Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

AGENȚIA NAȚIONALĂ A ZONEI MONTANE

GHID DE BUNE PRACTICI PENTRU RECOLTAREA, USCAREA ȘI PĂSTRAREA

PLANTELOR MEDICINALE DIN ZONA MONTANĂ

Întocmit,
Compartimentul de consultanță și asistență tehnică,
Consilier ANZM,
Ioan COCÂRDAN

Introducere
 Plantele medicinale au constituit una din preocupările importante ale omului, de la
începutul existenței sale. În întreaga sa istorie, omenirea s-a străduit să-și lărgească sfera
cunoștințelor privind acțiunile binefăcătoare ale plantelor medicinale asupra sănătății și să le
folosească în aceste scopuri. În zilele noastre, plantele medicinale şi-au recăpătat locul cuvenit
între remediile curative ale lumii moderne. Graniţele dintre medicina populară şi cea alopată au
devenit relative, în ultimele decenii. Medicina alopată modernă a acceptat să preia din
experienţa şi propunerile medicinei populare. Efectul tămăduitor al plantelor a fost
experimentat şi recunoscut încă din antichitate. Arta vindecării, la popoarele antice, a devenit
ştiinţă sau cel puţin, s-a încercat abordarea ei ştiinţifică, plantele fiind considerate, cu
precădere, mijloace curative, remedii.
Această ştiinţă a fost transmisă, oral sau în scris, iar de-a lungul vremii, cei ce posedau
vaste cunoştinţe în domeniul respectiv şi un simţ al observaţiei, au ordonat datele şi
experienţele dobândite într-un sistem ştiinţific.
Plantele sunt neîntrecute izvoare de produse utile: alimente, fibre textile, medicamente,
lemn, parfumuri, coloranţi, furaje, unele ştiute de mii de ani, altele încă aşteptând să fie
descoperite.
Din plante, se obţin, în fabrici, medicamente de valoare, iar tratamentele cu ceaiuri sunt
foarte răspândite.
Plantele medicinale nu vindecă orice afecţiune, dar pot fi de mare ajutor în tratarea
raţională a unor boli comune. Proprietăţile lor vitaminizante şi biostimulatoare, devin utile în
stări de convalescenţă şi sarcină, în perioada de creştere, ca şi la bătrâneţe.
Experienţa medicală din lumea întreagă, arată că medicamentele naturale sunt mai uşor
de procurat şi adesea mai bine suportate de organismul uman, în raport cu medicamentele
obţinute prin sinteză chimică. Cele mai rezonabile prognoze medicale apreciază că
medicamentele naturale vor câştiga tot mai mult teren, fără a se pune problema renunţării la
cele de sinteză, ale căror servicii sunt incontestabile.
Privite din alt punct de vedere, cunoaşterea plantelor medicinale şi recoltarea lor,
trebuie apreciate şi ca activităţi în mijlocul naturii, ocazii de a face utile, ieşirile în căutarea
aerului curat, liniştii şi frumuseţii.

Recoltarea plantelor medicinale:

Recoltarea plantelor medicinale este o operațiune care influentează, mult, calitatea

produselor finite. La majoritatea plantelor medicinale, cantitatea de principii active nu este
aceeași în toate organele plantei. Culegătorul trebuie să cunoască cu precizie organul sau
organele cele mai bogate în principii active.
Principiile active din organele plantelor medicinale nu sunt aceeași în tot timpul anului,
ci variază, în funcție de etapele sezoniere de vegetație a plantei, găsindu-se in concentratie
maximă numai într-o anumită perioadă a anului, moment indicat pentru recoltare.
Plantele medicinale se recoltează, în zile cu condiții meteo favorabile. În funcție de
specie, se recoltează o anumită parte a plantei: tulpină, muguri, flori, frunze, rădăcină.
Astfel, pentru culegerea frunzelor, florilor și a părților aeriene, în general, vremea
trebuie să fie stabilă, însorită și fără umiditate, până în ora prânzului sau seara.
Fructele și semințele se recoltează, de obicei, pe timp răcoros, dimineața devreme sau
seara târziu.
Un aspect foarte important în recoltarea plantelor medicinale, constă în cunoașterea
plantei, pentru evitarea oricăror confuzii și urmări neplăcute.

