CĂRȚILE

SIBILINE
STUDIU
DE

Dr. n. d. chiriac
PROFESOR

-1924—
TIPOGRAFIA GHEORGHE N. VLĂDESCU ȘI FIUL
CÂMPULUNG - MUSCEL
 CĂRȚILE
SIBILINE
STUDIU

DE

Dr. n. d. chiriac
PROFESOR

-1924-
TIPOGRAFIA GHEORGHE N. VLĂDESCU ȘI FIUL
CÂMPULUNG — MUSCEL
 PREFAȚA
>

S’a vorbit adesea și s’a scris despre sibile, și a ră­

mas în mintea noastră că acestea erau sau niște cărți
profetice, ori femei prezicătoare asupra destinatelor
omenirii și a țărilor. Și una și alta au fost aceste si­
bile, adică o femee a compus cărțile acestea în epoca
păgânismului, iar în apoca creștină poate femei să H
lucrat la ele sau bărbați. In orice caz, cărțile acestea
sibiline, al cărui studiu l-am intreprins aci, sunt un
monument literar și istoric foarte interesant, iar din
momentul ce-au devenit creștine, sunt cărți de edifi­
care morală prea instructive.

Dr. N. D. Chiriac
Profesor
 Studiu asupra cărților sibiline

I. Cărțile sibiline, cărți istorico-profetice și de

literatură politică religioasă, s’au bucurat de mare
renume în primele secole ale Bisericii creștine. In
epoca Antoninilor se urcă în parte redacțiunea lor.
Episcopul Antiochiei Teofil este singurul printre
scriitorii creștini ai secolului al doilea acela care
s’a folosit mai mult de acest monument primitiv.
In cartea sa a doua către Avtolic, Teofil citează
dintr’o singură trăsătură, mai mult de 80 de ver­
suri sibilinel), Și acest fragment, destul de mare,
n’ar fi ajuns până la noi, fără Teofil. El se găsește
acuma în capul ultimelor edițiuni ale culegerii (ver­
surilor sibiline) sub titlu de exordium sau preambul.
Să aruncăm o scurtă privire istorică asupra a-
cestor cărți religioase. In adevăr, cărțile sibiline,
deși s’au bucurat de mare faimă în primele secole
ale Bisericii, căzuse aproape în uitare în evul
mediu. Descoperirea tiparului însă le-a scos din ob­
scuritatea în care le ținuse până aci raritatea ma­
nuscriselor. Apărură astfel mai multe edițiuni suc­
cesive în cursul secolului al 16-lea; dar toate erau
') Teofil, ad Avtol. II, 31, 36; cf. Ch. Alexandre, Libri Sibyl.: Prore-
mium I, 18; etc.
 6

incomplecte. Pe lângă Prooemium împrumutat de

Episcopul Antiochiei, ele nu cuprindeau decât opt
cărți (primele opt cărți).
I-a fost rezervat cardinalului Mai ca în 1817 să
descopere la Milan, în biblioteca ambroziană, un
manuscris din cartea a 14-a pe care-1 și publică
în acel an, și apoi să se ocupe mai departe cu cer­
cetarea și studierea acestor cărți sibiline. Asttel în
anul 1828, tot el găsi pe a 11-a, a 12-a și a 13-a
carte sib. în două manuscrise în Vatican. Mulțu­
mită acestei din urmă publicațiuni, posedăm astăzi
douăsprezece cărți sibiline cuprinzând aproape 4230
versuri; a noua și a zecea lipsesc din serie. Poate
că această lacună nu i decât aparentă, căci a doua
și a opta carte formează aproape un tot complet
ca fiind o reunire de fragmente de origină și pro­
veniență diferite: astfel că două din aceste bucăți
ar putea foarte bine să se confunde cu cele două
cărți ce nu se găsesc până acuma. Poate că cer-
cetându-se cu amănunțime în bibliotecile din Eu­
ropa s’ar putea găsi și cele două cărți ce lipsesc.
O foarte bună edițiune — cred cea mai bună — a
cărților sibiline se datorește îngrijirilor lui Ch. A-
lexandre, a cărui lucrare nu lasă nimic de dorit,
afară de mica inexactitate de detaliu asupra theo-
logiei primilor Părinți Bisericești ’).

') 7/7'7^' Oj * oracula sibyllina, cu­

rante C. Alexandre, tria volumina, Parisiis. apud Firmin Didot, 1841,

1853, 1856. — La pag. 572 din voi. III este o expresiune care trădează
gândirea Ini Alexandre: Deerat ergo fldei regula: deerat etiam eommune
jus, etc., expresiune foarte supărătoare prin neexactitatea ei, prin faptul
că niciodată n’a lipsit în Biserică regula de credință; ea a fost dela În­
ceput ceeace este astăzi, precisă și lămurită. Pentru a se conduce tn ere-
 7

Acum să vedem care este origina acestei cule­

geri, și după aceasta vom căută să determinăm va­
loarea ei dogmatică, istorică și literară.
Pentru ca să facem să reiasă toată claritatea po­
sibilă într’o materie obscură prin ea însăși, o să
procedăm prin eliminare, începând prin a îndepărtă
ideile falșe cari s’au răspândit asupra cărților si­
biline. In adevăr, nu trebue să confundăm aceste
cărți religioase cu oracolele cu aeelaș nume cari
aveau aeelaș curs în păgânism, nici cu cărțile pro­
fetice cari s’au conservat la Roma pentru a fi con­
sultate în timpurile de nenorociri cari turburau
republica.
Mai întâi sunt foarte miei raporturile ce există
între culegerea de poezii (versuri) pe care o stu­
diem și coiecțiuuile oracolelor sibiline răspândite în
secolele păgâne. Toată lumea știe că antichitatea
profană numiă sibile, niște femei, cărora li se atri-
buiă darul profeției. Etimologia acestui cuvânt a în­
cercat mult răbdarea gramaticilor. Părerea care a
prevalat în general a fost: cpmbinarea a două cu­
vinte grecești după dialectul eolian *)- In acest chip
dința- lor, credincioșii au avut totdeauna un mijloc pe cât de simplu, pe
atâta de sigur, acela de a consultă pe preoți; aceasta dealtfel este norma
pe care o indică, Sf. Ignațiu Theoforul din Antiochia în nemuritoarele
sale epistole. Irineu spune aeelaș lucru In Adversns Haereses. De când
s’au ivit gnosticii chiar, adică din primele timpuri ale Bisericii, li se
aplică și lor din toato părțile aceeași regulă de credință a creștinilor, o-
punând visărilor lor învățătura cea adevărată a Apostolilor și a urmă­
torilor lor.
’)

2T /: Eres fantuA- os ș-o

'a j3oifpy:
...tfnlier consiliorum Dei pariiceps‘‘
r
8

sibilă echivalează cu o femee inspirată sau inițiata

în secretele zeilor. Oricare ar fi autoritatea acestui
sentiment, voiu înclină mai mult pentru părerea
scolasticilor vechi greci, cari fac din acest cuvânt
un nume propriu, devenit mai târziu nume comun.
De aci se explică de ce s’a dat această denumire
în loc să se întindă la toate proorocițele antichită­
ții, denumire care era rezervată numai pentru câ­
teva, din cauza vreunei analogii cu acea faimoasă
prezicătoare din antichitate numită Sibila. Fiecare
oraș sau fiecare ținut ar fi voit să-și aibă Sibila
sa proprie1), dar pentru noi are foarte puțină im­
portanță acest lucru. Un punct, care ne interesează
mai mult, este de a ști dacă au existat în realitate
sibile, sau mai bine dacă persoanele designate cu
acest nume se reduc sau nu se reduc la niște fan­
tome zadarnice, creiate de imaginațiunea popoare­
lor. Intr’o operă științifică intitulată: Enea și Pe­
nații, Rudolph Klausen s’a pronunțat în sensul li­
nei negațiuni radicale, dar pe nedrept* 2). Desigur
că contrazicerile cari «tomnase în mărturiile anti­
chității în ceeace privește numărul sibilelor, locul
lor de origină și teatru activității lor, dovedesc că
critica este pe teren bun în care elementul istoric
este înnăbușit de o grămadă de fabule; dar exis­
tența chiar a femeilor reputate ca profetițe, sub nu­
mele de sibile, nu-mi pare nicidecum atinsă prin
obscuritatea darului lor nesigur și confuz. Știm ce
rol mare a jucat profeția în vieața religioasă și po­
litică a popoarelor păgâne. Dacă prin urmare su-
perstițiunea atribuia darul profeției unor oameni nu­
>) Fiecare oraș sau ținut ar fi voit să-și aibă Sibila sa ca și Jupiter al
său și ca și Diana sa.
2) Aeneas tind die Penaten de Rudolph Heinrich Klausen, Hamburg,
1839, I, II, pag. 212 seq.
 9

miți prooroci (ghicitori, zodiaci), nu vedem de ce

acest dar s’ar refuză femeilor, cu atât mai mult cu
cât multe din popoarele vechi vedeau în femee
ceva sfânt și profetic: sanctum aliquid et provi-
dutn, zice Tacit undeva în cartea sa: Germania,
despre femei, adresându-se Germanilor.
Fiind însă prea obișnuiți de a vedea cum merg
mână în mână în păgânism iluziunea și șmecheria
deaceea suntem dispuși a crede că un număr oa­
recare de femei au simulat inspirațiunea divină și
au întâlnit complici și păcăliți. Mărturia aproape u-
nanimă a autorilor vechi nu ne îngăduie să consi­
derăm acest fapt ca scepticism, iar rolul demonilor
în cultul idolatrie, nu i-a smuls caracterul de ve­
rosimilitate.
Iată deci un prim punct care rezistă fără multă
osteneală ]a o negațiune absolută: realitatea isto­
rică a uneia sau a mai multor sibile. încolo totul
e vag sala contradictoriu în mărturiile antichității.
Care a tost numărul just al sibilelnr? La ce e~
pocă trebue să plasăm pe cea dintâi care s’a ivit
în ordinea timpurilor? Ar fi pueril să ne oprim la
chestiuni de felul acestora, a căror soluțiune este
dealtmintrelea imposibilă. Totuși Heraciit, Aristofan
și Plafon vorbesc de sibile la numărul singular,
Ăristotel la numărul plural. Tacit și Fericitul Au-
gustin ezită între una sau mai multe; Martianus
Capella socotește două; Soline, Ausone și Filetas
din Efes, trei; Pausanias și Elian, patru; Varrone
și Lactanțiu, șase; Clement Alexandrinul, o mulțime.
Dar catalogul cel mai cunoscut al sibilelor este a
cela pe care-1 dă Lactanțiu, după Varrone, cari le-a
aranjat astfel: Persica, Libica, Delfica, Cimeriana,
Erytreeana, Samiena, Cumeena, Helespontica, Fri-
giana și Tiburtina. Dacă, dintre aceste păreri di-
10

