Filosofia ca mod de viață

Esența filosofiei este spiritul simplității…

oriunde și oricând, complicația este superficială,
construcția e un accesoriu, iar sinteza, o aparență.
A filosofa este un act simplu.
(Bergson în Gândirea și mișcarea)

Etimologia cuvântului „filosofie” redă încă de la început semnificația acestuia dezvăluită

de limba greacă, de la cuvintele „phil-” (dragoste) și „sophia” (înțelepciune). Deci, în principiu,
un filosof este un om îndrăgostit de înțelepciune, fiind adept al unei modalitați de gândire și
investigare, formată dintr-un ansamblu de noțiuni și idei, care tinde să cunoască și să înțeleagă
sensul existenței sub aspectele sale cele mai generale, o concepție generală despre lume și viață,
numită „filosofie”.
Ba chiar mai mult, marii filosofi au încercat să definească ce presupune sau ce intruchizează
statutul de filosof, astfel, în viziunea lui Voltaire, un filosof se identifică a fi ’’un iubitor al
înţelepciunii, care este adevărul’’, iar în viziunea lui Aristotel descătușată în Etica Nicomahică,
se dezvăluie că, în esență, acesta este cel care ’’posedă totalitatea cunoaşterii în măsura
posibilului’’.
Și totuși ce anume i-a determinat pe aceștia să se formeze in acest statut și să încerce, pe
cât posibil să se apropie de această știință? Răspunsul se găsește evident, în marile intrebări care
au zguduit omenirea încă de la inceputurile lumii: Cine sunt eu? Pentru ce exist pe lume? Ce e
viața? Există Dumnezeu? Cum pot descrie cu adevărat fericirea? Există vreun scop ascuns al
acestei vieți, parca lipsită de sens uneori? Ce avem de învățat în această viață? Probabil, nu o să
se găsească vreodată răspunsul adevărat la toate aceste întrebări. Diversele păreri, cu timpul, se
schimbă datorită înaintării în vârstă, datorită unei minți încercată de experiențe și demonstrează
că nu va fi descoperit prea curând răspunsul adevărat pentru că acesta poate că nu există, sau
poate că oamenii nu vor să îl vadă, dar, oricum, toate aceste frământări provoacă imaginația și
setea de cunoaștere tocmai pentru a începe căutarea răspunsurilor acestor întrebări și a mai
multor enigme de acest gen, pe parcursul întregii vieți.
Dar, în esență, ce este cu adevărat filosofia, pe lângă dragostea de înțelepciune? Se spune
că filosofia este alături de știință, religie, artă, un domeniu specific al culturii, o manifestare a
spiritului uman. Pe lângă această accepție, gânditorii greci i-au dat și alte înțelesuri, cum ar fi:
’’cunoașterea a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt’’ sau ‚’’pregătirea pentru moarte’’. Filosofia
oferă, în sine, modele demne de viață, repere și critici valorice încă din Anticitate, „în lumea
antică, dezvoltarea personală era cu mult mai ambițioasă și mai cuprinzătoare decât
dezvoltarea personală modernă. Nu le oferea oamenilor remedii pe termen scurt, până la
apariția unei noi mode de dezvoltare personală. Le oferea oamenilor un mod de viață durabil,
cu scopul unei transformări radicale a sinelui”. Iar scopurile și aspirațiile mai îndepărtate ale
filosofiei îndeamnă ființa umană la asemănare cu divinitatea, pe cât îi stă omului în putință,
adică la autoperfecțiune spirituală și împlinire morală. Aceste teme de reflecție sunt abordate
mai pe larg în cadrul domeniilor specializate ale filosofiei, amintind totodată de marile întrebări
existențiale: ontologia (teoria generală a existenței), gnoseologia ( teoria generară a cunoașterii),
axiologia (teoria generală a valorilor) și antropologia (teoria filosofică ce-și propune interpretări
de sinteză asupra condiției umane).
Karl Jaspers face o distincție între începutul filosofiei, care face referire la aspectul
istoric, și originea filosofiei înțeleasă ca ‚’’izvorul de unde țâșnește în mod constant impulsul de
a filosofa’’. Această sursă originară cuprinde mai multe aspecte: mirarea, starea de uimire și
curiozitate din care se nasc întrebările și cunoașterea, îndoiala în privința cunoștințelor dobândite
și îndeamnă către analiza critică și desprinderea unor certitudini, răvășirea, dezorientarea și
simțul pierderii de sine care îl obligă pe om să își pună întrebări grave privitoare la sine însuși și
la condiția sa de făptură limitată, expusă incertitudinii. De aceea, impulsurile către filosofare se
află în orizonturile pline de simboluri și de îngrijorării ale vieții cotidiene, ceea ce îl determină pe
om să perceapă acțiunea de filosofare ca un mod de viață și de supraviețuire în societate, prin
evadarea în lumea ideilor. Ba chiar mai mult, în era laicizării, curentul romantic s-a proclamat
adevărata filosofie ca mod de viață.
Este destul de clar că expresia filosofia ca mod de viață este polisemică și are cel puțin
următoarele sensuri: filosofia ghidată de exerciții spirituale, viziune impusă doar după apariția
stoicismului, filosofia conturată ca o practică spirituală, care exprimă o anume atitudine
existențială și în slujba căreia sunt puse teoriile filosofice , asfel viața filosofului reflectă,
materializează, trăiește din plin doctrina respectivă dar și sub forma filosofiei ca terapie
sufletească individuală, de natură existențială, nu doar morală sau intelectuală, asemănătoare cu
terapia psihanalitică, în vederea stăpânirii, în primul rând, a dorințelor iraționale.
De altfel, adepții filosofiei ca mod de viață introduc consilierea filosofică, iar sintagmele
‘’consiliere filosofică’’ și ‘’practică filosofică’’ dobândesc sensul actual prin anii ’80, datorită
scrierilor filosofului german Gerd Achenbach. Iar, în viziunea lui Robertson (1998), această
consiliere filosofică semnifică acțiunea de a face filosofie plecând de la problemele personale,
problemele de viață ale (cel puțin) unuia dintre participanții la discuție și este, așadar, o
activitate dialogică, un mod de a discuta problemele existențiale care pune în valoare aptitudini
de reflecție și cunoștințe filosofice, încercând să aplice în viață unele soluții generice, strategii ,
criterii sau abordări configurate în câmpul filosofiei academice. Totuși, este foarte importand să
se facă precizarea că această consiliere filosofică atestă faptul că filosofia este ceva care poate fi
pus în practică și nu (doar) o specie a ‘’literaturii fantastice’, aducându-i, de la sine înțeles, celui
care o practică o meserie sau o vocație, în linii mari.
Totuși, aflând despre existența a ceva intitulat ‘’consiliere filosofică’’, o persoană
