURA".
La sfâr şitul secolului XVIII-lea un alt chimist de origine suedeză 
SCHEELE obţine primii acizi în stare cristalizată  (benzoic,
oxalic, tartric) SCHEELE este printre primii care prin
descoperirile sale demonstrează  că  proprietăţile plantelor
medicinale se datorează  unor substanţe chimice elaborate în
celula vegetală, şi nu unor for ţe divine, formei culorii mirosului
sau gustului lor.
 

  22

La scurt timp după  descoperirea acizilor organici s-a izolat

morfina din opiu şi chinina din scoar ţa arborelui de China.
(Chinchona off .)
În secolul XIX-lea savantul francez CLAUDE BERNARD
experimentează  principiile active extrase pe animale vii,
demonstrând efectul acestora în paralel cu extragerea principiilor
active s-a stabilit structura lor chimică  şi rotaţia acestora cu
acţiunea terapeutică, fapt ce a dus la obţinerea a numeroase
medicamente din plante medicinale, chiar şi în sistem industrial.

Din numeroasele substanţe sintetizate în plantele

medicinale şi aromatice numai unele au proprietăţi terapeutice.
Acestea se numesc substanţe active şi au structuri chimice foarte
diverse. Astfel unele dintre ele au o structur ă  bine definită, iar
altele sunt amestecuri din mai multe substanţe.
În general un material vegetal are următoarea structur ă 
chimică:
-  apă;
-  substanţe minerale;
-  substanţe organice cu moleculă  mică  şi cu r ăspândire
mare (glucide simple, acizi graşi, aminoacizi, acizi
organici etc.);
-  substanţe organice cu moleculă  mare şi cu r ăspândire
restrânsă  numai la unele specii (alcaloizi, rezine,
saponozide, taninuri, uleiuri eterice etc.).
 

  23

3.2. APA.
În plantele verzi cantitatea de apă poate varia între 40 şi 90
% funcţie de organ, vârsta plantei şi momentul recoltării. Cele
mai bogate în apă sunt florile, frunzele şi herba (70-85 %), apoi
tulpinile (50-65 %) iar conţinutul cel mai sărac şl au r ădăcinile
(50-65 %).
Pentru păstrarea materiei prime în condiţii optime, aceasta
trebuie să conţină apă legată în procent de 10-12 %. Unele organe
foarte sensibile necesită pentru păstrare un procent mult mai mic
de apă legată (frunze de Digitalis purpurea = 3 %).

3.3. SUBSTANŢELE MINERALE 

Aproximativ 95 % din substanţa uscată  a plantei o
constituie elementele minerale de bază  (C, O, H, N). Pe lângă 
acestea în plante se mai întâlnesc macroelemente (P, K, Ca, Mg,
S, Na) şi microelemente (B, Cu, Co, Fe, Mn, Mo, Zn) care deşi în
cantitate mult mai mică au rol deosebit în metabolismul plantei.
Deşi nu au rol terapeutic, substanţele minerale se implică 
direct în creşterea şi dezvoltarea plantelor şi mai ales la sinteza
majorităţii substanţelor bioactive.

3.4. SUBSTANŢELE ORGANICE

Valoarea medicinală  şi aromatică  a unor plante este
conferită  de prezenţa anumitor substanţe caracteristice cu efect
terapeutic care deţin o pondere importantă. Funcţie de structura
chimică sau legăturile biosintetice, substanţele organice se împart
în mai multe categorii:
3.4.1. GLUCIDE
Sunt substanţe organice ternare de bază rezultate în prima
etapă a fotosintezei. Funcţie de complexitatea lor se împart în oze
şi ozide.
 

  24

  Ozele se clasifică funcţie de numărul atomilor de carbon în

 pentoze şi hexoze, iar după funcţia de la valenţa liber ă a grupării
carbonil în aldehide şi cetone. După  poziţia legăturilor
semiacetalice dintre funcţiile aldehidice şi cele alcoolice se
împart în furanoze  (C1-C4) şi piranoze  (C1-C5). Funcţie de
orientarea în spaţiu a oxidrilului alcoolic de la C4  sau C5  se
diferenţiază în două serii (D şi L).
Clasificarea sumară a ozelor
Prezente în;
Pentoze L- ramnoza Saponozide
heterozide cardiotonice
Flavonoide
D-xiloza Saponozide
D,L- aloina (forma D)
arabinoza arabani, gume mucilagii, saponozide
(forma L)
Hexoze aldohexoze D-glucoza în heterozide
D-galactoza în glucoalcaloizi
steroidici, mucilagii, gume,
D-manoza în manane
cetohexoze D-fructoza (fructe)
Gentianoza

Ozidele  sunt glucide coplexe care prin hidroliză  pun în

libertate oze, în cazul holozidelor sau oze şi o parte neglucidică 
(aglicon) în cazul heterozidelor.
 

  25

 
Clasificarea sumară a ozidelor
HOLOZI Oligozide Diholozide omogene maltoza
DE celobioza
gentiobioza
Mixte zagaroza
 primverozida
vicianoza
rutinoza
Triholozide omogene melitrioza
rafinoza
Mixte strofantotrioza
Tetraholozi stachioza
de
Poliholozide Omogene  pentozane xilane
arbane
hexozane amidon
celuloză 
inulină 
irisină 
Mixte Pentohexo gume ( Prunus)
(poliuronid zane mucilagii
e) ( Althaea)
 pectine
HETERO
ZIDE

Dintre toate substanţele organice prezentate cele cu

importanţa terapeutică  cea mai mare sunt poliholozidele mixte
(poliuronide) şi heterozidele (glicozide)
 

  26

 
3.4.2. POLIURONIDE
Sunt compuşi cu întrebuinţări importante în fitoterapie. Se
formează  în plante din oze esterificate cu acizi uronici
(glucuronic, galacturonic). Se împart în trei grupe de bază: gume,
mucilagii pectine.
Gumele  sunt secreţii ale unor plante în special în urma
unor r ăniri. Din punct de vedere chimic sunt săruri neutre (de Ca,
Mn, K) ale unor acizi macromoleculari formaţi din resturi de
hexoze, pentoze, metilpentoze şi acizi uronici. Toate gumele
conţin dintre hexoze, D-galactoză şi uneori D-manoză, iar dintre
 pentoze toate conţin L-arabinoză  şi unele xiloze. Toate gumele
conţin acidul D-glucuronic, mai puţin guma tragacantă  care
conţine acid D-galacturonic.
 Mucilagiile  sunt produşi rezultaţi din transformarea
ansamblului constituenţilor membranelor (celuloze,
hemiceluloze, pectine) formându-se; mucilagii pectice, celulozice
sau mixte. Prin hidroliză  formează  hexoze (glucoză, galactoză,
manoză) sau pentoze (arabinoză  şi xiloză). în fitoterapie sunt
folosite pentru proprietăţile lor emoliente ( Althaea, Malva) şi în
tratamentul constipaţiei (Semen Lini).
 Pectinele  sunt prezente în mod natural în membrana
celular ă  mai ales în ţesuturile tinere şi fructe. Sunt formate din
resturi de acid galacturonic în formă  piranozică  unite prin
legături 1,4. Importanţa lor în medicinală  este conferită  de
acţiunea lor coagulantă şi hemostatică.

3.4.3. HETEROZIDE (Glicozide)

Sunt un grup de compuşi ce conţin în moleculă  una sau
mai multe fracţiuni glucidice combinată  cu o componentă 
 

  27

neglucidică  numită  aglicon (genină). Agliconul poate foarte

diferit şi imprimă glicozidei caracterul specific motiv pentru care
se împart astfel:
Cumarine  – sunt compuşi heterociclici oxigenaţi ce
 provin prin biosinteză de la acidul fenilpiruvic. Se întâlnesc mai
frecvent în diverse organe la speciile din familiile Compozitae,
 Leguminoase, Labiate, Rutaceae, Umbeliferae. Cumarinele cele
mai r ăspândite sunt dicumarolul   (Melilotus off . frunze),
umbeliferona  ( Matricaria chamomila  - flori), esculetina 
( Angelica archangelica  – r ădăcini), scopoletina  (Coriandrum
 sativum – seminţe).
Furocumarine  - sunt derivaţi piranici, heterociclici
oxigenaţi. Cele mai importante fumarocumarine sunt:
bergaptenul, imperatorina, psoralenul, xantotoxina  întâlnite
mai ales în  Ami majus, pimpinelina  în  Pimpinela anisum  şi
angelicina în Angelica archangelica.
Derivaţi flavonici  – sunt compuşi hetertociclici oxigenaţi
şi se găsesc sub formă  glicozidică  ca derivaţi ai
fenilbenzopiranului. După gradul lor de oxidare se împart în:
-  flavone; apigenina ( Matricaria chamomila), luteolina
( Achillea millefolium)
-  flavonoli; cvercetolul şi rutozidul (Sophora japonica ),
kemferolul ( Poligonum hydropiper )
-  flavonone; lictirivigenolul (Glycyrrizia glabra)
-  calcone
-  izoflavone ( Iris, Prunus)
Calconele şi flavanonele sunt precursori ai flavonelor şi
flavonolilor. (Paris şi Moise 1976). Derivaţii flavonici sunt
importanţi pentru acţiunea diuretică  şi de vitamina P,
 

  28

ultima proprietate recomandându-le în afecţiunile venelor

şi capilarelor.
Furanocromone  – sunt constituienţi naturali heterociclici
oxigenaţi ce rezultă  din benzo- γ-pironă. Cele mai r ăspândite şi
cunoscute fumarocumarone sunt visnagina, keloglucozida şi
kelina.
Catechinele – compuşi heterociclici oxigenaţi care derivă 
 prin polihidroxilarea fenil-2-benzodihidropironei. Cea mai
întâlnită  este catechina  ce se găseşte în materialul vegetal
 proaspăt însoţită  de taninuri catechice. Are proprietatea de a se
oxida foarte uşor că pătând o culoare brună.
Antocianozide  – sunt pigmenţi hidrosolubili ce dau
culoarea unor flori, a unor frunze şi fructe. Culoarea
antocianozidelor poate fi roşie, violetă  sau albastr ă, funcţie de
 pH-ul celulelor în care se găsesc. Sunt compuşi heterociclici
oxigenaţi ce derivă din fenil-2-benzopiril. (Paris şi Moyse 1976).
Principalele antocianozide sunt: alteina  (Althaea rosea),
malvidina  (Malva), pelargonina  (Pelargonium)  etc.
Antocianozidele favorizează  adaptarea vederii ochiului de la
lumină la întuneric şi au proprietăţi de vitamină P.
Taninuri – sunt compuşi de natur ă polifenolică combinaţi
în majoritatea cazurilor cu fracţiuni glucidice foarte r ăspândite în
multe specii de plante (10 –70 %). Se împart în taninuri galice 
(hidrolizabile) şi taninuri catechice  (nehidrolizabile). în
fitoterapie taninurile prezintă  importanţă  prin acţiunea lor
astringentă, antiseptică şi antidiareică.
Antracenozide  – sunt derivaţi oxigenaţi ai antracenului,
 precursorul lor fiind acidul orselic (Paris şi Moyse 1976). Se
întâlnesc sub formă  glicozidică  în specii din  familiile
 Leguminoase, Liliaceae, Poligonaceae, Rhamnaceae, Rubiaceae 
 

  29

etc. în terapie sunt importante datorită  însuşirilor purgative şi

laxative (Cortex Frangule, Rhizoma Rei).
Glicozide cardiotonice  – sunt compuşi la care agliconul
este de natur ă steroidică. Cele mai valoroase în terapeutică sunt
digitoxozidele  din frunzele de  Digitalis purpureaea,
lanatozidele  A, B, C, şi digoxozidele  din frunzele de  Digitalis
lanata, etc. Sunt importante prin acţiunea lor cardiotonică.
Saponozidele – sunt substanţe naturale de natur ă triterpenică, ce
au ca precursor scualenul ( Gypsophila, Saponaria ) sau steroidică 
ce au ca precursor colesterolul ( Digitalis). Sunt r ăspândite în
specii din familiile  Dioscoraceae, Caryophyllaceae,
 Leguminoase, Liliaceae, Scrophulariaceae  etc. Saponozidele
triterpenice au proprietăţi depurative şi expectorante, iar cele
sterolice sunt importante pentru însuşirile lor hemolitice.
Heterozide cianogenetice  – sunt compuşi care conţin azot în
molecula lor, iar prin hidroliză  enzimatică  eliberează  acid
cianhidric şi oze. Cele mai */8/r ăspândite sunt amigdalozida 
(Amygdalus communis), prunazozida  (Prunus laurocerasus),
dhurrina  (Sorghum spp.), linamarozida   şi lotaustralina 
(Trifolium repens)
Tioglicozide  – sunt compuşi care au ca aglicon o substanţă  ce
conţine sulf şi care prin hidroliză pun în libertate senevolul. Au
ca precursor homometionina şi sunt r ăspândite în specii din
familiile Cruciferae, Capparidaceae, Moringaceae, Resedaceae  ,
iar dintre specii Sinapis nigra  şi alba conţin cantităţi importante.
Sunt utile pentru acţiunea lor revulsivă.
 

  30

 
3.4.4. PRINCIPII ACTIVE DE NATUR Ă FENOLICĂ 
Din punct de vedere chimic fenolii sunt derivaţi carboxilaţi
ai carburilor aromatice. Sunt foarte r ăspândiţi în plante atât în
stare liber ă cât şi combinată. Se întâlnesc sub formă de:
-  monofenoli: timolul, carvacrolul  (Thimus serpyllum,
Thimus vulgaris) şi anetolul ( Feniculum vulgaris);
-  difenoli: hidrochinolul, (Vaccinium), cinarina, unii
acizii (cafeic, galic protocatehic salicilic,) şi alcoolii
fenoli (alcoolul salicilic).
-   polifenoli: flavonoidele şi antocianozidele care datorită 
unor particularităţi de structur ă sunt tratate separat.
Acţiunile fitoterapeutice ale fenolilor sunt numeroase, cele
mai importate fiind proprietăţile antidiareice, carminative,
colagoge şi coleretice.

PRINCIPII AMARE
Sunt substanţe heterogene ternare, formate din grupări
lactonice, cetonice, metoxi (Goina şi colab. 1967) cu gust amar.
De cele mai multe ori se întâlnesc sub formă  heterozidică  în
cadrul familiilor Compozitae (Artemisia, absinthium, Cnicus
benedictus) şi Gentianaceae (Gentiana lutea). Gustul amar ce şl
 posedă stimulează terminaţiile nervoase gustative, care la rândul
lor pe cale reflexă  provoacă  intensificarea secreţiilor digestive,
astfel mărind pofta de mâncare.
REZINE
Sunt substanţe complexe, heterogene, neazotate ce apar în
 plante prin oxidarea şi polimerizarea compuşilor terpenici din
uleiurile eterice. Funcţie de raportul dintre componente şi locul
de formare rezinele pot fi: rezine propriu-zise, oleorezine,
gume-rezine, balsamuri, glicorezine, lactorezine  (Grigorescu
 

  31

E., Stănescu Ursula, 1974). Cel mai frecvent se întâlnesc la

speciile din familiile Coniferae, Labiate, Leguminoase,
Umbelifere etc. Rezinele au proprietăţi antioxidante, antiseptice,
cicatrizante, iar datorită  mirosului plăcut unele au o largă 
întrebuinţare în cosmetică şi parfumerie.

ULEIURI ETERICE
Sunt amestecuri de substanţe mirositoare complexe,
 produse de diferite organe ale unor plante prin biosinteză,
 pornind de la acetil-coenzima A. Din punct de vedere chimic nu
sunt principii active definite, ci sunt amestecuri diverse dintre
acizi, alcooli, aldehide, cetone, eteri, esteri, hidrocarburi
aromatice şi alifatice, lactone, compuşi azotaţi terpenoide etc. La
un contact mai îndelungat cu aerul se oxidează şi polimerizează 
în alţi compuşi amorfi, semilichizi sau solizi. Dacă acest fenomen
ce are loc în ţesuturi se formează r ăşini sau rezine. Se întâlnesc în
numeroase plante, însă  cel mai des în reprezentanţii familiilor,
Compositae, Labiate, Umbeliferae  etc. Uleiurile volatile au
acţiuni antiseptice, antimicrobiene carminative, stimulente etc.
însă  datorită  mirosului plăcut constituie materia primă  pentru
industria cosmetică  şi parfumerie. Extracţia din plante se
realizează mai ales prin antrenare cu vapori de apă.