Tipuri de organe de plante medicinale ce pot fi recoltate:

2
 Rădăcinile, stolonii, rizomii, bulbii și tuberculii, se recoltează în perioada de repaus,
primăvara, înainte de intrarea în vegetație sau toamna târziu, la sfârșitul perioadei de
vegetație.
Sistemul radicular se recoltează prin smulgere directă sau cu ajutorul unei lopeți.
Mugurii se recoltează primăvara devreme, începând cu luna februarie, când începe să
circule seva. Aceștia trebuie să fie suficient de dezvoltați, dar nedesfăcuți. Recoltarea se face
manual. Se pot recolta muguri de brad, muguri de pin, de plop, de nuc ș.a.
Scoarțele, se recoltează de pe tulpinile plantelor de minim 3 ani, primăvara, atunci când
începe să circule seva, deoarece procedeul de recoltare este mult mai ușor. Recoltarea se
realizează cu un briceag sau cuțit cu care se crestează scoarța de jur împrejur, circular, la o
distanță de 10-20 cm.
Frunzele se recoltează înainte de înflorire și în timpul înfloririi plantei. Se aleg frunzele
ajunse la maturitate, întregi, neatacate de dăunători. Florile, în funcție de concentrația
principiilor active, se recoltează manual, unele în faza de îmbobocire, altele în plină înflorire.
Fructele se recoltează manual, de cele mai multe ori toamna târziu, înainte de căderea
brumei, când au ajuns la maturitate.
Semințele se culeg atunci când plantele au ajuns la maturitate deplină, când au forma și
culoarea, specifice.
Nu se recomandă culegerea plantelor medicinale din zonele poluate, cum sunt cele din
aproprierea combinatelor, a fabricilor de ciment, a întreprinderilor metalurgice, a căilor de
comunicatie, sau a malurilor apelor poluate.
Alegerea momentului optim de recoltare este condiționat de etapa de vegetație a
plantelor (înainte de înflorire, boboc, în timpul înfloririi), cât și de anotimp, de perioade din zi
și de conditiile meteorologice din timpul recoltării.

Uscarea plantelor medicinale:

Uscarea este un proces esențial pentru păstrarea plantelor medicinale. Înainte de uscare,
se aleg plantele sănătoase, care îndeplinesc caracteristicile cerute și se elimină plantele
bolnave, pietricelele, nisipul, bucățile de pământ.
Uscarea plantelor medicinale poate fi realizată în 2 moduri, uscarea în aer liber și la
soare, dar și uscarea la umbră, însă la căldură. Uscarea în aer liber se practică în zonele mai
calde și mai secetoase. Metoda este eficientă pentru uscarea rădăcinilor și rizomilor, a
semințelor și a fructelor precum și a florilor.
Plantele uscate la soare își vor pierde culoarea, deoarece razele solare distrug rapid
clorofila în părțile verzi ale plantei și pigmenții din flori.
Uscarea la umbră se pretează pentru zonele de deal și munte, cu condiții instabile de
climă.
Acest tip de uscare se realizează în podurile caselor, șoproane, magazii sau orice încăpere
curată, dezinfectată ce poate fi aerisită continuu. În cadrul acestei metode, uscarea se
realizează individual, pentru fiecare plantă în parte, pentru a evita împrumutarea mirosurilor de
la o plantă la alta.
Procesul de uscare este încheiat atunci când frunzele și florile foșnesc la atingere, iar
rădăcinile, scoarța și ramurile se rup cu zgomot la îndoire.
Plantele recoltate nu se așează direct pe pământ. Ele trebuie întinse în strat nu prea
gros, pe prelate, saci de pânză sau de hârtie, cât mai aerisit cu putință. Se acoperă cu hârtie
permeabilă circulației aerului.
Se vor înlătura toate soiurile de impurități: plantele de alte specii care s-au amestecat
întâmplător, corpurile străine, părțile înegrite sau atacate de insecte.

