Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

- rezumat -
Verde‑Împărat trimite fratelui său, Craiul, o scrisoare pentru a‑i cere să‑i dea pe unul dintre cei trei fii
ai lui spre a‑i fi urmaş la tron, fiindcă el avea numai fete. Comunicându‑le tatăl feciorilor săi conţinutul scrisorii
şi acceptul său, cel mare socoteşte că lui i se cuvine împărăţia, şi pleacă la drum. Dar la un pod îi iese în cale
tatăl său îmbrăcat într‑o piele de urs şi îl sperie, încât feciorul ajunge la concluzia ca el nu are nevoie de
imparatie. Fiul mijlociu încearcă şi el să ajungă la unchiul său, dar păţind acelaşi lucru, deasemenea renunţă.
Craiul este posomorât şi ruşinat de fii sai. Cel mic, prins de ruşine, iese în grădină, unde începe a plânge în
inima ”, când i se înfăţişează o babă gârbovă de bătrâneţe, care umbla după milostenie. Aceasta îl sfătuieşte,
după ce fiul craiului îi dă un ban pomană, să ceară tatălui său calul, armele şi hainele cu care a fost el mire,
pentru că numai aşa poate merge unde n‑au putut merge fraţii săi. Şi îi spune că va putea recunoaşte calul
prin faptul că doar acel cal va mânca din jăratecul pus pe o tavă în mijlocul hergheliei.

Primind acordul tatălui, mezinul ia armele şi hainele de unde erau, într‑un pod, şi merge cu tava cu
jăratec la cai. Dar, spre surprinderea sa, doar o răpciugă de cal se apropie de tavă ca să mănânce. Lovit de trei
ori în cap cu căpăstrul de fiul de crai ce voia să‑l îndepărteze de la tavă, calul nu renunţă, apucă să mănânce,
în trei rânduri, jăratecul, după care se scutură de trei ori şi îndată rămâne cu părul lins‑prelins şi tânăr. Fiul de
crai urmează îndemnul calului care îl duce în zbor, de trei ori, spre înălţimi, pentru a‑i răsplăti astfel, prin
spaima provocată, cele trei lovituri primite cu căpăstrul în cap. După trei zile de pregătiri, porneşte şi mezinul,
cu armele, hainele şi calul tatălui, la drum. Se întâlneşte şi el cu Craiul îmbrăcat în piele de urs dar, spre
deosebire de fraţii săi, mezinul se repede cu arma ridicată asupra ursului. În acel moment tatăl îi spune să nu
lovească, apoi îl îmbrăţişează; îl felicită pentru alegerea calului ca tovarăş şi recunoaşte că este vrednic de a fi
împărat. Dându‑i totodată, înainte de despărţire, şi un sfat: sa se fereasca de omul roş si îi dăruieşte şi blana
de urs.

După o vreme de mers, când îi intră calea în codru, fiul de crai întâlneşte un om Spân care se oferă să‑i
fie slugă, dar îl refuză. În pădure reapare, îmbrăcat altfel şi vorbind cu voce prefăcută, acelaşi Spân, cu aceeaşi
ofertă, dar mezinul iarăşi îl refuză. Dar într‑un loc unde se închide calea şi încep a i se încurca cărările, când
Spânul îi apare pentru a treia oară oferindu‑se să‑l ajute în a ieşi din impas, mezinul îl acceptă. Cei doi
întâlnesc în cale o fântână şi, fiind arşiţă, Spânul îşi îndeamnă stăpânul să coboare în fântână, pentru a se
răcori. După ce intră, Spânul pune capacul pe fântână, se urcă deasupra şi îi cere fiului de crai, drept preţ al
eliberării sale, să‑i spună cine este şi unde merge. Acesta mărturiseşte, iar Spânul îl obligă, ameninţându‑l cu
moartea, să schimbe rolurile; el se va prezenta drept feciorul Craiului, iar stăpânul său drept slugă şi îl obligă
sub jurământ făcut pe ascuţişul paloşului, că‑i va da ascultare şi supunere întru toate, până va muri şi iar va
învia, apoi îi pune numele de Harap‑Alb.

