SISTEMUL OBIECTELOR

Jean Baudrillard
Gallimard 1968, Echinox Cluj 1996

Lectură critică în cadrul cursului de Metode de Cercetare din cadrul SD-SITT UAUIM
Drd. arh. Matei Bogoescu

În acest scurt eseu îmi propun să discut temele abordate de Jean Baudrillard în cadrul primei sale
cărți ”Sistemul Obiectelor” precum și sa fac referință la conceptul central din dialogul ”Obiecte
Singulare ale Arhitecturii” desfășurat între același Jean Baudrillard și arhitectul Jean Nouvel în
cadrul conferinței Urban Passages desfășurată la Paris La Villete între 1996 și 1998. Nu voi face
un rezumat al conținutul acestor texte și nici nu voi urmări ordinea în carea anumite concepte
apar în texte. Ceea ce ma interesează aici este discuția despre temele, conceptele și contextul
general care articulează această operă a lui Jean Baudrillard.

Baudrillard se îmbarcă în prima sa carte ”Sistemul Obiectelor” (1966) în dificila misiune de a

clasifica lumea obiectelor. Într-o societate a consumului unde enorma scară a producției a dus
proliferarea unui număr de obiecte ce nu ar fi putut fi imaginat anterior, o filogeneză a acestora
reprezintă o sarcină imposibilă la scara obiectului singular. Analogia sa între lumea obiectelor și
lumea vie – a speciilor naturale – subliniază necesitatea de a încerca o clasificare a obiectelor
concentrată pe descrierea sistemului prin care ele se relaționează. Obiectul în sine, artefactul, este
purtator al acțiunii umane și prin urmare este mărturia culturii umane (spre deosebire de lumea
naturală în cadrul căreia omul este găzduit). Subiectul lui Baudrillard se rezumă la investigarea
noii culturi umane a Societății Consumului, descrisă de relațiile ce se crează între obiecte și între
obiect si om.

”Nu va fi vorba de obiecte definite prin funcţie sau după clasele în care le-am putea împărţi
pentru comoditatea analizei, ci de procese prin care oamenii intră în legătură cu ele, şi de
asemenea de sistematica conduitelor şi a relaţiilor umane ce rezultă din aceasta.”

Depășind stricta analiză tehnologică – cea a funcțiunii reale a obiectelor așa cum au fost acestea
gândite de către producătorii lor, Baudrillard se concentrază în schimb pe experiența directă a
realității psihologice și sociologice a obiectelor. Ansamblul înțelesurilor secundare atribuite
obiectelor, a conotațiilor lor din viața de zi cu zi constituie un nou sistem cultural pe care autorul
își dorește să-l analizeze. Dar în ce context se află acest nou sau mutat sistem cultural?

SOCIETATEA DE CONSUM și OBIECTUL – DE LA FUNCȚIE LA SEMN

Societatea de Consum consacrată și maturizată după al Doilea Război Mondial, în febra

reconstrucției unei lumi din cenușa auto-distrugerii creative a Modernismului, reprezintă cadrul
cultural, social și economic în care producția bunurilor, obiectelor și serviciilor (în sistemul
capitalist) atinge o scară ce deplasează–deturnează competiția globală a lumii industrializate de
la producția bunurilor-obiectelor către producția dorinței de a consuma aceste bunuri-obiecte.
Tranziția sub imperiul supra-ofertei a lui homo economicus către consumator, adică de la cel ce
îsi caută maxima bunăstare în mod rațional (prin economii și acumularea patrimoniului propriu
în timp) la omul atins de febra irațională a consumului (ce este supus strategiei creditului și a
veșnicei îndatorări), se petrece în cadrul unei deplasari generale a viziunii asupra obiectelor
(artefactelor) de la funcția lor originară (utilitatea) către funcția lor representativă (de semn) și
rolul lor specific în ansamblul obiectelor. Se produce astfel o schismă între existența unei lumi de
obiecte produse de procesele tehnologice cu un scop și funcție determinate și valoarea de semn
cu care acestea sunt investite de consumator.

În aceasta nou definiție a valorii produsului purtător de semn și în analiza sistemului de obiecte
ca un sistem de comunicare, Baudrillard pune în criză și completează teoria Marxistă ce atașa
obiectelor doar funcția lor reală și valoarea lor de schimb, trecând cu vederea valoarea lor
simbolică – de semn.

Cultura consumatorului este în esență bazată pe absență: în timp ce obiectele produse în trecut
aveau o contribuție concretă în existența socială și individuală a omului atât prin funcția lor reală
pragmatică cât și prin valoarea muncii investită în ele, obiectele ce servesc Societatea de Consum
au o funcție abstractă, semiotică (de semne) – produsul nu mai este descris prin realitatea lui
imediată și funcțională ci prin aura sa metaforică.