3
 Pentru îndepărtarea impurităților, de exemplu, pământ, este necesară spălarea lor.
Spălarea trebuie să fie facută operativ, într-un timp cât mai scurt, pentru a evita dizolvarea
unora dintre principiile active ale plantei.
Uscarea trebuie să înceapă cât mai curând, după recoltare, transport, curățire și
selectare. Plantele nu trebuie să transpire, să mucegăiască sau să fermenteze.
Uscarea se poate face, în mod natural, prin acțiunea căldurii aerului înconjurător, fie la
soare, fie la umbră sau se poate face cu ajutorul unor uscatoare speciale, în mod artificial.
Uscarea naturală se poate face într-o cameră goală, în pod, în magazie, în sopron, pe
prispă, etc. Durata uscării naturale variază, în funcție de anotimp și de părtile supuse uscării (în
timpul verii: 3-7 zile pentru frunze și ierburi; 20-30 de zile pentru rădăcini sau scoarțe groase).
Dacă sunt bine uscate, frunzele, ierburile, florile, se sfărâmă între degete, cu mici
trosnituri.
Fructele uscate pot fi și ele sfarâmate, iar când sunt mișcate și se lovesc unele de altele,
produc un zgomot caracteristic, sec.

Reguli generale de uscare a plantelor medicinale:

Imediat după recoltare, plantele se sortează și se indepărtează părțile pătate, atacate de

insecte, mucegăite sau putrezite, precum și corpurile străine.
Rădăcinile, rizomii și bulbii se curață, prin spălare, sub jet puternic de apă rece.
În mod ideal, uscarea se realizează aranjând plantele în straturi cât mai subțiri, asezate
pe rame de lemn, prevazute cu tifon, astfel încât aerul să circule și să nu fie nevoie de a
întoarce zilnic plantele, de pe o parte, pe alta. Locul unde se face uscarea trebuie să fie uscat,
bine aerisit, fără praf sau insecte.
Uscarea se poate realiza și în aer liber, la soare sau la umbră, în funcție de principiile
active ale produsului vegetal.
Scoarța, ramurile și lemnul se usucă, de obicei, la temperatură obisnuită, de 24-25 °C,
deoarece având umiditate relativ scăzută, pot fi uscate lent, într-un interval de timp ceva mai
mare (20-30 de zile). După uscare, unele produse vegetale pot fi folosite imediat, iar altele după
o anumită perioadă de timp.
Frunzele se usucă la temperaturi mai ridicate (40-60 °C), direct la soare sau în locuri
foarte călduroase (podul casei), timp de mai multe zile. Aceste temperaturi sunt necesare,
deoarece prin uscare lentă, clorofila suferă modificări ce alterează calitătile medicinale ale
plantei.
Florile se usucă la o temperatura de aproximativ 40 °C, prin expunere la soare, acoperite
cu hârtie, pentru a-și păstra culoarea și mirosul. Florile albe se usucă la soare, iar cele colorate
la umbră, pentru a nu se decolora. Cu toate acestea. sunt flori colorate care se usucă la soare,
așa cum sunt Gălbenelele sau Lumânărica.
Fructele, semințele și mugurii se usucă la temperaturi ridicate cuprinse între 40-100 °C,
datorită umidității crescute sau a substantelor uleioase care impiedică o uscare eficientă
realizată la temperatura camerei, într-un timp mai lent. Așadar, uscarea acestora se face în
cuptor, la temperaturi controlate.
Părtile vegetale care conțin uleiuri volatile se usucă la temperatura de 30-35 °C,
separat de alte plante, pentru a nu se transmite mirosul de la o planta, la alta.

Cum stim dacă un produs vegetal este uscat corect?

O plantă medicinală, uscată correct, ramâne întreagă, păstrându-și mirosul caracteristic.

Frunzele și florile, uscate correct, se încrețesc și produc un zgomot caracteristic, la
zdrobirea cu degetele: se sfărâmă cu mici trosnituri.