ALCALOIZI
Reprezintă  o grupă  de substanţe organice azotate care au
 proprietăţi farmacodinamice remarcabile chiar atunci când sunt
administrate în doză mică. Conţin între 3 şi 5 elemente minerale
(C, O, H, N, S), au pH alcalin, în combinaţie cu acizii dau săruri,
şi multe dintre ele sunt foarte toxice. în plante se găsesc sub
formă  de săruri ale acizilor organici, conţinut mai ridicat având
 plantele din zona tropicală, în special în clasa
 

  32

 Dicotiledonate.(Apocynaceae, Leguminoase, Liliaceae,

 Loganiaceae, Papaveraceae, Ranunculaceae, Rubiaceae,
 Rutaceae, Solanaceae. în  plante alcaloizii se sintetizează  în
organele subterane, după care migrează în toate organele şi au ca
 precursori aminoacizii. Funcţie de aminoacidul din care a derivat
şi structura chimică  a nucleului alcaloizii pot fi: (Păun E. şi
colab. 1986)
A. derivaţi din glicocol:
-  cu nucleu imidazolic (pilocarpina);
-  cu nucleu purinic (cafeina, teobromina).
A. derivaţi din triptofan:
-  cu nucleu indolic (stricnina, alcaloizii din cornul
secării);
-  cu nucleu carbonilic (harman, vincamina, cinconidina);
-  cu nucleu chinoletic (chinina, chinidina, cinconina,
cinconidina);
A. derivaţi din fenialanină:
-  amine şi amide substituite la nucleul benzenic
(efedrina);
-  cu nucleu izochinoletic şi benzil chinoletic (emetina,
 papaverina);
-  cu nucleu aporfinic (boldina);
-  cu nucleu morfinanic (codeina, morfina, tebaina);
-  cu nucleu diizochinoletic (protopina, alocriptopina);
-  cu nucleu fenantridinic (chelidonina şi sanguinarina;)
-  cu nucleu tropolinic (colchicina, demecolcina).
A. derivaţi din lizină-ornitină:
-  cu nucleu tropanic (atropina, hiosciamina,
scopolamina);
-  cu nucleu pirolidinic (higrina);
 

  33

-  cu nucleu pirolizidinic (coniina, lobelinapeleterina);

-  cu nucleu chinolizidinic (senecionina);
A. derivaţi din acetil-coenzima A:
-  cu nucleu diterpenic (aconitina, napelina,
 pseudoaconitina);
-  cu nucleu sterolic (solanina, solanidina, solasonina).
Alcaloizii au proprietăţi terapeutice numeroase, însă  se
recomandă ca produsele vegetale ce şi conţin să nu se utilizeze în
mod empiric deoarece sunt foarte toxici. în cele mai multe cazuri
alcaloizii constituie materia primă  pentru fabricarea unor
medicamente ce se utilizează cu prescripţie medicală.
VITAMINELE
O mare parte din plantele medicinale sunt utilizate datorită 
conţinutului ridicat în anumite vitamine. Acestea sunt substanţe
organice cu structur ă complexă cu rol foarte important (vital) în
activitatea metabolică atât la plante cât şi la animale. împreună cu
enzimele şi hormonii fac parte din grupa substanţelor bio-
catalizatoare. Se clasifică  în două  grupe: hidrosolubile şi
liposolubile.
Vitaminele hidrosolubile  catalizează  reacţiile de
oxidoreducere care eliberează  energie, fiind implicate în
metabolismul tuturor celulelor. Deoarece nu pot fi depozitate în
organism aceste vitamine trebuie ingerate zilnic. Din această 
grupă fac parte vitaminele C, P şi din complexul B.
Vitaminele liposolubile pot fi depozitate în ficat, deci nu
este necesar ă consumarea lor zilnică. Din această grupă fac parte
vitaminele A, D, E K F.
Bogate în vitamine sunt în special fructele unor specii
( Rosa, Hippophae, Sambucus  etc.).
Tema 2: Realizarea unei retete pentru afecţiuni hepato-biliare si respiratorii
 

  34

 
CAPITOLUL IV. PROPRIETĂŢILE TERAPEUTICE ALE
PRINCIPIILOR ACTIVE

Principiile active pot avea influenţe terapeutice asupra unuia sau

mai multe aparate sau organe din corpul omenesc. În funcţie
modul cum acţionează  şi organul sau aparatul asupra căruia are
influenţă substanţele bioactive se clasifica astfel:

4.1. PRINCIPII CU INFLUENŢĂ  ASUPRA SISTEMULUI

 NERVOS CENTRAL.

4.1.1 Sedativele şi tranchilizantele  acţionează  prin

inhibarea par ţială  a sistemului nervos central (SNC), prin
deprimare totală  sau par ţială. Această  acţiune are drept
consecinţă  o diminuare a activităţii psihomotorii şi cerebrale în
sensul că  ameliorează  tulbur ările de comportament, diminuează 
starea de agitaţie şi excitaţie psiho-motorie, reduc starea de
tensiune psihică, echilibrează  coportarea afectivă şi reacţiile
emoţionale (D. Dobrescu 1981)
Din această grupă  fac parte alcaloizii carbonilici prezenţi
în r ădăcinile de Rauwolfia (Apocynaceae) cum ar fi ajmalina,
ajmalicina, rezerpina, serpentina (E. Grigorescu şi colab.1974).
Aceştia au atât acţiune separată  specifică  cât şi acţiune globală.
De asemenea efect tranchilizant au dovedit a avea şi principiile
active din Valeriana off. (Valerianaceae). Acţiunea este dată  de
fitocomplexul existent şi de combinaţiilor valeriano-epoxi-
hidroxilice (valeripotriaţi). Acţiune sedativă  au şi principiile
active din Melissa off., Humulus lupulus, Tilia sp. Leunurus
cardiaca etc ş 
 

  35

4.1.2. Anestezicile locale  sunt substanţe care aplicate în

anumite concentraţii pe nervi sau pe terminaţiile nervoase,
 blochează  temporar transmiterea influxului, ducând la
diminuarea sau dispariţia sensibilităţii. Anestezicile locale pot
afecta SNC, SNV, aparatul cardiovascular, muşchii netezi etc (D.
Dobrescu 1981). Din această  categorie face parte cocaina care
este un alcaloid cu structur ă tropanică ce rezultă din esterificarea
acidului tropin-carbonic şi care se extrage din frunzele de
 Erythroxylon coca. Este utilizată  în anestezii de suprafaţă  pe
mucoase în intervenţii oftalmologice sau ORL.
4.1.3 Excitantele au acţiune stimulativă asupra unor centri
sau segmente ale SNC prin mecanisme reflexe sau direct prin
neuroni. Din această  categorie fac parte alcaloizii cu nucleu
 purinic cum ar fi cafeina (Cofeea arabica), teobromina
(Theobroma cacao), teofilina Thea sinensis). Cea mai intensă 
activitate o are cafeina care este un stimulent psihomotor cu o
durată  de cca 5 ore. Un alt alcaloid stimulator este stricnina
extras din seminţele de Strychnos nux vomica  care are acţiune
medular ă stimulând cortexul senzitiv.
4.1.4. Antipiretice  produc scăderea temperaturii corpului
şi diminuarea percepţiei durerii prin acţiune asupra SNC. În
această  categorie se enumer ă  alcaloizii din Chinchona
 succirubra, C. calissaia, C. officinale (Rubiaceae). În aceste
specii s-au identificat peste 50 alcaloizi însă  în cantităţi
reprezentative se găsesc stereoizomerii chinina-chinidina şi
chinconina-chinconidina. Paris şi Moyse 1976)
 

  36

4.2. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ  ASUPRA

SISTEMULUI NERVOS VEGETATIV
SNV acţionează  pe baza activităţii reflexe şi reglează 
 procesele fiziologice fundamentale ale organelor prin controlul
funcţiilor acestora şi a proceselor metabolice.
4.2.1. Simpatomimeticile  (adrenergice) au acţiune
stimulativă  asupra sistemului nervos simpatic, respectiv asupra
fibrelor nervoase care inervează  muşchii netezi, miocardul şi
glandele exocrine. Din această categorie face parte efedrina care
se extrage din frunzele speciilor de  Ephedra helvetica  şi Ephedra
distachya (Ephedraceae). Efedrina este un alcaloid ce acţionează 
ca vasoconstrictor asupra vaselor periferice şi ca antispastic
asupra muşchilor bronhici.

4.2.2. Parasimpatomimeticile  au acţiune de stimulare a

sistemulul nervos prin activarea sinapselor neuroefectoare
 parasimpatic. Din această  categorie face parte pilocarpina care
este un alcaloid cu nucleu imidazolic ce se extrage din frunzele
speciilor Pilocarpus jaborandi şi P. microphyllus. Acest alcaloid
stimulează  secreţiile tuturor glandelor exocrine care primesc
inervaţie parasimpatică  (salivare, lacrimale, bronhice, gastrice,
intestinale, pancreatice). Se utilizează  des în afecţiuni oculare
(glaucom etc) pentru scăderea presiunii intraoculare, contracţia
muşchiului ciliar şi producerea miozei.
4.2.3. Simpatoliticele  sunt alcaloizi cu nucleu indolic de
tip ergotamic ce se extrag din scleroţii ciupercii Claviceps
 purpurea (Hypocreaceae). Prezenţa în nucleu a unei catene
 polipeptidice le confer ă  acţiune de inhibare a adrenalinei prin
impedicarea activării ambelor tipuri de receptori adrenergici.
Acţiune asemănătoare o are şi alcaloidul rezerpina extras din
 

  37

r ădăcinile de  Rauwolfia serpentina  şi R. vomitoria

(Apocynaceae)  precum şi alcaloizii extraşi din herba speciei
Vinca minor . În general alcaloizii extraşi din speciile amintite se
utilizează  pentru prepararea medicamentelor hipotensoare
(Hiposermil, Raunervil, Hipazin etc)

4.2.4. Parasiompatoliticile  au acţiune de inhibare asupra

sistemului nervos parasimpatic prin blocarea receptorilor M-
colinergici. Prin acest mecanism de acţiune relaxează  muşchii
netezi, diminuează  tonusul parasimpatic al miocardului, şi
secreţiile glandelor exocrine.
Această  categorie cuprinde alcaloizi tropanici cum ar fi
atropina, scopolamina, hiosciamina prezenţi în frunzele şi
r ădăcinile speciilor  Atropa belladona, Hyosciamus niger, Datura
inoxia, Datura stramonium (Solanaceae).  

4.3. PRINCIPII ACTIVE CU FLUENŢĂ  ASUPRA

GANGLIONILOR VEGETATIVI.
Sunt substanţe nicotinice şi ganglioplegice extrase din pma
care paralizează  temporar transmiterea influxului nervos prin
influenţarea sinapselor N-colinergice. Cele mai importante
substanţe sunt nicotina extrasă  din frunzele de  Nicotiana
tabacum (Solanaceae)  lobelina din herba de  Lobelia inflata
(Lobeliaceae), sparteina din sumităţile speciei Spartium
 scoparius (Leguminosae).
 

  38

 
4.4. PRINCIPII ACTIVE CU ACŢIUNE CURARIZANTĂ 
Acţionează  prin blocarea transmiterii excitaţiei nervoase
către muşchi paralizând muşchii striaţi şi alte grupe de muşchi
funcţie de sensibilitatea acestora faţă de substanţele curarizante.
Acţiunea se situează la nivelul joncţiunii neuromusculare scăzând
tonusul normal al muşchilor striaţi. Cea mai reprezentativă 
substanţă este alcaloidul d-tubocurarina obţinut din curara care la
rândul ei este un extract din scoar ţa unor liane din familiile
Menispermaceae şi Loganiaceae.

4.5. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ  ASUPRA

APARATULUI CARDIOVASCULAR

4.5.1.Cardiotonicile  sunt substanţe ce influenţează 

tonicitatea, conductibilitatea şi excitabilitatea muşchiului inimii.
Substanţele care fac parte din această  grupă  sunt
următoarele glicozidele cardiotonice:
•   ; digitalicile prezente în frunzele speciilor
 Digitalis purpurea  şi D. lanata
(Scrophulariaceae);
•   adenozida şi adenovernozida din  Adonis vernalis
(Ranunculaceae);
•   convalatoxina şi convalazida din Convallaria
majalis (Liliaceae);
•   scilarena A şi B din Scilla maritima (Liliaceae);
•   strofantinele din seminţele de Strophantus sp.
(Apocinaceae);
•   tevetinul A şi B din seminţele speciei Tevetia
nereiifolia (Apocynaceae).
 

  39

Din aceste substanţe se fabrică  principalele medicamente

utilizate în insuficienţa cardiacă.
4.5.2. Vasoconstrictoarele  se manifestă  prin constricţia
vaselor sanguine, datorită acţiunii la nivelul SNC, la nivelul SNV
şi fibrelor musculare din pereţii vaselor Dobrescu D. 1981).
Substanţele cu acţiune vasoconstrictoare sunt alcaloizii cu
nucleu izichinoleinic cum ar fi: berberina,
 berberastina,canadinahidrastina care se află  în rizomii speciei
 Hydrastis canadensis (Ranunculaceae). Din aceste substanţe se
obţin medicamentele cu acţiune antihemostatică.
4.5.3. Vasodilatatoare se manifestă prin scăderea tensiunii
arteriale datorită dilatării vaselor. Principalele principii cu acţiune
vasodilatatoare sunt:
kelina care sete o furanocromonă ce se găseşte în fructele de  Ami
visnaga (Umbeliferae);
- papaverina, care este un alcaloid cu structur ă izochinolinică cu
acţiune asupra vaselor cerebrale ce se găseşte în capsulele de
 Papaver somniferum (Papaveraceae);
reserpina, alcaloid carbonilic prezent în  Rauwolfia serpentina
(Apocynaceae);
- vincamina, alcaloid indolic din specia Vinca minor
(Apocynaceae).
4.5.3. Principii active coagulante  se manifestă 
 prin stimularea protrombinei. Principala substanţă  este vitamina
K ce se găseşte în frunzele verzi ale speciilor de  Plantago sp.
(Plantaginaceae) şi în stigmatele de Zea mais (Gramineae) 
4.5.5. Principii cu acţiune anticoagulantă  care
întârzie sau opresc coagularea sângelui. Principii cum ar fi
dicumarolul sau bishidroxicumarina inhibă  sinteza protrombinei
la nivelul ficatului şi astfel se manifestă  indirect ca un
 

  40

anticoagulant. Aceste principii sunt prezente în  Melilotus

officinalis (Leguminosae)   ca urmare a unui proces de
fermentaţie);
4.5.6. Pricipii active cu influenţă  asupra
vaselor capilare  ce au acţiune de tip vitamina, P, diminuând
 permiabilitatea capilarelor şi mărind rezistenţa lor. O substanţă 
cu acest tip de acţiune este rutozidul carte este o flavonă extrasă 
din bobocii florali ai speciei Sophora japonica (Leguminosae) .
Efect asemănător au pigmenţii antocianici ce se găsesc în
frunzele speciei Vaccinus myrtillus (Ericaceae) 

4.6 PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ  ASUPRA

APARATULUI RESPIRATOR
4.6.1. Principii analeptice respiratorii  ce
acţionează printr-un mecanism reflex sau prin activarea centrului
respirator bulbar. Principiul activ lobelina prezent în specia
Lobelia inflata (Lobeliaceae) acţionează prin ambele mecanisme,
mărind frecvenţa şi amplitudinea respiraţiei şi intensificându-o.
4.6.2. Principii bronhodilatatoare 
(antiasmatice) ce se implică în destinderea muşchilor bronhici şi
mărirea lumenului bronhiilor. Principalele substanţe
 bronhodilatatoare sunt:
•  atropina, scopolamina, din frunzele şi r ădăcinile de
 Atropa belladonna  şi Datura inoxia;
•  teofilina din frunzele de Thea sinensis, speciile din
familia Sterculiaceae;
•  efedrina din herba speciilor de  Ephedra (Ephedraceae) 
4.6.3. Principii antitusive (deprimante) care calmează receptorii
senzitivi şi inhibă  centrul tusei. Principalele substanţe sunt
 

  41

alcaloizii cu nucleu morfinanic cumar fi morfina şi codeina

 prezente în capsulele de Papaver somniferum.
4.6.4. Principii expectorante ce elimină secreţiile bronhice prin
fluidificarea acestora. Principalele substanţe sunt saponinele
triterpenice din Saponaria off.  şi Gypsophyla paniculata
(Caryophylaceae). 

4.7. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUEN ŢĂ  ASUPRA

APARATULUI DIGESTIV
4.7.1. Substanţele amare  sunt constituenţi care
stimulează secreţia gastrică în caz de inapetenţă, datorită acţiunii
 pe care o produc asupra celulelor mucoasei gastrice. Din această 
grupă fac parte heteroizii cu structur ă lactonică din r ădăcinile de
Gen ţ iana lutea (Gen ţ ianaceae), lactona sescviterpenică din grupa
guaianoidelor prezentă  în herba de  Artemisia absinthium
(Compozitae), UV din seminţele unor Ubeliferae.
4.7.2. Substanţe vomitive  (emetice) care excită 
centrul bulbar al vomei sau periferic astfel evacuând imediat
conţinutul stomacului şi al duodenului. Cea mai importantă
substanţă  este emetina din specia Uragoga ipecacucanha
(Rubiaceae).
4.7.3. Antivomitive (antiemetice) sunt substanţe
care inhibă  centrul bulbar al vomei sau periferic la nivelul
terminaţiilor senzitive din mucoasa gastrică, astfel împiedicând
evacuarea stomacului şi duodenului. Cele mai importante
substanţe sunt l-mentolul din uleiul volatil al speciei  Mentha
 piperita şi citralul din UV al speciei  Melissa off. (Labiatae).
4.7.4. Antidiareicile  se manifestă  prin acţiunea
astringentă asupra mucoasei intestinale. Taninurile din scoar ţa de
Quercus robur , fructele de  Prunus spinosa etc. conjugă efectele
antidiareice cu cele antiseptice prin precipitarea proteinelor.
 

