UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUȘI”

TG.JIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE
SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ DE FARMACIE
GRUPA 531 F

FORMELE FARMACEUTICE - PLANTE MEDICINALE

Student, Pîrlea Liliana

AF III
I.Obiective:

1. Introducere
2. Clasificare
3. Importanța uscării
4. Produse vegetale pentru uz intern
5. Produse vegetal pentru uz extern
6. Arnica Montana și beneficiile ei

II. Concluzii

III. Bibliografie

1. Introducere

În ultimele două decenii cunoștințe științifice relevante în domeniul fitoterapiei au

explodat; aceasta datorită, pe de o parte, reintroducerii în terapeutică a unui mare
numar de preparate din plante, identificării unor noi și importante domenii de
utilizare pentru produse și substanțe naturale de mult cunoscute, iar pe de alta,
datorită elucidării celor mai importante mecanisme de acțiune a acestora în
organismul uman.

Fitoterapia este o stiință farmaceutică ce are ca și obiect de studiu produsele

medicinale de origină vegetală și animală care sunt folosite în farmacie, în
industria farmaceutică pentru obținerea de preparate galenice sau de medicamente.
Produsul vegetal brut denumit și drog reprezintă organul sau partea de plantă
recoltată și uscată mai rar în stare proaspată care se utilizează în scopul preparării
unui medicament fie la nivel de receptură sau în substanțe active în tratamentul
unor afecțiuni umane.
Plantele aromatice conțin, pe lângă principiile active, și un ulei volatil. Aceasta își
găsește utilizare în terapie, alimentație, cosmetică și industria parfumului.
Plantele utilizate în practica medicală pot proveni din flora spontană sau pot fi
plante de cultură. Orice plantă aparține unei specii care face parte dintr-un gen
care, la rândul său, aparșine unei familii. În cadrul aceleași specii pot exista mai
multe subspecii; diferenșa dintre ele facându-se pe baza unor criterii: morfologice,
chimice, citologice.
Prelucrarea plantelor medicinale în scopul obținerii unor produse vegetale.
Principalele etape sunt: recoltarea, uscarea, condiționarea; după care produsele sunt
ambalate, marcate și, dacă e nevoie, conservate.

2. Clasificare

Printre formele farmaceutice des folosite în medicina populara se numară

preparatele farmaceutice obținute prin extracție și îndeosebi soluțiile extractive
apoase. După natura materiei prime utilizate , preparatele se grupează în:

-biologice, când provin din produse de natură animală;

-infuzii, decocturi, macerate, tincturi și extracte, obținute prin extracția

produselor vegetale.

Soluțiile extractive apoase au o durată de valabilitate foarte redusă, motiv pentru

care ele se prepară și se folosesc imediat. Soluțiile extractive alcoolice se pot păstra
1-2 ani, în timp ce extractele uscate sunt stabile.

În ultimii ani, studiul medicamentelor de extracție a căpătat un nou avânt, datorită

rezultatelor favorabile obținute cu unele soluții extractive, a căror acțiune
complexă nu poate fi realizată cu substanțele active în stare pură.

Eficacitatea unui produs vegetal, respectiv a soluției extractive, nu se rezumă

numai la activitatea principiului activ principal, ci acționează prin totalitatea
principiilor active și uneori prin înseși substanțele balast, care influențează
activitatea principiilor active, putând să o mărească sau să o prelungească. Aceste
constatări determină folosirea unor extracte din plante, chiar dacă farmaciile dispun
de principiul activ principal sub formă de substanță pură.

3. Importanța uscării
Cele mai multe produse vegetale suferă prin uscare și conservare o serie de
modificări care pot duce uneori la scăderea principiilor active și deci a valorii lor
terapeutice.

În multe cazuri există o diferență netă între compoziția produsului vegetal

proaspăt și a celui uscat. Imediat după recoltare, în unele produse vegetale au loc
reacții care micșorează cantitatea unor componente sau duc la alte componente
care nu se aflau în produsul vegetal proaspăt. În aceste reacții intervine în mod
obișnuit umiditatea, care favorizează fenomenele de hidroliză, în timp ce produsul
vegetal se vestejește și nu este complet uscat, fiind accelerate de acțiunea
enzimelor. Ca urmare a acestor reacții au loc degradări, în prea puține cazuri
survine o creștere a cantității de principii active sau modificări favorabile activității
lor terapeutice.

