HARAP ALB – REZUMAT 1

Verde-Împă rat trimite fratelui să u, Craiul, care „era odată într-o ţară”, o scrisoare
pentru a-i cere să -i dea pe unul dintre cei trei fii ai lui spre a-i fi urmaş la tron, fiindcă el
avea numai fete. Comunicâ ndu-le tată l feciorilor să i conţinutul scrisorii şi acceptul să u
(„Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa mare şi bogată, ca aceea, are
voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea de pe urmă a moşului vostru.”),
cel mare socoteşte că lui i se cuvine împă ră ţia, şi pleacă la drum. Dar la un pod îi iese în cale
tată l să u îmbră cat într-o piele de urs şi îl sperie, încâ t feciorul ajunge la concluzia „că mie
unuia nu îmi trebuie – spune el – nici împărăţie nici nimica”. Fiul mijlociu încearcă şi el să
ajungă la unchiul să u, dar pă ţind acelaşi lucru, deasemenea renunţă („Că doar, slavă
Domnului, am ce mânca la casa d-tale.”).
Craiul este posomorâ t şi ruşinat: „Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun
de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei... Să
umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori
de craiu, asta nu miroase a nas de om..”. Cel mic, prins de ruşine, iese în gră dină , unde
„începe a plânge în inima sa”, câ nd i se înfă ţişează „o babă gârbovă de bătrâneţe, care umbla
după milostenie”. Aceasta îl sfă tuieşte, după ce fiul craiului îi dă un ban pomană , să ceară
tată lui să u „calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, pentru că numai aşa poate merge
„unde n-au putut merge fraţii” să i. Şi îi spune că va putea recunoaşte calul prin faptul că
doar acel cal va mâ nca din jă ratecul pus pe o tavă în mijlocul hergheliei. Apoi fiul de crai o
vede pe bă trâ nă „învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh”.
Primind acordul tată lui, mezinul ia armele şi hainele de unde erau, într-un pod, şi
merge cu tava cu jă ratec la cai. Dar, spre surprinderea sa, doar „o răpciugă de cal, grebănos,
dupuros şi slab, de-i numărai coastele” se apropie de tavă ca să mă nâ nce. Lovit de trei ori în
cap cu că pă strul de fiul de crai ce voia să -l îndepă rteze de la tavă , calul nu renunţă , apucă să
mă nâ nce, în trei râ nduri, jă ratecul, după care „se scutură de trei ori şi îndată rămâne cu
părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată
herghelia”. Fiul de crai urmează îndemnul calului („Sui pe mine, stăpâne, şi ţine-te bine.”),
care îl duce în zbor, de trei ori, spre înă lţimi, pentru a-i ră splă ti astfel, prin spaima
provocată , cele trei lovituri primite cu că pă strul în cap.
După trei zile de pregă tiri, porneşte şi mezinul, cu armele, hainele şi calul tată lui, la
drum. Se întâ lneşte şi el cu Craiul îmbră cat în piele de urs dar, spre deosebire de fraţii să i,
mezinul se repede cu arma ridicată asupra ursului. În acel moment tată l îi spune să nu
lovească , apoi îl îmbră ţişează , îl felicită pentru alegerea calului ca tovară ş şi recunoaşte că
este „vrednic de împărat”. Dâ ndu-i totodată , înainte de despă rţire, şi un sfat: „în călătoria ta
ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân,
cât îi putè; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi”, îi dă ruieşte şi blana de urs
(„că ţi-a prinde bine vreodată”).
După o vreme de mers, câ nd îi intră calea în codru, fiul de crai întâ lneşte un om spâ n
care se oferă să -i fie slugă dar îl refuză . În pă dure reapare, îmbră cat altfel şi vorbind cu voce
prefă cută , acelaşi spâ n, cu aceeaşi ofertă , dar mezinul iară şi îl refuză . Dar într-un loc unde
„se închide calea şi încep a i se încurca cărările”, câ nd Spâ nul îi apare pentru a treia oară
oferindu-se să -l ajute în a ieşi din impas, mezinul îl acceptă : „mort-copt, trebuie să te ieu cu
mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici”. Cei doi întâ lnesc în cale o fâ ntâ nă şi, fiind arşiţă ,
Spâ nul îşi îndeamnă stă pâ nul să coboare în fâ ntâ nă , pentru a se ră cori. După ce intră ,
Spâ nul pune capacul pe fâ ntâ nă , se urcă deasupra şi îi cere fiului de crai, drept preţ al
eliberă rii sale, să -i spună cine este şi unde merge. Acesta mă rturiseşte, iar Spâ nul îl obligă ,
ameninţâ ndu-l cu moartea, să schimbe rolurile; el se va prezenta drept feciorul Craiului, iar
stă pâ nul să u drept slugă şi îl obligă sub jură mâ nt fă cut „pe ascuţişul paloşului”, că -i va da
„ascultare şi supunere întru toate”, pâ nă va muri şi iar va învia, apoi îi pune numele de
Harap Alb.