vergente, ar trebui să îmbrățișem una, atunci eu

aș înclină pentru părerea lui Clement Alexandrinul,
căci el vorbește de un număr nedeterminat de si-
bile. Iată cum se explică multiplicațiunea acestor
falșe profețite și ordinea pe care a urmat-o des­
cendența lor progresivă: Leagănul sibilelor pare
să fi fost Asia-rpică și mai ales Troia.
La războiul Troiei se urcă origina acestui
fel de profeție, al cărui semn caracteristic eră o
furie aprinsă. Deaci vine, cum a observat-o și Klau-
sen, că sibilismul —ca să-i zicem așă— se ali­
pește la toate tradițiunile troiene importante în Grecia
și în Italia. E probabil că ’nspre epoca răsboiului
troian, o iemee numita Sibila își dobândise mare
renume în arta ghicirii și a prezicerii (profeției).
Pentru acest motiv numele de Mermesa sau de Mar-
pesa, oraș în ținutul Troiei, se găsește alături de
acela al celei mai vechi dintre sibile, în câțiva au­
tori, ca în Pausanias de exemplu. Iar Omer spune
în Iliada că fiecare oraș din Asia-mică pretinde o-
noarea de-a avea o sibilă : Colofon, Rhodos, Samos,
Erytreea. Pentru a legă numele acestor profetițe de
marea epopee eroică în care se rezumă vieața epo-
cei, născocirea omenească le făcu fiice ale prooro­
cilor Calchas și Tiresias. Din Asia-mică, acest mod
de profeție trecu în Grecia, ca atâtea alte lucruri.
Au fost sibile la Delfi, în Tesalia, în Macedonia și
în Epir. In fine valul emigrațiunii grecești se opri
în sudul Italiei, și sibila dela Cume dete mâna su­
rorilor ei din Asia-mică sau din Grecia. In poezia
și mitologia populară antică sibila eră aceea care
făcuse ocolul lumii, purtând diferite numiri, din oraș
în oraș : în realitate, erau aceleași iluziuni și ace­
leași amăgiri, cari se întindeau în toată lumea
veche.
 11

După, fapt, să vedem ideea. Două puncte apar

la adăpostul unei debitațiuni serioase în istoria si-
bilelor : existența reală a mai multora dintre ele și
mersul pe care l-a urmat acest fel de profeție, tre­
când din Asia-mică în Grecia și în Italia. Acum, care
este ideea ce răsare din aceste fenomene ciudate ?
— lese credința popoarelor vechi în sibile, credința
în dorul profeției, credința pe care o aveau prin
aceea că Divinitatea poate să acorde unor oameni
facultatea supra-naturală de a prezice viitorul. Dea-
ceea cei vechi făceau abuz de această încredere.
Cum lipseau reguli sigure în discernământul lucru­
rilor sufletești, cei vechi confundau exaltațiunea re­
ligioasă cu profeția. Chiar entusiasmul poetic li se
părea tot-una cu inspirațiunea divină. Poet și proo­
roc erau sinonime pentru păgâni : se serviau de
acelaș termen pentru a designa pe unul și pe celalt.
Deacolo, teoria lui Platon căs furia divină ar fi
semnul obișnuit al stării profetice ; Aristotel, mai
prudent, nu vedea în aceasta decât un accident fi­
resc. Am spus mai sus că printre popoarele vechi
erau multe cari atribuiau femeilor darul profeției.
Dar asta e simplu de înțeles, întrucât femeea fiind
mai dispusă la exaltațiunea religioasă prin tempe­
ramentul și caracterul său, a trebuit să pară pă­
gânilor organul cel mai natural al comunicațiunilor
divine. Astfel se explică venerațiunea cu care în­
conjurau ei sibilele și pythiile.
Amestecau în cazul acesta cu superstițiunile cele
mai josnice o mare idee morală: o puritate ex­
cepțională care în ochii lor eră condițiunea de că­
petenie pentru a vedea limpede viitorul. Ei asociau
bucuros starea de virginitate cu darul profeției. Și
Ieronim afirmă, că sibilele ar fi primit dela Dum­
nezeu puterea și darul de a prezice viitorul, numai
/

12

pentrucă erau fecioare, aserțiunea sa exprimă foarte

bine sentimentul antichității asupra condițiunilor
unui privilegiu pe care-1 judecă inseparabil de pu­
ritatea moravurilor.
II. Să venim acum la oracolele sibiline. Din
moment ce au fost sibiline, a trebuit să se producă
sub numele lor culegeri de versuri sacre. Nu se
îndoește nimeni în adevăr că colecțiuni de felul a-
cesta au fost răspândite mult printre greci. Cea mai
veche dintre toate se compunea din preziceri atri­
buite sibilei Erytreea. Venită din lonia, leagăn al
poemelor omerice, această oolecțiune de versuri
(cântece) primitivă găsi în poeții ciclici interpreți cari
le duseră din oraș în oraș. Nu ne-a rămas decât
niște fragmente foarte scurte, conservate de Cle­
ment Alexandrinul, Flegon și Pausanias. Adăogând
la aceasta oracolele sibiline culese de ici și de colo
din autorii vechi, ca de exemplu din Piutarc, Stra-
bon, Dione Cassius, Eustatius, Servius, ș. a., ajun­
gem la vre o sută de versuri foarte neînsemnate.
Dacă ar trebui să judecăm după aceste frânturi de
versuri dela Greci ne-am face o idee puțin favora­
bilă asupra poeziei sibiline. La Roma, sibilismul luă
un alt caracter: în loc de-a rămânea o instituțiune
pur religioasă sau o creațiune etică ca în patria lui
Omer și a muzelor, sibilismul se transformă după
chipul geniului roman și deveni în mâinile unei a-
ristocrații cuceritoare un instrument politic și un
mijloc tare de guvernământ.
Toată lumea știe legenda care circulă, prin tra-
dițiune în lumea romană cu privire la origina cărților
sibiline cari s’au conservat în Capitoliu : „O femee
s’a prezentat la unul din cei doi regi Tarcinii pen­
tru a-i oferi pe un preț mare un număr oarecare
de volume ce conțineau, după ea, destinele statului.
 13

Regele refuză. Ea arse o parte și reveni, oferindu i

de astă dată restul eu aeelaș preț mare. Tarciniu
refuză a doua oară. Femeea reîncepe aeelaș joc,
arde din nou o parte din volume și prezintă regelui
pe acelea ce i-au rămas, cerându-i din nou aeelaș
preț. Deastădată Tarciniu mirat, se decide să le
cumpere".
Aceste volume nu erau altceva decât profețiile
sibile dela Gume. Astfel este povestirea reprodusă
cu oarecari variațiuni în detalii de către Denys din
Halicarnas, Aulus Gellus și Lactanius care a ex­
tras-o din Varrone. Titus-Livius o trece sub tăcere
și cu drept cuvânt, pentrucă dacă aceasta nu- i decât
o povestire imaginată pentru a dă o origină mis­
terioasă cărților capitoline, Titus-Livius se sfieă
probabil să arate că Tarciniu Superbul o întrebuința
cu acest sens misterios ca o șmecherie necesară
pentru a-și stabili stăpânirea sa pe o bază religioasă.
In orice caz, republica n’a lăsat să-i scape din
mâini un resort politic ca acesta care i-a procurat
atâta succes. Și republica încredința acest depozit
prețios în grija a doi, apoi succesiv în grija a zece,
cinsprezece și apoi patruzeci de cetățeni. Când se­
natul se simțiă la sfârșitul expedientelor întrebuin­
țate pentru a mai ține mulțimea în respect ordonă
decemvirilor să consulte cărțile sibiline, și răspun­
sul veniă așă precum el îl doriă. Oamenii de stat,
ca Cicerone, nu credeau de fel în acest miracol po­
litic ; dar interesul public justifică în ochii lor o
mistificațiune care li se păreă necesară când veniau
mari nenorociri sau primejdie pe capul republicei.
Când s’a întâmplat, cu 183 ani înainte de lisus
Christos, ca din cauza unui incendiu al Capitoliului
să arză și cărțile sibiline, atunci senatul trimise
delegați la Samoș, la Erytreea, în Africa, în Sicilia
14