  42

  4.7.5. Laxativele şi purgativele  influenţează 

motilitatea intestinelor favorizând eliminarea conţinutului
intestinal. Ca laxative se pot exemplifica celuloza şi mucilagiile
din seminţele de  Linum ustitatissimum (Linaceae) şi  Plantago
lanceolata (Plantaginaceae)   care produc o eliminare mecanică.
Printre purgative se număr ă  substanţele din rizomii de  Rheum
 palmatum (Polygonaceae)  care au rolul de a mări perisaltismul
intestinal şi de a diminua puterea de absorbţie a apei.
4.7.6. Carminativele  sunt principii care
favorizează  eliminarea gazelor intestinale. Cele mai importante
substanţe cu efect carminativ sunt componenţii uleiurilor volatile
din unele specii ale familiei Umbeliferae.
4.7.7. Colereticele şi colagogele  influenţează 
secreţia biliar ă  prin mărirea volumului, stimularea contracţiei
 bilei, fluidificarea şi evacuarea acesteia. Principalii constituenţi
carminativi şi colagogi sunt cinarina (dipepsidă) şi luteolina din
frunzele speciei Cynara scolimus (Compozitae) .
4.7.8. Hepatoprotectoarele  sunt substanţe cu
acţiune de protejare a celulelor ficatului faţă de anumite toxine şi
de restabilire a funcţiilor hepatice. Flavonele din seminţele
speciilor Silybum marianum  şi Cardus nutans (Compozitae)  
formează  principiul activ silimarina foarte utilizat ca
hepatoprotector.
4.7.9. Modificatoare ale nutriţiei  sunt unele
substanţe care stimulează activitatea neuromuscular ă utilizându-
se în caşexie aşa cum sunt principiile din specia Trigonella
 fenum-graecum.
 

  43

  4.8. PRINCIPII CU INFLUEN ŢĂ  ASUPRA

APRATULUI RENAL
4.8.1. Diureticile  sunt substanţe care prin
acţiunea lor favorizează eliminarea abundentă de urină, a ionilor
de Na, Cl şi a apei din organism. Din această  grupă  fac parte
flavonele din frunzele speciei Cynara scolimus, sărurile de
 potasiu din stigmatele de porumb, heterozidele cardiotonice din
frunzele de Digitalis etc.
4.8.2. Antisepticele urinare au proprietatea de a
distruge microbii din zona urinar ă  şi sunt reprezentate de
glicozidele hidrochinonei şi derivaţii ei metilaţi cum ar fi
arbutozida din frunzele speciei Vaccinium vitis-idaea
(Ericaceae). 
4.8.3. Depurativele  sunt substanţe care
favorizează  eliminarea din organism a unor metaboliţi toxici.
Saponozidele din Saponaria off   şi alte substanţe din Taraxacum
off., Cichorium intybus  etc. sunt principalii constituenţi
depurativi.

4.9. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUEN ŢĂ 

HORMONALĂ 
4.9.1. Hipoglicemiantele  (antidiabetice)
favorizează  scăderea glucozei din sânge. Cele mai importante
 principii sunt derivaţii flavonici din frunzele de Vaccinium
myrtillus şi arginina din tecile de Phaseolus vulgaris.
4.9.2. Hipocolesterolemiantele  acţionează  prin
scăderea colesterolului din sânge. Dipepsidele de natur ă fenolică 
din frunzele de Cynara scolimus  inhibă  la nivelul ficatului
sinteza colesterolului.
 

  44

  4.9.3.Galactogogele  sunt substanţe care

stimulează secreţia de lapte, cele mai importante fiind principiile
active ale uleiurilor volatile din speciile familiei Umbeliferae.

Tema 3: Să  se prezinte principalele specii cu influenţă 

asupra aparatului digestiv
 

  45

CAPITOLUL 5 PARTICULARIT ĂŢI DE CULTUR Ă ALE

PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE
Pe lângă verigile tehnologice comune tuturor plantelor de
cultur ă, plantele medicinale deţin şi unele elemente specifice ce
le diferenţiază deoarece anumite lucr ări se pretează numai
acestora, iar unele necesită anumite modificări sau o atenţie
deosebită în aplicarea lor.

5.1. ROTAŢIA CULTURILOR

Această  verigă  tehnologică  este absolut indispensabilă 
 plantelor medicinale, iar pentru realizarea unei rotaţii optime se
v-a ţine cont de următoarele aspecte:
•  - sensibilitatea ridicată  a plantelor medicinale şi
aromatice la îmburuienare. Pentru reducerea
cheltuielilor de combatere a buruienilor în timpul
 perioadei de vegetaţie şi pentru evitarea utilizării
erbicidelor, cu implicaţiile nefaste (toxice) ale acestora,
rotaţia trebuie să constituie o acţiune primordială.
•  - evitarea plantelor medicinale toxice ca plante
 premergătoare pentru plantele medicinale netoxice.
Plantele medicinale toxice crescute din samulastr ă  ar
 putea impurifica cultura de bază  creând anumite
 probleme (intoxicaţii);
•  - evitarea cultivării plantelor medicinale după 
 premergătoare din aceiaşi familie botanică  sau care au
 boli şi dăunători comuni. Se evită astfel unele cheltuieli
suplimentare pentru combatere, iar produsul este de mai
apropiat de un produs ecologic (f ăr ă  tratamente
chimice.
 

  46

•  - după premergătoarele care nu săr ăcesc solul în apă şi

substanţe nutritive sau după cele care au fost fertilizate
organic, se vor cultiva plante medicinale şi aromatice
de la care se recoltează herba sau frunzele, asigurându-
se astfel o producţie mai ridicată cu cheltuieli minime.
Bune premergătoare se consider ă a fi cerealele de toamnă 
leguminoasele şi pr ăşitoarele bine întreţinute care eliberează 
terenul devreme. Pentru speciile cu înr ădăcinare profundă  se
recomandă cerealele, iar pentru culturile de la care se recoltează 
herba şi frunzele se recomandă leguminoasele deoarece ofer ă un
aport de azot suplimentar.
 Neindicate ca plante premergătoare sunt speciile care
consumă multă apă şi substanţe nutritive cum ar fi iarba de Sudan
meiul, sorgul sfecla de zahăr etc. De asemenea nu se indică 
monocultura cu excepţia muşeţelului. Se recomandă ca o cultur ă 
să nu revină pe aceiaşi solă decât după cel puţin 4 ani.
Pentru pma perene de lungă  durată  se constituie sole
separate, şi vor urma după premergătoare care lasă solul curat de
 buruieni şi într-o stare de fertilitate corespunzătoare.

5.2 FERTILIZAREA
Trebuie să  urmărească  atât creşterea producţiei la hectar
cât şi creşterea conţinutului în substanţe active. Acest deziderat
se poate realiza printr-un raport echilibrat între NPK la care se
adaugă şi microelemente funcţie de scopul urmărit astfel:
• - la plantele de la care se recoltează herba sau frunze ce conţin
substanţe active de natur ă proteică, raportul NPK trebuie să 
fie în favoarea azotului;
 

  47

•   - la plantele unde principiile active sunt de natur ă  glucidică 

este indispensabilă  prezenţa potasiului alături de N şi P în
raport de 1:1:1;
•   - la plantele de la care se recoltează  r ădăcina şi unele păr ţi
subterane este necesar de asemenea un aport suplimentar de K
care favorizează migrarea substanţelor din frunze spre aceste
organe. şi

5.3 LUCR ĂRILE SOLULUI

Îndepărtarea sau mărunţirea resturilor vegetale este o lucrare

care asigur ă  efectuarea în condiţii corespunzătoare a lucr ărilor
solului şi a unor lucr ări de întreţinere. Resturile vegetale de la
suprafaţa solului împiedică  efectuarea unui semănat de bună 
calitate şi uniform.
Arătura  se efectuează  diferenţiat funcţie de speciile ce vor fi
cultivate:
•   - pentru culturile perene sau care se cultivă  pentru organele
subterane ar ăturile trebuie să fie mai adânci (25-30 cm);
•   - pentru culturile anuale de la care se recoltează păr ţile aeriene
ar ăturile vor fi normale (20 –25 cm);
•   - pentru înfiinţarea culturilor de folosinţă îndelungată  (Rosa,
Lavandula) se practică o ar ătur ă de desfundare (40-45 cm).
Nivelarea este o lucrare esenţială  deoarece seminţele
 plantelor medicinale şi aromatice fiind foarte mici, adâncimea de
semănat este foarte mică în general. În aceste condiţii pe un sol
denivelat unele seminţe pot r ămâne la suprafaţa solului iar altele
 pot fi încorporate prea adânc. În ambele situaţii r ăsărirea este
neuniformă s-au seminţele nu vor r ăsări.
 

  48

  Pregătirea patului germinativ este o lucrare de mare

importanţă  deoarece majoritatea plantelor medicinale şi
aromatice au seminţe mici care necesită  pentru o germinaţie
optimă un sol bine mărunţit, aşezat şi tasat. Solul prea afânat se
usucă repede în zona seminţelor determinând o r ăsărire slabă cu o
densitate slabă  şi neuniformă. Cea mai bună  calitate a patului
germinativ se realizează cu combinatorul.

5.4 ÎNMULŢIREA

Plantele medicinale şi aromatice se pot înmulţi pe cale

generativă sau vegetativă.
Înmulţirea generativă  se realizează prin seminţe de acest
mod beneficiind cele mai multe dintre plantele medicinale şi
aromatice.
La multe specii de plante medicinale şi aromatice
seminţele necesită de la semănat până la r ăsărire uneori peste 20
zile, timp în care germenii pot pieri sau atacaţi de boli sau
dăunători. Pentru a preveni aceste neajunsuri seminţele se
tratează  obligatoriu înainte de semănat cu diverse
insectofungicide.
Seminţele unor specii cum ar fi Rosa, Genţiana , Atropa,
Lavandula etc. au un repaus seminal îndelungat r ăsărind eşalonat
şi după  o lungă  perioadă  de la semănat. Pentru a preîntâmpina
acest fenomen se recurge la stratificarea seminţelor în nisip umed
şi menţinerea acestora la temperatura de 00C timp de 45-60 zile.
Înainte de stratificare seminţele se umectează  în trei etape cu o
cantitate de apă  egală  cu o jumătate din cantitatea necesar ă 
 procesului de germinaţie. Sămânţa umectată se amestecă cu nisip
spălat şi sterilizat în propor ţie de 1:3 – 1:5. În vederea
 

  49

semănatului seminţele se scot cu 2-3 zile înainte, se usucă  timp

de 20-30 ore întinse într-un strat subţire, apoi se separ ă de nisip.
Dacă  cantitatea de seminţe este mică, acestea nu se mai
amestecă cu nisip ci se aşează în prealabil umectate în lăzi şi se
ţin în jurul temperaturii de 0 0C timp de 45-60 zile.
Scoaterea seminţelor din repaus se mai poate realiza şi prin
utilizarea unor substanţe chimice de stimulare.
La specii cum ar fi  Angelica archangelica, Carum carvi,
 Datura inoxia Digitalis lanata  etc seminţele îşi pierd repede
facultatea germinativă  motiv pentru care se indică  utilizarea
seminţei cele mai proaspete.
Semănatul se face direct în câmp, însă  multe specii de
 plante medicinale şi aromatice se seamănă mai întâi în r ăsadniţe
după care r ăsadul se plantează în câmp.
Sămânţa destinată semănatului trebuie să fie pur ă biologic
şi cu o valoare culturală  ridicată  (puritate, germinaţie, masa a
1000 de boabe). La unele seminţe se fac tratamente cu insecto-
fungicide (contra bolilor şi dăunătorilor) sau tratamente speciale
 pentru a stimula germinaţia şi r ăsărirea. Limitele pentru puritatea
şi germinaţia la plantele medicinale şi aromatice sunt prevăzute
în standard.
Perioada de semănat, densitatea, distanţa dintre rânduri şi
adâncimea de încorporare a seminţelor, sunt factori care
influenţează esenţial capacitatea de producţie a plantei şi calitatea
materiei prime. Cantitatea de sămânţă  folosită  la semănat se va
stabili în funcţie de densitate, masa a 1000 de boabe şi valoarea
culturală (puritate, germinaţie). La unele plante cu seminţe mici
se impune amestecarea ei cu material inert pentru o mai bună 
repartizare la semănat. La cele care r ăsar greu, se va adăuga şi
sămânţă de plantă indicatoare pentru a putea interveni cu lucr ări
 

  50

de îngrijire (praşile), înainte de r ăsărirea speciei medicinale sau

aromatice (după  r ăsărirea, plantelor indicatoare). Cerinţele
specifice privind semănatul se vor ar ăta la fiecare plantă în parte.

Înmulţirea vegetativă  se realizează  prin diverse organe

vegetative funcţie de particularităţile speciei.
Stolonii şi rizomii sunt păr ţi ale tulpinii subterane care se
recoltează toamna, se fasonează lăsându-se la fiecare câţiva ochi
şi se plantează  imediat (toamna) sau primăvara însă  cu riscul
unor cheltuieli de depozitare şi a reducerii vigorii biologice a
materialului.
Butaşii reprezintă  por ţiuni de tulpini sau r ădăcini sau
tulpini care se plantează mai întâi în r ăsadniţe cu nisip iar apoi în
câmp la locul definitiv. Epoca optimă de plantat al butaşilor este
toamna.
Tufele se obţin prin despăr ţirea tufelor bătrâne dintr-o
 plantaţie bătrână ce s-a r ărit şi nu mai este rentabilă. Se va urmări
ca tufele obţinute să fie sănătoase să aibă r ădăcini bine dezvoltate
şi să prezinte muguri viguroşi din care vor porni tulpinile.
Plantarea tufelor se va face de preferinţă  primăvara sau când
condiţiile nu permit primăvara.
În cazul plantatului r ăsadului sau butaşii trebuie să  se
încadreze în indicii de calitate, să fie sănătoşi, iar plantarea să se
facă  diferenţiat în funcţie de specie, respectând distanţele şi
adâncimea de plantare.

Înfiinţarea prin plantarea răsadului

În cazul anumitor specii de plante medicinale, din anumite
cauze, semănatul direct nu este recomandat fiind necesar ă 
 plantarea r ăsadurilor obţinute în r ăsadniţe. Tehnologia obţinerii
 

  51

acestor r ăsaduri este identică cu cea cunoscută în cazul legumelor

timpurii (roşii, varză, ardei etc).
R ăsadurile plantelor pretenţioase la căldur ă  sau cele ale
culturilor foarte timpurii se obţin în r ăsadniţe calde. La baza unei
astfel de r ăsadniţe se pune un strat de gunoi de grajd gros de 70-
80 cm deasupra căruia se aşează  stratul nutritiv compus dintr-o
 parte pământ de ţelină, două  păr ţi mraniţă  cernută, nisip şi
îngr ăşăminte chimice în următoarele doze: superfosfat 65 g/m2,
azotat de amoniu 30 g/m2 şi sare potasică 30 g/m2. Ca mraniţă se
foloseşte gunoi de grajd bine putrezit (bălegar, paie, resturi de
coceni). Ţelina este pământul conţinut în brazde înierbate scoase
din terenuri cultivate cu lucernă  sau trifoi. În acest gen de
r ăsadniţe o parte din căldura necesar ă  germinării, r ăsăririi şi
creşterii este degajată de stratul de bălegar de la bază şi altă parte
din razele solare.
R ăsadniţele reci primesc căldur ă numai de la soare nefiind
concepute cu strat de bălegar la bază.
Înmulţirea vegetativă  se realizează  prin diverse organe
vegetative funcţie de particularităţile speciei.
Stolonii şi rizomii sunt păr ţi ale tulpinii subterane care se
recoltează toamna, se fasonează lăsându-se la fiecare câţiva ochi
şi se plantează  imediat (toamna) sau primăvara însă  cu riscul
unor cheltuieli de depozitare şi a reducerii vigorii biologice a
materialului.
Butaşii reprezintă  por ţiuni de tulpini sau r ădăcini sau
tulpini care se plantează mai întâi în r ăsadniţe cu nisip iar apoi în
câmp la locul definitiv. Epoca optimă de plantat al butaşilor este
toamna.
Tufele se obţin prin despăr ţirea tufelor bătrâne dintr-o
 plantaţie bătrână ce s-a r ărit şi nu mai este rentabilă. Se va urmări
 

  52

ca tufele obţinute să fie sănătoase să aibă r ădăcini bine dezvoltate

şi să prezinte muguri viguroşi din care vor porni tulpinile.
Plantarea tufelor se va face de preferinţă  primăvara sau când
condiţiile nu permit primăvara.
În cazul plantatului r ăsadului sau butaşii trebuie să  se
încadreze în indicii de calitate, să fie sănătoşi, iar plantarea să se
facă  diferenţiat în funcţie de specie, respectând distanţele şi
adâncimea de plantare.

