Povestea lui Harap-Alb

Verde-Împărat trimite fratelui său, Craiul, care „era odată într-o ţară”, o
scrisoare pentru a-i cere să-i dea pe unul dintre cei trei fii ai lui spre a-i
fi urmaş la tron, fiindcă el avea numai fete. Comunicându-le tatăl
feciorilor săi conţinutul scrisorii şi acceptul său („Care dintre voi se
simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa mare şi bogată, ca aceea, are
voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea de pe
urmă a moşului vostru.”), cel mare socoteşte că lui i se cuvine
împărăţia, şi pleacă la drum. Dar la un pod îi iese în cale tatăl său
îmbrăcat într-o piele de urs şi îl sperie, încât feciorul ajunge la concluzia
„că mie unuia nu îmi trebuie – spune el – nici împărăţie nici nimica”.
Fiul mijlociu încearcă şi el să ajungă la unchiul său, dar păţind acelaşi
lucru, deasemenea renunţă („Că doar, slavă Domnului, am ce mânca la
casa d-tale.”). Craiul este posomorât şi ruşinat: „Din trei feciori câţi are
tata, nici unul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că
atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei... Să umblaţi numai
aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi
feciori de craiu, asta nu miroase a nas de om..”. Cel mic, prins de ruşine,
iese în grădină, unde „începe a plânge în inima sa”, când i se înfăţişează
„o babă gârbovă de bătrâneţe, care umbla după milostenie”. Aceasta îl
sfătuieşte, după ce fiul craiului îi dă un ban pomană, să ceară tatălui său
„calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, pentru că numai aşa
poate merge „unde n-au putut merge fraţii” săi. Şi îi spune că va putea
recunoaşte calul prin faptul că doar acel cal va mânca din jăratecul pus
pe o tavă în mijlocul hergheliei. Apoi fiul de crai o vede pe bătrână
„învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh”.
 Primind acordul tatălui, mezinul ia armele şi hainele de unde
erau, într-un pod, şi merge cu tava cu jăratec la cai. Dar, spre
surprinderea sa, doar „o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i
numărai coastele” se apropie de tavă ca să mănânce. Lovit de trei ori în
cap cu căpăstrul de fiul de crai ce voia să-l îndepărteze de la tavă, calul
nu renunţă, apucă să mănânce, în trei rânduri, jăratecul, după care „se
scutură de trei ori şi îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un
tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia”. Fiul de crai
urmează îndemnul calului („Sui pe mine, stăpâne, şi ţine-te bine.”), care
îl duce în zbor, de trei ori, spre înălţimi, pentru a-i răsplăti astfel, prin
spaima provocată, cele trei lovituri primite cu căpăstrul în cap. După
trei zile de pregătiri, porneşte şi mezinul, cu armele, hainele şi calul
tatălui, la drum. Se întâlneşte şi el cu Craiul îmbrăcat în piele de urs dar,
spre deosebire de fraţii săi, mezinul se repede cu arma ridicată asupra
ursului. În acel moment tatăl îi spune să nu lovească, apoi îl
îmbrăţişează, îl felicită pentru alegerea calului ca tovarăş şi recunoaşte
că este „vrednic de împărat”. Dându-i totodată, înainte de despărţire, şi
un sfat: „în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te
fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putè; să n-ai de-a
face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi”, îi dăruieşte şi blana de urs
(„că ţi-a prinde bine vreodată”).

După o vreme de mers, când îi intră calea în codru, fiul de crai

întâlneşte un om spân care se oferă să-i fie slugă dar îl refuză. În pădure
reapare, îmbrăcat altfel şi vorbind cu voce prefăcută, acelaşi spân, cu
aceeaşi ofertă, dar mezinul iarăşi îl refuză. Dar într-un loc unde „se
închide calea şi încep a i se încurca cărările”, când Spânul îi apare
pentru a treia oară oferindu-se să-l ajute în a ieşi din impas, mezinul îl
acceptă: „mort-copt, trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că ştii bine
locurile pe aici”. Cei doi întâlnesc în cale o fântână şi, fiind arşiţă, Spânul
îşi îndeamnă stăpânul să coboare în fântână, pentru a se răcori. După ce
intră, Spânul pune capacul pe fântână, se urcă deasupra şi îi cere fiului
de crai, drept preţ al eliberării sale, să-i spună cine este şi unde merge.
Acesta mărturiseşte, iar Spânul îl obligă, ameninţându-l cu moartea, să
schimbe rolurile; el se va prezenta drept feciorul Craiului, iar stăpânul
său drept slugă şi îl obligă sub jurământ făcut „pe ascuţişul paloşului”,
că-i va da „ascultare şi supunere întru toate”, până va muri şi iar va
învia, apoi îi pune numele de Harap-Alb.