Ajunşi la curtea lui Verde‑împărat, Spânul îl trimite pe Harp‑Alb la grajd, înainte îi dă însă o palmă, spre
a‑l speria, gest faţă de care fiicele împăratului protestează. Atitudinea lui însă le face să constate că de fel nu
seamănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap‑Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută
şi seamănă a fi mult mai omenos.

Într‑una din zile, servindu‑se la masă nişte sălăţi foarte minunate, aduse, spune împăratul, cu mare
primejdie din Grădina Ursului, Spânul îşi trimite sluga după astfel de sălăţi, el voind să peardă acum pe Harap

Page 1 of 3
 Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga
- rezumat -
‑Alb cu orice preţ. După ce îl încurajează în urma plângerilor, calul îl duce pe Harap‑Alb „într‑un ostrov
mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică. Acolo o întâlneşte pe bătrâna care îl ajutase cu
sfaturi înainte de plecare, şi află de la ea că este, de fapt, Sfânta Duminică. Sfânta face o fiertură adormitoare,
din somnoroasă, lapte şi miere, o toarnă în fântâna din Grădina Ursului, aflată în apropierea casei sale. Când
vede că animalul a băut şi a adormit, revine acasă şi îl sfătuieşte pe Harap‑Alb să ia blana de urs dată de crai
ca, îmbrăcat cu ea, să meargă după sălăţi. Harap‑Alb reuşeşte să culeagă salata şi scapă de ursul care se luase
după el, pe când era să iasă din grădină, aruncându‑i blana.

După câteva zile, împăratul îi arată Spânului nişte pietre preţioase de o frumuseţe nemaivăzută, şi îi
spune că sunt din Pădurea Cerbului. Acolo, o dată la şapte ani, cerbul (care era vrăjit, de omora oamenii şi
animalele cu privirea numai) se scutura, pierzând astfel unele din nestematele care creşteau pe el. Trimis de
Spân după nestemate şi ajuns din nou, dus de cal în zbor, la Sfânta Duminică, Harap‑Alb era cufundat în
gânduri de teama morţii. Este încurajat de Sfântă care‑l ajută din nou. Îi dă obrăzarul şi sabia lui Statu‑Palmă
‑Barbă‑Cot, de unde le avea apoi pleacă, împreună cu el, în Pădurea Cerbului. Acolo după ce sapă o groapă
adâncă, lângă izvorul din care se adăpa cerbul, îi spune Sfânta ce să facă în continuare: să aştepte în groapă
sosirea cerbului, cu obrăzarul pus pe faţă. Iar când cerbul se va culca să doarmă cu ochii deschişi, după
adăpare, să iasă şi să îi taie capul, ascunzându‑se din nou în groapă, de unde să nu iasă toată ziua, deşi, toată
ziua, capul cerbului îi va cere acest lucru. Şi abia după asfinţit, când va fi murit, să ia capul şi pielea. Harap‑Alb
procedează astfel, revine la Sfânta Duminică spre a‑i mulţumi, iar capul şi pielea cerbului le va duce stăpânului
său, deşi pe drum i se ofereau tot felul de răsplăţi: mulţi crai şi împăraţi au ieşit în faţa lui Harap‑Alb.

În timpul unui ospăţ oferit de împărat în cinstea aşa‑zisului său nepot, Spânul, la câteva zile după
întoarcerea lui Harap‑Alb, o pasăre măiastră bate în fereastră şi zice sa manance si sa bea, dar la fata
împăratului Roş nici sa nu se gandeasca. Iar Spânul îşi trimite sluga să‑i aducă pe fata Împăratului Roş. Din nou
speriat, întristat, Harap‑Alb se lamentează tovarăşului său, calul. Calul din nou îl îmbărbătează, şi îi spune că
ştie drumul către curtea Împăratului Roş, unde a mai fost o dată, cu tatăl lui Harap‑Alb.

