Apar doi figuranţi care „nu scot nici un cuvânt”, Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate,

pe care o cară fără oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif), simbolizând oamenii ce-şi duc povara dată de destin,
dar care nici nu se frământă pentru găsirea unei motivaţii, totul devenind rutină. Iona vorbeşte cu ei,
dorind să le înţeleagă această condiţie umilă asumată ca o obligaţie, „aţi făcut vreo înţelegere cât trebuie
să rămâneţi mâncaţi?”. Viaţa aici, înăuntru, în spaţiul restrictiv, impus, este plină de „umezeală”, nu este
una sănătoasă spiritual, benefică şi atunci se întreabă Iona de ce trebuie să ducă oamenii un astfel de
trai, „de ce-i mai mănâncă (chitul), dacă n-are condiţii?”.
Iona devine încrezător, „o scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nici o grijă”, apoi scapă cuţitul şi se
închipuie o mare şi puternică unghie, „ca de la piciorul lui Dumnezeu”, o armă cu care începe să spintece
burţile peştilor, despărţind „interiorul peştelui doi de interiorul peştelui trei”. Iona rămâne singur cu propria
conştiinţă, gândind („stăteam gânduri întregi”) şi acţionând solitar în lumea înconjurătoarei Apar în acest
tablou motive literare noi, cu o simbolistică bogată: gemenii, prezenţa ochilor care privesc şi cu care
dialoghează interiorizat, reflexiv, întors către sine.

Iona adresează o scrisoare mamei sale, pentru că „în viaţa lumii” există „o clipă când toţi oamenii se
gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă... până se ajunge la
o singură mamă, una imensă...”. Deşi i „s-a întâmplat o mare nenorocire”, Iona iubeşte viaţa cu jovialitate
şi tristeţe, ideea repetabilităţii existenţiale a omului fiind sugerată prin rugămintea adresată mamei: „Tu nu
te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu”, deoarece „ne scapă mereu ceva în viaţă”, totdeauna
esenţialul.

Replicile se succed cu vioiciune şi amărăciune în acelaşi timp, cu tonuri grave sau ironice. Astfel, primind
multe scrisori, remarcă faptul că „scriu nenorociţii, scriu”, cu speranţa naufragiatului de a fi salvat de
cineva: „Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să
intre în mare după tine - nici unul”, însemnând că pe nimeni nu interesează necazurile tale, te
compătimesc, se uită cu milă, dar nimeni nu face nici cel mai mic gest de a te ajuta.

Finalul
Finalul tabloului ilustrează o infinitate de ochi care-l privesc, simbolizând nenăscuţii pe care chitul îi purta
în pântece: „Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec [...] şi acum cresc de spaimă. [...] Vin spre mine cu
gurile... scoase din teacă. Mă mănâncă!”.
Tabloul III se desfășoară în burta celui de-al doilea pește. Iona încearcă să se elibereze din burta peștelui care l-a înghițit,
însă este înghițit de cel de-al doilea pește. Apare motivul morii de vânt, dar și cel al geamănului. Motiv al zădărniciei,
moara capătă alte valențe față de sensul din Don Quijote, întrucât Iona are puterea de a nu se lăsa condus de „vârtejul”
destinului, adoptând o poziție iconoclastă. Motivul geamănului scoate în evidență dedublarea vieții în plan social și, la
final, o dedublare a propriei conștiințe. De asemenea, apar doi pescari care nu vorbesc, purtând pe umeri bârne grele.
Această secvență evidențiază mitul lui Sisif, care exprimă resemnarea oamenilor în fața greutăților destinului. Iona
evadează din burta peștelui II, însă ajunge în burta peștelui III, un alt spațiu limitat. În acest context, își amintește câteva
secvențe din propria viață (anamneza), cum ar fi: plecarea la război, plăcerea privirii gâzelor, de propria mamă căreia
vrea să-i expedieze o epistolă, rugând-o să-l mai nască o dată („Ne scapă mereu câte ceva din viață, de aceea trebuie să
ne naștem mereu”).

În tabloul III, „mica moară de vânt” aflată în burta celui de al doilea peşte şi de care Iona se simte „atras ca de un
vârtej”, constituie şi ea un avertisment simbolic. Eroul „se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn”, dar
nu se va gândi că singurul gest normal în această situaţie ar fi să o înlăture din calea sa. Atitudinea lui este specifică
omului care refuză să îşi conştientizeze situaţia, încercând doar să se adapteze. Începe să-şi pună întrebări legate de
viaţă şi de moarte şi se gândeşte dacă nu cumva este mort şi trebuie să se nască încă o dată: „Prima viaţă nu prea mi-a
ieşit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară...”. Apariţia celor doi pescari nu
schimbă starea de izolare şi solitudine în care se află personajul deoarece ei nu îi răspund la întrebări, nu comunică. De
asemenea, scrisoarea trimisă de Iona nu va ajunge la nimeni deoarece singurătatea este totală: „Află de la mine: n-o să
mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer. [...] Pe omenire o doare-n fund
de sorta ta.”     