Înfiinţarea prin plantarea de stoloni

Anumite specii de plante dezvoltă un număr de tulpini sau
de ramuri ale căror ţesuturi de susţinere nu permit menţinerea lor
în poziţie verticală. Acestea se dezvoltă  ca tulpini târâtoare pe
suprafaţa solului. La internoduri apar r ădăcini şi tulpini devenind
astfel organe de înmulţire. Recoltaţi, conservaţi şi plantaţi
conform tehnologiilor descrise pentru fiecare caz în parte,
stolonii constituie materialul săditor pentru multe culturi de
 plante.

Înfiinţarea culturii prin plantarea de rizomi

Rizomul este o tulpină  subterană, lipsită  de clorofilă  şi
care, la internoduri, are câţiva solizi (frunze rudimentare) din
care pot creşte tulpini subterane şi r ădăcini adventive. Pentru
anumite specii de plante, obţinerea culturilor prin plantare de
rizomi este cea mai indicată. Desigur, în cuprinsul prezenţei
lucr ări sunt semnalate toate cazurile în care este recomandată 
 plantarea rizomilor, precum şi tehnologia de recoltare, păstrare,
 plantare.
Lucr ările de îngrijire. În cursul vegetaţiei plantele
medicinale şi aromatice pretind numeroase lucr ări de îngrijire. Se
 

  53

fac lucr ări de combaterea buruienilor prin praşile. Pliviri şi prin

aplicarea unor erbicide selective. O atenţie specială  trebuie
acordată şi combaterii bolilor şi dăunătorilor, care la unele specii
 pot decima cultura. Trebuie să  se facă  o combatere integrată.
Folosindu-se atât normele agrotehnice, cele de igienă culturală şi
măsuri de combatere chimică (unde este cazul).
Folosirea pesticidelor se va face cu mult discernământ,
având în vedere că o parte se acumulează în organele plantelor,
care constituie materia primă  vegetală. S-a constatat că  din
 produsele obţinute de la plantele medicinale, cele mai poluate au
fost Flos, Folium şi Herba, mai puţin fiind Semien şi Radix.
Prezenţa şi persistenţa unor pesticide la materia primă, duce la
risc în poluarea produselor farmaceutice, cu implicaţii
nefavorabile asupra organismului uman.
Unele plante pretind şi lucr ări de tăiere, cârnire, ciupire
 pentru a favoriza creşterea producţiei de materia primă vegetală.
S-a constatat că  prin aplicarea diferiţilor stimulatori fizici
şi chimici s-a obţinut sporuri de producţie şi îmbunătăţirea
calităţii materiei prime de diferite plante medicinale.

5.5. RECOLTAREA, ŞI PREGATIREA PMA DIN FLORA

SPONTANAÎN VEDEREA VALORIFIC ĂRII

5.5.1. Momentul recoltării

Cunoaşterea perioadei optime pentru recoltarea PMA din
flora spontană este de mare însemnătate deoarece în acel moment
acestea trebuie să conţină maximul de substanţe bioactive. Pentru
aceasta este necesar ă cunoaşterea epocii optime, a fenofazei, şi a
momentului din zi pentru fiecare organ al plantelor în parte, când
conţinutul în principii active este maxim.
 

  54

  În ce priveşte epoca de recoltare pentru fiecare organ se

 pot preciza următoarele:
  r ădăcinile (radix) şi rizomii (rhizoma) bulbii (bulbus),
tuberculii, (tuberta)se recoltează  de preferinţă toamna, dar se
 pot recolta şi primăvara înainte de pornirea în vegetaţie a
speciei respective;
  scoar ţa (cortex) se recoltează funcţie de specie de pe tulpini,
ramuri sau chiar r ădăcini. Acţiunea se efectuează  primăvara
când seva începe să  circule, şi desprinderea de pe organul
respectiv este mai uşoar ă;
  mugurii (turio) se recoltează  primăvara când au dimensiuni
apreciabile dar cu puţin timp înainte de a se deschide;
  partea aeriană (herba), frunzele (folium), şi florile (flores) se
recoltează  de obicei în fenofaza înflorire la majoritatea
speciilor. Există  totuşi şi situaţii când unele specii se
recoltează  la îmbobocire, altele la începutul înfloririi, iar
altele la înflorire deplină. Nu se recoltează  frunzele foarte
tinere sau foarte bătrâne şi nici florile care s-au trecut şi
scuturat;
  fructele se recoltează  atunci când sunt ajunse la maturitatea
deplină  în cazul fructelor cărnoase şi înainte de deschiderea
lor în cazul fructelor uscate pentru evitarea pierderii
seminţelor;
  seminţele se recoltează  când au ajuns la maturitate însă  în
cazul fructelor dehiscente , înainte de a se deschide, evitându-
se astfel pierderile;
Pentru fiecare specie în parte trebuie să  se cunoască  exact
luna sau perioada în care se recoltează  pentru a se pregăti din
timp cele necesare. Calendaristic există diferenţe dintr-o zonă în
alta a ţării şi uneori de la un an la altul funcţie de starea vremii.
 

  55

De foarte mare importanţă  este şi momentul din zi când se

recoltează  anumite păr ţi ale plantei. unele organe se recoltează 
dimineaţa devreme ca să nu se scuture, altele se recoltează numai
după ce se ridică roua, unele numai pe timp însorit (frunzele de
 Digitalis), iar altele care conţin uleiuri volatile numai te timp
noros. În general organele subterane şi scoar ţa se pot recolta în
orice moment al zilei.
Starea vremii în timpul recoltării poate influenţa în mare
măsur ă calitatea plantelor medicinale şi aromatice. Unele păr ţi se
recoltează pe vreme însorită şi uscată, altele pe vreme caldă  dar
noroasă  iar altele pe vreme noroasă  şi r ăcoroasă. Plantele
aromatice nu se recoltează imediat după ploi, ci la un interval de
2 zile pentru aşi acumula uleiurile volatile pierdute în timpul
 ploii, iar recoltarea se face numai pe timp noros dar călduros.

5.5.2. Metode de recoltare

La recoltarea plantelor medicinale şi aromatice se
abordează  mai multe metode de recoltare în funcţie de partea
supusă  acestui proces. Aceste tehnici sunt concepute astfel ca
viteza de lucru, cheltuielile, calitatea produselor şi eficienţa să fie
maxime. Dacă  se abordează  o tehnică  adecvată  produsele se
usucă  şi se condiţionează  mai bine iar calitatea lor este
corespunzătoare.
Părţile subterane se recoltează manual prin smulgere sau cu
cazmaua, iar mecanic cu plugul, grapa sau maşini
speciale(MRC). Atunci când r ădăcinile sunt ramificate şi adânci
se sapă şanţuri care urmăresc traseul acestora după care ternul se
nivelează. La speciile cultivate pe rânduri păr ţile subterane se
dizlocă cu plugul după care se adună cu mâna, grebla, furca sau
grapa. Aceeaşi metodă  se utilizează  şi la speciile din flora
 

  56

spontană  unde plantele cresc dese , însă  în acest caz se lasă  în

 pământ suficiente plante pentru a asigura înmulţirea şi în
următorii ani, după care se nivelează.
Scoarţa se detaşează de pe tulpini ramuri sau păr ţi subterane
cu ajutorul unor cuţite speciale. La tulpini sau ramuri se
efectuează două crestături inelare între care se detaşează scoar ţa
de-a lungul până la partea tare (lemn) f ăr ă însă a se detaşa de pe
arbori. Scoar ţa de pe r ădăcini se extrage în mod asemănător, însă 
 planta este sacrificată. Se prefer ă ca scoar ţa de pe păr ţile amintite
să se desprindă în aceeaşi zi deoarece a doua zi desprinderea este
anevoioasă.
Mugurii  se recoltează  numai cu mâna, culegându-se numai
cei nedeschişi şi de mărime optimă. Pentru arborii înalţi se
utilizează scări duble bine asigurate.
Herba  (partea aeriană  întreagă) se recoltează  manual prin
rupere cu mâna, cu secera, cu coasa şi mecanic cu cositori
diverse. recoltatul manual se practică  in flora spontană  pe
terenuri accidentate, păduri sau unde plantele sunt mai rare, iar
recoltatul mecanic se practică  la speciile cultivate şi la cele
spontane unde densitatea este corespunzătoare şi terenul este
accesibil. La plantele cu partea bazală  lemnoasă  se recoltează 
numai păr ţile ierboase.
Frunzele sunt recoltate manual prin culegere sau prin strujire,
iar la cele foarte mari şi rezistente, în special de la baza tulpinii,
se poate utiliza secera sau cuţitul. Frunzele de pe ramuri sau
tulpini recoltează una câte una pe măsur ă ce ajung la maturitate.
Strujirea se efectuează  când frunzele se recoltează  toate odată,
 prin prinderea cu mâna stângă  a vârfului plantei şi tragerea cu
mâna dreaptă  de sus în jos a frunzelor care se adună  în podul
 

  57

 palmei. Frunzele se recoltează  cu sau f ăr ă  peţiol în funcţie de

specie.
Inflorescenţele şi florile se recoltează manual cu mâna,
foarfeca sau dispozitive speciale.
În general florile mari, anumite păr ţi din floare (petale,
stamine etc.).se recoltează cu mâna, iar inflorescenţele se taie cu
foarfeca. La unele specii florifere se desprind imediat din
inflorescenţe, iar la alte specii numai după uscare prin scuturare
sau strujire. Inflorescenţele de  Matricaria chamomilla  se
recoltează, manual sau mecanizat cu ajutorul unor pepteni
speciali.
Fructele şi seminţele  se recoltează  manual, cu mâna sau cu
dispozitive speciale sau prin baterea şi scuturarea plantelor şi
mecanizat cu combine. De exemplu fructele de cătină 
( Hippophae rhamnoides) măceşe ( Rosa cannina) porumbar
( Prunus spinosa) se recoltează  cu mâna, fructele de afin
(Vaccinium myrtillus) se recoltează  cu nişte pinteni speciali,
fructele de ienupăr ( Jenuperus communis) se recoltează  prin
scuturarea şi baterea uşoar ă arbuştilor iar speciile de umbeliferae
din culturi se recoltează mecanizat prin treierare cu combina.
5.5.3. Recoltarea plantelor toxice
Acest grup de plante necesită  măsuri suplimentare
deoarece pot pune în pericol viaţa şi sănătatea celor care le
recoltează şi le mânuiesc. Aceste specii se vor recolta numai de
către adulţi care trebuie instruiţi suficient pentru prevenirea
intoxicaţiilor. Se interzice cu desăvâr şire utilizarea copiilor la
recoltarea plantelor toxice deoarece pericolul intoxicărilor este
foarte ridicat.
Pentru recoltarea plantelor toxice se vor utiliza mănuşi de
 protecţie şi măşti contra prafului în cazul recoltării mecanizate. În
 

  58

timpul lucrului nu se fumează, nu se mănâncă  şi nu se duc

mâinile la ochi, gur ă  şi nas. Imediat după  încetarea lucrului
mâinile se vor spăla cu multă  apă  şi să pun. De asemenea nu se
recomandă  lucrul cu plantele toxice a persoanelor cu diferite
afecţiuni, alergice, cu r ăni la mâni şi a femeilor însărcinate. În
cazul când acţiunea de recoltare este de anvergur ă  trebuie luate
toate măsurile astfel ca pe locurile unde se organizează  aceste
acţiuni să  se prevină  contaminarea cu resturi toxice de plante a
terenurilor agricole, forestiere a bazinelor naturale de apă, a
fântânilor, apelor curgătoare, heleşteelor, unde mănâncă  sau se
adapă  animalele, sau tr ăiesc peşti. Tarlalele cultivate cu plante
toxice se marchează cu mijloace vizuale de avertizare.
Cele mai importante plante toxice sunt:
 Aconitum nepallus (omag) Adonis vernalis Atropa
beladonna, Colchicum autumnale, Convallaria majalis Datura
 stramonium, Datura inoxia, Digitalis lanata, Digitalis purpurea,
 Dryopteris filix mas, Heleborus purpurascens, Hyosciamus
niger, Iris pseudacorus, Papaver somniferum, Ranunculus sp.,
Sarotamnus scoparius (măturice), Secale cornutum, Veratrum
album, Vinca minor , etc.

5.6. TRANSPORTUL PLANTELOR MEDICINALE ŞI

AROMATICE
Plantele recoltate trebuie în cel mai scurt timp transportate
la locurile de condiţionare şi uscare. Până  la adunarea unei
cantităţi suficiente pentru transport plantele medicinale şi
aromatice se aşează  în strat subţire pe prelate, gr ătare crengi,
hârtie etc. astfel ca acestea să nu aibă contact direct cu pământul
şi să  se impurifice. În nici un caz nu se aşează  în gr ămezi sau
straturi groase deoarece se încălzesc, se încing astfel depreciindu-
se principiile active.
 

  59

În vederea transportului produsele vegetale proaspete se

aşează cât mai afânate în saci de cânepă, coşuri sau lăzi sau direct
căruţe sau caroseria autovehiculului în prealabil bine cur ăţate
sau acoperite cu prelate.
Se interzice utilizarea sacilor, pungilor sau altor recipiente
de plastic deoarece acestea favorizează  transpiraţia, nu permit
circulaţia aerului, gr ă besc încălzirea şi absorb uleiurile volatile
astfel depreciind calitatea produselor.
Sacii nu se vor stivui în mijlocul de transport sau peste
aceştia nu se vor aşeza alte greutăţi deoarece dacă frunzele sunt
 presate sau r ănite se înnegresc în timpul uscării.
Pentru speciile cu un conţinut ridicat de ulei volatil, în sistem
industrial transportul se face cu maşini speciale prevăzute cu
containere ce au temperatura controlată.

5.7. CONDIŢIONAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI

AROMATICE
Prin condiţionare se înţelege ansamblul de procese aplicate
materialului vegetal recoltat ce urmează a fi supus procesului
de uscare prin care acesta dobândeşte cea mai bună  calitate
 posibilă în scopul utilizării. Pentru aceasta principalele lucr ări
care se aplică materialului vegetal sunt: cur ăţirea, selectarea, şi
fasonarea.
Prin curăţire din materialul vegetal se îndepărtează pământul,
 pietrişul, nisipul, păr ţile neutilizabile ale plantei respective, alte
 plante sau organe ale acestora. În general corpurile minerale se
găsesc din abundenţă mai ales pe organele subterane, de pe care
se îndepărtează  prin scuturare, frecare cu peria sau prin spălare
cu apă. Operaţiunile trebuie să  decurgă  imediat după  recoltare
deoarece ulterior operaţiunea este mai anevoioasă.
 

  60

Spălarea în apă  se efectuează  cat mai repede, întru-cat unele

substanţe pot fi dizolvate, produsul pierzându-şi valoarea
terapeutică. După spălare apa se va scurge iar organele subterane
se întind la soare pană la zvântare.
Selectarea  constă  în alegerea materialului vegetal
reprezentativ cu aspect, culoare şi miros plăcut şi eliminarea din
masa materialului vegetal a impurităţilor organice cum ar fi:
codiţele unor frunze,flori şi fructe, frunzele dintre flori sau fructe,
 păr ţile lemnoase ale unor tulpini, r ădăcinile din păr ţile aeriene
resturile de păr ţi aeriene de pe organele subterane, păr ţile uscate,
 brunificate îngălbenite, atacate de dăunători mucegăite, putrezite,
organele altor plante etc.
În cazul fructelor uscate şi seminţelor impurităţile se pot
îndepărta şi prin vânturare, cernere sau selectare.
Fasonarea  se efectuează  în scopul de a realiza un produs
vegetal de forma, mărimea, aspectul şi uniformitatea
corespunzătoare. De exemplu scoar ţele dacă  sunt prea mari se
taie în fragmente potrivite (10-120 cm), tulpinile prea lungi se
scurtează şi se elimină zonele desfrunzite, rizomii şi r ădăcinile se
taie în fragmente potrivite (10-15 cm) lungime, iar dacă sunt prea
groase se despică de-a lungul sau se taie în felii, cuburi etc. De
asemenea de pe organele subterane se îndepărtează  r ădăcinile
 prea subţiri, sau păr ţile degradate.
Toate aceste operaţiuni se pot efectua la locul recoltării sau în
spaţii special amenajate când sunt cantităţi mari de material
vegetal.
 