Pe drum cei doi întâlnesc, la un pod, o nuntă de furnici, iar Harap‑Alb, pentru a nu le strivi, trece cu calul
prin apă, în ciuda pericolului de înec. Drept răsplată primeşte, de la o furnică zburătoare, o aripă, cu indicaţia
de a‑i da foc, la nevoie, pentru a aduce astfel furnicile la el. Mergând mai departe, Harap‑Alb vede un roi de
albine care îşi căutau stup, le face un adăpost şi primeşte, de la crăiasa lor, o aripă pe care, dacă o va aprinde,
crăiasa îi va veni în ajutor. Ceva mai încolo întâlneşte o dihanie de om care tot striga, cât îi lua gura, că moare
de frig. Acesta avea nişte buzoaie groase şi dăbălăzate si când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea
în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos, de‑i acoperea pântecele. Înţelegând că este
Gerilă, îl ia cu sine, ca urmare a ofertei acestuia de a‑l însoţi şi a avertismentului său. La fel se petrec lucrurile
şi cu Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi cu Păsări‑Lăţi‑Lungilă.

Ajunşi la Împăratul Roş, sunt găzduiţi într‑o casă de aramă, sub care se face foc peste noapte, după ce
au spus ei cu ce scop sosiseră. Oaspeţii scapă de moarte datorită lui Gerilă, care a domolit căldura cu suflarea
sa, iar a doua zi se plâng trimisului împărătesc că au fost lăsaţi fără scânteie de foc în vatră. Sunt poftiţi de
împărat, când se înfăţişează din nou acestuia spre a‑i cere fata pentru nepotul Împăratului Verde, la masă,

Page 2 of 3
 Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga
- rezumat -
unde li se dau 12 harabale cu pâne, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin, sub ameninţarea unei pedepse
grozave, dacă nu consumă tot. Dar Flămânzilă şi Setilă biruie ceea ce nu au reuşit ceilalţi, tot ei doi plângându
‑se apoi de foame şi de sete. Când Împăratul Roş vine în sala de mese, Harap‑Alb îi cere din nou fiica, dar tatăl
ei o promite cu condiţia ca peţitorii să mai treacă o încercare: din două mierţe de mac amestecat cu nisip să
aleagă macul, ceea ce se face cu ajutorul furnicilor, aduse prin aprinderea aripei de furnică. O altă probă a fost
păzirea peste noapte a fiicei împăratului, care a zburat din iatacul unde trebuia ţinută, preschimbată în pasăre.
Însă Ochilă o vede, iar Păsărilă o prinde, în spatele Lunei, unde se ascunsese, lungindu‑se el până acolo. Ultima
încercare, deosebirea fetei de împărat de o altă fată, identică la înfăţişare şi copil de suflet al împăratului, se
face cu ajutorul crăiesei albinelor, chemată în ajutor. În momentul încercării crăiasa o va face pe fiica
împăratului să se apere cu năframa, ca semn. Împăratul îşi dă fiica lui Harap‑Alb, dar aceasta spune că îl va
însoţi doar dacă va aduce calul lui, înaintea unei turturele trimisă de ea, trei smicele de măr dulce şi apă vie şi
apă moartă de unde se bat munţii în capete. Turturica vine prima, dar la întoarcere calul ia lucrurile cerute şi
ajunge primul, după ce le solicitase, dar pasărea ezitase să le dea. Pe drumul de întoarcere, prietenii lui Harap
‑Alb se despart de el, iar între el şi fata de împărat se înfiripă dragostea. Lui Harap‑Alb nu‑i prea vine la
socoteală să o dea pe fată Spânului.

Sosind la curtea Împăratului Verde, fata îl respinge pe Spân, care se repezise să o ia în braţe, spunând
că nu pentru el a venit ci pentru Harap‑Alb, adevăratul nepot al Împăratului Verde. Spânul, turbat de furie, îi
taie capul lui Harap‑Alb, dar fiica Împăratului Roş i‑l pune la loc şi îi redă viaţa, prin înconjurarea gâtului cu
cele trei smicele de măr dulce, prin stropirea cu apă moartă, spre a sta sângele şi a se prinde pielea, apoi cu
apă vie. Ridicat de cal în dinţi până în înaltul cerului şi slobozit de acolo, Spânul moare. Iar la nunta lui Harap‑
Alb cu fiica de împărat a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă.

Page 3 of 3