și ’n alte părți ca să culeagă toate oracolele sibi­

line pe care le puteau găsi. Aceștia aduseră din
toate părțile o mare cantitate de versuri, dintre cari
s’au ales numai o mie, cari formă astfel un nou
tezaur pentru republică. Dar atunci s’au trezit o
mulțime de sibiliști, și în curând au început să a-
pară, sub numele diferitelor sibile, o mulțime de
culegeri de versuri cari se răspândiră în public.
Oracolul se punea astfel în serviciul partidelor
politice, căci fiecare partid făcea să vorbească si­
bila, după scopul sau interesele sale. Pentru a pre­
întâmpină acest inconvenient, împăratul August
ordonă să se nimicească toate versurile sibiline care
s’ar găsi la particulari; mai mult încă, el opri să
se mai păstreze în viitor altele decât acelea cari
ar fi fost aprobate printr’un decret al pontifilor. A-
ceste măsuri aspre, reînoite de Tiberiu, nu împie­
dicară cu toate acestea oracolele sibiline de-a se
înmulți la Roma și în tot imperiul. Din partea lor,
împărații continuau, după vechiul obiceiu, să con­
sulte cărțile profetice adunate după incendiul din
Capitoliu și revizuite de August. Dar triumful creș­
tinismului a fost dăunător cărților sibiline păgâne.
Așa când păgânii vedeau în aceasta palladium-ul
cultului lor și se întreceau să prezică ruina religiuni
creștine, Honorius ordonă lui Stilicone să arunce în
foc cărțile sibiline, în cei dintâi ani din secolul al
cincilea. Aceasta a fost lovitura de moarte a sibi-
lelor păgâne.
M’am întins întru câtva asupra acestor detalii
istorice, fiindcă socotesc că sunt necesare pentru
înțelegerea complectă a operei pe care o studiem.
Când vreă cinevă să ajungă ia niște idei precise
asupra unui monument doetrinal sau literar al an­
tichității, trebue mai întâiu să deosebiască în mod
 15

precis ceeace este de ceeace pare că se apropie de

aceasta. Iată dece am trebuit să procedez prin eli­
minare.
După ce am constatat realitatea istorică a uneia
sau a mai multor sib'ile și mersul pe care 1 a urmat
acest mod de a ghici (de-a prooroci) în lumea veche,
am recunoscut că, referitor la acest mod de profeție,
circulau în secolele păgâne mai multe colecțiuni de
oracole atribuite sibilelor, dar din care noi nu po­
sedăm mai mult decât o sută de versuri. Apoi ne-am
întors către Roma, în care am găsit dela începutul
republicii până la finele imperiului, cărți sibiline,
adevărată mașină politică în mâinile aristocrației
romane. Trebue însă s’o spun, că culegerea de poezii
sibiline din care a citat Teofil al Antiochiei un lung
fragment diferă în întregime, ca origină și carac­
ter, de oracolele grecești și de cărțile romane. Aci,
merg direct la probă: Deschid cartea a VIII-a și
iată ce găsesc, din care vom judecă, fără multă
osteneală că un păgân n’ar fi putut să vorbească în
acest chip înainte de venirea creștinismului: „La
împlinirea vremurilor, o lumină nouă a strălucit din
sânul Sfintei Fecioare Maria în aparența unei forme
omenești. Și mai întâiu Gavriil vine în taină și zice
Fecioarei: „Primește, O, Fecioară, pe Dumnezeu
care se scoboară în sânul tău neprihănit®.- EI zise
și sufletul grației divine cuprinde pe fecioara, care,
surprinsă de acest cuvânt al îngerului așa de ciudat
pentru ea, simte bătându-i inima. îndată ce se li­
niști de frica ce-o cuprinsese, răspunde cu glas dulce
trimisului ceresc însoțind cuvântul cu surâsul său
de Fecioară; roșeața nevinovăției i se urcă pe tâ­
năra sa frunte și o veselie pudică îi umplu inima,
încrederea cuprinse sufletul său, și atunci cuvântul
se întrupă în pântecele său: El ia un trup asemă­
16

nător omului și se naște ca copil din o mamă fe­

cioară. Lucru minunat, fără îndoială, dar cum să te
miri de-o asemenea minune? Căci este Dumnezeu
care se naște, având de tată tot pe Dumnezeu !
Deabiâ s’a născut și cerul și pământul au tresărit
de bucurie. Magii urmează steaua necunoscută care
apare acum pe cer ; ei găsesc pe copil înfășat în
scutece într’o iesle ordinară. Vitleemul este patria
cea sfântă a Cuvântului și păstori i-au fost păzi­
torii leagănului său“ 1).
Iată o bucată foarte poetică, care, desigur, nu i
poezie păgânească. Dacă ar fi de pe vremea sibi-
lelor din Erytreea sau din Gume ain presupune că
una din aceste sibile ar fi citit Evanghelia cu câteva
secole înaintea compunerii ei, căci acest fragment
nu-i altceva decât un capitol din Sf. Evanghelist
Luca pus în versuri. In fața unui asemenea text,
evident că ne aflăm în plin creștinism. Dacă oraco­
lele sibiline ar fi fost concepute în acești termeni,
trebue s’o mărturisim că profețiile cărților noastre
sfinte nici nu s’ar putea compară cu acele oracole.
In ceeace privește preciziunea și claritatea. In acest
caz, Sibila ar întrece chiar pe Isaia și Daniil, cari
n’au vorbit niciodată despre întruparea Cuvântului
cu așa limpeziciune, pe care însăși povestirea evan­
ghelică n’a depășit-o vreodată. Prin urmare nu poate
fi nici-o identitate între această colecțiune și acele
cărți sibiline romane cari ordonau facerea sacrifi­
ciilor zeului Marte, sau celebrarea jocurilor olimpice
lui Jupiter sau altor jocuri zeiței Ceres din 5 în 5
ani, etc.
Spiritul bucății scrise mai sus este cu totul deo­
sebit: se vede c’a compus-o o mână creștină. Cum

1) Si/bil, lib. VIU, 457—480.

 17

să nu ne convingem dela prima vedere, că autorul

a avut sub ochi Evanghelia când se vede intrând
în cele mai mici amănunte ale vieții Mântuitorului ?!
Citez acum pasagiul ce urmează, pentru a ne
confirmă și mai tare părerea asupra colecțiunii pe
care o posedăm azi, că adică o mână creștină a
compus-o: „Ascultând de voința Tatălui, Fiul se
pogorî în pântecele Fecioarei și îmbracă forma ome­
nească. Dar mai târziu, va vărsă apa sfântă, a
botezului prin mâna preoților peste om, în timp ce
El însuși, prin cuvântul său, va liniști toate, sufe­
rințele. Intr’un cuvânt El va potoli furtuna; va umblă
pe deasupra valurilor liniștite. Cu cinci pâini și un
pește va hrăni cinci mii de oameni în pustie și va
porunci să se umple douăsprezece coșulețe cu ră­
mășițele adunate din toate părțile...
După ce va învieă pe morți și va dă sănătate
bolnavilor, va cădea în mâinile celor răi. Aceștia
vor izbi cu lovituri peste obrazul lui Dumnezeu, și
gura lor mârșavă îi va umple fața cu scuipăturile
lor pline de necurățenie. El însă va întoarce spa­
tele acestor rele chinuiri și va dă pe mâna lumii
trupul său feciorelnic nevinovat; i se va pune pe
cap o cunună de spini care îl va face să sânge­
reze. Pe când El își va întinde brațele asupra lumii,
i se va da fiere ca hrană și oțet ea băutură. Cata-
peteazma templului (bisericii) se va despică în două
și la miezul zilei se va lăsă un întuneree des peste
suprafața pământului timp de trei ore“ ').
Aceasta este, — o repet —, Evanghelia verificată.
Sibila nu și-a dat osteneala să-și ascundă origina
sa creștinească. De teamă ca să n’o acuze de inexac­
titate, ea a avut grijă să nu uite nimic, nici chiar

') Sibffl, VIII, 207-306. 2

18

cele 12 coșuri cari figurează la minunea înmulțirii

pâinilor. De asemenea nu se oprește la jumătatea
drumului când vrea să proorocească chiar și asupra
unui fapt, care s’a și întâmplat. Putem deci, cu
toată siguranța, să tragem deaci o primă conclu-
ziune și anume, că o mână creștină a trecut pe
acolo. Nu mă opresc să cercetez în ce măsură ele­
mentul creștin este amestecat (vârât) în cărțile
sibiline; ceeace este sigur este că el ocupă aci un
loc destul de mare. Acest punct odată stabilit, ne
întrebăm acum: nu sunt oare aci și urme de alte
influențe? Când se parcurge cu atențiune acest do­
cument ciudat, rămâi surprins când întâlnești ici și
colo un sentiment național evreesc viu, așa că, din
această cauză, nu se poate atribui totul creștinilor
din primele secole. Dela prezicerea Mântuitorului
asupra ruinii Ierusalimului și asupra împrăștierii
Evreilor, prezicere verificată de evenimente, creștinii
nu împărtășeau de fel aceste visări de liberare
naționale cu care se legănau rămășițele lui Israel.
Dușmănia plină de ură a Evreilor nu eră făcută do
loc ca să inspire discipolilor Evangeliei această
dragoste aprinsă de naționalitatea iudaică, ceeace
reiese în multe locuri din cărțile sibiline. Citațiunile
abundă. Mă mărginesc a redă aci numai laudă pom­
poasă a neamului lui \vraam, pe care o găsesc în
cartea a treia: „Există un oraș în Chaldeea, numit
Ur, de unde a ieșit un neam de oameni drepți, în­
suflețiți de sentimente pioase și dedați la tot felul
de opere bune. Practicarea dreptății este unica lor
preocupare; avariția este alungată din inima lor cu
toate relele pe care le târăște după ea. Fiecare din
ei stăpânește în pace partea care i-a căzut la țară
și în orașe. Nu-i vede nimeni ascunzându-și fur­
tișagurile în întunericul nopții, nici răpind turme
 19

de capre, de oi și cirezi de vite. La ei, bogatul nu

asuprește pe cel sărac; bogăția sa consistă în a
dă cât mai mult altora, a distribui celor lipsiți o
parte din secerișul său: cu aceasta, el (bogatul)
observă preceptul Domnului, care a făcut pământul
pentru ca să fie comun tuturor oamenilor'4 ').
Această bunăvoință exagerată pentru națiunea
evreiască pare că nu indică mâna acelora cari gă­
seau îrf4 poporul omorâtor de D-zeu pe dușmanii lor
cei mai înverșunați. Dacă se adaogă la acest tablou
chirneric al virtuților lui Israil impreeațiunile (bles­
temele) din cartea a treia contra tuturor popoarelor
cari au făcut războiu descendenților lui Avraam,
nu e greu să recunoaștem că sibila, creștină până
mai adineauri, se arată aci binișor jidoaveă. Această
bănuială se schimbă în certitudine, când se vede
zugrăvită domnia lui Mcssia cu toate culorile pe care
închipuirea grosolană a Evreilor o dă ideei mesia­
nice: „In acel timp, D-zeu va trimite din ținuturile
unde răsare soarele, un împărat care va triumfă
asupra inamicilor săi prin arme sau îi va înlăiițui
prin legături puternice (alianțe) și care va da li­
niștea întregului pământ. Atunci națiunea iubită de
Dumnezeu se va găsi din nou în abundență: aurul
și argintul vor veni cu grămada în sânul ei; ea
va străluci ca sub un vestfriânt de purpură, bogată
de toate bunătățile pe care i le vor da pământul
și mările . . . Copiii lui Dumnezeu vor trăi în pace
în jurul templului și vor primi darurile pe care li
le vor dă acela care este creatorul lumii, judecă­
torul și împăratul ei. Atunci insulele și orașele în­
mărmurite vor strigă împreună în cor: Iată cum
și-a iubit Dumnezeu poporul său. El l-a încărcat

') iSilijjl, III, 218-247.