  61

5.8. USCAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI

AROMATICE
Acest proces are mare importanţă  deoarece păstrarea
 principiilor bioactive după  recoltare este influenţat în mare
măsur ă de modul de uscare.
Uscarea se realizează  în mod diferit în funcţie de partea
recoltată, compoziţia acesteia, momentul recoltării, şi umiditate.
Umiditatea este foarte diferită în fiecare organ şi are valori de 5-
10 % la seminţe, 60-90 % la frunze, 75-85 % în organele
subterane şi până  la 90 % în flori. Cu cât umiditatea este mai
ridicată cu atât materialul vegetal este mai sensibil deoarece apa
favorizează  declanşarea unor procese enzimatice, sau instalarea
unor mucegaiuri, ce degradează  principiile active şi chiar
favorizează acumularea unor substanţe toxice.
Cele mai sensibile sunt florile şi fructele moi care dacă nu
sunt supuse uscării în cca 2-3 ore de la recoltare se depreciază.
Pierderile în greutate variază în funcţie de organ între 40 şi
85 %. Cea mai mare pierdere de apă  o au florile, urmate de
frunze, fructe, r ădăcini, rizomi, iar cea mai mică  pierdere o au
seminţele şi scoar ţa.
Raportul între cantitatea de material vegetal proaspăt şi
cantitatea de material vegetal uscat rezultat poartă denumirea de
randament la uscare.
Uscarea plantelor medicinale şi aromatice se face pe două 
căi; uscarea naturală şi uscarea artificială.
Uscarea naturală se efectuează la soare sau la umbr ă.
La uscarea la soare se pretează  în general toate organele
subterane, unele fructe şi seminţe şi unele flori. Este o metodă ce
se pretează pentru zonele însorite şi secetoase.
 

  62

  Uscarea la umbr ă  este practicată  cu predilecţie în zonele

montane şi de deal unde plantele se aşează în încă peri, magazii,
 poduri, şoproane, toate bine aerisite.
În ambele metode plantele trebuie uscate imediat ce au fost
recoltate pentru a împiedica declanşarea proceselor de degradare.
Plantele se aşează în strat subţire pe rame de lemn, prevăzute cu
ochiuri de sârmă sau tifon. Pentru ca uscarea să se realizeze uşor
 pe un metru pătrat se vor întinde cca. 0,5 kg flori, 1 kg frunze sau
herba şi 2 kg scoar ţă, r ădăcini sau rizomi.
Plantele sau organele se întorc zilnic pentru a preveni
încingerea sau mucegăire lor şi degradarea principiilor active.
Uscarea durează  până  când umiditatea materialului respectiv
 permite păstrarea sa f ăr ă  pericol de alterare. În mod practic s-a
constatat că  dacă  frunzele şi florile plesnesc la atingere, iar
organele subterane se rup cu zgomot la îndoire acestea sunt
uscate suficient. Durata uscării în timpul verii este de 3-8 zile la
flori, frunze şi plante subţiri,10-14 zile pentru frunzele groase şi
herba, 14-21 zile pentru scoar ţe şi r ădăcini subţiri şi 30-35 zile
 pentru rizomi şi r ădăcini groase. Dacă  uscarea se realizează 
 primăvara sau toamna durata se poate dubla.
 Nu se recomandă  uscarea în aceeaşi încă pere a plantelor
 puternic mirositoare sau toxice alături de celelalte deoarece
acestea din urmă pot împrumuta mirosuri sau se pot amesteca cu
cele toxice.
Un produs vegetal este de bună  calitate atunci când după 
uscare r ămâne întreg, îşi păstrează culoarea şi mirosul specific şi
nu are alte corpuri str ăine
Uscarea artificială  se face în spaţii special amenajate
 prevăzute cu sisteme de încălzire şi aerisire.
 

  63

Uscătoriile pot fi cu rafturi, sisteme rotative sau stabile, cu

 bandă  transportoare etc. În toate aceste tipuri de uscare
temperaturile nu trebuie să  depăşească  600C la plantele
medicinale ăi 400C la plantele aromatice. Temperaturi mai mari
suportă fructele de  Prunus spinosa r ădăcinile de Taraxacum off .
(700C) şi fructele de Rosa cannina (85-1050C).

5.9. AMBALAREA ŞI PĂSTRAREA PLANTELOR

MEDICINALE ŞI AROMATICE

Modul cum sunt ambalate şi păstrate plantelor medicinale

şi aromatice poate influenţa în mare măsur ă calitatea materialului
vegetal. De obicei fructele, herba, scoar ţa şi organele subterane
se ambalează în saci de cânepă balotate sau nu. Fructele uscate,
seminţele, mugurii unele frunze şi flori se ambalează  în saci de
hârtie. Frunzele speciilor aromatice şi unele flori se ambalează în
cutii de carton sau lăzi că ptuşite.
Păstrarea plantelor medicinale si aromatice se face în
camere aerisite, igienizate, uscate, ferite de atacul dăunătorilor
(insecte, rozătoare etc.) şi de lumina solar ă directă. Ambalajele se
etichetează  numele produsului şi data recoltării), iar speciile
toxice se depozitează în camere separate luându-se toate măsurile
de avertizare pentru prevenirea intoxicaţiilor.
Plantele recoltate pentru uz casnic se păstrează în pungi de
hârtie, cutii de metal sau borcane de sticlă de obicei în camere cu
temperatur ă relativ constantă.
Respectarea cu stricteţe a tuturor regulilor cu privire la
recoltarea, condiţionarea, transportul uscarea şi păstrarea pma
favorizează obţinerea unui produs vegetal cu valoare terapeutică 
sau aromatică ridicată.
 

  64

Tema 5: Stabilirea unei tehnologii de cultivare recoltare a unor

specii din familia Labiate

CAPITOLUL 6 MODUL DE UTILIZARE AL

PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE

Plantele medicinale îşi datorează  activitatea terapeutică 

unor substanţe chimice denumite principii active, în majoritatea
lor, de natur ă  organică. De asemenea principiile active au o
structur ă  chimică  foarte variată  ceea ce explică  şi acţiunile lor
medicamentoase multiple. Tot datorită  acestor structuri,
 principiile active prezintă o serie de proprietăţi fizice şi chimice
de care trebuie să  ţinem seama atunci când prepar ăm un
medicament dintr-o plantă medicinală, în sensul că pe de o parte
să se asigure extragerea totală a lor din plantă, iar pe de altă parte
să  nu aibă  loc o distrugere par ţială  sau totală  a lor în timpul
extragerii, fie din cauza lichidului folosit, fie din cauza
temperaturii la care se lucrează. Aceasta degradare produce
scăderea şi chiar dispariţia activităţii terapeutice.
În general, organele de plante medicinale, se folosesc fie
singure, fie în amestec de plante, sau păr ţi de plante asociate în
diferite propor ţii pentru a obţine un efect terapeutic.
Amestecurile de plante medicinale sau organe de plante
medicinale alcătuiesc ceaiurile medicinale. 
Medicamentele obţinute din produse vegetale, la fel ca şi
cele pe bază  de substanţe chimice pure, de sinteză  şi naturale,
sunt destinate fie "uzului intern", adică  administrate pe cale
 bucală, fie şi "uzului extern", adică pe păr ţile externe ale corpului
uman.
Cele mai întrebuinţate forme, preparate în casă, din plante
medicinale destinate uzului intern sunt: infuzia, decoctul,
 

  65

maceratul, vinurile medicinale şi pulberea, iar pentru uzul extern:

oţeturile medicinale, cataplasmele, băile medicinale şi inhalaţiile.
Cu excepţia pulberilor, toate celelalte forme precizate până 
acum constituie forme de extracţie, mai mult sau mai puţin
selectivă, a principiilor active din materia vegetală, cu ajutorul,
după caz, al apei, alcoolului, vinului, oţetului şi uneori al uleiului
de floarea soarelui sau al altui ulei vegetal.

INFLUZIA   este forma cea mai frecventă  de folosire în

condiţii casnice a unor organe de plante medicinale. În general se
foloseşte această formă ori de câte ori trebuie obţinute principiile
active din produse vegetale mai gingaşe cum sunt florile, frunzele
şi păr ţile aeriene care conţin principii active termostabile şi greu
solubile la rece. În acest scop produsul vegetal, adus într-un grad
de mărunţire corespunzătoare, se umectează într-un vas smălţuit
sau de por ţelan şi se lasă în repaus 5 minute. după acest interval
se adaugă cantitatea de apă indicată, încălzită la fierbere, apoi se
acoper ă vasul cu un capac şi se lasă să se stea astfel între 3 şi 15
minute, agitând din când în când. După  scurgerea acestui timp
când infuzia are temperatura de 40 0  se filtrează  prin pânză  sau
tifon, cel mai recomandabil fiind vata care are cea mai mare
 putere de reţinere a diverselor resturi vegetale. Reziduul se
stoarce şi se spală  cu o cantitate suficientă  de apă  cu care se
completează  soluţia extractivă  la volumul indicat iniţial. În
general îndulcirea se face cu miere de albine, iar în lipsa acesteia
cu zahar. În cazul când infuzia este destinată  unui bolnav de
diabet sau cu deranjamente stomacale însoţite de diaree,
îndulcirea se va face cu zaharină.
 

  66

  DECOCTUL este operaţia de extracţie care se recomandă 

la plantele a căror componente se descompun greu sau daca
urmărim extracţia unui anumit mineral. Se realizează  prin
fierberea produsului vegetal mărunţit, timp de 15-30 de minute,
cu solventul necesar, obţinut apa. Fierberea timp de 15 minute se
aplică  în cazul păr ţilor aeriene (herba) şi a organelor de plantă 
care conţin mucilagii, iar 30 de minute în cazul r ădăcinilor,
scoar ţei şi rizomilor. Fierberea trebuie să se realizeze la foc mic.
Soluţia extractivă  se filtrează  fierbinte, reziduul se stoarce şi se
completează cu apă de spălare la volumul indicat în reţetă. După 
fierbere produsul se lasă sa mai infuzeze încă 10 minute.

În mod obţinut atât infuzia, cât şi decoctul preparate în

casă mai sunt cunoscute şi sub denumirea de ceaiuri.

MACERATUL  este soluţia extractivă  obţinută  prin

operaţia denumită  maceraţie sau  pl ămădeal ă, folosind ca lichid
de extracţie, apă, alcool, vin şi oţet.
Macerarea constă  în tratarea produsului vegetal mărunţit
cu cantitatea necesar ă  de solvent rece sau cald, menţinerea în
contact timpul necesar şi apoi separarea soluţiei extractive de
reziduu prin filtrare.
Maceratul la rece este operaţia cea mai frecvent utilizată 
în condiţiile casnice; ea constă din tratarea produsului vegetal cu
cantitatea de apă  prescrisă, fiind recomandabil să  se folosească 
apa proaspătă  fiartă  şi r ăcită  şi menţinerea amestecului un timp
determinat la temperatura camerei (15 – 25 0). Deşi de multe ori
se recomandă ca timpul de extracţie să fie de 30-60 minute, totuşi
considerându-se că numai folosirea unui timp de extracţie de 3-6
ore asigur ă  o extracţie practic totală  a principiului activ.
 

  67

Indiferent de timpul de macerare, vasul se agită din când în când

 pentru uniformizarea extractului. Soluţia extractivă  se filtrează 
reziduul se spală  tot cu apă  proaspăt fiartă  şi r ăcită  şi se
completează la volumul indicat.
Maceratul la rece este recomandat în cazul plantelor
medicinale ale căror principii active se dizolvă  în apă  la
temperatura camerei (15 – 250) şi se alterează la temperaturi mai
ridicate. Se recomandă  în special la organele de specii vegetale
care conţin mucilagii cum sunt frunzele şi r ădăcinile de nalbă,
seminţe de in etc.
Soluţiile extractive obţinute prin macerare la rece, dar
folosind ca solvent alcoolul de diferite concentraţii sunt denumite
tincturi . De regulă aceste forme se prepar ă în farmacie şi de către
industria chimico-farmaceutică.
Maceratul la cald, denumită digerare, sau digestie, se realizează 
cu solventul încălzit la 40-600, în general la o temperatur ă 
inferioar ă  aceleia la care solventul fierbe. Solvenţii folosiţi în
acest caz sunt apa, alcoolul, amestecul lor şi uleiul. Maceraţia la
cald este o metodă  utilizata din cele mai vechi timpuri, prin
aceasta operaţie obţinându-se uleiul de muşeţel şi uleiul de
sunătoare, care sunt folosite încă în terapeutica naturistă.
Tehnica de obţinere este următoarea: aproximativ 20-30 g
de produs vegetal mărunţit se amestecă  cu aceiaşi cantitate de
alcool concentrat, după  12 ore se adaugă  200 g ulei de floarea
soarelui, iar amestecul rezultat se menţine 3-4 ore pe baia de apă 
în fierbere, agitând din când în când. Amestecul se lasă în repaus
2-3 zile, apoi se strecoar ă  printr-o pânză, storcându-se reziduul.
Lichidul strecurat se lasă  în repaus 24 de ore şi în final se
filtrează  prin tifon, produsul rezultat conservându-se la rece în
sticle colorate şi de capacitate mică.
 

  68

 
Se recomandă că atât infuzia, decoctul, cât şi maceratul la
rece să se prepare numai în cantitatea necesar ă pentru 24 de ore şi
să  fie conservate la rece, deoarece o păstrare mai îndelungată 
favorizează dezvoltare microorganismelor, care prin sistemele lor
enzimatice degradează  şi deci inactivează  principiile active, iar
 pe de altă  parte aceste soluţii extractive alterate pot provoca
deranjamente stomacale serioase, când sunt destinate uzului
intern.
De asemenea se mai recomandă  ca păr ţile de plante sau
 produs vegetal să  fie în prealabil bine spălat cu apă  - operaţie
care trebuie efectuată  repede – pentru a îndepărta pământul,
nisipul şi alte impurităţi, unele hidrosolubile.

TINCTURA: necesita pentru preparare plante proaspete

(de preferat) sau uscate (cu excepţia valerianei sau cerenţelului),
După ce organele plantei au fost tăiate (păr ţile subterane)
mărunţite (herba şi frunzele) sau strivite uşor (fructele), se pun
într-un vas ce se închide etanş. Peste materialul vegetal se pune
alcool de până la 40 grade sau vin atât cât să-l acopere. Vasul se
la să  la o temperatur ă  moderată  şi se agită  zilnic timp de 2 – 6
să ptămâni. După această perioadă materialul vegetal se presează,
se strecoar ă, iar tinctura rezultată se poate păstra la rece până la
un an, utilizându-se la nevoie. Se utilizează sub formă de picături
luate cu ceai sau apă. 

VINURILE MEDICINALE sunt forme medicamentoase

folosite mult în trecut de poporul nostru şi utilizate încă şi astăzi.
În condiţii casnice ele se prepar ă prin macerare la rece, timp de
7-8 zile, a materiei prime vegetale, mărunţită convenabil, cu vin
 

  69

de calitate superioar ă utilizând aproximativ 1 litru de vin pentru

30-50 g de produs şi agitându-se zilnic. Materialul vegetal se
filtrează, se stoarce reziduul, iar lichidul rezultat se lasă  să 
sedimenteze timp de 24 de ore, apoi se refiltrează  şi se
completează  cu vin până  la 1 litru; uneori se îndulceşte cu
aproximativ 50 g zahăr.

OŢETURILE MEDICINALE. Se prepar ă  la fel ca şi

vinurile medicinale folosind ca solvent de extracţie oţetul de vin.
Pentru obţinerea acestor forme, în general, se iau în lucru 5-10 g
de produs vegetal mărunţit şi 100 ml de oţet de vin, iar tehnica de
lucru este aceeaşi, ca şi în cazul vinurilor medicinale.

ULEIURILE MEDICINALE

In general pentru aceste preparate se utilizează  în special

florile.
Pe lângă  utilizarea acestora în terapeutică  uleiurile se
folosesc cu succes şi în cosmetică, pentru îngrijirea pielii.
Cele mai întrebuinţate plante în obţinerea uleiurilor sunt
 Hypericum perforatum, Lavandula off, Matricaria chamomilla,
Origanum vulgare, Thymus, Rosmarinus . Acestea pot fi utilizate
singure sau împreună în diferite combinaţii.
Uleiurile cel mai indicate sunt cele de floarea soarelui şî
măsline obţinute prin presare la cald.
Materialul vegetal trebuie sa stea împreună cu uleiul între
4-6 să ptămâni, ferit de soare, agitându-se zilnic. După  acest
interval materialul vegetal se presează, se strecoar ă prin tifon sau
 pânză. Uleiul obţinut se lasă  la sedimentat cca 2-4 să ptămâni,
 până  devine limpede după  care se absoarbe cu ajutorul unui
 

  70

furtun. Operaţia se repetă  încă  după un timp pentru a obţine un

ulei foarte limpede. Atât în timpul macer ării cât şi al păstr ării se
recomandă vase de sticlă ferite de razele solare si cu temperatur ă 
moderată.

PULBERILE . Numeroase produse vegetale şi în special

frunzele, păr ţile aeriene, scoar ţele şi uneori păr ţile subterane se
administrează sub formă de pulbere.
De obicei acest mod de administrare se recomandă atunci
când unele substanţe existente în plante sunt greu de extras prin
alte metode.
Frunzele şi alte păr ţi aeriene sunt relativ uşor de mărunţit
în condiţii casnice, însă operaţia devine greoaie în cazul păr ţilor
subterane.
În special la plantele aromatice nu se recomandă păstrarea
 pulberilor timp îndelungat deoarece, mărunţirea foarte fină 
favorizează evaporarea uleiurilor volatile.
Pulberile se administrează de obicei dizolvate în apă, ceai
supă lapte etc.