4
 Fructele uscate se pot și ele zdrobi cu degetele, iar cand se lovesc între ele, produc un
zgomot sec.
Scoarțele și rădăcinile uscate, la îndoire, trebuie să se rupă cu zgomot. Scoarțele, prin
uscare, iau formă de tub sau jgheab, iar suprafețele rădăcinilor devin striate.

Păstrarea plantelor medicinale:

Plantele medicinale, recoltate și uscate, pentru a-și păstra în întregime principiile active,
trebuie păstrate în cutii de carton sau în pungi de pânză, la loc uscat și ferit de lumină
permanentă. Păstrate în condiții necorespunzătoare și pe o durată mai mare de timp (un an),
conduc la diminuarea principiilor active.
Produsele obținute în urma uscării, se păstrează în pungi de hârtie pergaminate, în
cutii de lemn sau carton, în borcane de sticlă, depozitate în încăperi curate și uscate, lipsite
de mirosuri.
Preparatele pe bază de plante medicinale sunt diverse și acționează împotriva unei game
variate de boli.
Plantele medicinale nu se pastrează în pungi sau cutii din mase plastice. Se pot ambala în
pungi de hârtie sau în cutii de carton.
Se vor depozita în locuri neîncălzite si uscate, cu temperaturi relativ constante, ferite de
acțiunea directă a luminii. Pe fiecare pungă se scrie, citeț, denumirea plantei, a părții recoltate
și data recoltării.
Tratamentele cu plante medicinale pot fi aplicate intern sau extern, în funcție de
afecțiune.
Pentru uz intern, se folosește infuzia, decoctul, maceratul sau plămădeala la rece,
amestecul macerat- infuzie, vinurile medicinale.
Pentru uz extern, se aplică inhalațiile, cataplasma, terciul de plante, oțetul medicinal,
băile medicinale, tinctura, alifii și uleiuri din plante, sucuri proaspete de plante, comprese.

Plante medicinale întâlnite în flora spontană din zona montană:

Cătină albă - Hippophae rhamnoides

Cătina albă este un arbust foarte ramificat și spinos, care crește în România, începând
din nisipurile și pietrișurile litorale, până în regiunile muntoase, alcătuind uneori crânguri și
tufișuri destul de întinse.

5
 Cătina albă se utilizează, deopotrivă, în industria alimentară, în silvicultură, în farmacie
dar și ca plantă ornamentală. Fructul de cătină conține de două ori mai multă vitamina C decât
măceșul și de 10 ori mai mult decât citricele.
Uleiul, obținut prin presarea la rece a fructelor, are efecte protectoare față de radiațiile
ionizate, de refacere a capilarelor, nutritive și vitaminizante.
În dermato-cosmetică, prin acțiunea complexă, se utilizează sub formă de infuzie, sirop,
ulei sau vin pentru protejarea tegumentelor și a mucoaselor, la tratarea arsurilor, degerăturilor,
pentru hrănirea și întreținerea pielii.

Coada calului - Equisetum arvense

Coada calului este o plantă perenă, ierboasă, crește din zona de câmpie, până în cea
montană, în locuri umede, la marginea apelor, în lunci.
Planta, considerată drept o autentică "fosilă vie", datează din devonian. Coada calului
este cunoscută şi folosită încă din antichitate, în medicina tradițională, ca și sursă de acid
salicilic (substanță activă conținută în Aspirina modernă).
Tulpinile sterile se utilizează în scopuri medicale, sub formă de pulbere, decoct, extract
hidroalcoolic.
Principiile active din coada calului au acțiune antimicrobiană, antiseptică,
antiinflamatoare, măresc rezistența țesutului conjunctiv, activează circulația locală.
Planta este indicată pentru uzul intern, sub formă de ceai, cu acțiune diuretică, sau
extern.
Aceasta este utilizată, de noi, pentru proprietățile astringente, antiseptice, de refacere a
elasticității pielii și de regenerare a țesuturilor.