cultivată ar fi, probabil, tentată să presupună că e doar o denumire mai pretențioasă pentru un tip
de consiliere psihologică. Dar aflând că nu este de fapt o metodă psihoterapeutică, ci o practică
eminamente filosofică, e de așteptat ca persoana respectivă să devină foarte suspicioasă, câtă
vreme, în mintea ei, filosofia reprezintă o îndeletnicire strict speculativă și etilistă, fără aplicație
în viața de zi cu zi, oricât de eronată ar fi această părere. Nu se poate însă nega faptul că, în
Occident, consilierea filosofică se bucură de o popularitate crescândă. Astfel, tot mai multe
persoane pășesc în cabinetul unui filosof ‘’practician’’. De cele mai multe ori se întâmplă să fie
oameni lipsiți de o credință religioasă fermă. De obicei, sunt oameni care trecuți deja prin
cabinetul psihologului sau psihanalistului, dar simt că respectivele vizite nu le pot rezolva
anumite dileme existențiale majore. Consilierea filosofică se poate, în principiu, dovedi atractivă
pentru orice persoană care încearcă să-și clarifice și să-și dezvolte propria filosofie de viață cu
scopul de a dobândi un control sporit asupra frământărilor și problemelor cotidiene, de fapt
pentru orice persoană care simte că are ‘’nevoie de dialog, nu de diagnostic’’(Marinoff,2009).
Dar ideea de bază a practicii filosofice poate fi exprimată simplu: e nevoie de filosofi
care să ofere consultanță și asistență individuală și de grup. Consilierea personală, asistența de
grup și consultanța organizațională sunt cele trei categorii principale de practică filosofică
(Robertson, 1998). Calificată de unii drept profesionalizare a filosofiei , justificarea practicii
filosofice pe aceste trei coordonate și cu precădere a consilierii personale angajează asumpția
potrivit căreia filosofii și-ar putea folosi nu atât cunoștințele, ci poate în primul rând și cea mai
mare măsură aptitudinile filosofice pentru a-i ajuta pe ceilalți să-și rezolve problemele concrete
de viață. Iar P. Raabe e de părere că: ‘’dacă nu ar exista consilierea filosofică, atunci concepția
antică despre filosofie ca ceva care e pus în practică de către filosofi ar fi acum complet lipsită
de sens’’.
O altă remarcă de ordin general dezvăluie faptul că această calitate de consilier privat pe
care ajunge să îndeplinească astăzi filosoful practician, nu reprezintă o noutate absolută din
punct de vedere istoric deoarece, în epoca romană funcția filosofilor ajunge la un moment dat a
furniza consiliere pe diverse probleme, unor persoane bogate și influente. Iar practicienii de
astăzi utilizează filosofia ‘’pentru a sfătui, a orienta și a îmbogății viața de zi cu zi ‘’ (Lahav).
Acest lucru are o însemnatate aparte întrucât reconstituie și repune în discuție vechea
reprezentare cu privire la modul de viață filosofic și caracterul în ultimă instanță terapeutic al
filosofiei.
Și totuși...cum se desfășoară o ședință de consiliere? Pentru a afla raspunsul a fost
consulată autoarea unei metode de abordare a pacienților, Lydia Amir. care dezvăluie că
persoana în cauză e rugată să dezvăluie motivul sau motivele pentru care crede că e nevoie de
consiliere și să formuleze într-o întrebare problema care o frământă. În cazul în care întrebarea e
prea îngustă sau prea vagă, atunci consilierul fie formulează el însuși o întrebare, fie întreabă
consiliatul de ce consideră că întrebarea formulată e una importantă, pentru a putea înțelege ce îl
interesează pe consiliat. Astfel, primul caz detaliat a fost al unui înalt ofițer din marina
comercială, care suferea cumplit de singurătate, fiind obligat de natura profesiei sale să petreacă
lungi perioade pe mare. În timpul curselor, acesta prefera să se izoleze în loc să petreacă timpul
cu ceilalți membri ai echipajului care, de altfel îl dezgustau din simplul motiv că ‘’nu respect
legea’’. Pentru că nu putea formula singur o întrebare consilierul îi sugerează una: trebuie
întotdeauna să respectăm legea?(orice lege, cu orice preț?) Au fost examinate mai multe
răspunsuri posibile, inclusive cel care, potrivit ofițerului, afirma: nu toate legile sunt la fel de
importante, dacă încalci, de pildă, anumite reglementări vamale, nu e cazul să te consideri un
infractor. Iar în urma unui exercițiu de reflecție realizat acasă, acesta a putut să își formuleze
propria viziune astfel: ‘’trebuie să respectăm întotdeauna legea (orice lege), pentru că așa este
bine, corect și te simți împlinit’’. Clientul s-a arătat satisfăcut de faptul că acest exercițiu i-a
permis să își înțeleagă mai bine propriul mod de a gândi și a vedea lucrurile, numai că problema
singurătății sale nu era încă rezolvată, astfel, Amir formulează o a doua întrebare: de ce este
important să nu te asociezi cu anumiți oameni? Primul răspuns la care s-a putut gândi clientul a
fost că „atunci când cineva se asociază cu anumiți oameni, înseamnă că le împărtășește
valorile’’. Consilierul îi atrage imediat atenția asupra confuziei pe care o denotă acest răspuns,
făcând apoi referire la cele trei niveluri de prietenie indicate de Aristotel în cartea a opta Eticii
Nicomahice: prietenia bazată pe utilitate sau interres mutual, prietenia bazată pe plăcere și
prietenia bazată pe comuniunea de valori, pe înrudire sufletească sau, în termenii lui Goethe, pe
afinități elective. Pentru ca sugestia să fie și mai convingătoare, se întâmplă ca Aristotel să ofere
drept exemplu pentru primul tip de prietenie chiar cazul unor personae călătorind pe mare, a
căror prietenie nu durează mai mult decât călătoria pe care o fac împreună. Aceste precizări se
pare că au avut un impact extraordinar asupra clientului întrucât acesta s-a simțit ușurat pentru că
nu va mai avea probleme în a petrece timp cu membrii echipajului în afara obligațiilor de
serviciu, câtă vreme un asemenea lucru nu îl transformă într-un om de același nivel, cu aceleași
valori ca aceștia. Ba mai mult, clientul “a cumpărat un exemplar din Etica Nicomahică și l-a luat
cu el pe mare, hotărât să afle mai multe despre filosofie.”
În încheiere se poate preciza, în lumina celor spuse, că filosofia modelează într-un fel
viața de zi cu zi, pentru a putea realiza evadarea din rutină, din obișnuință, din banalitate, făcând
de altfel, posibilă cunoașterea și înțelegerea. De altfel, singura dificultate in domeniul filosofiei
este, după cum spunea Ludwig Wittgenste, “de a nu spune mai mult decât știm”…
 Bibliografie

