După o vreme de mers, când îi intră calea în codru, fiul de crai întâlneşte un om

spân care se oferă să-i fie slugă dar îl refuză. În pădure reapare, îmbrăcat altfel
şi vorbind cu voce prefăcută, acelaşi spân, cu aceeaşi ofertă, dar mezinul iarăşi
îl refuză. Dar într-un loc unde „se închide calea şi încep a i se încurca
cărările”, când Spânul îi apare pentru a treia oară oferindu-se să-l ajute în a
ieşi din impas, mezinul îl acceptă: „mort-copt, trebuie să te ieu cu mine, dacă
zici că ştii bine locurile pe aici”. Cei doi întâlnesc în cale o fântână şi, fiind
arşiţă, Spânul îşi îndeamnă stăpânul să coboare în fântână, pentru a se răcori.
După ce intră, Spânul pune capacul pe fântână, se urcă deasupra şi îi cere fiului
de crai, drept preţ al eliberării sale, să-i spună cine este şi unde merge. Acesta
mărturiseşte, iar Spânul îl obligă, ameninţându-l cu moartea, să schimbe rolurile;
el se va prezenta drept feciorul Craiului, iar stăpânul său drept slugă şi îl
obligă sub jurământ făcut „pe ascuţişul paloşului”, că-i va da „ascultare şi
supunere întru toate”, până va muri şi iar va învia, apoi îi pune numele de
Harap-Alb.
Ajunşi la curtea lui Verde-împărat, Spânul îl trimite pe Harp-Alb la grajd, înainte
îi dă însă o palmă, spre a-l speria, gest faţă de care fiicele împăratului
protestează. Apoi explică gestul: „Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de
demult ar fi sfâşiet pe om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare
parte sunt dobitoace, care trebuiesc ţinuţi în frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă
cu dânşii”. Atitudinea lui însă le face să constate că „de fel nu seamănă în partea
lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare
mult mai plăcută şi samănă a fi mult mai omenos”.
Într-una din zile, servindu-se la masă „nişte sălăţi foarte minunate”, aduse, spune
împăratul, cu mare primejdie din Grădina Ursului, Spânul îşi trimite sluga după
astfel de „sălăţi”, el „voind să peardă acum pe Harap-Alb cu orice preţ”. După ce
îl încurajează în urma plângerilor sale („de-acum înainte, ori cu capul de peatră,
ori cu peatra de cap, tot atâta-i; fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea.”),
calul îl duce pe Harap-Alb „într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o
căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchiu pletos de o podină de gros,
moale ca mătasa şi verde ca buratecul”. Acolo o întâlneşte pe bătrâna care îl
ajutase cu sfaturi înainte de plecare, şi află de la ea că este, de fapt, Sfânta
Duminică. Sfânta face o fiertură adormitoare, din somnoroasă, lapte şi miere, o
toarnă în fântâna din Grădina Ursului, aflată în apropierea casei sale. Când vede
că animalul a băut şi a adormit, revine acasă şi îl sfătuieşte pe Harap-Alb să ia
blana de urs dată de crai ca, îmbrăcat cu ea, să meargă după sălăţi. Harap-Alb
reuşeşte să culeagă salata şi scapă de ursul care se luase după el, pe când era să
iasă din grădină, aruncându-i blana.
După câteva zile, împăratul îi arată Spânului nişte pietre preţioase de o frumuseţe
nemaivăzută, şi îi spune că sunt din Pădurea Cerbului. Acolo, o dată la şapte ani,
cerbul (care era vrăjit, de omora oamenii şi animalele cu privirea numai) se
scutura, pierzând astfel unele din nestematele care creşteau pe el. Trimis de Spân
după nestemate şi ajuns din nou, dus de cal în zbor, la Sfânta Duminică, Harap-Alb
era „cufundat în gânduri şi galbăn la faţă, de parcă-i luase pânza de pe obraz”, de
teama morţii. Este încurajat de Sfântă („Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul
Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai
ai.”), care-l ajută din nou. Îi dă „obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot,
de unde le avea” apoi pleacă, împreună cu el, în Pădurea Cerbului. Acolo după ce
sapă o groapă adâncă, lângă izvorul din care se adăpa cerbul, îi spune Sfânta ce să
facă în continuare: să aştepte în groapă sosirea cerbului, cu obrăzarul pus pe
faţă. Iar când cerbul se va culca să doarmă cu ochii deschişi, după adăpare, să
iasă şi să îi taie capul, ascunzându-se din nou în groapă, de unde să nu iasă toată
ziua, deşi, toată ziua, capul cerbului îi va cere acest lucru. Şi abia după
asfinţit, când va fi murit, să ia capul şi pielea. Harap-Alb procedează astfel,
revine la Sfânta Duminică spre a-i mulţumi, iar capul şi pielea cerbului le va duce
stăpânului său, deşi pe drum i se ofereau tot felul de răsplăţi: „Mulţi crai şi
împăraţi ieşeau în faţa lui Harap-Alb, şi care dincotro îl ruga, unul să-i deie
bănărit, cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate de împărăţie; altul să-i
deie fata şi împărăţia întreagă”.
În timpul unui ospăţ oferit de împărat în cinstea aşa-zisului său nepot, Spânul, la
câteva zile după întoarcerea lui Harap-Alb, o pasăre măiastră bate în fereastră şi
zice: „– Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu
gândiţi!”. Iar Spânul îşi trimite sluga să-i aducă pe fata Împăratului Roş. Din nou
speriat, întristat, Harap-Alb se lamentează tovarăşului său, calul: „Se vede că m-a
născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea
lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată
toate aceste. Dar m-am deprins a târî după mine o viaţă ticăloasă. Vorba ceea: «Să
nu de Dumnezeu omului cât poate el suferi»”. Calul din nou îl îmbărbătează, şi îi
spune că ştie drumul către curtea Împăratului Roş, unde a mai fost o dată, cu tatăl
lui Harap-Alb.