Ajunşi la curtea lui Verde-împărat, Spânul îl trimite pe Harp-Alb la grajd,

înainte îi dă însă o palmă, spre a-l speria, gest faţă de care fiicele
împăratului protestează. Apoi explică gestul: „Dacă dobitoacele n-ar fi
fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiet pe om. Şi trebuie să ştiţi că şi între
oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ţinuţi în frâu,
dacă ţi-i voia să faci treabă cu dânşii”. Atitudinea lui însă le face să
constate că „de fel nu seamănă în partea lor, nici la chip, nici la
bunătate; şi că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi
samănă a fi mult mai omenos”.

Într-una din zile, servindu-se la masă „nişte sălăţi foarte minunate”,

aduse, spune împăratul, cu mare primejdie din Grădina Ursului, Spânul
îşi trimite sluga după astfel de „sălăţi”, el „voind să peardă acum pe
Harap-Alb cu orice preţ”. După ce îl încurajează în urma plângerilor sale
(„de-acum înainte, ori cu capul de peatră, ori cu peatra de cap, tot
atâta-i; fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea.”), calul îl duce pe
Harap-Alb „într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă
singuratică, pe care era crescut nişte muşchiu pletos de o podină de
gros, moale ca mătasa şi verde ca buratecul”. Acolo o întâlneşte pe
bătrâna care îl ajutase cu sfaturi înainte de plecare, şi află de la ea că
este, de fapt, Sfânta Duminică. Sfânta face o fiertură adormitoare, din
somnoroasă, lapte şi miere, o toarnă în fântâna din Grădina Ursului,
aflată în apropierea casei sale. Când vede că animalul a băut şi a
adormit, revine acasă şi îl sfătuieşte pe Harap-Alb să ia blana de urs
dată de crai ca, îmbrăcat cu ea, să meargă după sălăţi. Harap-Alb
reuşeşte să culeagă salata şi scapă de ursul care se luase după el, pe
când era să iasă din grădină, aruncându-i blana.

După câteva zile, împăratul îi arată Spânului nişte pietre preţioase de o

frumuseţe nemaivăzută, şi îi spune că sunt din Pădurea Cerbului. Acolo,
o dată la şapte ani, cerbul (care era vrăjit, de omora oamenii şi
animalele cu privirea numai) se scutura, pierzând astfel unele din
nestematele care creşteau pe el. Trimis de Spân după nestemate şi
ajuns din nou, dus de cal în zbor, la Sfânta Duminică, Harap-Alb era
„cufundat în gânduri şi galbăn la faţă, de parcă-i luase pânza de pe
obraz”, de teama morţii. Este încurajat de Sfântă („Mare-i Dumnezeu!
N-a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că
mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai.”), care-l ajută din nou. Îi dă
„obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea” apoi
pleacă, împreună cu el, în Pădurea Cerbului. Acolo după ce sapă o
groapă adâncă, lângă izvorul din care se adăpa cerbul, îi spune Sfânta ce
să facă în continuare: să aştepte în groapă sosirea cerbului, cu obrăzarul
pus pe faţă. Iar când cerbul se va culca să doarmă cu ochii deschişi,
după adăpare, să iasă şi să îi taie capul, ascunzându-se din nou în
groapă, de unde să nu iasă toată ziua, deşi, toată ziua, capul cerbului îi
va cere acest lucru. Şi abia după asfinţit, când va fi murit, să ia capul şi
pielea. Harap-Alb procedează astfel, revine la Sfânta Duminică spre a-i
mulţumi, iar capul şi pielea cerbului le va duce stăpânului său, deşi pe
drum i se ofereau tot felul de răsplăţi: „Mulţi crai şi împăraţi ieşeau în
faţa lui Harap-Alb, şi care dincotro îl ruga, unul să-i deie bănărit, cât a
cere el, altul să-i deie fata şi jumătate de împărăţie; altul să-i deie fata şi
împărăţia întreagă”.

În timpul unui ospăţ oferit de împărat în cinstea aşa-zisului său nepot,

Spânul, la câteva zile după întoarcerea lui Harap-Alb, o pasăre măiastră
bate în fereastră şi zice: „– Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata
împăratului Roş nici nu gândiţi!”. Iar Spânul îşi trimite sluga să-i aducă
pe fata Împăratului Roş. Din nou speriat, întristat, Harap-Alb se
lamentează tovarăşului său, calul: „Se vede că m-a născut mama într-un
ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea lui
Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme
odată toate aceste. Dar m-am deprins a târî după mine o viaţă
ticăloasă. Vorba ceea: «Să nu de Dumnezeu omului cât poate el
suferi»”. Calul din nou îl îmbărbătează, şi îi spune că ştie drumul către
curtea Împăratului Roş, unde a mai fost o dată, cu tatăl lui Harap-Alb.