Multe produse vegetale suferă prin uscare modificări profunde.

În produsele sau parțile de produs folosite scurt timp dupa recoltare

încetează funcțiile vitale normale, adică ele devin produse „moarte”, în sensul că
activitatea biologică este la început dezorganizată, apoi încetează, în produs având
loc procese fizice, chimice și enzimatice noi. Procesele enzimatice încep după ce
produsul vegetal a pierdut un anumit procent din umiditatea sa și planta s-a
vestejit. Pe măsură ce pierderea de umiditate avansează, activitatea enzimatică
scade, pentru ca în produsul vegetal uscat ea să înceteze.

Cu cat produsul vegetal se usucă mai repede, cu atât efectele reacțiilor

enzimatice sunt mai reduse, iar dacă uscarea se face repede, la o temperatură mai
înaltă, reacțiile enzimatice pot fi evitate în mare măsură, produsul vegetal fiind
astfel stabilizat prin inactivitatea enzimelor cu ajutorul căldurii.

Alături de reacțiile enzimatice, intervin însă și alte procese fizice, chimice

sau fotochimice, care de asemenea antrenează modificări, încât chiar un produs
uscat și bine conservat nu trebuie considerat că se pastrează neschimbat în timp.
Astfel, produsele vegetale care conțin uleiuri eterice pierd parțial din principiile
active prin volatilizare, oxidare și polimerizare. Acest fenomen este mai pronunțat
la frunze și flori și destul de redus la semințele și fructele intacte. Din acest motiv
nu este indicat ca produsele vegetale care conțin uleiuri volatile să fie păstrate sub
formă de pulbere. Produsele vegetale care conțin vitamine, în special acid ascorbic
(vit. C), pierd aproape în intregime vitamina la păstrare îndelungată. De asemenea,
produsele vegetale cu taninuri se pot modifica prin oxidarea taninurilor la
flobafene.

Un factor important în realizarea de soluții extractive îl constituie gradul de

marunțire a produsului vegetal. Ca principiu general, produsele vegetale supuse
extracției ar trebui să fie marunțite cât mai mult, pentru a se asigura o extracție
completă, totuși, în multe cazuri, acest proces de pulverizare avansat este
nefavorabil fie prin faptul ca îngreuiază filtrarea, fie că se extrag multe substanțe
balast, care ulterior pot sedimenta. Din acest motiv gradul de pulverizare va fi ales
în functie de natura produselor vegetale. Cele care au țesuturi tari, cum sunt
scoarțele, rădăcinile , semințele, se pulverizează mai fin decât cele cu țesuturi
friabile, cum sunt florile, frunzele și ierburile.

La păstrare, produsele vegetale pulverizate suferă mai puternic acțiunea

factorilor externi decât cele întregi sau divizate în fragmente mari. De aceea,
produsele vegetale sunt păstrate ca atare, iar pulverizarea se face numai înaintea
extracției.

Dintre solvenți, în cazul de față, apa se foloseste cel mai mult, fiind un
solvent polar foarte activ, îndeosebi față de majoritatea substanțelor anorganice și o
serie de compuși organici ca: zaharuri, acizi alcooli, fenoli, esteri, aldehide, amine,
glicozide și săruri de alcaloizi. Dispersează coloidal gume, taninuri, mucilagii și
albumine. Nu dizolvă amidonuri, celuloze, grăsimi, uleiuri volatile (parțial), rășini,
hidrocarburi, vitamine liposolubile, alcaloizi liberi (cu exceptia colchicinei). Ca
dizolvant apa prezintă și avantajul că poate fi asociată cu acizi, baze, alcool,
glicerina sau alte substațte, mărindu- i-se capacitatea de solubilizare față de unele
substanțe active mai greu solubile. Din acest motiv, procedeul de extracție a
produselor vegetale cu apa diferă, în funcție de natura substanțelor extrase. Spre
exemplu, la produsele care conțin alcaloizi se recurge la o extracție în mediu acid,
în prezența acidului clorhidric, tartric, citric. La produsele vegetale cu saponine,
extracția se efectuează în mediu de bicarbonat de sodiu. Extracția apoasă se face
prin infuzie, decoct, macerare.