Ajunşi la curtea lui Verde-împă rat, Spâ nul îl trimite pe Harp-Alb la grajd, înainte îi
dă însă o palmă , spre a-l speria, gest faţă de care fiicele împă ratului protestează . Apoi
explică gestul: „Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiet pe om. Şi
trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ţinuţi în
frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă cu dânşii”. Atitudinea lui însă le face să constate că „de fel
nu seamănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap-Alb, sluga lui, are o
înfăţişare mult mai plăcută şi samănă a fi mult mai omenos”.
Într-una din zile, servindu-se la masă „nişte sălăţi foarte minunate”, aduse, spune împă ratul,
cu mare primejdie din Gră dina Ursului, Spâ nul îşi trimite sluga după astfel de „sălăţi”, el
„voind să peardă acum pe Harap-Alb cu orice preţ”.
După ce îl încurajează în urma plâ ngerilor sale („de-acum înainte, ori cu capul de
peatră, ori cu peatra de cap, tot atâta-i; fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea.”), calul îl duce
pe Harap-Alb „într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică, pe
care era crescut nişte muşchiu pletos de o podină de gros, moale ca mătasa şi verde ca
buratecul”. Acolo o întâ lneşte pe bă trâ na care îl ajutase cu sfaturi înainte de plecare, şi află
de la ea că este, de fapt, Sfâ nta Duminică . Sfâ nta face o fiertură adormitoare, din
somnoroasă , lapte şi miere, o toarnă în fâ ntâ na din Gră dina Ursului, aflată în apropierea
casei sale. Câ nd vede că animalul a bă ut şi a adormit, revine acasă şi îl sfă tuieşte pe
Harap-Alb să ia blana de urs dată de crai ca, îmbră cat cu ea, să meargă după să lă ţi.
Harap-Alb reuşeşte să culeagă salata şi scapă de ursul care se luase după el, pe câ nd era să
iasă din gră dină , aruncâ ndu-i blana.
După câ teva zile, împă ratul îi arată Spâ nului nişte pietre preţioase de o frumuseţe
nemaivă zută , şi îi spune că sunt din Pă durea Cerbului. Acolo, o dată la şapte ani, cerbul
(care era vră jit, de omora oamenii şi animalele cu privirea numai) se scutura, pierzâ nd
astfel unele din nestematele care creşteau pe el. Trimis de Spâ n după nestemate şi ajuns
din nou, dus de cal în zbor, la Sfâ nta Duminică , Harap-Alb era „cufundat în gânduri şi galbăn
la faţă, de parcă-i luase pânza de pe obraz”, de teama morţii. Este încurajat de Sfâ ntă
(„Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că
mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai.”), care-l ajută din nou.
Îi dă „obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea” apoi pleacă ,
împreună cu el, în Pă durea Cerbului. Acolo după ce sapă o groapă adâ ncă , lâ ngă izvorul din
care se adă pa cerbul, îi spune Sfâ nta ce să facă în continuare: să aştepte în groapă sosirea
cerbului, cu obră zarul pus pe faţă . Iar câ nd cerbul se va culca să doarmă cu ochii deschişi,
după adă pare, să iasă şi să îi taie capul, ascunzâ ndu-se din nou în groapă , de unde să nu iasă
toată ziua, deşi, toată ziua, capul cerbului îi va cere acest lucru. Şi abia după asfinţit, câ nd va
fi murit, să ia capul şi pielea. Harap-Alb procedează astfel, revine la Sfâ nta Duminică spre
a-i mulţumi, iar capul şi pielea cerbului le va duce stă pâ nului să u, deşi pe drum i se ofereau
tot felul de ră splă ţi: „Mulţi crai şi împăraţi ieşeau în faţa lui Harap-Alb, şi care dincotro îl
ruga, unul să-i deie bănărit, cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate de împărăţie; altul
să-i deie fata şi împărăţia întreagă”.
În timpul unui ospă ţ oferit de împă rat în cinstea aşa-zisului să u nepot, Spâ nul, la câ teva zile
după întoarcerea lui Harap-Alb, o pasă re mă iastră bate în fereastră şi zice: „– Mâncaţi, beţi
şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!”. Iar Spâ nul îşi trimite sluga să -i
aducă pe fata Împă ratului Roş.
Din nou speriat, întristat, Harap-Alb se lamentează tovară şului să u, calul: „Se vede
că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea
lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste.
Dar m-am deprins a târî după mine o viaţă ticăloasă. Vorba ceea: «Să nu de Dumnezeu
omului cât poate el suferi»”. Calul din nou îl îmbă rbă tează , şi îi spune că ştie drumul că tre
curtea Împă ratului Roş, unde a mai fost o dată , cu tată l lui Harap-Alb.