CATAPLASMELE , denumite popular prşniţe şi oblojeli,

sunt preparate de consistenţă  moale care se obţin din plante şi
organe de plante medicinale pulverizate şi amestecate cu apă 
 până ce rezultă o pastă. Această pastă se pune între două bucăţi
de pânză  pentru a putea fi aplicată  şi ridicată  uşor de pe partea
 bolnavă. Cataplasma nu trebuie să fie nici prea consistentă, nici
 prea fluidă, şi nici să depăşească prin suprafaţa ei locul bolnav.
Când se reînnoieşte aplicarea unei cataplasme se
recomandă  să  se prepare mai întâi noua cataplasmă, apoi să  se
ridice cea veche ca să nu se r ăcească locul unde ea a fost aplicată.
 

  71

  Dintre cataplasmele cele mai des folosite amintim

cataplasma de f ăină  de in, cunoscută  şi sub denumirea de
cataplasmă emolientă şi cataplasma de f ăină de muştar.

BĂILE MEDICINALE  constituie o altă  formă  de

folosire, pentru un extern, a plantelor şi se obţin prin introducerea
lor în apă  fierbinte, în prealabil mărunţite (aproximativ 500 g
 pentru o baie) şi puse într-un sac de pânză fină. De asemenea se
 poate folosi direct infuzia sau decoctul care se toarnă  în apa de
 baie adusă la temperatura ce o poate suporta corpul omenesc.
Dintre băile medicinale mai frecvent utilizate amintim baia
de f ăină de muştar, în care se introduc picioarele şi care necesită 
100 – 125 g de f ăină de muştar pentru o baie.

INHALAŢIILE  sunt o formă  medicamentoasă  destul de

frecvent folosită  atât în terapia tradiţională, cât şi în cea
ştiinţifică, utilizând în acest scop unele specii de plante care
conţin uleiuri volatile. Inhalaţiile se pregătesc astfel: produsul
vegetal mărunţit grosier se pune într-un vas smălţuit peste care
apoi se toarnă apă fierbinte; vaporii de apă venind în contact cu
 planta aromatică, antrenează  sub formă  de picături fine uleiul
volatil care sunt inhalate de bolnav, pătrunzând astfel în căile lui
respiratorii unde uleiul volatil îşi exercită  activitatea lui
medicamentoasă.

POSIBILITATEA DE APRECIERE A CANTITĂŢII DE

PRODUS VEGETAL ŞI A VOLUMULUI UNEI FORME
MEDICAMENTOASE ÎN CASĂ 
 

  72

  Indiferent de forma de administrare şi de modul de folosire

este necesar să  se respecte cantităţile de produs vegetal şi de
solvent indicate.
Cantitatea de produs vegetal uscat şi mărunţit dintr-o lingur ă de
supă:
5-7 g de r ădăcini, tuberi şi rizomi;
2-3 g de frunze;
3-4 g de flori;
4-5 g de iarbă (parte aeriană);
5-6 g de fructe;
8-10 g de seminţe.
În general într-o linguriţă încap aproximativ 3 g de produs
vegetal adus într-un grad de mărunţire înaintată  şi 0,5 – 1 g de
 pulbere de diverse organe luate pe un vârf de cuţit.
Atragem atenţia că se poate face uz de aceste determinări
aproximative numai în cazul plantelor medicinale care nu sunt
toxice.
Mijlocul cel mai la îndemâna pentru aprecierea volumului
de solvent (apă, alcool, vin şi oţet) îl constituie cana, paharul sau
ceaşca al căror conţinut corespunde la 150-200 ml lichid.

Tema 6: Modul de utilizare al plantelor medicinale  î n forma

casnică 
 

  73

 
CAPITOLUL 7. PLANTE MEDICINALE DIN FLORA
SPONTANĂ 

1. Familia QUISETACEAE.
EQUISETUM ARVENSE.

Descrierea speciei. perenă, erbacee, ce creşte pe marginea

râurilor şi altor ape, prin lunci umede în toate regiunile ţării
noastre.
Tulpinile sunt de 2 feluri:- fertile care apar primele (h=40
cm) sterile care apar mai târziu (h=60 cm) la începutul verii
ramurile ce pornesc de pe tulpină sunt pline la interior, şi prezintă 
4 muchii la exterior.
Produsul vegetal folosit: herba equiseti constă din tulpinile sterile
care se recoltează vara din iulie în septembrie. Uscarea se face în
 poduri bine aerisite în strat subţire
şi întoarse în fiecare zi pentru evitare înnegririi produsul este f ăr ă 
miros iar gustul este dulceag.
Principii active: Uleiuri volatile(în stare solidă) substanţe
minerale bogate în bioxid de Si., săruri de K., Saponozide de
natur ă triterpenică şi flovonoide conţin 800 mg %acid ascorbic.
Acţiunea farmacologică: diuretic, expectorant
remineralizant, hemostatic.
Întrebuinţări; boli de rinichi, vezică  urinar ă, tuse,anemii,
covalescenţe, etc ,T.B.C
Intr ă  în componenţa ceaiurilor anti reumatic şi diuretic,
hemoragii diverse.
Se utilizează 4-5 linguriţe de plantă la 1,5 litri apă (decoct)
Observaţii: Poate confundată cu E. Palustre (Barba ursului)
care este otr ăvitoare. Acestea au ramurile goale în interior,
 

  74

suprafaţa tulpinii este netedă  iar vagina nodului de la bază 

îmbracă tulpina până dincolo de nodul al, doilea.

2. FAMILIA PINACEAE.

ABIES ALBA.

Materia primă: cetina de brad formată  din r ămurele de

maxim 20 cm lungime 10-15 cm. grosime. Se recoltează  în tot
cursul anului prin tăierea ramurilor acoperite cu ace .
Mugurii de brad se recoltează  primăvara înaintea de
începerea vegetaţiei.
Uscarea se face în camere încălzite sau în uscătorii la
maximum 350 C
Principii active Uleiurile Volatile ce conţin 1-alfa-pinen, 1-
limonen,acetat de bornil, aldehidă laurică etc.
Utilizări: stimulează  secreţiile mucoaselor, acţiune
revulsivă.
Se utilizează ca expectorant, diuretic,în reumatism, boli ale
sistemului nervos,nevralgii etc.

PICEA ABIES (excelsa) MOLID.

Descriere, ecologie, r ăspândire, recoltare, prelucrare,

.Idem: Brad.
Compoziţie chimică: asemănătoare ca Bradul dar difer ă 
funcţie de procesele tehnologice de obţinere a Uleiului volatil .
Alături de SESQUITERPENE în Uleiul volatil s-a
identificat şi prezenţa santenei.
 

  75

  Din r ăşina de Brad şi Molid se poate obţine terebentina

cunoscută încă din antichitate.
Extern are acţiune revulsivă, rubefiantă  vezicantă. Dozele
moderate injectate excită  centri nervoşi iar cele mari au efecte
 paralizante.
. deoarece se elimină  pe cale respiratorie, dozele scăzute
excită mucoasele bronhice şi traheile , idem asupra rinichilor.
în doze terapeutice esenţa de terebentină aste anti septică,
diuretică, antispastică, vermifugă, revulsivă, cicatrizantă.
Utilizări: în T.B.C., bronşite, infecţii urinare şi renale,
cistite trichomonoză, litiază  biliar ă, colite, hemeofilie, migrene,
 paraziţi intestinali, epilepsie, gută, sciatică, miolgii.
se administrează în diferite doze funcţie de efectul urmărit.
cu efecte aproximativ asemănătoare se poate utiliza şi
PINUS MONTANA (JNEAPĂ N)

ÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOFITA

3. FAMILIA BETULACEAE .

BETULA VERUCOSA.

Descrierea speciei: arbore cu h=25-35 cm r ăspândit din

zona dealurilor sub alpină. Tulpina ramificată  scoar ţa albă  şi
netedă care se exfoliază transversal.
Frunzele sunt peţiolate, dispuse altern, cu limbul
triunghiular-romboidal, ascuţit la vârf şi dinţate pe margini.
Frunze tinere sunt lipicioase datorită unor glande ce secretă nişte
r ăşini cu miros balsamic.
 

  76

  Produsul vegetal folosit:  Folium betulae  tinere ce se

recoltează  din mai până  la sfâr şitul lunii iulie când conţin cele
mai multe cantităţi de renzine. Se usucă în strat subţire la umbr ă,
obţinându-se un produs cu un gust slab amărui şi miros
caracteristic.
Principii active: taninuri, flavonoide, acid cafeic, substanţe
triterpenice, alantonină, uleiuri volatile.
Acţiune farmacologică: diuretică, diaforeică, (transpiraţie)
coleretică, antiseptică., favorizează  eliminarea acidului uric şi
colesterolului din organism.
Întrebuinţări: - infuzie 1-5% se admite în edeme de natur ă 
cardiacă şi renală. Scoar ţa se utilizează în dermatite, stări febrile,
gută, hidropizie, industria cosmetică.(seva)
 

  77

4. FAMILIA FAGACEAE.

QUERCUS ROBUR. STEJAR.

Descrierea speciei:
Materia primă:scoar ţa ramurilor tinere (3-5cm) recoltate în
martie şi aprilie .aceasta se usucă  la soare în strat subţire.
Produsul este astringent şi nu are miros.
Principii active: taninuri mixte(acid galic, elogic)
Acţiune farmacologică: astringentă, antiseptică,
hemostatică,
Întrebuinţări: intern-decoct 1-3% (200 ml ceai pe zi) ca
antidiareic şi în otr ăviri cu alcaloizi sau unele metale. Extern -
decoct 5-10% pentru gargar ă, loţiuni, hemostatice,
antihemoroidal, deger ături. Tot în scop diuretic se utilizează 
ghindele de la care se îndepărtează  pericarpul, după  care se
 pr ă jesc, se pulverizează  conţinutul aşa zisa "CAFEA DE
GHINDĂ."

5. FAMILIA LABIATAE
Cimbrişorul sau Cimbrişorul de câmp.
Thymus serpyllum (Fam. Labiate)

Descrierea speciei. Este un subarbust foarte r ăspândit în

flora ţării noastre prin fâneţe, începând din zona dealurilor până 
în regiunile muntoase, alcătuind mici tufe. Are tulpini în 4
muchii, uneori chiar cilindrice, târâtoare, de culoare verde
roşiatică, din care iau naştere numeroase ascendente la
extremitatea lor. frunzele aşezate opus, sânt mici, ovale şi cu
marginea întreagă, uneori uşor recurbată  în jos; examinate în
zare, în limbul acestor frunze se observă  prezenţa unor puncte
 

  78

transparente, care în realitate sunt pungile cu ulei volatil. Florile

zigomorfe de culoare roşu-liliachie sunt grupate în spice dese şi
scurte în vârful ramurilor şi au corola bilabiată, labiul inferior
fiind lung şi trilobat, iar cele superior emarginat, androceul din 4
stamine, două mai lungi, două mai scurte. Înfloreşte din luna mai
 până la sfâr şitul lui septembrie.
Produsul vegetal folosit. De la cimbrişor medicina
utilizează  numai păr ţile aeriene (Herba Serpylli) recoltate în
timpul înfloririi şi uscate la umbr ă în poduri aerisite: ele au miros
 plăcut şi gust amărui aromat.
Potrivit studiilor de specialitate Herba Serpylli din
farmacie şi din magazinele Plafarului, în afar ă de specia descrisă 
mai sus conţine şi păr ţile aeriene ale altor specii de Thymus care
cresc spontan, însă care au aceiaşi valoare terapeutică.
Principii active: ulei volatil (care conţine carvacrol şi
timol), acizii cafeic şi rozmarinic, tanin şi un principiu amar
(serpilina).
Acţiune farmacologică. Datorită  uleiului esenţial şi
celorlalte principii active acest produs are proprietăţi diaforetice,
diuretice, colagoge, coleretice, antihelmintice, sedative şi
antiseptic-intestinale.
Întrebuinţări.  Se folosesc sub formă  de infuzie 1-2g%
administrându-se 50-200ml pe zi ca un bun calmant în tusea
convulsivă şi în tusea astmaticilor, în tratamentul enterocolitelor
şi în anorexia anemicilor. De asemenea infuzia se poate
întrebuinţa şi extern datorită proprietăţilor sale antiseptice şi de a
cicatriza r ănile.
Intr ă  în compoziţia ceaiurilor: antiasmatic antidiareic şi
 pentru gargar ă.
 

  79

  ROINŢA (MELISĂ) 
 Mellisa officinalis (Familia Labiate)

Descriere speciei.  Este o plantă  erbacee, vivace, stufos-

ramificată, înaltă  până  la un metru şi plăcut mirositoare,care
creşte prin locuri necultivate, prin luminişurile din pădurile de
stejar şi se cultivă ca plantă medicinală şi melifer ă. Are o tulpină 
aeriană  patrunghiular ă, acoperită  cu peri pe care se observă 
frunzele opuse peţiolate, cu limbul ovat, cordat la bază  şi dinţat
 pe margini.
Florile de culoare alb-gălbuie, alb sau alb-liliachie sunt
scurt pedicelate şi reunite în verticile axilare; caliciul este bilobat,
 păros, iar corola, mai lungă  decât caliciul, are labiul superior
 bilobat convex emarginat, iar cel inferior trilobat, curbat în jos,
androceul din patru stamine arcuite, întreaga plantă  are gust şi
miros aromat de lămâie. Înfloreşte din iunie şi până în august.
Produsul vegetal folosit. În scopuri terapeutice se
recoltează în perioada de înflorire frunzele (Folium Melisae) care
se usucă  în strat subţire în poduri acoperite cu tablă  şi bine
aerisite. produsul are miros plăcut de lămâie care devine mai
 puternic prin frecarea frunzelor în degete.
Principii active: ulei volatil bogat în citral, acid cafeic şi
un principiu amar.
Acţiune farmacologică: Frunzele de roiniţă  datorită 
uleiului volatil au acţiune antispastică  şi sedativă, iar acidul
cafeic, taninurile şi principiile amare sunt r ăspunzătoare de
acţiunile coleretice, carminative şi stomahice ale acestui produs
vegetal.
Întrebuinţări: infuzie:1% se administrează (circa 200-250
ml ceai pe zi) în special la copii, în tulbur ările digestive de după 
 

  80

mese, în spasme şi colici intestinale, în deschinezii biliare şi în

colite cronice.
Frunzele de melisă  intr ă  în compoziţia ceaiurilor:
anticolitic aromat, contra colicilor nr 2, şi laxativ nr 2.

SOVÂRF
Origanum vulgare (Familia Labiate)

Descrierea speciei. aste o plantă comună în întreaga ţar ă,

care creşe prin tufişuri, măr ăcini, margini de pădure şi poieni, de
la şes şi până în zona subalpină. În pământ are un rizom lignificat
din care iau naştere atât tulpini sterile cât şi florile
 partunghiulare, drepte, ramificate în partea superioar ă, înalte
 până la 50 cm şi colorate în brun roşcat. Frunzele, dispuse opus,
sunt scurt peţiolate, ovale, păroase în special pe parte inferioar ă,
cu baza cordată. Florile bilabiate de culoare roşietică-purpurie
sunt grupate în inflorescenţe bogate;sunt alcătuite dintr-un caliciu
campanulat 5-dinţat, corola bilabiată, cu buzele aproape egale,
cea inferioar ă  fiind r ăsfrântă  în jos, androceul din 4 stamine
drepte şi fructule tetranuculă. Întreaga plantă are miros aromatic
caracteristic, iar gustul este amar. Înfloreşte în iulie şi august.
Produsul vegetal folosit: în scopuri medicinale se
întrebuinţează  păr ţile aeriene superioare ale plantei (Herba
Origani) recoltate în timpul înfloririi şi uscate la umbr ă, în locuri
aerisite.
Principii active:  ulei volatil (bogat în timol şi carvacrol)
tanin, flavonoide şi antocianozide.
Acţiune farmacologică: Datorită  uleiului volatil are
acţiune antispastică asupra musculaturii netede şi sedativă asupra
 

  81

sistemului nervos central şi mai ales asupra centrilor respiratori,

antiseptică, stomahică, produce o uşoar ă dilataţie a bronhiilor.
Întrebuinţări: sub formă de infuzie (1-2%) se consumă în
cantităţi de 3 căni pe zi ca antispasmodic în:- tusea convulsivă,
traheite, bronşite etc. De asemeni se mai utilizează  şi în unele
afecţiuni stomacale(gastrite acide).

TALPA GÂŞTEI
 Leonurus cardiaca (Familia Labiate)

Descrierea speciei. Plantă erbacee, vivace, foarte comună 

 pe lângă case la sate, pe lângă drumuri, prin locuri necultivate şi
 printre dărâmături, are în pământ un rizom lignificat din care iau
naştere primăvara păr ţile aeriene. Tulpina, înaltă  până  la 1,5m,
este patrunghiular ă  şi păroasă;frunzele dispuse opus, cele
inferioare sunt lung peţiolate cu limbul palmat-lobat cu 5 lobi, iar
cele superioare sunt peţiolate şi trilobate, având aspectul unei
labe de gâscă. Florile de culoare roz sunt grupate în verticile
axilare pe nodurile superioare ale tulpinii, structural floarea se
caracterizează  printr-un caliciu tubulos, alcătuit din 5 sepale
terminate prin 5 dinţi spinoşi; corola bilabiată, cu labiul superior
 puţin concav şi păros, iar cel inferior 4 stamine. Înfloreşte toată 
vara.
Produsul vegetal folosit. În scopuri terapeutice se
utilizează  păr ţile aeriene recoltate în timpul înfloririi (Herba
Leonuri) şi uscate în strat subţire la umbr ă.
Principii active: heterozide cardiotonice, alcaloizi,
saponozide, şi substanţe amare.
 