Pe drum cei doi întâlnesc, la un pod, o nuntă de furnici, iar Harap-Alb,

pentru a nu le strivi, trece cu calul prin apă, în ciuda pericolului de înec.
Drept răsplată primeşte, de la o furnică zburătoare, o aripă, cu indicaţia
de a-i da foc, la nevoie, pentru a aduce astfel furnicile la el. Mergând
mai departe, Harap-Alb vede un roi de albine care îşi căutau stup, le
face un adăpost şi primeşte, de la crăiasa lor, o aripă pe care, dacă o va
aprinde, crăiasa îi va veni în ajutor. Ceva mai încolo întâlneşte „o
dihanie de om, care se pârpălea pe lângă un foc de douăzeci de stânjeni
de lemne şi tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig”. Acesta
„avea nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea
de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de
dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea
suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă”. Înţelegând
că este Gerilă, îl ia cu sine, ca urmare a ofertei acestuia de a-l însoţi şi a
avertismentului său: „– Râzi tu râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă
tremurând, dar, unde mergi, fără de mine n-ai să poţi face nimica”. La
fel se petrec lucrurile şi cu Flămânzilă („o namilă de om mânca brazdele
de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de
foame.”), cu Setilă („o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o
gârlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot atunci striga în gura
mare că se usucă de sete.”), cu Ochilă, cel care vede lucrurile „găurite,
ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede” şi cu Păsări-Lăţi-Lungilă, cel
ce „când voia, aşa se lăţea de tare, de cuprinde pământul în braţe. Şi
altă dată, aşa se deşira şi se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la
lună, la stele, la soare, şi cât voia de sus.”, pentru a prinde păsări, pe
care „jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă, pe sămânţă”.

Ajunşi la Împăratul Roş („era un om pâclişit şi răutăcios la culme; nu

avea milă de om nici cât de un câne.”), cei şase, arătându-se ei „care de
care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau oghelele
după dânşii”, sunt găzduiţi într-o casă de aramă, sub care se face foc
peste noapte, după ce au spus ei cu ce scop sosiseră. Oaspeţii scapă de
moarte datorită lui Gerilă, care a domolit căldura cu suflarea sa, iar a
doua zi se plâng trimisului împărătesc că au fost lăsaţi „fără scânteie de
foc în vatră”. Sunt poftiţi de împărat, când se înfăţişează din nou
acestuia spre a-i cere fata pentru nepotul Împăratului Verde, la masă,
unde li se dau „12 harabale cu pâne, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu
vin”, sub ameninţarea unei pedepse grozave, dacă nu consumă tot. Dar
Flămânzilă şi Setilă biruie ceea ce nu au reuşit ceilalţi, tot ei doi
plângându-se apoi de foame şi de sete. Când Împăratul Roş vine în sala
de mese, Harap-Alb îi cere din nou fiica, dar tatăl ei o promite cu
condiţia ca peţitorii să mai treacă o încercare: din două mierţe de mac
amestecat cu nisip să aleagă macul, ceea ce se face cu ajutorul
furnicilor, aduse prin aprinderea aripei de furnică. O altă probă a fost
păzirea peste noapte a fiicei împăratului, care a zburat din iatacul unde
trebuia ţinută, preschimbată în pasăre. Însă Ochilă o vede, iar Păsărilă o
prinde, în spatele Lunei, unde se ascunsese, lungindu-se el până acolo.
Ultima încercare, deosebirea fetei de împărat de o altă fată, identică la
înfăţişare şi copil de suflet al împăratului, se face cu ajutorul crăiesei
albinelor, chemată în ajutor. În momentul încercării crăiasa o va face pe
fiica împăratului să se apere cu năframa, ca semn. Împăratul, „ovilit şi
sarbăd la faţă de supărare şi ruşine”, îşi dă fiica lui Harap-Alb, dar
aceasta spune că îl va însoţi doar dacă va aduce calul lui, înaintea unei
turturele trimisă de ea, „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă
moartă de unde se bat munţii în capete”. Turturica vine prima dar la
întoarcere calul ia „cu hapca” lucrurile cerute şi ajunge primul, după ce
le solicitase cu buna dar pasărea ezitase să le dea. Pe drumul de
întoarcere, prietenii lui Harap-Alb se despart de el iar între el şi fata de
împărat se înfiripă dragostea. Lui Harap-Alb nu-i prea vine la socoteală
să o dea pe fată Spânului, căci ea „era boboc de trandafir din luna lui
maiu, scăldat în roua dimineţii, dezmerdat de cele întăi raze ale
soarelui” iar el era „nebun de dragostea ei”.

Sosind la curtea Împăratului Verde, fata îl respinge pe Spân, care se

repezise să o ia în braţe, spunând că nu pentru el a venit ci pentru
Harap-Alb, adevăratul nepot al Împăratului Verde. Spânul, turbat de
furie, îi taie capul lui Harap-Alb, dar fiica Împăratului Roş i-l pune la loc
şi îi redă viaţa, prin înconjurarea gâtului cu cele trei smicele de măr
dulce, prin stropirea cu apă moartă, spre a sta sângele şi a se prinde
pielea, apoi cu apă vie. Ridicat de cal în dinţi până în înaltul cerului şi
slobozit de acolo, Spânul moare. Iar la nunta lui Harap-Alb cu fiica de
împărat „a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce
acolo bea şi mănâncă.”