20

de toate bunătățile și a supus la ordinile lui chiar

cerul, soarele și luna" 1).
Numai un jidov poate să nădăjduiască pentru
națiunea sa această glorificare vremelnică. Știm că
printre creștinii din primele secole s’au găsit unii
cari, seduși de visul hiliasmului, așteptau o venire
glorioasă a lui lisus Christos pe pământ; dar nici
unul dintre ei nu cugeta se restrângă la rămășițele
lui Israil această domnie temporară. Numai un jidov
cu orgoliu național putea să pretindă acest privi­
legiu. Surprindem astfel, în gura sibilei, aci limbaj
de adevărat creștin, aci de jidov. Ce s’ar întâmpla
dacă sibila creștină și jidoavcă ar fi confundate de
noi? Cu alte cuvinte, ce s’ar întâmplă dacă sibila
ici creștină, colo jidoavcă, devine mai departe creș­
tină iudaisantă ?!... In adevăr, aceasta n’ar fi o su-
pozițiune fără rost, pentru că sunt locuri în cărțile
sibiline în care se vede că prejudecățile iudaice se
arată pe față în ura câtorva convertiți ai sinagogii
contra creștinilor cari au ieșit dintre neamuri: „Mari
nenorociri așteaptă pe aceia cari, îmbrăeați în piele
de oaie, pretind că sunt Evrei, deși ieșiți din alt
neam; se răspândesc cu vorbe goale (zadarnice) și
caută folosul lor chiar în rău: acești oameni sunt
astfel că-și schimbă vechiul lor mod de trai (adică:
prescripțiunile religioase iudaice), fără a putea să
înșele pe cei drepți, cari cinstesc pe Dumnezeu
printr’o pietate adevărată" *2).
Nici Ebioniții nu vorbesc într’alt chip despre Sf.
Apostol Pavel. Sibila interpretează jidovește în a-
cest pasaj. Sunt alte pasagii în care pare să fi pus
mâna vreun discipol al lui Montan, și altele unde

y Sibyl., III, 652-660; 702—713.

2) Sibyl., lib. VIII, 132—13R.
 21

autorul urmează pe Origen întruna din erorile a-

cestuia: mântuirea finala a celor condamnați. In
fine, pentru a termină haosul, elementul păgân ia
locul în cărțile sibiline alături de elementul jidovesc
și elementul creștin.
Am zis că colecția de oracole sibiline cari aveau
curs în păgânism n’au ajuns până la noi, alară de
vreo sută de versuri conservate de Plutarc, Strabon,
Pausanias și mai mulți alți scriitori. Comparând a-
ceste rămășițe (fragmente) din oracolele păgâne cu
locurile paralele din cărțile noastre sibiline, găsim
o mare potrivire. Nu fnenționez decât prezicerile
relative Ia Troia, la Samos, la Rhodos și la insula
Cipru : Pausanias și Strabon le-au raportat așa cum
circulau printre păgâni; sibilele noastre creștine și
jidovești le-au reprodus deasemenea și chiar în a-
ceeași termeni ')• Vedem prin urmare ce fel de e-
lement păgân se găsește în poeziile noastre sibiline.
Acest element adăogat la acele elemente ce le-au
amestecat mai sus, ne determină a vedea aci un
adevărat Turn al lui Babei, în care critica își dă
multă osteneală ca să-1 recunoască. Confuzi unea își
atinge culmea, dacă, după ce am constatat diver­
sitatea elementelor cari intră în compozițiunea a-
cestei lucrări (opere), căutăm să determinăm data
care se cade să le-o fixăm.
Mai întâiu, n’ar putea fi chestiunea de o singură
dată pentru o colecțiune care trădează atâtea mâini
diferite. Să deschidem cartea a treia, și vom ve­
dea pe Sibila prezicând sfârșitul idolatriei în epoca
în care va domni al 7-lea rege egiptean de origină

1) Sibyl., UI, 414 seq.; cf. Pausanias-. Phocidas, 12; IV, 97; Strabon,
Jib. I pag. 53 și XII pag. 536; IV, 101 ; cf. Pausanias: Corinthienes, 7.
Vezi și Alexandre : Appendix ad excursiam, V, tome IU.
 greacă. Aceasta ne duce tocmai la timpurile lui
Ptolomeu Filometor, adică în secol, al doilea îna­
inte de Christos. Și pentru ca să nu se înșele a-
supra vârstei, Sibila are grijă să adaoge că s’au
scurs 1500 ani dela fundațiunea orașelor grecești.
Acest nou indiciu ne conduce către mijlocul secol,
al doilea înainte de lisus Christos. Dar, dacă sărim
dela cartea a IlI-a la a 14-a, facem un salt de
cinci secole și cădem tocmai la finele erei celor 30
tirani: sibila, contimporană lui Ptolemeu Filometor,
a trăit destul de mult pentru a ne povesti victoriile
lui Odenat asupra lui Sapor, regele Perșilor. Intre
aceste două extreme sunt multe perioade interme­
diare : sibila din cartea a patra, bunioară, vede în
erupțiunea Vezuviului, sub împăratul Titus, un
semn premergător al venirii lui Antichrist și al
sfârșitului lumii: această probă este de ajuns pen­
tru a-i preciza ca dată domnia acestui împărat, sau
cel mai târziu aceea a lui Domițian, fratele său.
Sibila cărții a cincea întârziază aceste evenimente
până după domnia celor trei Antonini: aceasta este
destul pentru noi ca să spunem că ea trăia sub
acești împărați. Dacă voim să căutăm patria auto­
rului, deasemenea avem de semnalat păreri (locuri)
diferite. Una (o sibila ■— o carte) spune că patria
ei este Alexandria din Egipt; alta, că este Frigia
din Asia mică; alta, Siria, unde ne invită să cău­
tăm origina erorilor gnostice pe cari le găsim in­
troduse în cartea a 7-a. Locuri de origină și date,
nimic din toate acestea nu pot să fie aduse la u-
nitate, oricât s’ar sforța cineva pentru aceasta.
In rezumat, ce reiese pentru noi din această pri­
vire generală aruncată asupra cărților sibiline? —
Rezultă cu evidență din această cercetare prelimi­
nară, că colecțiunea pe care o studiem nu-i opera
 23

unui singur autor, ci a mai multora; că n’a fost

compusă într’un singur și acelaș timp, ci la epoci
foarte diferite, și nici în acelaș loc. Pentru a-i
prinde adevăratul caracter, trebue să vedem în a-
ceasta o adunare de fragmente sibiline pe cari o
muncă posterioară le-a reunit între ele, un ames­
tec de bucăți rău potrivite (neasortate), în care se
întâlnesc, fără a se uni, diferite doctrine. Păgânism,
iudaism, creștinism ortodox, creștinism iudaisant,
liiliasm, gnosticism, montanism, origenism : se unesc
toate aceste elemente pentru a face un fel de mo­
zaic religios și literar, un mozaic format din bucăți
de origine și proveniențe diverse. Egiptul, Asia-mică
și Siria au fost pe rând leagănul acestor poezii pro­
fetice. înainte de-a fi adunate într’o primă colec-
țiune, făcută în secolul al șeaselea, după toată a-
parența, aceste producțiuni disparate s’au produs
într’un interval de 500 ani, dela secolul al doilea
înainte de Christos până la al treilea secol al erei
creștine. Nu există eveniment mai important, înde­
plinit în această perioadă de timp, care să nu aibă
răsunet în aceste cântece pe jumătate religioase,
pe jumătate politice, eari să nu se ivească, pe mă­
sură ce se desleagă soarta popoarelor vechi.
Astfel este fizionomia pe care o prezintă cărțile
sibiline, după primul studiu al originii și al mate­
riilor cari le formează obiectul lor.
III. Acum, după studiul de mai sus, să intrăm
mai în detaliu în analiza ideilor și a sentimente­
lor, sub influența cărora s’au născut poeziile sibi­
line, și să vedem precis origina și caracterul lor.
Dar, cum nu s’ar putea atribui creștinilor părțile
din colecțiuni anterioare creștinismului, logica isto­
rică ne obligă să le căutăm printre jidovi, și o
spun chiar, printre jidovii din Alexandria (Egipt).
24

Pentru a apără dogma unității Iui Dumnezeu

contra politeismului, Sf. Justin Martirul face să re­
iasă din texte de-ale lui Eschile, Sofoele, Euripide
și Menandru, profesiuni de credință monteistă, așă
cum un alt discipol de-al lui Moisi n?ar fi putut
spune mai bine și mai precis. Față de asemenea
fragmente, atât de puțin în armonie cu caracterul
bine cunoscut al operelor acestor poeți, ne îndoim
în mod legitim de autenticitatea lor. Urme evidente
ne pun pe calea, dacă nu a unei supozitiuni com­
plecte de neautenticitate, cel puțin a unei interpo-
lațiuni vădite. Școalei jidovești din Alexandria i se
datorește ideia unei tactice care consistă în a tran­
sformă în apostoli zeloși ai monoteismului pe scrii­
torii cei mai renumiti ai antichității profanex).
Fie reactiunea mândriei națională, jicnită de dis­
prețul pe care Grecii îl aveau fată de o doctrină
reputată ca barbară, fie încercarea proseiitismului
pentruca să atragă pe păgâni către religiunea mo­
zaică, Aristobul și discipolii săi găsiră ca lucru in­
teresant să-și formeze anume inteligente în lagărul
dușman, dând propriile lor credințe la niște organe
cu desăvârșire nebănuite. Mai mulți Părinți Biseri­
cești au căzut în acest laț, nebănuindu-i cu nici un
chip origina: având în fața lor culegeri din vechii
autori pe cari școala jidovească din Alexandria le
pusese în circulație, ei puneau cu bună credință pe
socoteala lui Sofoele sau a lui Euripide pasagii
cari erau apocrife. Dar, dacă poeții antichității
deveniau astfel, în mâna jidovilor eliniști, un in­
strument de răzbunare sau de propagandă și ade­
seori chiar un izvor de câștig murdar, există, la
păgâni, o autoritate care se putea întoarce împo-

’) Freppel: Les apologistes chretieus au Il-feme sieele, St. Justin, lepon X.