  82

  Acţiune farmacologică: acţionează  ca sedativ nervos şi

cardiac şi într-o oarecare măsur ă  ca stomahic, hipotensiv şi
vasoconstrictor periferic.
Întrebuinţări: sub formă  de infuzie 2-3%, simplă  sau
asociată  cu alte produse vegetale cu acţiune similar ă, se
administrează  în tratamentul simptomatica stărilor depresive
nervoase şi în tulbur ările nevrotice, cardiace,1-2 căni de ceai pe
zi, dintre care una seara.
Produsul intr ă  ca un constituent vegetal în compoziţia
ceaiurilor: antiasmatic, anticolic, calmant şi împotriva
tulbur ărilor cardiace şi în ceaiul sedativ.

SALVIA (Jaleşul de gr ădină)
Salvia officinalis (Fam.Labiatae)

Descrierea speciei. Considerată  de greci si romani în

special ca o plantă care le asigur ă sănătatea prin folosirea ei, ceea
ce şi justifică  denumirea genului, salvia este originală  din
ţinuturile mediteraneene, la noi cultivându-se ca plantă 
medicinală şi ornamentală. Are tulpina dreaptă, înaltă până la 70-
80cm, la bază lignificată, având aspect tufos de subarbust.
Atât tulpina cât şi ramurile sunt acoperite cu peri
albi;frunzele opuse, sunt oval-lanceolate şi fin dinţate pe margini.
Florile, reunite în inflorescenţe speciforme, au caliciul tubulos de
culoare verde-violacee; corola bilabiată, dublu mai lungă  decât
caliciu, cu lobiul superior drept, iar cel inferior mai lung, trilobat,
cu lobul mijlociu proeminent şi aplecat în jos,este colorată  în
albastru-violaceu, mai rar albă, androceul este alcătuit din 4 piese
dintre care numai cele două  anterioare sunt fertile (staminele
 

  83

 propriuzise) celelalte două  posterioare fiind transformate în

staminode.
Înfloreşte în iunie şi iulie.
Materie primă:Folium salvae la începutul înfloririi uscat
la umbr ă în strat subţire. Prezintă un miros caracteristic puternic
aromat persistent, cu gust amar şi astringent.
Principii active:eiuri volatile, taninuri, picrosalvina,
substanţe triterpenice, alcooli flavonoide etc.
Acţiune farmacologică: coleretică, carminativă,
antiseptică, hipoglicemiantă 
Înterbuinţări: -infuzie 1-2% în afecţiuni cronice ale căilor
 biliare şi pentru efecte carminative. Consumat rece pentru oprirea
transpiraţiei nocturne (T.B.C.). nu se recomandă mamelor (scade
laptele).
Extern: infuzie, dezinfecţie locală. Intr ă  în compoziţia
ceaiului antiasmatic, pentru gargar ă şi a ţigărilor.

Referatul 1: Recunoasterea principalelor specii din flora

spontană 
Referatul 2:  Î ntocmirea unei documentaţii pentru 3 specii din
flora spontană 
 

  84

TERMENII BOTANICI

Achenă = fruct uscat cu o singur ă sămânţă care nu se deschide la

maturitatea lui.
Actinomorf = flori cu simetrie radială (regulată).
Altern = dispunerea izolată a frunzelor pe tulpină, câte una la un
nod.
Ament (mâţişor) = inflorescenţă  alcătuită  din flori unisexuate
foarte mici, dispuse pe o axă comună, care atârnă ca un ciucure.
Androceu = totalitatea organelor bărbăteşti (stamine) dintr-o
floare.
Anter ă  = partea terminală  a staminei formată, în general, din
două teci sau loji care conţin polen.
Bacă (boabă) = fruct cărnos, cu pieliţa subţire, ce nu se deschide
la maturitate şi în al cărui miez se găsesc mai multe seminţe.
Bilabiat (labiat) = caliciu sau corola(neregulată) posedând două 
 buze (labii) ca urmare a sudurii inegal completă a sepalelor sau
 petalelor; în general buza superioar ă este formată din două piese,
iar cea inferioar ă din trei.
Bisanual (bianual) = planta care fructifică  în al doilea an de
vegetaţie, când se termină ciclul său vital.
Bractee = frunze modificate de formă şi culoare adesea specială,
la subţioara cărora iau naştere florile.
Bulb = tulpina subterană  învelită  cu frunze cărnoase pline cu
materii de rezervă.
Caduc = caliciu ale cărei sepale cad în momentul deschiderii
 bobocului floral.
Caliciu = totalitatea sepalelor unor flori.
 

  85

Calicul = uneori caliciul este format din două  cicluri de

frunzişoare,în care caz primul verticil alcătuit din frunze mai
mici, poartă denumirea de calicul.
Campanulată = corolă gamopetală în formă de clopot.
Capitul = inflorescenţă racemoasă, al cărei ax principal se dilată 
la vârf pentru a purta flori mici sesile, înconjurată  la bază  de
 bractee ce alcătuiesc involucrul.
Capsulă = fruct uscat dehiscent care conţine numeroase seminţe.
Carena = partea anterioar ă a coronei papilonaceelor, formată din
două petale dispuse ca şi carena unei nave.
Cariopsă = fruct uscat indehiscent al cărui pericarp ader ă strâns
de tegument.
Carpelă = frunză modificată ce poartă ovulele.
Cimă  = inflorescenţă  definită  în care ramurile laterale depăşesc
vârful ramurei precedente.
Ciorchin (racem) = inflorescenţă  care poartă  pe axul principal
ramuri florifere situate la subţioara unor bractee şi care sunt cu
atât mai scurte cu cât sunt mai aproape de vârf.
Codat (cordiform) = în formă de inimă.
Coriaceu = defineşte frunzele dure ca pielea.
Corimb = racem la care pedunculii florilor deşi pleacă din puncte
diferite de pe axul inflorescenţei ajung la acelaşi nivel, găsindu-
se aproape în acelaşi plan.
Corolă  = totalitatea petalelor care alcătuiesc al doilea înveliş  al
florilor cu rol de protecţie a organelor sexuale.
Crenat = se numeşte limbul foliar a cărui margine este prevăzută 
cu dinţi largi şi obtuzi.
Decurente = frunze ale căror limb se prelungeşte pe o anumită 
 por ţiune, sub forma unei aripi foliacee pe tulpină şi pe ramuri.
 

  86

Dehiscenţă  = în sens limitat numai la fructe, prin această 

denumire se înţelege procesul prin care acest organ ajuns la
maturitate se deschide pentru a pune în libertate seminţele.
Dialipetală = corolă formată din multe petale libere între ele.
Dialisepal = calciu cu sepalele libere.
Dicotomie = mod de ramificaţie a tulpinilor şi inflorescenţelor în
două ramuri identice şi al căror vârf se poate împăr ţi la rândul lui
în alte două ramuri egale.
Didinam = androceul unei flori format din patru stamine libere,
dintre care două  au filamentele mai lungi (caracteristic fam.
labiate).
Dioic = plante unisexuate, unii indivizi purtând florile bărbăteşti,
iar alţii pe cele femeieşti.
Dioplostemon = flori având stamine în număr dublu faţă de acela
al petalelor, staminele dispuse pe două verticile, cel extern fiind
opus sepalelor.
Drupă  = fruct cărnos indehiscent, aproape întotdeauna cu o
singur ă sămânţă şi endocarpul întărit.
Emarginata = frunza cu vârful scobit.
Erectă  = în sens limitat la tulpină, care stă  ridicată  sau creşte
drept.
Erbaceu = prezentând caracteristicile ierbii.
Fistulos = în general un organ şi în special tulpină  cilindrică  şi
goală la interior.
Filiform = fin şi alungit ca un fir.
Foliculă = fruct uscat dehiscent, format dintr-o singur ă carpelă cu
numeroase seminţe şi care la maturitate se deschide printr-o
singur ă cr ă pătur ă.
Foliolă = diviziune a unei frunze compuse.
 

  87

Gamopetală  = corola cu petalele mai mult sau mai puţin unite

între ele.
Gamosepală  = caliciu cu sepalele mai mult sau mai puţin unite
între ele.
Gamostemon = androceu cu staminele unite între ele.
Gineceu = pistil = totalitatea carpelelor, sudate sau nu, ale unei
flori care produce seminţe.
Glabru = f ăr ă peri.
Glauc = de culoare verde-alburie, sau verde albăstrui sau verde
ca marea.
Hastată = frunza în formă de suliţă.
Haustor = formaţiuni de celule alungite prin care plantele
 parazite îşi procur ă şi absorb seva din planta gazdă.
Hermafrodite = floare care conţine stamine şi pistil.
Imparipenat = frunză compusă, în formă de pană, care se termină 
cu o foliolă.
Inflorescenţă = totalitatea florilor grupate pe acelaşi ax principal.
Involucru = totalitatea bracteelor dispuse în verticil la baza unei
umbele sau a unui capitul.
Izostemon = stamine egale şi în număr egal cu al petalelor.
Labium = buză.
Lacinie = diviziune îngustă a unei frunze sau petale.
Lanceolată = frunză în formă de lance.
Liguliflor ă= =floare ce se întâlneşte, de obicei, la familia
compozeelor cu corola la început tubuloasă apoi se continuă cu o
limbă dinţată la vârf.
Limb sau lamină = partea lată şi verde a unei frunze.
Lob = diviziune profundă  şi în general rotundă  a unui organ
foliaceu sau floral.
Lobată = frunză a cărei margine prezintă incizii mari şi adânci.
 

  88

Mericarp = una din cele două  achene ce alcătuiesc fructul

umfeliferelor.
Mer = de la grecescul meros care înseamnă  parte; ex. corolă 
 pentamer ă adică formată din cinci păr ţi.
Monoic = prezentând flori unisexuate bărbăteşti şi femeieşti pe
acelaşi individ.
Ob = prefix care exprimă  inversarea unei forme sau poziţii
oarecare.
Obcordat = în formă de inimă cu vârful în sus.
Obdiploslemon = floare în care există două verticile de stamine,
verticilul extern fiind opus petalelor.
Oblong = mai lung decât lat şi rotunjit la cele două capete(frunza
oblongă).
Obovat = în formă de ou r ăsturnat.
Ovar = partea inferioar ă  şi în general umflată  a pistilului,
rezultată din unirea carpelelor şi conţinând ovulele.
Ovat = având forma unui ou.
Ovul = partea principală a carpelelor plantelor cu flori, care după 
fecundaţie se transformă în sămânţă.
Palmat = mod de aşezare a lobilor unei frunze simple, a foliolelor
unei frunze compuse sau a nervurilor, care pleacă de la un centru
comun semănând cu degetele r ăsfirate ale unei palme.
Papilonată = corolă neregulată în formă de fluture, compusă din
cinci petale neegale, una denumită  stindard, două  denumite
aripioare şi alta carenă  - formată  din două  petale mai mult sau
mai puţin sudate.
Paripenată = frunza compusă penată, f ăr ă foliola terminală.
Partit = limb foliar divizat până la mai mult de jumătate.
Peduncul sau pedicel = axul care poartă o floare.
 

  89

Penat = frunză compusă a cărei foliole sunt dispuse de o parte şi

de alta a peţiolului comun ca şi bărbile unei pene.
Pentamer = cu cinci diviziuni.
Peren = care tr ăieşte mai mulţi ani.
Periant = totalitatea învelişurilor florale.
Perigon = învelişul floral alcătuit din frunzişoare egal colorate.
Pericarp = ansamblul ţesuturilor care formează  peretele unui
fruct rezultând din transformarea ovarului.
Petală = piesă a corolei, în general colorată.
Peţiol = codiţa frunzei.
Pivotantă = r ădăcină în formă de ţăruş.
Poligamă  = plantă  care poartă  pe acelaşi individ atât flori
unisexuate, cât şi hermafrodite.
Racem = ciorchin.
Receptacul = extremitatea superioar ă  a axului floral, umflată,
laţită, alungită sau scobită.
Reniformă = frunză sau alt organ în formă de rinichi.
Ritidom = scoar ţă  care acoper ă  suprafaţa tulpinilor lemnoase în
vârstă şi care se exfoliază.
Rizom = tulpină subterană, în general cilindrică, vivace şi care dă 
naştere la r ădăcini şi tulpini aeriene.
Ruderal = care creşte pe marginea drumurilor, prin dărâmături
etc.
Rugos = aspru la pipăit.
Sectat = frunză al cărui limb este profund divizat, până la nervura
 principală..
Sepală = piesa, în general verde, ce alcătuieşte caliciul.
Sesil = frunza lipsită de peţiol sau floare f ăr ă peduncul.
 

  90

Siliculă  = capsula alcătuită  din două  carpele concrescute,

despăr ţite între ele printr-un perete fals, ce poartă  numeroase
seminţe.
Silicvă = este siliculă de cel puţin 4 ori mai lungă decât lată.
Solitar ă  = inflorescenţă  formată  intr-un peduncul ce poartă  o
singur ă floare; ea este terminală sau axilar ă, după cum floarea se
află în vârful tulpinii principale sau al unei ramuri.
Spic = racem cu flori sesile sau foarte scurt pedunculate,
înghesuite pe axul principal.
Stamină = frunză modificată care poartă sacii cu gr ăuncioarele de
 polen.
Staminodă = stamină ai cărei saci polinici au avortat.
Stigmat = partea liber ă şi terminală a ovarului.
Stil = prelungirea subţire şi cilindrică a ovarului care se termină 
cu stigmatul florii.
Stipele = formaţiuni apedunculare de la baza frunzelor, cu rol de
 protecţie şi chiar de asimilare.
 

  91

 
INDEX EXPLICATIV AL TERMENILOR MEDICALI

Termeni medicali Explicaţii

Abces acumulare de puroi într-un anumit loc.
Acnee afecţiune a pielii sub forma de erupţii (coşuri pe
faţă, pe umeri, pe partea superioar ă  a toracelui)
datorată  inflamării glandelor sebacee în
combinaţie cu o infecţie microbiană  ce se
manifestă in general la tineri.
Acuitate capacitatea simţurilor de a percepe excitaţii slabe.
Afecţiuni stări de boală ale unor organe sau aparate.
Afrodiziac Produs care stimulează instinctul sexual.
Aftoză (afte) ulceraţii mici, dureroase din gur ă şi gât, care apar
mai ales la copii şi bătrâni, datorate unor agenţi
 patogeni, organici, fizici sau chimici.
Albuminurie  prezenţa în urină a albuminei.
Amenoree stagnarea menstruaţiei sau venirea ei neregulat şi
cu dureri.
Amigdalită  inflamarea a amigdalelor palatine, cu hipertrofie
şi secreţie purulentă.
Anaciditate sindrom dispeptic manifestat prin lipsa acidităţii
digestive
Anafrodisiac  produs inhibant al instinctului sexual.
Analeptic  produs stimulent, învior ător.
Analgezic  produs care calmează  sau înlătur ă  temporar
durerea.
Anemie scăderea numărului de globule roşii sub un anumit
 prag.
Anestezic Medicament care scade sau suprimă durerea.
 

  92

Angină  spasm datorită  unor inflamaţii acute cu irigare

insuficientă  a zonei respective: poate fi de mai
multe feluri (angină pectorală = boală de inimă cu
dureri cardiace şi senzaţii de asfixie).
Anorexie lipsa poftei de mâncare.
Antagonist Produs cu acţiune contrar ă (inversă).
Antibiotic substanţă  cu acţiune de distrugere a microbilor,
elaborată  de alte microorganisme (ciuperci sau
chiar alţi microbi).
Anticoagulant substanţă  care micşorează  sau chiar inhibă 
coagularea sângelui.
Antidiareic  produs care combate scaunele dese şi moi
datorare unor afecţiuni intestinale.
Antidot substanţă care neutralizează efectul toxinelor.
Antiemetic antivomitiv, substanţă care combate greaţa.
Antihelmintic substanţă  care provoacă  eliminarea viermilor
intestinali.
Antipiretic substanţă  care combate febra (scade temperatura
corpului).
Antiscorbutic combate scorbutul datorat lipsei de vitamina C din
organism.
Antiseptic  produs capabil să  distrugă  bacteriile din
organisme şi din produsele animale sau vegetale.
Antispasmodic  produs sau medicament care combate convulsiile
Antitrichomonazic agent sau medicament care inhibă  dezvoltarea
 parazitului Tricomonas vaginalis 
Anxietate stare de nelinişte, teamă, însoţită  de palpitaţii şi
insomnii.
Aperitiv  produs care stimulează pofta de mâncare.
 