Coada șoricelului - Achillea millefolium

6
 Coada șoricelului este o plantă perenă ierboasă, stoloniferă, care aparține familiei
Asteracee.
Speciile de coada șoricelului au frunze păroase, florile sunt penate și dispuse într-o
inflorescenţă micuţă.
Coada șoricelului înflorește în lunile iunie-iulie, florile fiind, în mod obișnuit, de culoare
albă sau rozalie și se întâlnește frecvent în flora spontană, putând fi culeasă de pe fâneţe, de pe
marginea drumurilor, pajiști, terenuri virane sau de la marginea pădurilor de la câmpie, până în
zona montană a țării.
Florile sau planta întreagă, se utilizează în scopuri dermatologice, cosmetice și curative.
Se recoltează inflorescenţele, atunci când acestea sunt complet înflorite. Principiile active se
extrag sub formă de infuzie, decoct, suc proaspăt sau extract hidroalcoolic sau uleios.
Preparatele din coada șoricelului se utilizează, intern sau extern.
Utilizarea internă are principalul efect de reglare a funcționării organelor genitale
feminine, acționând benefic în orice afecțiune la acest nivel.
Utilizarea externă are efecte calmante, antiinflamatoare, cicatrizante, antihemoragice,
astringente, antiperspirante și dezinfectante, regenerând totodată țesuturile.

Gălbenele -
Calendula
officinalis

Gălbenele sunt plante ierboase, anuale, cresc în sălbăticie, de la câmpie, până în zona
montană, dar adesea sunt cultivate în grădini, parcuri, în culturi sistematice, pentru utilizări
industriale și medicinale.
Gălbenelele nu necesită condiții speciale de climă sau de sol, fiind totuși plante iubitoare
de soare.
În dermato-cosmetică, se utilizează inflorescențele, sub formă de infuzie, decoct,
tinctură, extract hidroalcoolic și uleios.
Extractul de gălbenele are multiple proprietăți, principalele fiind: cicatrizantă,
epitelizantă, emolientă, antiseptică, regenerantă.

7
 Gălbenelele sunt utilizate, cu succes, în accelerarea vindecării: rănilor, arsurilor termice,
chimice sau solare, escarelor, eczemelor, etc. sau doar pentru menținerea sănătății
tegumentului.

Ienupăr - Juniperus communis

Ienupărul este un arbust conifer, rășinos, crește spontan în lanțul munților Carpați, la o
altitudine ce oscilează între 700 și 1500m.
Fructele uscate de ienupăr (boabe mari, negre) se utilizează în bucătărie drept
condiment, în special, în marinate, pentru vânat sau varză și ca ingredient la fabricarea ginului.
Ienupărul se utilizează ca infuzie, decoct, tinctură sau extract hidroalcoolic.
Extractul hidroalcoolic de ienupăr are numeroase proprietăți terapeutice. Cele pentru
care este utilizat, de noi, în preparate de uz extern, sunt cele revulsive, antiinflamatoare,
antireumatice și de stimulare a circulației capilare.
Acesta este indicat în tratamentul și vindecarea afecțiunilor sistemului osteo-articular:
reumatism, luxații, entorse, traumatisme sau pentru relaxarea musculaturii după efort fizic
intens, etc.
Levănțică - Lavandula officinalis

8
 Lavandula este
un gen de plantă din familia
Lamiaceae, nativă din
regiunea mediteraneană,
până în Africa tropicală și până
în regiunile sud-estice ale Indiei. Genul include circa 25-30 specii de plante anuale, plante
ierboase, arbuști.
Deoarece formele cultivate sunt plantate în grădini din toată lumea, sunt găsite și în
sălbăticie, departe de mediul natural. Denumirea de lavandă este folosită, uneori, pentru a
desemna parfumul extras din levănțică.
Levănțica este un puternic aromatizant, cu acțiune antiseptică locală și ușor antispastică,
datorită componentelor din uleiul volatil. Levănțica are, de asemenea, un puternic efect
calmant al
sistemului
nervos central,
diuretic și analgezic.