 25

triva lorJcu un succes mult mai mare: eră antica

sibilă. Punând în gura ei principalele dogme ale
revelațiunii mozaice i-a bătut pe Greci cu propriile
lor arme și i-a obligat să primească din mâna pro­
feților lor ceeace (ei) refuzau să admită pe încre­
derea scriitorilor streini. Jidovii alexandrini n’au a-
vut precauțiunea să dea la o parte un șiretlic așa
de lămurit, voind să pregătească numai mozaismu­
lui o primire favorabilă, și lăsară sibila să-și des­
fășoare talentul ei de autoritate, așa încât din tre­
piedul unde chiar ei o urcaseră, sibila destăinuiă
vorbirea lor, câteodată în frumoase versuri. Să ju­
decăm aceasta după acest început al cărților sibi­
line răprodus de Teofil al Antiochiei: „O voi cari
nu sunteți decât nimicuri, oameni îmbrăcați în trup
muritor, cine este cel ce vă împinge la acest exces
de mândrie, în urma căreia pierdeți din vedere
sfârșitul vieții? Nu vă temeți de Dumnezeu a că­
rei privire vigilentă cercetează cu deamănuntul și
pătrunde toate lucrurile, nu vă turburați înaintea
Celui ce-a făcut universul, care-1 conservă și răs­
pândește în toate părțile suflul spiritului său, prin­
cipiu al vieții tuturor muritorilor? Este (există) un
singur Dumnezeu, suveran suprem al lumii, care
nu s’a născut (n’a avut naștere); El însuși invizi­
bil, vede totul. Cât este de incapabil ochiul omului
de a susține strălucirea razelor soarelui, ar putea
el oare contemplă pe adevăratul Dumnezeu care re­
zidă dincolo de astre ? O asemenea favoare nu s’ar
putea atribui (deci) acestei țesături de vine, carne
și oase precum suntem noi. Acesta este Dumne­
zeul unic pe care voi trebue să-1 onorați. Acela
care singur a existat totdeauna și va fi totdeauna,
care-și are origina în El însuși și nu și-o trage
de nicăeri, singur stăpân al lumii, face să radieze
26

din aeelaș centru (focar) lumina inteligenții asupra

tuturor oamenilor" 1).
Iată în ce termeni anume școala jidovească din
Alexandria punea Sibila să vorbească. După ce a
învățat pe păgâni dogma fundamentală a mozais­
mului, profetica din Erytreea, totdeauna inspirată
de Aris£obul și discipolii săi, bate în partea slabă
a idolatriei, căreia îi demonstrează absurditatea.
Ea povestește istoria neamului omenesc începând
dela răspândirea oamenilor după turnul lui Babei.
In mijlocul marilor monarhii din Orient, cărora le
prevestește destinatele pe larg, ea dă primul loc
poporului lui Dumnezeu, căruia îi sărbătorește fap­
tele mari. Pentru a înșelă mai ușor pe cititorii săi
păgâni, ea amestecă cu aceste reminiscențe biblice
câteva amintiri ale legendei grecești și nu se sfiește
a împrumută din llesiod mai multe amănunte ale
cosmogonici sale. Dar, în acest amestec de copieri
sacre și profane, ea nu-și uită niciodată scopul:
glorificarea lui Isiail, a religiunii și a naționali­
tății sale. Pentru a se explică mai bine origina a-
cestei părți curat jidovești a cărților sibiline, tre­
bue să ne ducem cu gândul la epoca compunerii ei.
Era momentul în care persecuțiunilo lui Antioch
Epifanie deșteptase printre jidovi sentimentul națio­
nal și primele victorii ale Maeabeilor făcură să se
nască în mulți dintre ei nădejdi chimerice (fără te-
meiu). Exaltați de victoriile fraților lor din Palestina,
jidovii din Alexandria își închipuiau că țin în mână
sceptrul lumii. Acest vis de stăpânire universală,
care-i mângâiă de mult timp, ajungeă să să împli­
nească în sfârșit, căci Israil ajunsese la capătul u-
milirilor sale și Mesia nu întârziă să apară pentru

') Libri sibyll., Prooeinium, 1, 18.

 27

ea Israil să-și răzbune pe inamicii săi, asigurân-

du-și imperiul lumii. De aci, acele preziceri contra
Fenieiei, Egiptului, Siriei, Greciei, contra tuturor
nafiunilor cari apăsase pe poporul jidovesc, prezi­
ceri din care respiră orgoliul rănit al unui patrio­
tism care renaște odată cu speranța. Iată aceace
jidovii din Alexandria au însărcinat pe sibila să a-
nunte lumii păgâne. Când s^ar studia formațiunea
religioasă și politică a lor de pe la mijlocul seco­
lului al doilea înainte de lisus Christos, atunci s’ar
explică foarte ușor această parte pur jido­
vească a poezielor sibiline, cea mai veche dintre
toate. Deoparte este sentimentul religios care se
silește să atragă neamurile la mozaism prin auto­
ritatea unei mărturii nebănuite; pe dealta, senti­
mentul național, care, ațâțat de primul succes, tra­
duce într’un cântec profetic visurile și mâniile sale.
Acest curent de idei care străbate prin cărțile si­
biline este mai ales sensibil în Procemium, în al
doilea și al patrulea fragment die cartea a treia,
pe care nu ezităm să-l ducem în epoca lui Ptolemeu
Filometor ’).
Acum să însemnăm punctul de plecare al poeziilor
sibiline : ne rămâne să le urmăm în cursul desvol-
tării lor. Dacă viitorul nu răspunde așteptării sibi-
liștilor jidovi, manopera lor literară nu rămâne fără
succes. Fără îndoială, cântecele profetice au fost
foarte răspândite înaintea ivirii creștinismului, cel
puțin printre evreii eliniști, cari le respectau foarte
mult. Curând au apărut bucăți (fragmente) de a-
cestea atribuite lui Sofocle sau lui Menandru. h.-

') Bleck: Thelog. Zeitschrift, Berlin, 1819—28: cf. Gfrorer : Jtri-

iische Geschichte, Stuttgard, 1831 : Klansen : Aeneas nnd die Penaten,
Ham burg. 1839: Alexandre: Libri sibyllini, voi. III, pag. 314 sep.
ceste fragmente au trecut ca autentice în ochii
poporului. Cum epoca aparifiunii lor coincide cu
aceea în care grămada versurilor sibiline se mărea
în mijlocul păgânilor, cântecele profetice găseau
răsunet în acestea din urmă: sibilele erau la
ordinea zilei. Neîndoios că meșteșugul jidovilor din
Alexandria găsi mijlocul să treacă vreo câteva din
produsele lor în acest comerț literar și să nu ne
mirăm de loc când vedem că sibila jidovească a
parvenit să introducă mai multe din versurile sale
printre oracolele pe care Senatul roman le-a cules
din toate părțile lumii după incendiul din Capitoliu.
In scurt, Sf. Justin Martirul nu exagerează de fel când
afirmă, în Ttaya.LVL'tLjeos rtf>cs =■

cohortatis ad Graecos, că cărțile sibiline erau cu­

noscut în lumea întreagă. Dar, la epoca în care
scria acest Sfânt Părinte, colcețiunea alexandrină
crescuse foarte mult: la sibiliștii jidovi se adăogară
sibiliștii Creștini.
S’ar părea la prima ochire, că ar fi fost mai ușor
de explicat părerea creștină a cărților sibiline, și ori
cine și-ar dă seama de aceasta, când ar studia mediul
în care ele s’au produs. Evreii eliniști din Alexan­
dria, — am spus mai sus, — au fost cei dintâi cari
au pus dogmele rcvelațiunii în gura sibiîelor pă­
gâne; iar religiunea creștină și-a aflat printre ji­
dovii împrăștiați între neamuri primii săi aderenți;
și, trebue s’o recunoaștem, acești convertiți ai si­
nagogii nu s’a dezbărat cu totul de prejudecățile lor
iudaice, căci spiritul părinților lor supraviețuiă încă
în câțiva dintre ei în momentul convertirii lor la
creștinism. Dar antipatia cea mai vie o aveau ei
împotriva păgânilor cari adusese pe capul strămo­
șilor lor atâtea nenorociri.
 29

Această repulsiune nu se ștergea nici înnaintea

neamurilor devenite creștine. Și când acea repulsiune
nu mergea pânăla ură, ca la Ebioniti, atunci se a-
rătâ printr’o apropiere în ceeace privește paza legală
a celor religioase, lucru care distingea foarte mult
pe Nazarineni. In această clasă de creștini trebue
să căutăm pe continuatorii sibiliștilor jidovi. După
exemplul acestora din- urmă, ei puneau în gura si-
bilei principalele dogme ale religiei creștine, l-au
încredințat grija de a prezice păgânilor venirea lui
Messia, împrejurările vieții sale și moartea sa. Ar fi
să opunem acestora, în locul lui Isaia și Daniil, a
căror mărturie nu-i atingea de fel, o autoritate pe
care ei nu puteau s’o deă de-o parte. De aci, a-
ceste preziceri sibiline cari ne-au izbit ultima oară
prin claritatea lor, și cari nu sunt, așa zicând, de­
cât niște texte ale vechilor profeți și faptele evan­
ghelice puse în versuri. Desigur, această fraudă
pioasă nu se poate justifică, căci un scop lăudabil
nu legitimează mijloace nepermise. Cu toate acestea,
n’ar trebui să ne arătăm prea servi în aprecierea
unui fapt în favoarea căruia este ușor să pledăm
circumstanțe atenuante. In fond sibiliștii creștini nu
făureau proorociri. Ei luau prezicerile mesianice pe
cari Ie întâlneau în Sfânta Scriptură și le înfățișau
sub o formă accesibilă spiritului Grecilor. Chiar în
partea pur indicată a colecțiunii există un asemenea
fragament reprodus aproape cuvânt cu cuvânt din
Isaia 1). Ceiace se poate impută procedeului lor, nu
este faptul că ei au presupus profețiile cari au
existat de fapt, ci faptul de-a le fi atribuit sibilelor.
Acordăm apoi și aceea că ei au depășit scopul,
substituind clarobscurul profeției, limpezimii istoriei;

') Libri mbyll. I, 787 seq ; Isaia, XI, 6 și următ.

