Titu Maiorescu

S-a născut la 15 februarie 1840 în Craiova.Titu Maiorescu şi-a început studiile la

Craiova, le-a continuat la Braşov şi apoi la Institutul "Theresianum" din Viena,
unde a absolvit ca şef de promoţie. În anul 1859, Titu Maiorescu a obţinut titlul de
doctor în filozofie la Universitatea din Berlin, iar în 1861 a obţinut licenţa în drept
şi litere la Universitatea din Paris. În perioada 1861-1874 s-a stabilit la Iaşi unde a
îndeplinit, succesiv, funcţiile de director al Colegiului Naţional, director al Şcolii
Normale - unde învăţa şi Ion Creangă. În continuare a îndeplinit funcţia de rector al
Universităţii din Iaşi, unde a fost şi profesor de filozofie. În anul 1863 a fost
întemeiată, la Iaşi, Societatea "Junimea", din iniţiativa unor tineri intelectuali, cu
studii la Berlin sau Paris: Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob
Negruzzi, Titu Maiorescu - conducătorul societăţii. "Junimea" reprezintă una dintre
marile izbânzi ale spiritului creator naţional, care a impus o direcţie nouă în cultura
română, caracterizată prin luciditate critică şi printr-un puternic sentiment al
valorii. Activitatea "Junimii" a fost orientată, de la început, de către coordonatorul
ei, Titu Maiorescu, în trei direcţii: limbă, literatură, cultură. La 1 martie 1867,
"Junimea" a editat revista „Convorbiri literare”, având ca redactor pe Iacob
Negruzzi. Atât societatea, cât şi revista acesteia şi-au stabilit mai multe obiective
ale celor trei direcţii: încurajarea progresului literaturii naţionale, promovarea şi
susţinerea unei culturi şi a unei literaturi originale, unificarea limbii române
literare, educarea publicului pentru înţelegerea şi receptarea culturii, combaterea
imitaţiei sub orice formă, mai ales a unor modele occidentale. Multe dintre aceste
obiective au fost formulate pentru prima dată de către Mihail Kogălniceanu în
articolul-program al revistei "Dacia literară" - 1840. În acest articol, Kogălniceanu
scria că imitaţia a devenit "la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi
duhul naţional" (specificul nostru etnic). Această manie este "covârşitoare, mai
ales, în literatură". În domeniul culturii, junimiştii organizau şi susţineau conferinţe
publice, numite "prelecţiuni populare", pe teme variate, prin care urmăreau să
formeze un public apt de a înţelege cultura ca factor de progres şi moralitate. În
domeniul limbii, Titu Maiorescu, în toate studiile sale, a militat pentru unificarea
limbii române literare prin promovarea şi respectarea câtorva principii şi reguli:
realizarea unei gramatici unitare, adoptarea principiului de îmbogăţire a
vocabularului cu neologisme, promovarea unei atitudini de combatere a oricăror
tendinţe de stricare a limbii. În şedinţele Societăţii Academiei Române,
"junimiştii", cu deosebire Titu Maiorescu, pentru dezvoltarea limbii române
literare cereau introducerea alfabetului latin şi eliminarea celui chirilic, slavon.
Interesul junimiştilor pentru limba română a fost determinat şi de faptul că în anul
1860, Ion Ghica luase măsura înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin. "Junimiştii"
urmăreau consolidarea acestei măsuri pe baza unor reguli bine fixate. Titu
Maiorescu, în studiul "Despre scrierea limbii române" (1866) concepe limba ca pe
un organism care evoluează. Pe baza acestei concepţii, el formulează următoarele
idei:
1. Ortografia limbii române trebuie să fie fonetică (scrierea cuvintelor după cum se
pronunţă).
2. Trebuie respinsă ortografia etimologică.
3. Trebuie respins alfabetul chirilic, el fiind străin de natura limbii române.
4. Îmbogăţirea vocabularului să se realizeze prin neologisme preluate din limbile
romanice, mai uşor de adaptat fonetic.
În domeniul literaturii, Maiorescu este cel care a încurajat apariţia unor tineri
scriitori, care au creat o "direcţie nouă" în evoluţia literaturii române. Principalele
lucrări din domeniul culturii şi literaturii române ale lui Maiorescu sunt: "În contra
direcţiei de astăzi în cultura română"; "Direcţia nouă în poezia şi proza română". În
cel de-al doilea studiu, Maiorescu susţine şi încurajează noile valori, printre care
M. Eminescu şi I.L. Caragiale. În fruntea noii mişcări, îl aşază pe Vasile
Alecsandri, pe care îl numeşte "Cap al poeziei noastre... în generaţia trecută". Lui
Eminescu îi consacră lucrarea "Eminescu şi poeziile lui" (1889), apreciată de
istoria literară ca fiind un valoros studiu de istorie, critică şi analiză literară. În
viziunea lui Maiorescu, poeziile lui Eminescu sunt rezultatul, în exclusivitate, "al
geniului său înnăscut". Studiul se încheie cu aprecierea, confirmată de istoria
literară, că poezia română, "va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui
şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă
înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a
vestmântului cugetării româneşti". Nimeni până în prezent nu a putut contesta
adevărul acestei profeţii, la care istoria literară a adăugat un alt adevăr: critica
literară română s-a dezvoltat în sec. al XX-lea, în cea mai mare parte, sub
auspiciile lui Maiorescu. Şi astfel se poate spune că sensibilitatea creatoare a
poetului Eminescu şi sensibilitatea receptoare a criticului Maiorescu au fost
punctul maxim de plecare în evoluţia literaturii noastre moderne.
Ion Luca Caragiale