1. Aristotel, Etica Nicomahică, trad. S. Petecel, București, Ed. Științifică și

Enciclopedică, 1988
2. Amir, L., „Philosophical Practice: A Method and Three Cases’’, în Practical
Philosophy, vol. 6.1(pp. 36-41), 2003
3. Robertson, D. „Philosophical and Counter- Philosophical Practice’’, în Practical
Philosophy, vol. 1.3 (pp.7-11), 1998
4. Marinoff, L., Înghite Platon, nu Prozac!: aplicarea înțelepciunii eterne la problemele
de zi cu zi , trad. F. Lobonț, București, Ed. Trei, (p.39), 2009
5. Jules Evans, Filosofie Pentru Viață Și Alte Situații Periculoase, trad. Dan Crăciun,
București, Ed. Publica, 2012
6. Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață, Pitești, Ed. Paralela 45, 2010
7. Valentin Mureșan, Un filosof rătăcit în agora, Ed. All, 2016
8. Lahav, R., Philosophical Counselling as a Quest For Wisdom, în Practical
Philosophy, vol. 4.1, 2001
9. https://diez.md/2016/08/01/10-conceptii-filosofice-de-baza-de-care-trebuie-sa-tinem-
cont-pentru-duce-o-viata-inteleapta/
10. http://referat.clopotel.ro/Filosofia_si_viata-13239.html