4. Produse vegetale pentru uz intern

Soluțiile extractive apoase sunt cele mai uzitate preparate; apa reprezintă
solventul pentru principiile active (solubile în apa) din materia prima vegetală. Ele
sunt: infuzia, decoctul și maceratul. Se pot îndulci cu zahăr (de preferat cu miere,
ea însăși fiind un factor terapeutic), exceptându-se persoanele cu diabet, obezitate,
gastrite hiperacide, colite de fermentație, ulcer. Din toate acestea se prepară, de
regulă, numai necesarul pentru 24 de ore, deoarece se pot produce degradări
(procese fermentative, dezvoltare de microorganisme sau chiar pierderea
substanțelor active).

Infuzia. Peste 1-2 lingurițe plantă marunțită, pusă într-un vas smălțuit, se
toarnă 250 ml apa clocotită; se acoperă și se lasă la infuzat circa 15 minute, după
care se filtrează prin presare pe o strecurătoare sau printr-un tifon. Dacă este
posibil, pentru a obține o infuzie cât mai completă, se recomandă, în mod deosebit,
ca în prealabil recipientul să fie incălzit cu apă clocotită, după care se evacuează
apa. Se pune planta în recipient și se infuzează dupa procedeul descris mai înainte.

O extracție mai completă, dar mai complicată, se face punându-se peste

materia primă vegetală 3 parți apă rece, ținându-se la umectat 5 minute, după care
se toarnă deasupra apa în clocot; infuzia se mai ține apoi încă 5 minute pe baia de
apă în clocot; se mai lasă încă 20-30 de minute la infuzat, apoi se filtrează.

Infuzarea se recomandă, de regulă, pentru organele de plante la care pereții

celulari sunt mai subțiri, îngroșările secundare ale pereților celulozici fiind
inexistente sau slabe; flori, frunze, partea aeriana a plantei, chiar unele fructe.

Decoctul (sau fiertură). Planta marunțită se introduce de la început în apa

rece care se pune la fiert, lăsându-se, dupa ce lichidul dă în clocot, încă 20-30 de
minute să fiarbă la foc domol. Concentrațiile sunt de regulă aceleași (1/2 lingurite
la 250 ml apă); decoctul se filtrează fierbinte și se completează până la volumul
inițial de apă, cu apa fiartă și răcită pusă peste planta din strecurătoare. Decoctul se
recomandă, în general, pentru rădăcini sau coji, respectiv acele organe ale căror
celule au membrane prin care difuziunea se face mai greu, care au ingroșări
secundare etc. mai rar se recomandă să se facă decoct și din flori, frunze, fructe,
îndeosebi când se urmărește extracția unor substanțe a căror difuziune este mai
lentă.

Maceratul la rece. Unele principii active se extrag printr-un contact mai

îndelungat al plantelor cu solventul. În aceste cazuri, dupa o spălare prealabilă,
plantele mărunțite se lasă in apa la temperatura camerei (15-25°C), timp de 6-8 ore
(fără să se depășească această durată, deoarece se pot dezvolta microorganisme).
Practic, seara, înainte de culcare, se pun plantele la macerat, iar a doua zi dimineața
vor fi filtrate prin tifon sau vată. Maceratul va fi păstrat la rece în sticle închise.
Macerarea la rece se recomandă pentru unele plante cu conținut în mucilagii
(rădăcina de nalbă, semințe de in), precum și pentru frunzele de vâsc.

Siropurile. Reprezintă soluții extractive apoase (infuzie, decoct, macerat) la

care se adaugă o cantitate ridicată de zahăr, astfel încât concentrția acestuia să
depașească 640 g la 1 kg lichid. Adaosul ridicat de zahăr îndepărtează gusturile
neplăcute (astringente, amare, etc) și reprezintă, totodată, un factor de conservare a
produsului, care se administrează în cantități mici (fiind concentrat) o perioadă mai
îndelungată. Având în vedere aportul energetic al zahărului, se recomandă
convalescenților și persoanelor cu o stare de extremă slăbiciune.
 Tincturile. Sunt soluții extractive alcoolice, hidro-alcoolice sau etero-
alcoolice obținute din produse vegetale sau animale.

Denumirea de tinctură vine de la cuvântul „tingere” = a colora și este

cunoscută din evul mediu, dupa descoperirea alcoolului.

Tincturile au fost introduse în terapeutica de catre Paracelsus. Acest

cercetator socotea că tincturile sunt „quintesenta” drogurilor. Tot el introduce
alcoolul ca mijloc de extracție.

