Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Totul se petrece intr-un ținut îndepărtat peste mări și țări, la capătul lumii, în timp
mitic: ,,Amu cică era odată într-o țară” un crai care avea trei feciori și un frate mai mare care
era împărat într-o țară mai îndepărtată, pe nume Verde împărat. Iar împărăia fratelui mai mare
era ,,tocmai la o margine a pământului’’, iar fratele mai mic trăia ,,la altă margine’’.
Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită ,,grabnic pe cel mai vrednic’’ dintre
fii săi și să-i pună la încercare pentru a vedea care dintre aceștia ,,se simte destoinic a împărăți
peste o țară așa mare și bogată ca aceea’’. Astfel, craiul se îmbracă într-o piele de urs și se
ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs și se întorc rușinați la curtea craiului.
Acesta este dezamăgit de cei doi și rostește moralizator: ,,nici tu nu ești de împărat. nici
împărăția pentru tine’’. Iar mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină ,,să
plângă în inima sa’’. Deodată, ,,o babă gârbovă de bătrânețe’’ îi cere de pomană apoi, drept
mulțumire, îl sfătuiește să ceară de la tatăl său ,,calul, armele și hainele cu care a fost el mire’’
deși hainele sunt ,,vechi și ponosite’’ iar ,,armele ruginite’’. De asemenea, îi spune să pună o tavă
cu jăratic în mijlocul hergheliei deoarece calul tatălui va veni să mănânce’’.
Urmând întocmai sfaturile babei, mezinul pleacă la drum și ajunge în dreptul
podului, ,,numai iaca îi iese și lui ursul înainte’’. Trece cu bine de această primă probă, primește
binecuvântarea părintelui său și pielea de urs în dar, apoi e sfătuit ca în călătoria sa să se
ferească de ,,omul roș, iară mai ales de cel spân’’. Mezinului, alături de acest cal ignifor își
continuă călătoria și apar formule mediane, tipice basmului : ,,și merg ei o zi și merg două și
merg patruzeci și nouă’’. În codru se întâlnesc cu omul spân care se oferă drept,,slugă la drum’’.
Voinicul îl refuză de două ori dar a treia oară, ,,îmbrăcat altfel și călare pe un cal frumos’’ și
spunându-i că ,,asta-i țara spânilor’’, ajunge să-l angajeze drept călăuză.
Ajunși la o fântână care ,,nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât
până la apă’’, spânul intră în puț, umple plosca, apoi îl sfătuiește pe fiul craiului să coboare și el
ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă dar spânul trântește capacul peste gura fântânii și-l
amenință că dacă nu-i povestește ,,cine ești, de unde vii și încotro te duci’’, acolo îi vor putrezi
ciolanele. Apoi, sub amenințarea morții, fiul de crai jură ,, pe ascuțișul paloșului’’că va fi sluga
spânului, devenind Harap-Alb (în traducere ,,un rob negru-alb’’), iar cei doi își vor schimba
identitatea astfel încat spânul se va da drept nepotul craiului. Jurământul impune păstrarea
secretului de către Harap-Alb ,,până când îi muri și iar îi învie’’.
Ajunşi la curtea lui Verde-împărat, Spânul îl trimite pe Harp-Alb la grajd, înainte îi dă
însă o palmă, spre a-l speria, gest faţă de care fiicele împăratului protestează. Într-una din zile,
servindu-se la masă „nişte sălăţi foarte minunate”, aduse, spune împăratul, cu mare primejdie
din Grădina Ursului, Spânul hotărăște să-și trimită sluga după astfel de „sălăţi”, el „voind să
peardă acum pe Harap- Alb cu orice preţ”. După ce îl încurajează în urma plângerilor sale, calul
îl duce în zbor pe Harap-Alb la bătrâna care îl ajutase cu sfaturi înainte de plecare, şi află de la
ea că este, de fapt, Sfânta Duminică. Sfânta face o fiertură adormitoare, din somnoroasă, lapte
şi miere, o toarnă în fântâna din Grădina Ursului, aflată în apropierea casei sale. Când vede că
animalul a băut şi a adormit, revine acasă şi îl sfătuieşte pe Harap-Alb să ia blana de urs dată
de crai ca, îmbrăcat cu ea, să meargă după sălăţi. Harap-Alb reuşeşte să culeagă salata şi scapă
de ursul care se luase după el, pe când era să iasă din grădină, aruncându-i blana.
După câteva zile, împăratul îi arată Spânului nişte pietre preţioase de o frumuseţe
nemaivăzută, şi îi spune că sunt din Pădurea Cerbului. Trimis de Spân după nestemate şi ajuns
din nou, dus de cal în zbor, la Sfânta Duminică, Harap-Alb primește „obrăzarul şi sabia lui
Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea” apoi pleacă, împreună cu el, în Pădurea Cerbului.
Acolo după ce sapă o groapă adâncă, lângă izvorul din care se adăpa cerbul, îi spune Sfânta ce
să facă în continuare: să aştepte în groapă sosirea cerbului, cu obrăzarul pus pe faţă. Iar când
cerbul se va culca să doarmă cu ochii deschişi, după adăpare, să iasă şi să îi taie capul,
ascunzându-se din nou în groapă, de unde să nu iasă toată ziua, deşi, toată ziua, capul cerbului
îi va cere acest lucru. Şi abia după asfinţit, când va fi murit, să ia capul şi pielea. Harap -Alb
procedează astfel, revine la Sfânta Duminică spre a-i mulţumi, iar capul şi pielea cerbului le va
duce stăpânului său.