30

dar această exagerare este mai mult imprudentă

decât culpabilă. Se poate afirmă deasemenea că pre­
zicerile relative ]a Mântuitorul, deși alterate de fa­
bule, n’au avut curs în păgânism. Asta n’ar fi deci
să înșelăm pe păgâni, ci numai să-i trimitem la
propriile lor tradițiuni pe calea argumentului per­
sonal.
încă odată spun că scopul meu nu este să jus­
tific metoda sibiliștilor creștini; mă mărginesc numai
la a expune motivele cari atenuiază în ochii mei
nedreptățile cari li-se poate impută. Pentru a prinde
mai bine caracterul operei lor, trebue să vedem aci
mai puțin părtinirea de-a atribui sibilelor preziceri
imaginare decât intențiunea de-a le face să repro­
ducă, în o formă mai apropiată de oracolele păgâne,
profețiile Vechiului Testament.
Alături de acest scop, mai propriu dogmatic, noi
găsim la sibiliștii creștini idei și sentimente de alt
ordin. Am spus mai sus câ exaltațiunea patriotis­
mului inspiră evreilor din Alexandria aceste ame­
nințări protetice pe cari le trimeteau în lume prin
gura sibilei, contra națiunilor păgâne cari apăsase
pe Israil. Cevă asemănător trebue să se fi produs
în rândurile creștinilor iudaisanți din secolul întâiu
și al doilea. înverșunarea cu'care Vespasian, Titus
și Adrian pedepsise pe Iudei, persecuțiunile primilor
împărați păgâni împotriva discipolilor Evangheliei,
aprinseră flacăra indignării poetice în câțiva con­
vertiți ai sinagogii. Nimeni nu se îndoește deci de
acea reacțiune arzătoare când citește scrierile pri­
milor Părinți Bisericești și ale acelor apologeți așă
de,supuși, în care adevărul se mulțumește să-și a-
firme dreptul său, fără a amenință eroarea unei
răzbunări iminente. Cărțile sibiline ne revelează în
istoria primitivă a creștinismului o lăture aproape
 31

în întregime ignorată. Sub impresiunea care s’a

născut în ei din cauza persecuțiunilor religioase din
primele două secole, se iviră în rândurile poporului
creștin oameni cari și-au vărsat în versuri profetice
indignarea sufletului lor. Apocalipsul chiar prezisese
căderea orașului care se îmbătase cu sângele mar­
tirilor : „A căzut, a căzut Vavilonul, cetatea cea
mare, că din vinul mâniei curviei ei a adăpat toate
neamurile... (a căzut Vavilonul cel mare) și s’a făcut
lăcaș dracilor și pază a tot duhul necurat, și pază
a toată pasărea necurată și urâtă" ă). Sibiliștii au
mers și mai departe : ei se însărcinară să anunțe
prin glasul sibilei data precisă a sfârșitului imperiului
roman. După un zvon care circulă în popor și pe
care ei (sibiliștii) îl răspândiră, Neron n’ar fi murit:
ascuns în Parția, paricidul (Neron) are să revină
după un timp, oarecare cu o armată formidabilă. El
trebuia să fie Antichristul prezis de Sf. Apostol
Pavel: venirea sa are să preceadă sfârșitului lumii
și judecății lui Dumnezeu asupra imperiului roman.
Preziceri de acest soiu abundă în cărțile : a patra,
a cincea și-a opta. Iată, de exemplu, una din aceste
tirade vehemente ale sibiliștilor creștini în contra
Romei păgâne:
„Ție, — strigă poetul, apostrofând Roma — ție îți
sunt rezervate cele mai mari nenorociri. Din cauza
râului pe care tu l-ai făcut, vei suferi toate relele.
Lipsită de locuitorii tăi, vei rămânea tăcută în mi­
jlocul unei pustii; oraș nelegiuit, care te-ai desfătat
ui moliciune (desfrânare) și nedreptate, tu ai văzut
otrava, ți-ai expus adulterele tale, aidatnaștere la
Ionic vițiile. Nenorocire ție, oraș necurat al Lațiu-
iniiluî, baehanlă cu coroană de viperă ; te vei așeză

'I I/i/kv/XIV, 83 XVIII, 2.

 32

văduvă de tot poporul tău în lungul țărmului Ti-

brului, care va plânge de tine ca de o soție pără­
sită, fiindcă mâinile tale nelegiuite aveau plăcerea
cea mai mare să verse mereu sânge. Tu nu vrei
să cunoști puterea lui Dumnezeu și nu știi ceeace
gândește el despre tine. Tu ți-ai zis : „Eu sunt ce
sunt și nimeni nu mă va învinge". Dar Dumnezeu
cel veșnic te va pierde pe tine și pe ai tăi; nu va
mai rămânea din tine unul singur din aceste mo­
numente care făceau gloria ta în zilele în care
Dumnezeu te încărca de onoruri. Acoperită de flăcări
răzbunătoare, iadul te așteaptă pentru a se pedepsi
acolo fărădelegile tale" ’).
Această bucată, de-o forță remarcabilă și înnăl-
țarea rară, arată sentimentele de care erau însufle­
țiți sibiliștii creștini.
Am zis că ei nu se mulțumiau numai să arate
dorința lor asupra căderii imperiului roman, ci mer­
geau până acolo că preziceau și epoca răzbunărilor
divine. In pasagiul ce reproduc aci mai jos, catas­
trofa fu anunțată că va avea loc înainte de domnia
Antoninilor: ,bDin cer va porni lovitura care te va
izbi, o oraș orgolios 1 Atunci, plecându ți capul vei
fi trântită la pământ; flăcările îți vor arde comorile
tale ; lupii și vulpile se vor sălășlui în ruinele tale.
Unde va fi paladiumul (pavăza ta) tău în acel timp ?
Cine te va apără dintre zeii tăi de aur sau de a-
ramă ? Ce vor deveni hotărîrile senatului (senatus-
! consulturile) ? Unde va fi neamul Rheei-Sylviei, al
lui Saturn și al lui Jupiter, aceste umbre vane și
neînsuflețite cărora le dai cult ?
După ce 15 împărați vor fi ținut pământul sub
jug, dela răsărit la apus, se va naște un împărat

1) Libri sibyll., N, 161-177.

 33

i u părul capului alb, având ca nume pe acela al

unei mări *). El va face ocolul lumii în pribegirile
Miile, se va îmbogăți despuind popoarele, va pune
pe un om tânăr2) în rândul zeilor și va arătă prin
anost exemplu adevărata cauză a idololatriei. După
••I el voi* domni alți trei, și timpul lor va fi cel din
urmă3). Atunci va reveni dela marginile pământului
mnorîtorul mamei sale ; va părăsi ascunzătoarea în
«lire steteă ascuns 4). Ce fel îți va fi durerea ta, o
regină trufașă ? !... Mantaua ta de purpură va face
Ine unui vestmânt de doliu; îți vei părăsi fastul
pentru a nu-1 mai reluă vreodată; căci aquilele
(steagurile) legiunelor tale vor cădeă din mâinile lor
llogiunelor) spre a nu se mai ridică. Unde vei găsi
\ reun ajutor ? Ce ținut ar voi să te apere, pe tine
'•lire ai silit cu forța atât de mult întreg universul
.1 ți suporte o dominațiune cu totul nedreaptă6)."!
In chipul acesta, sibiliștii celor dintâiu două se-
i.'i'lc își exprimau indignarea care a făcut să nască
împotriva creștinilor cruzimile persecutorilor lor. Im­
periul roman se identifică în ochii lor cu domnia
idololatriei: căderea unuia li se păreă ruina celeilalte,
lată pentru ce ei (sibiliștii creștini) așteptau cu o
mure dorință ziua în care Roma o să-și expieze în
liirșit relele de care au suferit și creștinii și evreii;
' primea caracterului evreesc reapăreă la cea mai
nmre parte dintre sibiliști, în așă fel că ezită adesea
i deă operelor lor o origină creștină. Pentru a a-
rută tablourile lor profetice prin colori vii și pline,
<’i comentează Apocalipsul, imitează prezicerile lui
’) Adrian. Marea Adriatică.
A Antinous.
A Antionin Piui, Marcu Aurelii, și Lncius Vertis.
t) Noron.
A Lihri nibgll. V, 3T--80.
3
34