Tincturile apar in „Dispensatorium Valerii Gordi” (1666) și prima tinctură

preparata a fost cea de coji de portocale. În farmacopee apare în secolul XVIII-lea.

Dupa natura lor, tincturile pot fi: alcoolice, eterice, vinoase. Dupa compoziție pot fi
simple sau compuse, cu una sau mai multe substanțe active.

Tincturile pot fi obținute prin: dizolvare, macerare, macerare repetată sau

percolare.

La Conferința Internaționala de la Bruxelles din 1902 s-a hotărât că tincturile

de aconit, beladonă, coca, colchic, digitală, hiosciam, ipeca, lobelia, nuca-vomica,
strofant și produse vegetale care conțin principii toxice sau puternic active, să se
prepare prin extracția produselor vegetale cu o cantitate de 10 ori mai mare de
solvent (10 parti de produs vegetal pentru 100 părți de tinctura) prin percolare cu
alcool de 70°. În aceste tincturi, mai înainte de a fi completate la volum sau
greutate, se dozează chimic sau biologic cantitatea de principii active și apoi, pe
baza rezultatelor dozării, se diluează la concentrația determinată. Atât tincturile
medicinale cât și extractele folosesc ca solvent: alcool, alcool + apă, eter, alcool +
eter.

Tincturile cu celelalte produse vegetale se prepară prin extracția acestora cu

o cantitate de 5 ori mai mare de solvent (20 de părți de produs vegetal pentru 100
părți de tinctura) si prin maceratie. Solventul folosit obisnuit pentru obținerea
tincturilor este amestecul de alcool și apă în diferite proporții, de obicei alcool
diluat, in majoritatea cazurilor de 70° ce se prepară cu aproximație din 700 g alcool
și 300 g apă pentru un litru de alcool de 70°. Uneori la acest amestec se adaugă
cantități mici de acizi sau de glicerină care favorizează dizolvarea principiilor
active.
 Cele mai uzitate forme de tincturi sunt cele obtinute prin macerare simpla
sau macerare repetată.

Macerarea simplă. Produsul vegetal marunțit, la gradul de marunțire

indicat, și lichidul extractiv menționat se introduc într-un vas care se închide bine
și se lasă 8-10 zile la temperatura camerei, agitându-l de 3-4 ori pe zi. Soluția
extractivă se decantează și reziduul se presează. Pe o probă filtrată se determină
principiile active și dacă este necesar tinctura obținută se aduce cu lichid extractiv
la concentrația prescrisă. Tincturile obținute prin macerare se lasă în repaus, la
rece, timp de 4-6 zile, după care se filtrează. Dacă filtrarea se va face imediat dupa
preparare, atunci, la conservare (mai ales la loc răcoros) la fundul vasului se vor
forma depozite.

Macerarea repetată. Produsul vegetal marunțit se tratează succesiv cu

cantități din volumul total de lichid extractiv, menținându-se în vas închis timpul
prevăzut. Soluția se separă, produsul se presează și se tratează cu porțiunea
următoare de lichid. Porțiunile de soluție extractivă se amestecă. Pe o probă filtrată
se determiăa concentrația în principii active și dacă este necesar, soluția se aduce
cu lichid extractiv la concentrația prescrisă. Tinctura se păstreaza la rece 4-6 zile,
apoi se filtrează.

Cu puține excepții, tincturile în general sunt produse stabile, când sunt

păstrate în condiții corespunzătoare în sticle bine astupate, ferite de căldură, pentru
a preveni evaporarea alcoolului sau a altor compuși volatili și pentru a evita
acțiunea agenților atmosferici. Se păstrează, de preferință, în sticle brune, ferite de
acțiunea luminii, spre a se împiedica procesele fotochimice.

Consumul ca atare. Se recomandă la unele semințe care au conținut de

mucilagii și care se pot lua ca atare (ex. semințe de in).

Sucul plantei proaspete. Se obține prin zdrobirea plantei proaspete.

Pudra. Se prepară prin marunțirea foarte fină a produsului bine uscat. Se

recomandă spre exemplu, în cazul frunzelor de vasc – Folium Visci – sau al celor
de patlagină – Folium Plantaginis.

5. Produse vegetale pentru uz extern

Cataplasme (prișnițe). Sunt preparate care se obțin din planta macinată în
amestec cu apă caldă până se formează o pastă care se pune între doua bucați de
pânză curată și se aplicș în zona în care se manifestă afecțiunea.
 Loțiuni. Fricții. Preparate obținute prin extracție apoasă (infuzii, decocturi),
alcoolică (tincturi) sau prin diluarea unor uleiuri volatile cu care se fricționeaza
părți ale corpului.