Pe drum cei doi întâlnesc, la un pod, o nuntă de furnici, iar Harap-Alb, pentru a
nu le strivi, trece cu calul prin apă, în ciuda pericolului de înec. Drept răsplată
primeşte, de la o furnică zburătoare, o aripă, cu indicaţia de a-i da foc, la
nevoie, pentru a aduce astfel furnicile la el. Mergând mai departe, Harap-Alb vede
un roi de albine care îşi căutau stup, le face un adăpost şi primeşte, de la
crăiasa lor, o aripă pe care, dacă o va aprinde, crăiasa îi va veni în ajutor. Ceva
mai încolo întâlneşte „o dihanie de om, care se pârpălea pe lângă un foc de
douăzeci de stânjeni de lemne şi tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de
frig”. Acesta „avea nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele,
cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt
atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se
punea promoroaca mai groasă de-o palmă”. Înţelegând că este Gerilă, îl ia cu sine,
ca urmare a ofertei acestuia de a-l însoţi şi a avertismentului său: „– Râzi tu
râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără de mine n-ai
să poţi face nimica”. La fel se petrec lucrurile şi cu Flămânzilă („o namilă de om
mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că
crapă de foame.”), cu Setilă („o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o
gârlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot atunci striga în gura mare că se
usucă de sete.”), cu Ochilă, cel care vede lucrurile „găurite, ca sitişca, şi
străvezii, ca apa cea limpede” şi cu Păsări-Lăţi-Lungilă, cel ce „când voia, aşa se
lăţea de tare, de cuprinde pământul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se
lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare, şi cât voia de
sus.”, pentru a prinde păsări, pe care „jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă,
pe sămânţă”.
Ajunşi la Împăratul Roş („era un om pâclişit şi răutăcios la culme; nu avea milă de
om nici cât de un câne.”), cei şase, arătându-se ei „care de care mai chipos şi mai
îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii”, sunt găzduiţi
într-o casă de aramă, sub care se face foc peste noapte, după ce au spus ei cu ce
scop sosiseră. Oaspeţii scapă de moarte datorită lui Gerilă, care a domolit căldura
cu suflarea sa, iar a doua zi se plâng trimisului împărătesc că au fost lăsaţi
„fără scânteie de foc în vatră”. Sunt poftiţi de împărat, când se înfăţişează din
nou acestuia spre a-i cere fata pentru nepotul Împăratului Verde, la masă, unde li
se dau „12 harabale cu pâne, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin”, sub
ameninţarea unei pedepse grozave, dacă nu consumă tot. Dar Flămânzilă şi Setilă
biruie ceea ce nu au reuşit ceilalţi, tot ei doi plângându-se apoi de foame şi de
sete. Când Împăratul Roş vine în sala de mese, Harap-Alb îi cere din nou fiica, dar
tatăl ei o promite cu condiţia ca peţitorii să mai treacă o încercare: din două
mierţe de mac amestecat cu nisip să aleagă macul, ceea ce se face cu ajutorul
furnicilor, aduse prin aprinderea aripei de furnică. O altă probă a fost păzirea
peste noapte a fiicei împăratului, care a zburat din iatacul unde trebuia ţinută,
preschimbată în pasăre. Însă Ochilă o vede, iar Păsărilă o prinde, în spatele
Lunei, unde se ascunsese, lungindu-se el până acolo. Ultima încercare, deosebirea
fetei de împărat de o altă fată, identică la înfăţişare şi copil de suflet al
împăratului, se face cu ajutorul crăiesei albinelor, chemată în ajutor. În momentul
încercării crăiasa o va face pe fiica împăratului să se apere cu năframa, ca semn.
Împăratul, „ovilit şi sarbăd la faţă de supărare şi ruşine”, îşi dă fiica lui
Harap-Alb, dar aceasta spune că îl va însoţi doar dacă va aduce calul lui, înaintea
unei turturele trimisă de ea, „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă
de unde se bat munţii în capete”. Turturica vine prima dar la întoarcere calul ia
„cu hapca” lucrurile cerute şi ajunge primul, după ce le solicitase cu buna dar
pasărea ezitase să le dea. Pe drumul de întoarcere, prietenii lui Harap-Alb se
despart de el iar între el şi fata de împărat se înfiripă dragostea. Lui Harap-Alb
nu-i prea vine la socoteală să o dea pe fată Spânului, căci ea „era boboc de
trandafir din luna lui maiu, scăldat în roua dimineţii, dezmerdat de cele întăi
raze ale soarelui” iar el era „nebun de dragostea ei”.
Sosind la curtea Împăratului Verde, fata îl respinge pe Spân, care se repezise să o
ia în braţe, spunând că nu pentru el a venit ci pentru Harap-Alb, adevăratul nepot
al Împăratului Verde. Spânul, turbat de furie, îi taie capul lui Harap-Alb, dar
fiica Împăratului Roş i-l pune la loc şi îi redă viaţa, prin înconjurarea gâtului
cu cele trei smicele de măr dulce, prin stropirea cu apă moartă, spre a sta sângele
şi a se prinde pielea, apoi cu apă vie. Ridicat de cal în dinţi până în înaltul
cerului şi slobozit de acolo, Spânul moare. Iar la nunta lui Harap-Alb cu fiica de
împărat „a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea
şi mănâncă.”