Isaia cu privire la orașele din răsărit, împrumută

dela Daniil ciclurile și calculele sale simbolice. Ei
descriu de preferință ca viitoare destinele vechilor
monarchii, și pentru a ascunde epoca recentă. în
care scriu, au recurs la născociri. Autorul primelor
două cărți nu se teme să povestească istoria reli­
gioasă și politică a neamului omenesc. Dela erea-
țiunea lumii, de către nora lui Noe, pe caro oi o
confundă cu îndrăzneală cu sibila din Erytrooa. Ni-
căeri imitațiunea profețiilor istorice ale lui Daniil
nu este mai vizibilă ca în cele patru cărți din urmă
partea cea mai slabă și cea mai puțin veche dintre
poeziile sibiline : este o îngrămădire de enigme in
care se regăsesc principalele evenimente din seco­
lul al treilea, amostocnle eu preziceri ciudate cari
nu s’au verificat niciodată.
IV. Sa semnalăm acum co/c două cau/.c prin­
cipale care ca plică, nașterea căr(ilor sibiline l'e-
deoparte, sibiliștii creștini căutau sa îmbrace pro­
fețiile mesianice intr’o formă mni accesibila spiri­
tului păgânilor, însărcinând sibila sa Io interpreteze;
pedealta, ei traduceau în cântece profetice, contra
imperiului roman, sentimentele de indignare și de
mânie cari au făcut ca nenorocirile nnțiimii ovre-
ești și suferințele creștinilor să, deștoște în naturi
rebele o acțiune prin ajutorul Evangheliei ,Și astfel
este evident că această culegere (coleețimm) este
în cea mai mare parte opera creștinilor iudnisanți.
al căror spirit deabiă lasă să, se întrevadă oare­
care urmă ușoară de creștinism, ci mni umil rea­
mintește școala jidovească din Alexandrin. Alături
de aceste două motive, mai indicăm un al Irodea
motiv important, de luat în scamă pentru a stabili
în mod exact origina cărților sibiline. In mlșvar,
desigur mai multe din părțile acestor cărți au lîist
 35
compuse în scop de edificare, și deaceea par mai
mult niște imnuri religioase decât profeții. Se în­
țelege deci că printre primii creștini s’au găsit unii
cari să se fi apucat să cânte în versuri câteva
episoade din istoria evangelică. Aceste producțiuni
primitive ale muzei creștine se răspândiră în popor,
în care prin ele se întreținea credință și se reîn­
suflețea nădejdea. Poezia nu eră oprită discipolilor
Evangheliei, căci pusă în serviciul religiunii, ea
devenea un bun aliment al pietății, căreia îi urmă
avântul prin reînălțările artei. La acest ordin de
idei trebue să raportăm cele două fragmente ale
cărții a VIII-a și a Vl-a în întregime, care nu-s
altceva decât o odă sacră, cum se vede din cele
trei versuri cu cari se sfârșesc: „O lemn prea fe­
ricit, pe care însuși Dumnezeu a fost spânzurat,
pământul nu te va mai aveă, ci cerul îți va fi tem­
plul tău, până în ziua în care fața lui Dumnezeu
va apare oamenilor strălucitoare de lumină" ’) Scopul
de edificare (întărire sufletească) pe care și-l pro­
pune a ni-1 arătă această parte a cărților sibiline
este vizibil în acest de mai jos fragment de poem
didactic, care rezumă datoriile unui bun creștin:' „A
fi umilit cu inima, a alungă orice înșelăciune din
sufletul nostru, a iubi pe Dumnezeu și a-1 onoră
cu sfințenie, a iubi pe aproapele ca pe tine însuți:
aceasta este semnul care distinge pe descendenții
lui Christos.
Iată pentru ce noi ne dăm unii altora dulcele
nume de frați. Amestecând bucuria sfântă, cu prac­
ticile religiunii, noi urmăm cărările pietății și ale
adevărului. Nu ne este îngăduit să ne apropiem de
sanctuarul templelor, să oferim libațiuni statuelor,

’) Libri sibyll.. VIII, 430-480, 481—500 ; VI, 1—28.

36

să răspândim flori în jurul lor, să aprindem lumâ­

nări, să suspendăm (atârnăm) darurile în partea de
sus a coloanelor, să facem să ardă tămâia pe al­
tare, să adăogăm la sacrificiile de tauri, jertfe de
oi, pentru a potoli divinitățile infernale, și să tri­
mitem către cer fumul care iese din grăsimea vic­
timelor și să viciem aerul prin aburi necurati. Toate
aceste practice ne sunt oprite. Conace ne ordonă
religiunea este să ne păstrăm inima curată, să în­
deplinim legea carității (dragostii), sa sărbătorim
prin cântece plăcute pe autorul tuturor lucrurilor,
Dumnezeul cel adevărat și Veșnic"
Astfel prin acest imn se arată curățenia unui
creștin discipol al Evangheliei. Și aci este adevă­
ratul merit al cărților sibiline: doctrina lor morală
să fie ireproșabilă. Și așa este. Ele nu încetează să
inspire dragostea de virtute, veștejind idololatria
și toate nelegiuirile ei. Autorul cărți a opta se ridică
apoi contra avaritiei cu o energie care amintește
cele mai bune bucăți ale elocinții creștine1 2). Au­
torul celei de a doua rezumă într’o sută de versuri
toate preceptele moralei evangelice
Acest frumos fragment, cartea a li-a cunoscut
sub numele de sentințe de-ale lui Eocylide, eră un
compendium de morală care circula în popor în
primele secole ale Bisericii. Dacă, precum este pro­
babil, moralistul păgân a compus un rezumat din
acest gen, nu e mai puțin evident că acest mic
manual n’a ieșit din penița sa așa după cum îl
posedăm noi astăzi. Rămâi surprins însă de schim­
barea ce-a primit din mâna unui creștin, lucru de
care școala jidovească din Alexandria n’a rămas
1) Libri sibyll., lib. VIII. 481—500.
2) Libri sibijll, VIII. 17—37.
s) Ibidem, II, 60—148.
 37

streină. In chipul acesta Focylide creștin a intrat

în domeniul public, de unde sibilistul secolului al
doilea l-a trecut în opera sa. Oricum ar fi, acest
fragment care ajunge la o mare înălțime morală,
nu-i de loc deplasat în mijlocul unei colecțiuni din
care reiese dela un capăt la altul spiritul legii mo­
zaice perfecționată prin Evanghelie.
Nu este locul să ne arătăm mulțumiți de carac­
terul dogmatic al cărților sibiline, însă, aci este
important înainte de toate să facem o distincțiunc
care adesea s’a neglijat când s’a tratat această
materie și anume că diferitele părți ale acestei co-
lecțiuni atât de puțin omogene, n’au toate aceiași
origină. Cum am și stabilit, se găsesc părți pur
jidovești, ca de exemplu în Prooemium și în cele
două fragmente din cartea a treia; altele sunt com­
puse de creștini iudaisanți, cea mai mare parte
dacă nu toți. Printre acestea din urmă, sunt unele
ai căror autori n’aveau nici cea mai ușoară atin­
gere cu creștinismul precum sunt cele patru din
urmă, al cincilea și al treilea fragment din cartea
a doua; mai multe cari nu cuprind nimic contrariu
ortodoxiei, în special cartea l-a, a patra și ultimele
trei fragmente din a opta; în sfârșit și una și alta,
așa cum este cartea a șaptea, unde se bănuește
mâna unui eretic. Atunci dacă cineva vrea să ju­
dece cărțile sibiline din punct de vedere doctrinal,
trebue să aibă privirea la origina și la caracterul
fiecărui fragment. După această observațiune măr­
turisesc că erorile dogmatice nu sunt numeroase,
chiar în părțile cele mai suspecte ale colecțiuni i
deși se găsesc și foarte puține păreri bizare. Ceeace
este grav însă, este sentimentul autorului cărții a
doua asupra mântuirii finale a condamnaților, pe
care el o atribue mijlocirii sfinților, în special rugă-
ciunelor Prea Curatei Fecioarei Maria').
Dar această eroare, care pare că trădează mâna
unui discipol de al lui Origen, mărturisește în acelaș
tițnp marele loc pe cărei avea cultul Sf-tei Măriei
în primele secole ale Bisericii și eficacitatea care
se atribuia rugăciunelor Maicii Domnului: cel puțin,
cărțile sibiline, mai ales a opta, sunt pline de ve-
nerațiune către Sf-ta Feciară. S’a imputat o eroare
nu mai puțin gravă sibiliștilor cărții a Vl-a și cărți
a Vil-a și anume că s’ar spune aci că numai la
Bobotează se face unirea divinității cu omenirea în
persoana lui Isus Christos, și că la Botezul Domnului
așa s’a și întâmplat. Acesta este do sigur sentimentul
discipolilor lui Cerint și al Ebioniților. Dar textul nu-i
destul de clar pentru a i se dă o asemenea interpretare.
Cuvintele de aci ale autorului pot foarte bine să fie
înțelese ca o manifestare strălucitoare a divinității
lui Isus Christos în momentul în care Sfântul Duh
s’a pogorît peste Ei 1 2). Ceeaec se poate impută cu
drept cuvânt însă părții pur jidovești a colecțiunii,
sunt ideile cu totul materiale pe care le are cu
privire la venirea Messiei și asupra soartei lui
Israil; sibiliștii din secolul al doilea înainte de
Christos împărtășesc complect visurile de domina-
țiune politică pe care le urmăriă națiunea lor. Cât
despre sibiliștii posteriori venirii Mântuitorului, ei
cu toți spun că mântuirea a și avut loc; dar aproape
toți speră într’o domnie pământească a lui Christos
și aceștia într’un timp toarte apropiat. Ei pun mai
înainte data judecății ultime, și sfârșitul lumii, pe
care o identifică cu căderea imperiului roman. Nu
mai spun deasemenea despre povestirile pe care le
1) Libri sibgll., II. 310-313; 339-333.
2) Libri sibgll., VI, 3 și urmat. ; VII, 66 și urmat.
 39
debitează asupra lui Neron, privit ca Antichrist,
despre reîntoarcerea celor zece triburi în ludeea,
despre copiii cari se vor naște cu părul alb ca semn
al catastrofei finale: Acestea de altfel sunt mai
puțin erori de doctrină decât păreri ciudate, și de
aceea nici nu merită o cercetare serioasă.
Dacă, după ce am definit caracterul dogmatic și
moral al cărților sibiline, căutăm să apreciem în ele
elementul istoric, marele număr de erori cari se în­
tâlnesc aci, ne obligă să facem asupra lor o jude­
cată mai severă. In general, sibiliștii nu mărturisesc
o cunoștință prea întinsă nici prea sigură a istoriei,
atât a celei profane cât și a celei sacre. Celor cinci
epoci ale neamului omenesc pe care le socotiau
Hesiod și ceilalți poeți ai păgânismului, sibiliștii le
substituesc zece generațiuni, după un calcul tot așa
de arbitrar cât de fără valoare. Ei aranjează după
voia lor succesiunea marilor monarhii din răsărit,
așezând pe Assirieni după Mezi și pe Evrei înnain-
tea tuturor celorlalte popoare. Pentru a preamări
puterea lui Solomon, ei nu au niciun pic de rușine
când spun că acesta reunise sub sceptrul său toată
Persia și cea mai mare parte, din ținuturile Asiei ;
pun pe seama lui Tiberiu victorii imaginare asupra
Babilonienilor și Părților. Deasemenea nu sunt mai
puțin slabe necunoștințele lor în geografie și în
chronologie. Așa, transportă muntele Ararat din
Armenia în Frigia și întârziază cu un secol înte­
meierea orașului Roma. Acolo chiar tinde nu se gă­
sesc erori vădite, ei nu depășesc nici noțiunile cele
mai obișnuite (simple). Lucrarea lor nu i aproape de
niciun ajutor pentru istoria timpurilor vechi, dar
nici chiar pentru aceia a epocei în care trăiau ei.
Câteva zvonuri vagi populare ce circulau în primele
două secole asupra lui Tiberiu, Nerone, Titus, An-
40
fonia Piui, Alexandru Sever ; detalii adesea suspecte
asupra erei celor 30 de tirani din secolul al treilea ;
acestea sunt aproape singurele învățăminte folosi­
toare care se pot trage din cărțile sibiline ; pentru
rest, se mărginesc să reproducă ceeace se întâlnesc
pretutindeni, dacă nu cumva pun, pe ici pe colo, și
unele chestiuni controversate.
Considerate ca opere literare, cărțile sibiline au
fost rând pe rând și prea lăudate și prea depre­
ciate. Și aci, trebue să deosebim autorii și epocile.
Dacă ar trebui să judecăm coleetiunea întreagă după
ultimele patru cărți, ne-am face despre ea o idee
foarte defavorabilă. Abia dacă se poate găsi zece
versuri bune în această rapsodie care nu-i de cele
mai multe ori decât un plagiat al părților prece­
dente. Am spune prea puțin însă, dacă ne-am
mărgini numai la atâta despre acestea, ci facem
bine dacă mai adăogăm că ele foarte rar se ridică
deasupra mediocrității, și că sibiliștii (autorii lor)
nu se tem deloc să calce regalele artei: în grama­
tică și în prozodie ei își permit tot felul de licențe.
Fragmentele cari se recomandă mai mult prin me­
ritul stilului datează din școala jidovească din A-
lexandria și din epoca Antoninilor. După această
epocă, poezia sibilină degenerează puțin câte putin
pentru a ajunge la o decadentă complectă către
sfârșitul secolului al treilea.
Din cele de mai sus, se vede că am citat și am
menționat în cursul acestui studiu ceeace a fost mai
însemnat, și am putut aprecia și calitățile ce apar.
Părți didactice nu-i lipsește nici eleganta și nici
nobleță. In preziceri se întâlnește câteodată vigoare,
mișcare ; iar bucățile lirice, prea rare în eolectiune,
au un oarecare aer de tinerețe care nu-i fără far­
mec. Printre aceste productiuni atât de amestecate,
 41