În timpul unui ospăţ oferit de împărat în cinstea aşa-zisului său nepot, Spânul, la câteva
zile după întoarcerea lui Harap-Alb, o pasăre măiastră bate în fereastră şi zice: „– Mâncaţi, beţi
şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!”. Iar Spânul îşi trimite sluga să-i aducă
pe fata Împăratului Roş. Calul din nou îl îmbărbătează și pe drum cei doi întâlnesc, la un pod,
o nuntă de furnici, iar Harap-Alb, pentru a nu le strivi, trece cu calul prin apă, în ciuda
pericolului de înec. Drept răsplată primeşte, de la o furnică zburătoare, o aripă, cu indicaţia de
a-i da foc, la nevoie, pentru a aduce astfel furnicile la el. Mergând mai departe, Harap-Alb vede
un roi de albine care îşi căutau stup, le face un adăpost şi primeşte, de la crăiasa lor, o aripă pe
care, dacă o va aprinde, crăiasa îi va veni în ajutor.
Ceva mai încolo întâlneşte „o dihanie de om cu buzoaie groase şi când sufla cu dânsele,
cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos,
de-i acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de -o
palmă”. Înţelegând că este Gerilă, îl ia cu sine, ca urmare a ofertei acestuia de a-l însoţi La fel se
petrec lucrurile şi cu Flămânzilă („o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi
tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.”), cu Setilă („o arătare de om băuse apa de la
24 de iazuri şi o gârlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot atunci striga în gura mare că se
usucă de sete.”), cu Ochilă, cel care vede lucrurile „găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea
limpede” şi cu Păsări-Lăţi-Lungilă, cel ce „când voia, aşa se lăţea de tare, de cuprinde pământul
în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la
soare, şi cât voia de sus.”, pentru a prinde păsări, pe care „jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe
rudă, pe sămânţă”.
Ajunşi la Împăratul Roş, cei şase sunt găzduiţi într-o casă de aramă, sub care se face foc
peste noapte, după ce au spus ei cu ce scop sosiseră. Oaspeţii scapă de moarte datorită lui
Gerilă, care a domolit căldura cu suflarea sa. A doua zi sunt poftiţi de împărat și cerându-i fata
pentru nepotul Împăratului Verde, la masă, li se dau „12 harabale cu pâne, 12 ialoviţe fripte şi 12
buţi pline cu vin”, sub ameninţarea unei pedepse grozave, dacă nu consumă tot. Dar Flămânzilă
şi Setilă biruie ceea ce nu au reuşit ceilalţi. Când Împăratul Roş vine în sala de mese, Harap -Alb
îi cere din nou fiica, dar tatăl ei o promite cu condiţia ca peţitorii să mai treacă o încercare: din
două mierţe de mac amestecat cu nisip să aleagă macul, ceea ce se face cu ajutorul furnicilor,
aduse prin aprinderea aripei de furnică. O altă probă a fost păzirea peste noapte a fiicei
împăratului, care a zburat din iatacul unde trebuia ţinută, preschimbată în pasăre. Însă Ochilă
o vede, iar Păsărilă o prinde, în spatele Lunei, unde se ascunsese, lungindu-se el până acolo.
Ultima încercare, deosebirea fetei de împărat de o altă fată, identică la înfăţişare şi copil de
suflet al împăratului, se face cu ajutorul crăiesei albinelor, chemată în ajutor. În momentul
încercării crăiasa o va face pe fiica împăratului să se apere cu năframa, ca semn. Împăratul,
„ovilit la faţă de”, îşi dă fiica lui Harap-Alb, dar ea spune că îl va însoţi doar dacă va aduce calul
lui, înaintea unei turturele trimisă de ea, „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de
unde se bat munţii în capete”. Turturica vine prima dar la întoarcere calul furo păcălește și îi ia
lucrurile cerute şi ajunge primul.
 Pe drumul de întoarcere, prietenii lui Harap-Alb se despart de el iar între el şi fata de
împărat se înfiripă dragostea. Lui Harap-Alb nu-i prea vine la socoteală să o dea pe fată
Spânului pentru că era „nebun de dragostea ei”.
Sosind la curtea Împăratului Verde, fata îl respinge pe Spân, care se repezise să o ia în
braţe, spunând că nu pentru el a venit ci pentru Harap-Alb, ,,adevăratul nepot al Împăratului
Verde’’. Spânul, turbat de furie și crezând că a fost trădat, îi taie capul lui Harap-Alb, dar fiica
Împăratului Roş, deoarece avea puteri magice, i-l pune la loc şi îi redă viaţa, prin înconjurarea
gâtului cu cele trei smicele de măr dulce, prin stropirea cu apă moartă, apoi cu apă vie. Apoi
calul lui Harap-Alb îl înșfacă de cap pe spân și ,,zboară cu dânsul în înaltul cerului’’ de unde îi
dă drumul și acesta ,,se face praf și pulbere’’. Harap-Alb se trezește ca dintr-un somn adânc iar
fata îl sărută cu drag. Ulterior, cei doi vor îngenunchia în fața împăratului Verde ca să
primească binecuvântarea, jurându-și credință unul altuia ,,s-a strâns lume să privească, ba
chiar soarele ș luna din cer râdea’’. Au fost poftiți la nuntă atât crăiasa furnicilor, crăiasa
albinelor, crai, împărați, oameni importanți, cât ,,ș-un păcat de povestariu (povestitor) fără bani
în buzunariu’’.
Finalul este unul fericit și deschis „ și a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se
duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și
rabdă.. ”