Michel Foucault

- Ceci n'est pas une pipe -

Michel Foucault, unul dintre cei mai influenti filosofi ai secolului XX, publica in
anii 60 o lucrare in care analizeaza, prin filtrul filosofiei poststructuraliste, o
parte din cele mai importante lucrari de arta plastica a pictorului suprarealist
Rene Magritte.
Eseul are ca nucleu lucrarea ,, Ceci n'est pas
une pipe., in care artistul picteaza o pipa,
sub care este scris: ,,Aceasta nu este o
pipa.. Conflictul contradictoriu care il
creeaza lucrarea, intre comunicarea vizuala
si cea lingvistica, pune in discurie principiile
semiologiei moderniste, care se bazeaza pe
unitatile: element, structura si sistem. ,, Ceci
n'est pas une pipe. pune la incercare
percepria privitorului in legatura cu un obiect
familiar privirii, ceva ce nu mai trebuie numit, ca in final sa nege faptul ca
acel obiect este ceea ce este.
Foucault, compara lucrare cu o caligrama, in care cuvintele sunt dispuse in
asa fel incat sa creeze o imagine grafica specifica textului care o compune.
Prin ,,Aceasta nu este o pipa. se inteleg urmatoarele lucruri:
- pipa din tabou nu este o pipa, ci o reprezentare a unei pipe.
- tot tabloul nu este o pipa, ci o panza prinsa pe un sasiu cu rama.
- ca in final sa ajunga la forma in care spune: cuvantul ,,aceasta nu este o
pipa, ci doar un grup de semne grafice.
Exemplele de mai sus dezbat problema semnificantului, cuvantul
si
semnificatului, conceptul, prin eclipsarea legaturilor, prin negarea a ceea ce
este evident, a ceva ce nu mai trebuie sa i se dezvaluie numele si celebreaza
diferentele. Un joc al sensurilor care demonstreaza, dupa parerea mea,
fragilitatea si flexibilitatea unui semnificant care se diferenteaza de ceilalti
semnificanti similari ca structura dar cu un alt semnificat in cadru sistemului;
ex: onomatopeele. Procesul colectiv de formare a semnificantilor, inteleg, ca
ne pune la dispozitie un sistem de identificare si verificare a nivelului de
constinta la care ne aflam. Daca in antichitate ne confruntam cu: ce este, ce
cunoastem si ce comunicam, in prezent filosofia pune la incercare lumea,

constinta si limbajul. Iar limbajul il putem defini ca totalitatea semnificantilor

si semnificatiilor.
Prin cuvinte se creaza discursul, iar acesta lucreaza intr-un sistem care se
compune diferit de figura. Figura creeaza alt timp de limbaj, iar daca
clasicismul impunea directia figura-discurs, suprarealismul lui Magritte, este
reversibil si Foucault apreciaza ca discursul incepe procesul estetic care
intretine sau concureaza cu figura, mai departe exluzand asemanarea dintre
discurs si figura.
,, Ceci n'est pas une pipe. nu este singura
lucrare dezbatuta de Foucault, ,,Representation
este alta lucrare a pictorului suprarealist, in care
este pictata o scena din timpul unui joc de fotbal,
desfasurat pe spatiul verde din jurul unei cladiri
albe, in spatele careia este un peisaj muntos.
Nimic ciudat la prima vedere, pana cand atentia
este indreptata asupra balustradei de piarta din
partea stanga a tabloului unde, in golul lasat de
aceasta este pictata aceeasi scena de fotbal din
imaginea centrala. Aici problematica este aceea in care stabilim relatia dintre
cela doua reprezentari a aceleiasi imagini, iar prin analogia cu papusile
matroska, lucrarea ne lasa sa ne gandim ca poate in afara picturii alte
reprezentari mai mici si mai mici se desfasoara. Perceptia nu ne mai este
afectata de nevoia de a explica o situatie tipica unei lucrari suprarealiste, ci
incerca sa gaseasca un resort de predictibilitate.
,,Les Liaisons dangereuses este o alta lucrare ce
accentueaza limbajul grafic suprarealist propus de
Magritte. Aceasta infatiseaza un personaj feminin
care tine in brate o oglinda, indreptata spre
privitor. Femeia sta aproape de peretele din
spatele ei, acest lucru se poate deduce dupa
umbra lasata pe fundalul mat. In oglinda se
reflecta un corp feminin foarte asemanator cu cel
al personajului care tine oglinda. Am incercat sa
fac un exercitiu, sa recompun ,,regia unui astfel
de montaj si sa imi imaginez 2 ipostaze: una in
care ceea ce se reflecta in oglinda ar fi un al doilea
personaj care sta in fata oglinzii cu fata in directia
opusa, ceea ce ar putea fi posibil, analizand sursa
de lumina, care este in afara tabloului, din partea
stanga. Umbrele lasate urmeaza normal volumule personajului feminin din
spatele oglinzii, cat si ale celui din oglinda. Putin probabil ca pictorul sa se fi
rezumat doar la atat. A doua ipostaza, mult mai potrivita cu spiritual

suprarealist, este aceea in care realul, este distorsionat iar in oglinda sa fie
acelas personaj care tine si oglinda. Nu e o intamplare ca cele doua personaje
seamana, de la postura la forma parului, sau culoarea fundalului. Si aici
intervine contradictia. In lumea reala, stim foarte bine ca optica nu se
comporta asa. Ma intorc la prima ipostaza si afirm, cu prudenta de a crea
vreo speculatie, ca asemanarea dintre cele doua personaje ne conduce gresit
sprea a considera ca cele doua sunt una si aceeasi. Perceptia tinde sa isi
creeze sensuri proprii, dupa care sa le explice, cu toate ca, cel mai probabil
acesta este un proces esuat.
Doresc sa cred ca suprarelismul face posibila
existenta unei semnificatii, proprii acestui
curent, printr-un limbaj plastic unic care
porneste de la forme comune, uzuale,
evidente, care nu mai trebuie numite, dar pe
care le deformeaza si le reproduce articulat de
un conflict al semnificantului si semnificatului.
Daca la Kandinsky se vorbeste despre pictura
in doua registre: ,,ce este? gestica ce o
formeaza = improvizatie, compozitie; si ,,ce
pot gasi? un patrat rosu, un triunghi albastru = tensiune, relatii interne. La
suprarealismul lui Magritte, ceea ce este, nu e ceea ce este, si ceea ce putem
gasi nu e ceea ce cautam.

Ariesan Radu
Istoria Artei,
Prelungire de studii