nu ezit să pun în primul rând Procemium, păstrat

de Teofil al Antiohiei, și cele două din urmă frag­
mente din cartea a VIII-a pe care le-am dat proape
în întregime. Deasemenea tot în această carte (a
opta) este încadrat și celebrul acrostich sibilin despre
care voiu vorbi ceva mai jos. Pe acest acrostich
multe biserici apusene le-au păstrat în slujba reli­
gioasă (la liturghie) până aproape de finele secolului
al treisprezecilea, când atunci apare în liturghia
romană imnul Dies irae l), alcătuit do cardinalul
Malabranca, nepotul papei Nicolae al III-lea. Acest
imn a înlocuit din liturghie acrostichul sibilin. Ce
este acest acrostich ? — Este o operă compusă din
atâtea versuri câte sunt literele în numele pe care-1
are ca titlu, și la care fiecare vers începe prin una
din literele acestui nume, și apoi se ia una după alta
fiecare literă ca început al versului următor. Acros­
tichul sibilin se compune din 34 versuri, formate din
inițialele unei fraze grecești care însemnează : lisus
Christos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor crucificat

Iată-1 aci în întregime: '„Pământul va asudă,

când va apare semnul judecății, când împăratul vea­
curilor va veni din cer pentru a judecă tot trupul.
Credincioșii și necredincioșii, toți vor vedeă pe Cel
Prea Innalt arătându-se la împlinirea timpurilor, în
mijlocul sfinților săi. Așezat pe tronul său, el va
judecă pe toți oamenii în fața unui pământ pustiu
') Dies irae este un imn splendid, do 19 strofe, pe caro l-a inserat
Biserica tn slujba liturghiei romane și în slujba morților, undo so vorlmaLn
de judecata din urma: este un mic poem terminat fn gonul sii.it ocloniastit
care cuprinde două părți bine distincte: un tablou: judecata, și o prun
frumoasă rugăciune la sfârșit.
44

leturghia romană pune, în Dies irae, mărturia si-

bilei alături de aceea a lui David, restrânge a-
eeastă expropiere la anunțarea judecății din urmă.
Sub acest cuvânt de sibdă, imnograful cuprinde
toate prezicerile cari erau în curs în lumea păgână
relativ la catastrofa finală ; ar fi puțin logic să tra­
gem de aci un argument în favoarea acrostichului
sibilin, a cărui origină creștmă nu-i de loc îndoel-
nică. Acestea fiind, se naște întrebarea: ce dată
precisă să dăm redacțiunii acestei poezii ?... Lucru
care este greu de determinat din cauza lipsei do­
vezilor pozitive. Oricum ar fi, acrostichul sibilin
nu-mi pare a fi prea vechiu, căci se apropie mai
mult de timpurile simbolismului primitiv creștin, după

care cuvântul grec

-h'
g/v-'7 f / înseamnă : Iisus

Christcs, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor; această em­

blemă eră foarte usitată în primele două secole.
Dacă n’ar fi fost compus decât puțin înainte de
Constantin-cel-Mare, nu s’ar înțelege de loc ca a-
cest împărat să-i fi atribuit o origină așă de înde­
părtată. Sf. Justin Martirul pare c’a făcut aluziune
odată la el în a sa Cohortatio ad Graecos, când
menționează prezicerea sibilei cu privire la venirea
„Mântuitorului nostru Iisus Christos“: aceste patru
cuvinte reproduc aproape inițialele acrostichului (Iisus
Christos Mântuitorul nostru) 2). In orice caz, nu co­
mitem o eroare gravă, dacă raportăm prima redau-
țiunea acrostichului sibilin către mijlocul secolului al
doilea.
In rezumat putem spune, din cele de mai sus,
ca aceste cărți apocrife: cărțile sibiline, de care
s’au folosit apologeții creștini ai secolului al doilea,
 45

și’n special Teofil al Antiochiei, aveau un conținut

profetic favorabil creștinismului, dar supuse autori­
tății păgâne profetice- religioase. Aceste cărți sibi­
line erau compuse în exametre grecești. De ele se
folosiră întâiu Iudeii și mai apoi creștinii, ameste­
când vechiul conținut al cărților sibiline cu conți­
nutul nou al învățăturii favorabile a iudeilor și creș­
tinilor, dând astfel naștere celor 14 cărți sibiline
(respectiv 12, căci cărțile IX și X lipsesc din eo-
lecțiunea lui Angelo Mai’ aflată în biblioteca ambro-
siană din Milan), la care se provocau și iudeii și
păgânii în forma dată de ei, precum și creștinii în
certele și luptele lor cu păgânii, voind să arate că
și profeții păgâni se unesc cu profeții iudaici când
eră vorba despre creștinism.
Apologeții creștini le-au invocat adesea în spri­
jinul doctrină lor, mai ales pentru a demonstra că
Mântuitorul lumii fusese anunțat păgânilor tot ea
și iudeilor, și că apaiițiunea sa realiză cele două
ordine ale profeției.
Cu toată aversiunea creștinilor pentru oracolele
păgânismului, autorii stimați, ea Justin Martirul,
Teofil al Antiochiei în special și Athenagora, din
secolul al doilea, nu s’au temut să spună, că ele
vorbiau sub inspira hunea unei divinități superioare.
Prezicerile lor au fost adesea comparate și con­
fruntate cu cele ale Vechiului Testament.
Dela sec. I-u până la al treilea, Iudeii le-au am­
plificat, și chiar dinnainte de Christos tot ei le-au
alterat în sensul ideilor lor mesianice. Printre a-
ceste bucăți se observă mai ales faimosul acrostich :

care se găsește în cartea a opta^f‘și-’* referitor la

46

venirea lui lisus Christos pentru judecata cea din

urmă. Literatura creștină l-a citit, citat și inter­
pretat.
Inițialele acestui acrostich au format cuvântul

= pește, zicându-se că „peștele în­

semnează Christos și chiar sfinții", cum a spus și

Meliton al Sardesului; deci aceasta este o expre-
siune alegorică (simbolică) x).
Cu acest rezumat, termin studiul acestui monu­
ment literar: cărțile sibiline, pe care l-am cerce­
tat cu privire la origina sa, la caracterul său dog­
matic și moral și la meritul său literar și istoric.

SFÂRȘIT

i) Spicileg. Solesm. II, 173. Referitor Ia cărțile sibiline, istoricul și cu­

prinsul lor, vezi: Ch. Alexandre: Orac. Sibyll., Paris, 1841, 1853, 1856,
trei volume; cf. E. Beus: Les Sibylles chret. (Articol în Noua Revistă
teologică din 1851); Besancon: De l’emploi quo Ies l’bres de l’Eglise ont
fait des oracles sibylles, Paris, 1851; N. D. Chiriac: Literatura apologe­
tică creștină greacă sec. II, București, 1912, pag. 174- 176; Dr. C. Chi-
ricescu: Curs complect de Patrologie ținut la facultatea de Teologie din
București: cărțile sibiline (apocrife).
Prețul: 15 Lei