Orizontul lui Iona se defineşte ca „un şir nesfârşit de burţi”, sugerând, simbolic, limitarea condiţiei umane. Iona
însuşi vorbeşte despre existenţa umană ca despre un eşec: „ne scapă mereu câte ceva din viaţă, de aceea trebuie să ne
naştem mereu”. De altfel, personajul lui Marin Sorescu are darul de a rosti adevăruri profunde într-un limbaj
nonsentenţios, simplu. Fiecare dintre cele patru tablouri – o ultimă concesie făcută structurii dramatice tradiţionale –
conţine câte o replică memorabilă: „Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre
ele, atât de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în
gând o fericire, o speranţă, în sfârşit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.” ( tabloul
I ); „Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. […] Ar fi ca un locaş de stat
cu capul în mâini în mijlocul sufletului” ( tabloul al II-lea ). „Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se
gândesc la mama lor”, „Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu”, „Un sfert din viaţă îl
pierdem făcând legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf” ( tabloul al III-lea ); „Cum se numeau bătrânii aceia
buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? […] Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi
caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu?” (tabloul al IV lea).
Autorul însuşi mărturisea despre replicile memorabile ale pieselor sale parabolice: „Citite fără dialog, aceste piese pot
deveni o carte de filozofie…” Realizată, aşadar, ca o mare metaforă „în care spiritul nostru poate citi mai multe lucruri”,
piesa urmăreşte avatarurile devenirii lui Iona, experienţele sale ontologice, în trecerea de la starea de nepăsare, de
inconştienţă ( tabloul I ), la starea de luciditate ( tabloul al IV-lea ).

Pe eroul lui Marin Sorescu îl preocupă posibilitatea ieşirii din „ceva”, o dată născut, iar personajul fiind convins că
moartea nu e decât un prag simbolic, „un nou capăt de drum”. În esenţă, nu atât asumarea morţii ca rezolvare a unui
destin limitat contează, cât mai ales afirmarea revoltei ca atitudine polemică faţă de un destin insumabil. Tragicul nu
rezidă în moartea propriu-zisă, ci în curajul confruntării destinului propriu ( omul – jucărie a destinului ) cu destinul lumii.
Disperat, eroul isi implora mama: Mai naste-ma o data!". Timpul unei singure vieti nu ne ajunge sa facem tot ce-ar
trebui: prima viata nu prea mi-a iesit ea" (se exprima personajul, parodiind vorbirea omului de ranD). Cui nu i se
intampla sa nu poata trai dupa pofta inimii? Dar poate a doua oara". Putem adauga: dar si a treia oara, si a patra,
pana la infinit, lucrurile nu pot sta altfel. De unde reflectia amara (si totodata tragicomica prin modul de expresie,
grotesca chiaR):

Ne scapa mereu cate ceva in viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu. Soldatilor le scapa mai ales pacea []
Somnambulilor le scapa nevazuta lumea, si se trezesc in mormant si umbla tiptil pe acoperisurile cosciugelor, si se
suie-n varful unui fir de iarba, care-i arunca afara la galbenusul ciudatei planete."

Ne pierdem cea mai mare parte din viata cu fleacuri, facand ceea ce ciudatul, simbolicul, metaforicul personaj
numeste legaturi":

Tot felul de legaturi intre idei, intre fluturi, intre lucruri si praf. Totul curge asa de repede, si noi tot mai facem legaturi
intre subiect sl predicat"

O solutie pare a fi aceea de a nu mai face legaturi" care sa tina, ci de a-i da drumul vietii sa curga asa cum ne vine
exact", sa nu mai facem legaturi" durabile. De pilda, tocmai ceea ce (ne spune Iona autoironie si soresciaN) face el in
acest moment: De cand spun cuvinte fara sir, simt ca-mi recuperez ani frumosi din viata". El, Iona, a avut ghinionul
sa dea peste belea" si acum vrea sa atraga atentia asupra sa, sa induioseze lumea cu soarta lui". Cand -egoismul fiind
lege, fiind total, fiind fioros, imposibil de eradicat - Nimeni din sat, Nimeni de pe pamant, Nimeni din cer" nu se
intereseaza de soarta cuiva: Pe omenire o doare-n fund de soarta ta". Culmea este ca, chiar daca urli de fericire", pe
omenire ar fi posibil sa n-o doara-n fund de fericirea ta". Monologand in continuare si iesind din grota" (de fapt,
spartura facuta in burta unui posibil ultim pestE), cu o barba crescuta lunga de tot, ca la schivnicii zugraviti prin
vechile biserici, sugerand astfel travaliul zadarnic de-a lungul timpului, in tabloul al IV-lea, ultimul, Iona spune ca inca
nu vede". Pare ca se dezmeticeste, dar nu vede" marea, desi se afla in mijlocul ei. O simte numai. Si ceea ce spune e
ca un delir (in indicatiile de regie se mentioneaza: Toata scena trebuie jucata exaltat, ca o nebunie"), imensitatea
apelor nu-1 sperie, le va strabate inotand oricat, nu intalneste in cale decat un sir nesfarsit de burti, ca niste geamuri
puse unul langa altul, si el inchis intre toate aceste geamuri!". I se pare a fi devenit un dumnezeu mort, care (spre
deosebire de altadata) nu mai poate invia din mormant. Sensul metaforei este acela ca astazi nu mai avem parte sa
ne bucuram (nu mai credem!) de inviere", de minuni, pe care t