Pe drum cei doi întâ lnesc, la un pod, o nuntă de furnici, iar Harap-Alb, pentru a nu le
strivi, trece cu calul prin apă , în ciuda pericolului de înec. Drept ră splată primeşte, de la o
furnică zbură toare, o aripă , cu indicaţia de a-i da foc, la nevoie, pentru a aduce astfel
furnicile la el. Mergâ nd mai departe, Harap-Alb vede un roi de albine care îşi că utau stup, le
face un adă post şi primeşte, de la cră iasa lor, o aripă pe care, dacă o va aprinde, cră iasa îi va
veni în ajutor. Ceva mai încolo întâ lneşte „o dihanie de om, care se pârpălea pe lângă un foc
de douăzeci de stânjeni de lemne şi tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig”. Acesta
„avea nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se
răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos, de-i acoperea
pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o
palmă”. Înţelegâ nd că este Gerilă , îl ia cu sine, ca urmare a ofertei acestuia de a-l însoţi şi a
avertismentului să u: „– Râzi tu râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde
mergi, fără de mine n-ai să poţi face nimica”.
La fel se petrec lucrurile şi cu Flă mâ nzilă („o namilă de om mânca brazdele de pe
urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.”), cu Setilă („o
arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o gârlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot
atunci striga în gura mare că se usucă de sete.”), cu Ochilă , cel care vede lucrurile „găurite,
ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede” şi cu Pă să ri-Lă ţi-Lungilă , cel ce „când voia, aşa se
lăţea de tare, de cuprinde pământul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se lungea de grozav,
de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare, şi cât voia de sus.”, pentru a prinde pă să ri, pe
care „jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă, pe sămânţă”.
Ajunşi la Împă ratul Roş („era un om pâclişit şi răutăcios la culme; nu avea milă de om
nici cât de un câne.”), cei şase, ară tâ ndu-se ei „care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se
târâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii”, sunt gă zduiţi într-o casă de aramă , sub care
se face foc peste noapte, după ce au spus ei cu ce scop sosiseră . Oaspeţii scapă de moarte
datorită lui Gerilă , care a domolit că ldura cu suflarea sa, iar a doua zi se plâ ng trimisului
împă ră tesc că au fost lă saţi „fără scânteie de foc în vatră”. Sunt poftiţi de împă rat, câ nd se
înfă ţişează din nou acestuia spre a-i cere fata pentru nepotul Împă ratului Verde, la masă ,
unde li se dau „12 harabale cu pâne, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin”, sub
ameninţarea unei pedepse grozave, dacă nu consumă tot. Dar Flă mâ nzilă şi Setilă biruie
ceea ce nu au reuşit ceilalţi, tot ei doi plâ ngâ ndu-se apoi de foame şi de sete. Câ nd
Împă ratul Roş vine în sala de mese, Harap-Alb îi cere din nou fiica, dar tată l ei o promite cu
condiţia ca peţitorii să mai treacă o încercare: din două mierţe de mac amestecat cu nisip să
aleagă macul, ceea ce se face cu ajutorul furnicilor, aduse prin aprinderea aripei de furnică .
O altă probă a fost pă zirea peste noapte a fiicei împă ratului, care a zburat din iatacul unde
trebuia ţinută , preschimbată în pasă re. Însă Ochilă o vede, iar Pă să rilă o prinde, în spatele
Lunei, unde se ascunsese, lungindu-se el pâ nă acolo. Ultima încercare, deosebirea fetei de
împă rat de o altă fată , identică la înfă ţişare şi copil de suflet al împă ratului, se face cu
ajutorul cră iesei albinelor, chemată în ajutor
În momentul încercă rii cră iasa o va face pe fiica împă ratului să se apere cu nă frama,
ca semn. Împă ratul, „ovilit şi sarbăd la faţă de supărare şi ruşine”, îşi dă fiica lui Harap-Alb,
dar aceasta spune că îl va însoţi doar dacă va aduce calul lui, înaintea unei turturele trimisă
de ea, „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în
capete”. Turturica vine prima dar la întoarcere calul ia „cu hapca” lucrurile cerute şi ajunge
primul, după ce le solicitase cu buna dar pasă rea ezitase să le dea. Pe drumul de întoarcere,
prietenii lui Harap-Alb se despart de el iar între el şi fata de împă rat se înfiripă dragostea.
Lui Harap-Alb nu-i prea vine la socoteală să o dea pe fată Spâ nului, că ci ea „era boboc de
trandafir din luna lui maiu, scăldat în roua dimineţii, dezmerdat de cele întăi raze ale
soarelui” iar el era „nebun de dragostea ei”.
Sosind la curtea Împă ratului Verde, fata îl respinge pe Spâ n, care se repezise să o ia
în braţe, spunâ nd că nu pentru el a venit ci pentru Harap-Alb, adevă ratul nepot al
Împă ratului Verde. Spâ nul, turbat de furie, îi taie capul lui Harap-Alb, dar fiica Împă ratului
Roş i-l pune la loc şi îi redă viaţa, prin înconjurarea gâ tului cu cele trei smicele de mă r
dulce, prin stropirea cu apă moartă , spre a sta sâ ngele şi a se prinde pielea, apoi cu apă vie.
Ridicat de cal în dinţi pâ nă în înaltul cerului şi slobozit de acolo, Spâ nul moare. Iar la nunta
lui Harap-Alb cu fiica de împă rat „a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se
duce acolo bea şi mănâncă.”