  93

Aritmie modificare a ritmului cardiac normal

Aromatizant  produs care dă  un gust plăcut (aromă) sau un
miros parfumat (mireasmă)
Arterioscleroza afecţiune a arterelor care constă  în îngustarea
deschiderii lumenului prin depunerea de
colesterol
Artrita  boală  a articulaţiilor care constă  în inflamaţia şi
deformarea lor datorită  unor cauze diferite (gută,
 podagr ă etc.)
Artroză  afecţiune degenerativă a articulaţiilor la oameni în
vârstă  cu distrugerea cartilagiilor şi apariţii de
deformări
Ascarizi viermi intestinali (limbrici)
Astenie stare de slă bire generală (şi scad puterile)
Astmă  Afecţiune manifestată  prin greutate în respiraţie
(năduf) cu o expiraţie prelungită şi şuier ătoare
Astringent efect de strângere a suprafeţei ţesuturilor prin
 precipitarea proteinelor; cu oprirea hemoragiilor,
diminuarea secreţiilor şi cicatrizarea r ănilor
Ateroscleroză  afecţiune datorată  depunerii de ateroame pe
 pereţii arteriolari ai inimii, cierului şi rinichilor
Bactericid  produs care distruge bacteriile.
Bacteriostatic opreşte dezvoltarea bacteriilor
Balsamic care alină şi vindecă r ănile
Basedow afecţiune a glandei tiroide (hipertiroidism)
caracterizată  prin hiperexcitabilitate, slă bire,
tremur ături, tahicardie şi slă bire (guşă)
Behice  produse calmante ale tusei
Blefarită   boală  de ochi, caracterizată  prin roşeaţa şi
 

  94

inflamaţia pleoapelor şi a r ădăcinii genelor

Calculi concreţiuni (pietricele) care apar în diferite organe
(vezică  biliar ă, urinar ă, rinichi etc. provocând o
tulburare a bunei funcţionări a acestora
Calmant care potoleşte durerile şi micşorează  crizele (de
tuse, de insomnie etc.)
Candidoză   boală  a gurii provocată  de ciuperca Candida
albicans. Poate apărea şi pe alte mucoase (vagin
etc.)
Cardiac  persoană cu diverse afecţiuni ale inimii
Cardiotonic Întăritor al inimii, stimulent al funcţiei inimii
Carminativ care combate crampele şi gazele intestinale
Cataplasmă  terci (pastă) dintr-un drog care se aplică  pe
regiunea bolnavă (oblojeală)
Catar inflamaţie a unei mucoase interne (plămân,
intestin etc.) însoţită de secreţie
Cefalee dureri de cap însoţite adesea de vomitări, urmate
de somnolenţă 
Chelie  boală ce produce căderea părului de pe cap
Cistită  inflamaţie a mucoasei vezicii urinare. Aprinderea
vezicii urinare
Clismă  spălare a intestinului gros prin rect (anus)
Colagog care acţionează asupra tonusului musculaturii din
vezica biliar ă  şi canalul coledoc, oprind secreţia
de bilă 
Coleretic  produs care fluidifică bila uşurând eliminarea ei
Colici dureri abdominale (intestinale, renale, hepatice
etc.)
Colită   boala rezultată  din inflamarea membranei
 

  95

mucoase a intestinului gros însoţită de diaree

Condiment  produs care dă un gust specific aromat mâncărilor
Confortativ care înviorează organismul
Congestivant care provoacă un aflux de sânge la locul unde se
aplică 
Conspergant  pulbere cu care se acoper ă  suprafaţa unor pilule
sau supozitoare pentru a nu se lipi între ele
Constipaţie Întârziere a evacuării scaunului, care este redus şi
de consistenţă tare
Convalescenţă  starea de refacere după o boală 
Convulsivant care provoacă  contracţii bruşte, involuntare
(zvâcnituri, fr ământări)
Cosmetică  ramur ă  a igienei care se preocupă  de îngrijirea
tenului, a părului (a frumuseţii în general)
Comoţie şoc puternic
Contuzie leziune provocată  prin lovire, f ăr ă  ruperea
tegumentului.
Cronică   boală care are un efect de durată, învechită.
Colecinetic Medicament care provoacă golirea vezicii biliare
Colecistopatie maladie a vezicii biliare
Colelitiaza starea vezicii biliare care conţine calculi
Depurativ  produs care ajută  la eliminarea toxinelor din
organism.
Dermatoză  denumire generală a bolilor de piele.
Diabet  boală  cronică  de metabolism caracterizată  prin
creşterea cantităţii de zahăr în sânge şi urină 
Diaforetic Medicament care provoacă transpiraţie; sudorific
Dietetic regim alimentar recomandat în cazuri de boală 
Digestiv  produs care stimulează digestia acţionând mai ales
 

  96

asupra stomacului
Dispepsie dificultate în a digera alimentele.
Diureză  mărirea cantităţii de urină eliminată de organism
Dizenterie  boală  infecţioasă  sau parazitar ă  caracterizată prin
crize dureroase, inflamaţia mucoasei intestinului
gros, cu scaune dese cu mucozităţi, sânge şi puroi.
Edem acumulare de lichid seros în spaţiile intercelulare
ale unor organe (plămâni, creier, ficat) sau ale
ţesutului subcutanat.
Emenagog  produs care provoacă  apariţia fluxului menstrual
întârziat sau suprimat.
Emetic medicament care produce vărsături.
Emfizem umflarea unui ţesut prin infiltrarea în el a aerului
sau a lichidelor seroase.
Emolient substanţă care diminuează stările de inflamaţie ale
mucoaselor şi înmoaie pielea.
Emplastru  preparat medicamentos solid, plastic, care se
înmoaie la temperatura corpului şi ader ă  de
tegumentul pe care se aplică.
Enterită   boală  provocată  de inflamarea membranei
mucoase de pe intestinul subţire.
Enterocolită  inflamaţia acută  a membranei mucoase a
intestinului subţire şi a intestinului gros.
Eretism stare de excitare a unui organ (genital, cardiac).
Epilepsie  boală  nervoasă  caracterizată  prin convulsii
 periodice, pierderea subită a cunoştinţei.
Eritem  boală  de piele manifestată  prin roşeaţă  sau
nodozităţi sub piele
Erizipel ( brâncă, boală  de piele ce se manifestă  prin inflamarea
 

  97

orbalţ)  acesteia cu durere vie şi arsuri

Eupeptic medicament care ajută  la stabilirea unei digestii
normale.
Expectorant  produs care provoacă  fluidificarea şi eliminarea
secreţiilor traheo-bronhice.
Extrasistolă  contracţie anormală  şi prematur ă  a inimii,
întrerupând momentan regularitatea ritmului
cardiac.
Exoftalmie  proeminenţă exagerată a globilor oculari.
Exemă   boală de piele caracterizată prin erupţii însoţite de
mâncărime.
Faringită  inflamaţia faringelui.
Favus afecţiune a pielii provocată de ciuperci apar ţinând
genului Achorion.
Febrifug medicament care combate sau previne febra.
Fistule r ăni de diferite adâncimi şi în zone diferite ale
corpului.
Fluidifiant  produs care măreşte gradul de curgere(de
lichefiere).
Fotodermite  boli de piele determinate de razele solare.
Ftizie Tuberculoză pulmonar ă 
Fungicid substanţe chimice folosite în combaterea bolilor
 produse de ciuperci
Fungistatic  produs care inhibă creşterea ciupercilor
Furunculoză  erupţii purulente locale ale pielii şi ale ţesuturilor
subcutanate
Galactogog  produs care stimulează  secreţia laptelui în
 perioada de ală ptare
Gastrită   boală  a stomacului caracterizată  prin inflamarea
 

  98

mucoasei stomacale
Gastro-enterită  inflamaţia simultană  a mucoasei stomacului şi
aceea a intestinului.
Gingivită  inflamaţia gingiilor
Gută   boală  cronică  caracterizată  prin creşterea
concentraţiei acidului uric în sânge şi depozitarea
lui în special la nivelul articulaţiilor
Hematurie urinare cu sânge
Hemoragie scurgere de sânge în urma unor r ăni sau din alte
cauze
Hemoroizi dilataţie varicoasă a venelor anusului
Hemostatic medicament sau agent de altă  natur ă  capabil să 
oprească hemoragia
Hepatită  afecţiune inflamatoare a ficatului
Hernie ieşire printr-un orificiu a unuia sau mai multe
organe din cavitatea în care se găsesc în mod
normal
Herpes  boală  de piele sub forma de mici băşicuţe cu
lichid în jurul gurii
Hidropizie acumulare de lichid seros într-o cavitate a
corpului, boala apei
Hipertensiune tensiune arterială mai mare decât cea normală 
Hipertiroidism hiperactivitate a glandei tiroide. Boala Basedow-
Graves
Hipnotic  produs care provoacă somnul
Hipoglicemiant medicament care scade concentraţia de glucoză 
din sânge
Hipotensiune tensiune arterială mai mică decât cea normală 
Icter  boală  a ficatului şi a vezicii biliare care face ca
 

  99

 bila să treacă în sânge colorând pielea bolnavului

în galben
Insecticid  produs care omoar ă insectele
Iritant  produs care provoacă  uşoar ă  congestie sau
inflamaţie locală.
Isterie  boală nervoasă care provoacă convulsii, accese de
râs, alternând cu plâns
Laringită  inflamaţie a laringelui
Laxativ medicament care provoacă o purgaţie uşoar ă, f ăr ă 
a irita mucoasa intestinală 
Leucopenie scădere anormală a globulelor albe din sânge
Leucoree scurgere vaginală  de lichid mucos, alb, datorită 
unei infecţii, sau a unei leziuni locale.
Liniment  preparat galenic lichid, pentru uz extern, cu care
se unge sau se frecţionează pielea.
Litiază   boala unor organe prin care se formează  calculi
(pietre) în interiorul acestora(litiază  renală  =
 pietre la rinichi)
Litiază vezicală   piatr ă la vezică etc
Masticator obiect de mestecat în gur ă, mai ales la copii, ca să 
li se uşureze erupţia dinţilor.
Menopauză  Încetarea funcţiei glandelor genitale la femei.
Meteorism  balonarea abdomenului din cauza acumulării de
gaze în stomac sau intestin.
Metrită  inflamaţie a uterului
Metroragie Hemoragii uterine în afara ciclului menstrual
Midriatic medicament care dilată pupila
Migrenă  dureri de cap însoţită  de tulbur ări digestive şi
senzoriale
 

  100

Miocard muşchiul inimii

Miocardită  inflamarea miocardului
Miotic medicament care micşorează pupila
Narcotic anestezic general care suspendă  temporar
majoritatea funcţiilor sistemului nervos central ca
mobilitate sensibilitate etc
Nefrită  Inflamarea rinichiului
Neurastenie tulbur ări funcţionale ale sistemului nervos;
oboseală nervoasă; slă bire a sistemului nervos
Nevralgie Durere acută pe traiectul unui nerv
Nevroză  Tulburare psihică complexă ce apare ca urmare a
suprasolicitării sistemului nervos
Obezitate Îngr ăşare anormală 
Oxiuri formă de viermi intestinali care-şi depun ouăle în
regiunea anală unde provoacă mâncărime acută 
Panariţiu inflamaţie supurativă  a ţesuturilor din jurul
unghiilor
Paradontoză   boală ce afectează mucoasa gingivală şi ţesuturile
de susţinere ale dinţilor
Parasimpaticolitic medicament care excită sistemul parasimpatic
Pectoral  produs care stimulează  secreţia bronhică  şi
eliminarea ei
Peritonită  inflamaţie de peritoneu (membrana care
că ptuşeşte peretele cavităţii abdominale şi
înveleşte organele din abdomen)
Pielită  inflamaţia bazinetului renal
Pilor orificiu care face comunicarea dintre stomac şi
intestin
Pneumonie  boală de plămâni însoţită de tuse şi febr ă 
 

  101

Prostatită  inflamarea acută a prostatei

Prurit mâncărime de piele
Psihotrop substanţă medicamentoasă care acţionează asupra
 psihicului
Pulpită  abces dentar
Purgativ medicament lipsit de toxicitate care provoacă 
evacuarea conţinutului intestinal
Rahitism dezechilibru în metabolismul calciului şi
fosforului provocat de lipsa vitaminei D; se
caracterizează prin oase moi şi adesea deformate
Ratifug substanţă care alungă şobolanii
Reumatism complex de afecţiuni dureroase ale aparatului
locomotor, circulator şi nervos
Revulsie  procedeu terapeutic care constă  în a provoca o
iritaţie locală superficială într-o regiune mai mult
sau mai puţin îndepărtată de un organ bolnav, cu
scopul de a înceta o stare congestivă  sau
inflamatoare
Revulsiv remediu capabil să producă revulsie
Rubefiant medicament care irită  pielea, determinând o
acţiune revulsivă 
Scabie (Râie)  boală  parazitar ă  a pielii provocata de un acarian
caracterizată  prin mâncărimi iritaţii, căderea
 părului etc.
Sciatică  durere produsă pe traiectul nervului sciatic
Scorbut  boală provocată de lipsa vitaminei C, manifestată 
 prin sângerare a gingiilor, căderea dinţilor,
slă birea for ţei musculare, apariţia de plăgi
deschise etc
 

  102

Scrofuloză  inflamaţie (de obicei de natur ă  tuberculoasă) a

ganglionilor cervicali
Sedativ medicament care calmează durerile
Sialagog substanţă care provoacă secreţia salivei
Somnifer substanţă care produce somnul
Spasm contracţie violentă şi puternică a unui muşchi sau
grup de muşchi
Spasmolitic contracţie violentă şi puternică a unui muşchi sau
grup de muşchi
Stază  oprirea sau încetinirea unui lichid organic care
circulă (sânge)
Stimulent  produs învior ător, uşor excitant, care înlătur ă 
oboseala
Stiptic medicament care opreşte hemoragiile interne.
Stomatită  inflamaţia mucoasei bucale
Stupefiant medicament care provoacă  la început o uşoar ă 
ameţeală  şi stare de euforie trecătoare, dar care
 prin utilizare curentă  duce la obiÎnuinţă  şi
intoxicaţie lentă  şi degradarea psihică  şi
intelectuală 
Sudoare secreţie apoasă elaborată de glandele sudoripare şi
(Transpiraţie) eliminată prin porii pielii
Sudorific care favorizează transpiraţia
Tahicardie Ritm accelerat al pulsului inimii
Tenicid  produs care omoar ă tenia
Tenifug  produs care elimină tenia
Tonice remedii aproape toate de origine vegetală, cu gust
amar, care cresc secreţia salivei, a sucurilor
gastrice şi intestinale producând o mărire a
 

  103

apetitului
Topice agenţi medicamentoşi, de uz extern, folosiţi
 pentru a modifica local reacţia pielii sau mucoasei
cavităţilor care comunică  cu mediul exterior
(cataplasmele, unguentele etc.)
Tricofiţie  boală  a pielii şi părului provocată  de unele
ciuperci
Tuse convulsivă  tuse măgărească 
Ulceraţii r ăni deschise f ăr ă tendinţe de cicatrizare
Unguente  preparate galenice moi pentru uz extern care se
aplică pe piele.
Uremie intoxicaţie a organismului cu uree şi acid uric prin
nefuncţionarea normală a rinichilor
Uretrită  inflamaţie a uretrei
Varice inflamarea patologică  a venelor, mai ales a celor
de la picioare, produsă de pierderea elasticităţii lor 
Vermifug  produs care combate viermii intestinali,
(Antihelmintic) antihelmintic
Vertije Ameţeli
Vezicant substanţă care produce urticarie şi edem limitat al
 pielii
Vomitiv (Emetic)  produs care ingurgitat produce vărsături
Vulnerar remediu care vindecă r ănile prin cicatrizarea lor
Xeroftalmie uscarea conjunctivei şi a corneei care se produce
în lipsa vitaminei A, precum şi în conjunctivite
cronice
 

  104

BIBLIOGRAFIE
1.  BODEA C., 1966-1982 - Tratat de biochimie vegetalã. Edit.

Academiei R.S.România Vol.I-IV.

2.  BOJOR, O., ALEXAN, M., BURDUC, D., 1992  -
Farmacia casei. Edit. Ceres, Bucure[ti.
3.  BONALBERTI C., PERONI A., PERONI G., 1993  -
Ireos e Violetta. Erboristeria Domani, Settembre, 80-
82.
4.  BOTT V., 1986  - Guide practique de médicine familiale.
Centres Triades Paris.
5.  CHATONET J., 1979  - Les plantes médicinales. Edit.
Berger-Levrault.
6.  CIULEI I. GRIGORESCU E., ST|NESCU URSULA,
1993 - Plante medicinale. Fitochimie [i Fitoterapie. Vol.
I [i II. Edit. Medicalã. Cluj.
7.  CR|CIUN F., BOJOR O., ALEXAN M., 1977  - Farmacia
naturii, Vol.I [i II, Edit. Ceres, Bucure[ti.
8.  MILICĂ  C., BAVARU ELENA, ROBU T., 2005 –
Plantele medicinale –izvor de sănătate, Editura
Ovidius Constanţa.
9.  ROBU T, MILICĂ  C., 2004 – Plante medicale
autohtone, Editura Institutul European Iaşi.