Mușețel - Matricaria
chamomilla

9
 Mușețelul este o plantă ierboasă, anuală sau hibernantă, ce crește spontan, de la câmpie,
până la munte, în locuri însorite.
Această plantă înflorește, începând cu lunile aprilie-mai, până la sfârșitul lunii august,
uneori înflorește și a doua oară, în septembrie. Momentul cel mai prielnic pentru recoltare este
atunci când majoritatea inflorescențelor au petalele marginale dispuse orizontal (Flores
Chamomillae). În această fază de înflorire, florile au cel mai mare conținut în ulei esențial.
Recoltarea se face numai după ce s-a ridicat roua și numai pe timp însorit, de obicei, o singură
dată pe an, în lunile mai-iunie.
Proprietățile mușețelului sunt nenumărate, cele importante pentru uzul extern, fiind:
antiinflamatoare, antiseptică, antialergică, emolientă și cicatrizantă.
Plantele se utilizează sub formă de infuzie, decoct, extract hidroalcoolic și uleios.
Mușețelul este utilizat, cu succes, în diferite probleme dermatologice, de la înțepături de
insecte sau mici reacții alergice, până la răni, arsuri, fisuri anale, leziuni postoperatorii sau
escare.

Sunătoare - Hypericum perforatum

Sunătoarea este o plantă erbacee perenă, care crește în flora spontană, în locuri uscate,
pe pârloage, pe terenuri virane, pe terenuri cu tufărișuri, pe marginea apelor și a drumurilor,
dar și în culturi sistematice.
Sunătoarea face parte din familia Hipericaceelor, poate ajunge chiar și la un metru
înălțime, dimensiunea ei obișnuită fiind de 20 – 30 cm. Tulpina este lemnificată sau se lemnifică
destul de repede în procesul de vegetație. Frunzele sunt micuțe și au forme diferite, cele mai
multe fiind ovale. Perioada de inflorescență este din iunie și până în septembrie, florile,
numeroase, fiind galbene cu puncte negre.
Denumirea de sunătoare vine din latinescul sanatoria care înseamnă vindecătoarea.
Pentru terapii medicinale se recoltează toată planta, din care se face infuzie.
Alte preparate
medicinale sunt: ceaiul pentru
bronșite și uleiurile de
sunătoare. Aceste uleiuri de
sunătoare sunt considerate
foarte eficiente în terapiile
medicinale.

10
 Sunătoarea se utilizează, extern, pentru îngrijirea pielii, fiind un regenerator și un
fortifiant al acesteia.
În dermatologie și cosmetică, de la sunătoare se folosesc părțile aeriene sau numai
florile.
Se utilizează sub formă de: infuzie, decoct, tinctură, ulei.
Prin acțiunea antiseptică, astringentă, cicatrizantă, antiinflamatoare, sunătoarea se
folosește în cosmetică pentru tenurile grase, uscate, plăgi, ulcere, arsuri, răni, varice, flebite.

Tătăneasă - Symphytum officinale

Tătăneasa crește în locuri umede, prin lunci, la marginea apelor, uneori chiar pe lângă
drumuri. Este răspândită din câmpie, până în zona montană.
Se recoltează rădăcinile (Radix simphyti) și rizomul, în martie-aprilie (câteodată în
septembrie). Acestea au gust amar și nu au miros.
În dermatologie și cosmetică, de la tătăneasă se folosesc rădăcina, dar și rizomii. Prin
conținutul ridicat, în principii biologice active (mai ales alantoină 6-8%), are acțiune astringentă,
antiinflamatoare, cicatrizantă, emolientă și regenerantă a țesutului.
Tătăneasa se utilizează sub formă de extract hidroalcoolic, pentru tratamentul
eczemelor, rănilor, escarelor, flebitelor, varicelor, ulcerelor de gambă sau pentru regenerarea
tegumentului.