Băi de plante. Se bazează în principal pe acțiunea directă, la nivelul

tegumentului, a diverselor principii active cu acțiune antiseptică, antiinflamatoare,
cicatrizantă, fiind utile în boli de piele; totodată tegumentul fiind destul de
permeabil pentru unele substanțe active, acestea pot ajunge în zone subiacente
(explicându-se astfel utilitatea în gută, reumatism) și chiar transportate de catre
curentul sanguin în întreg organismul, fapt ce le recomandă și într-o serie de boli
interne.

Ca mod de extracție a principiilor active, se fac infuzii ori decocturi

concentrate care se introduc în apa de baie sau se introduc plante marunțite într-un
săculet de tifon care se ține în apa caldă din baie.

Băile medicinale se recomandă numai după un prealabil control medical.

Aceste băi se fac sub forma de cură, într-un numar stabilit, care se repetă la
anumite intervale de timp și se reiau la nevoie. De regulă, se fac cure de cel puțin
5-7 băi, durata fiecăreia fiind de 20-30 de minute. Băile pot fi generale (tot corpul)
sau parțiale (picioare, mâini); sunt efectuate în căzi de baie unde corpul este
acoperit total de apă sau în vase de mărimi diferite, lighene, căzi mici, cazane
metalice în care se scufundă mâna sau piciorul afectat.

Băi de șezut. Când apa băii este adusă la temperatura de 37°C, se face baia
de șezut, stând în apă 10-15 minute, după o toaletă a regiunii anale. Se fac 2 băi pe
zi, din care una înainte de culcare. Tratamentul de băi continuă până la
descongestionarea totală a hemoroizilor, uneori chiar până la dispariția lor și
vindecarea fistulelor anale.

Clisma. Se încălzește o cantitate de ceai (infuzie sau decoct), egală cu

capacitatea unei pompițe de cauciuc pentru copii. Dupa scaun, se face o toaletă a
regiunii anale, apoi se introduce în anus cantitatea de ceai din pompiță, aceasta
fiind unsă în prealabil la exterior, cu unguent Hemorzon, procurat de la farmacie.
Conținutul se resoarbe in aproximativ 45 de minute. Dupa aceasta se introduce in
anus un supozitor Hemorzon. Este bine ca temperatura ceaiului să fie puțin mai
mare decât a corpului.
 Inhalația. Este forma de administrare care se bazează pe inspirarea unor
vapori de apa cu esențe (uleiuri volatile) ce se evaporă în timpul fierberii din
anumite plante (ex. frunze de eucalipt, flori de tei) sau de preparate medicale pe
care le introducem în apa ce se fierbe (inhalant); acționează asupra căilor
respiratorii, usurând expectorația și calmând mucoasele căilor respiratorii; se face
cu inhalatoare speciale sau prin aplicarea unui cornet de hârtie deasupra vasului în
care fierbe apa și se pune planta sau medicamentul respectiv; se folosește în
bronșite, laringite, traheite, astm, emfizem, etc.

Gargarisme. Modalitatea de dezinfectare a gurii și a faringelui, prin ținerea

în gură a unor infuzii sau decocturi; prin mișcări ale limbii și ținând capul pe spate,
lichidul ajunge și în regiunea amigdalelor. Se recomandă, ca dezinfectante
generale, în stomatite, afte, amigdalite, abcese și dureri dentare.

6. Arnica (Arnica montana) – indicații terapeutice, mod de

administrare

Arnica, cunoscută și sub denumirea de podbal de munte, este o plantă perenă,

ierboasă, care aparține familiei Asteraceae și atinge o înălțime de aproximativ 70
cm. Arnica montana este o plantă protejată prin lege.

Tulpina plantei este înaltă, păroasă, de formă cilindrică, lipicioasă și ramificată

spre vârf. Frunzele aflate la baza plantei sunt de dimensiuni crescute, dispuse în
rozete, pubescente, eliptice, de formă ovală iar frunzele de la nivelul tulpinii sunt
de dimensiuni reduse și sesile. Florile plantei prezintă culoare portocalie și formă
tubuloasă, ligulată.