11
 Afin - Vaccinium myrtillus

Afinul creşte şi se dezvoltă în zona de munte şi îl recunoşti, în principiu, după fructele mici, de
culoare închisă (albastru spre negru).
În scopuri terapeutice, se folosesc atât frunzele, cât şi fructele: Frunzele se adună începând cu
sfârşitul lunii iunie, până în luna septembrie, iar fructele - foarte gustoase, mai ales când sunt
preparate sub formă de gem sau suc - se culeg în perioada iulie-august, chiar septembrie în locurile mai
umbrite.
Se recomandă pentru parazitoze intestinale, infecții urinare, uremie, ca antiseptic minor (este
bacteriostatic) și diuretic, precum și în reumatism, afecțiunile dermatologice, tulburările circulatorii
periferice, uretrite, somatite, eczeme, ulcerații cronice sângerânde.
Frunzele intră în compoziția ceaiului dietetic.

Merișorul –
Vaccinium vitis idaea

Merişorul sau afinul roşu este un arbust stufos de 10-30 cm înălţime, care creşte la
altitudini mari, în pajişti şi luminişuri. La noi, în ţară, se găseşte pe tot lanţul carpatic, dar mai
mult în Munţii Apuseni. Locuitorii din zonele bogate în afine roşii îşi tratau, încă din vechime, o
serie de boli, în special, cele ale tractului urinar, consumând aceste fructe. Faptul a atras
atenţia oamenilor de ştiinţă, care au iniţiat ample programe de cercetare asupra afinelor roşii.
Supranumite „insulina verde”, afinele nu trebuie să lipsească din meniul zilnic al
persoanelor cu diabet, deoarece au o concentraţie scăzută de zahăr şi datorită proprietăţilor
lor, ajută la scăderea nivelului de zahăr din sânge. Totodată, frunzele şi fructele de afin cresc
acuitatea vizuală, au efecte antiseptic, antidiareic, astringent şi sunt un bun antibiotic.

12
 Murul - Rubus fruticosus

Pe lângă acțiunea lor, puternic antioxidantă, murele sunt renumite pentru conținutul lor
ridicat de compuși anticancerigeni, ca de pildă, vitamina C, E și acidul elagic. Mai mult, murele
reprezintă un remediu naturist, deosebit, în lupta cu afecțiunile cronice și conțin un nivel ridicat
de pectină, o fibră solubilă cu rol în scăderea colesterolului. Poate cel mai important beneficiu
al acestor fructe este capacitatea lor de a opri formarea tumorilor în cavitatea orală, precum și
proliferarea cancerului
de colon.
Zmeur - Rubus idaeus

Zmeura este bogată în acid elagic, un compus fenolic care ajută la prevenirea cancerului,
care inhibă creșterea celulelor canceroase și care oprește dezvoltarea anumitor forme de
cancer.
Uleiul din seminte de zmeură este un factor natural de protecție solară. Acesta conține
cantități mari de compuși polifenolici cunoscuți pentru rolul lor anti-cancer.
Zmeura conține antioxidanți puternici, cum ar fi vitamina C, quercetina și acidul galic.
De asemenea, zmeura ajută la arderea grăsimilor, consolidarea sistemului imunitar, prevenirea
apariției bolilor și o vedere sănătoasă.

13
 Păducelul - Crataegus monogyna

Păducelul este un arbust spinos, cu frunzele lobate și fin dințate pe margini. Florile
prezintă câte 5 petale albe sau roz-pal și sunt reunite în buchete, din care se dezvoltă fructe
cărnoase, roșii-portocalii.
Păducelul este cunoscut, sub numele popular, de mărăcine sau gherghinar și poate fi des
intâlnit în zonele de deal și de munte.
Fructele mature sunt de culoare roșu-aprins.
În scopuri terapeutice, de la păducel se folosesc florile, frunzele și fructele. Acestea
conțin bioflavonoide, vitaminele B si C, uleiuri volatile și taninuri.

14
Bibliografie:

1. Bojor O., Ghidul plantelor medicinale sl aromatice de la A la Z, Editura Fiat Lux, 2003
2. Temelie M., Enciclopedia plantelor medicinale spontane din Romania, Editura Rovimed, 2005

Alte surse de informare și documentare:

1. https://www.sanatatecuplante.ro/plante-medicinale.html
2. https://sanatatesinatura.info/category/remedii-naturiste/plante-medicinale/

15