Planta este originară din regiunea Scandinavă, regiunea Balcanilor, Țările Baltice
și din zona munților Alpi și Pirinei. La ora actuală, planta este cultivată în Europa,
Rusia, Asia Centrală și America de Nord.

Planta are proprietăți antiseptice, antiinflamatoare, imunostimulatoare,

antibacteriene, cicatrizante și analgezice.
Substanțele chimice prezente în cantități crescute în compoziția plantei sunt
helenalina, luteolina, apigenolul, timolul, cvercetolul, kemferolul, acid cinamic,
acid clorogenic, cinarină, scopoletină, umbeliferonă, poliacetilene și colină. 

Utilizări – indicații terapeutice

Arnica poate fi utilizată pentru tratarea sau ameliorarea următoarelor afecțiuni sau
stări patologice:

 Edeme dureroase
 Vânătăi
 Hematoame
 Furunculoză
 Gingivite
 Luxații
 Contuzii
 Entorse
 Flebite
 Reumatism articular acut
 Dureri articulare
 Inflamații apărute în urma înțepăturii de insectă
 Hemoragii uterine
 Indigestie
 Căderea părului datorată stresului psihic
 Afecțiuni cardiovasculare (angină pectorală, miocardită, insuficiență
cardiacă)
 Afecțiuni inflamatorii ale mucoasei bucale
 Afecțiuni inflamatorii ale mucoasei faringiene.
 

Mod de utilizare:
Tinctura de arnică se administrează local, deasupra zonelor afectate, este prezentă
în farmacii sub formă de creme (în concentrație de 20%), sub formă de unguente
(în concentrație de 10-25%) sau sub formă de geluri (în concentrație de 25%) și se
aplică de 2-4 ori în fiecare zi.

De asemenea, există preparate homeopate cu uz intern, pe bază de arnică.

Contraindicații

Se interzice administrarea de arnică în cazul femeilor însărcinate, în cazul femeilor

care alăptează, în cazul persoanelor care au dezvoltat reacții alergice la una dintre
plantele care aparțin familiei Asteraceae și în cazul copiilor aflați sub vârsta de 12
ani.

Este contraindicată depășirea dozei zilnice recomandate și trebuie evitată aplicarea

tincturii de arnică pe suprafața pielii cu plăgi deschise sau la nivel ocular.

Administrarea plantei în doze mari poate determina apariția dermatitei edematoase,

a eczemelor, apariția aritmiilor cardiace și a reacțiilor alergice tegumentare
(eritem, prurit). Ingerarea unei porțiuni din plantă sau a plantei în întregime poate
duce la apariția diareei și a durerilor abdominale severe, la gastroenterite și chiar la
stop cardio-respirator.

Interacțiuni cu alte medicamente

Substanțele chimice prezente în compoziția plantei pot interacționa cu

analgezicele, antiinflamatoarele (Aspirină, Ibuprofen) și anticoagulantele, la
administrarea în asocierea acestor medicamente.

Administrarea preparatelor pe bază de arnică în asocierea medicației

antihipertensive, duce la scăderea eficacității acesteia din urmă.

II Concluzii:
 Plantele medicinale sunt specii vegetale, cultivate sau spontane, care prin
compoziția lor chimică au proprietăți farmaceutice și sunt folosite în terapeutica
umană și veterinară.

Valoarea terapeutică a plantelor medicinale are la bază relația dintre

structura chimică a substanțelor active, numite și principii active, și acțiunea lor
farmacodinamică pe care o exercită asupra elementelor reactive ale organismului.

Ele reprezintă un mod excepțional de a ne menține sănătatea și energia, de a lua o

picătură de putere din natură. Dar este nevoie de atenție pentru a le alege pe cele cu
adevărat naturale și cu o cantitate optimă de substanță activă, care să ne ajute să ne
echilibrăm organismul și să fim sănătoși.

III Bibliografie:
 Danciu C, Avram S,Pavel IZ -Farmacognozie-Partea I, Editura Victor Babeş, 2015,
ISBN 978-606-8456-44-7
 Danciu C- Pharmacognosie.Notes de cours-Partie I, Editura Victor Babeş, 2015,
ISBN 978-606-8456-74-4
 Avram S, Danciu C, Pavel IZ -Farmacognozie-Partea a II-a, Editura Victor Babeş,
2017
 Stanescu U, Hancianu M, Cioanca O, Aprotosoaie AC, Miron A, Plante medicinale
de la A la Z, Ed. Polirom, Iasi, 2014