În societatea tradițională, oamenii aveau o relație morală, naturală și poetică cu obiectele

posedate, care aveau o profundă realitate fizică și identitate proprie fiind investite cu suflet.
Această relație era pătrunsă de aceeași intimitate organică pe care o are corpul cu organele sale.
În casa clasic burgheză fiecare obiect își găsea un loc specific. Pentru consumatorul
contemporan, obiectele își subordonează prezența fizică și poziția lor participării la circulația
mesajelor, sunt re-încadrate într-un nou sistem de semne – ambianța sau ansamblul ce înlocuiesc
unitatea pierdută a gustului cu coerența unui sistem cultural de semne.

Tehnologia își pierde funcțiunea și utilitatea în Societatea de Consum, în favoarea fanteziei și

dorinței. Obiectele sunt purtătoare a fetișismului si a modei fiind încărcate cu detalii inesențiale
ce sugerează mai mult idealul obiectului decât obiectul în sine, trimițand la înțelesuri secundare,
la o lume în care își perd valoarea de artefacte funcționale devenind imagini ideale. Aici este
relevant exemplul mașinii dat de Baudrillard în care uriașele aripi nu servesc decât la îngreunarea
caroseriei; acestea blochează în realitate aerodinamicitatea, dar o sugerează ca simbol prin
asemănarea lor cu aripile păsărilor și asociază obicetul cu conceptul de viteză și zbor. Mașina
pare a zbura, pare a fi un obiect magic care îi oferă posesorului nu numai posibilitatea de a se
deplasa (practică) ci mai ales cea de a se înscrie în rândul posesorilor de mașină, grup social
privilegiat și select.

Obiectul de consum, Semnul, reprezintă unitatea de schimb și posesie, parte a noului sistem al
Societății de Consum. Dar pentru funcționalizarea sistemului de obiecte sunt necesare
instrumente care sa permită atât consumarea nemijlocită și continuă a obiectelor cât și nevoia,
dorința de a le consuma.

Care sunt instrumentele ce oferă consumatorului libertate absolută și motivație de a nu se opri

din consum?

INSTRUMENTELE SOCIETĂȚII DE CONSUM

Într-o societate ce investește obiectul cu valoarea semnului, consumul a devenit baza ordinii
sociale și a clasificărilor sale interne. Omul este liber acum sa consume dintr-o enormă selecție
de obiecte si servicii pentru a se distinge de ceilalți. În această febra devoratoare este sprijinit de
două instrumente specifice noului sistem: creditul și publicitatea.

Paradoxul relației dintre muncă și posesie este prezent în instrumentul creditării: deși în mod
tradițional patrimoniul de posesiuni este construit ulterior muncii și economisirii, mecanismul
creditului permite inversarea acestei operațiuni aducând posesia înaintea depunerii muncii și
creând astfel un mecanism coercitiv în care consum, muncesc ca sa plătesc consumul și drept
răsplată consum din nou, pentru a replăti din nou prin muncă etc... Sistem, spune Baudrillard, ce
este asemănător celui feudal de aservire, dar spre deosebire de acesta presupune complicitatea
sistemului cu subiectul ce se angajează voluntar în această dinamică de consum.

Paradoxul consumului este manifest în demersul publicitar: În timp ce publicitatea ne vinde

ideea unicității produsului în același timp ne îndeamnă sa-l consumăm pentru că toți ceilalți o
fac. Rolul publicității însăși nu stă în a convinge pe utilizator de valoarea reală și utilitatea
produsului – obiectului, ci de a-i justifica setea enormă de consum. Publicitatea este demonstrația
faptului că omul este parte dintr-o societate în care consumul este natural, liber, nemărginit,
justificat și necesar pentru definirea libertății individuale. Consumul este o activitate morală ce
permite dorințelor negate să fie sublimate în produse ce sunt acceptabile în cadrul societății.
Rolul publicității este reafirmarea unei valori generale în jurul căreia ființa umană poate sa-și
construiască existența. Dupa moartea religiei și decepția moralei moderniste, noua definiție a
fericirii este libertatea de consum, iar publicitatea este purtătorul mesajului și a noii moralități.

Dar astfel, spune Baudrillard, când publicitatea este ea însăși consumată de consumator fiind acel
intermediar între acesta si obiectul de consum devine ea însăși obiect de consum și se supune
regulilor codificării în sistemul de semne.

Într-un sistem în care instrumentele sale operaționale – precum publicitatea – devin ele însele
elemente componente ale ansamblului, care este adevărata structură a sistemului?

SISTEMUL OBIECTELOR – LIMBAJ sau SISTEM de CLASIFICARE?

Datorită valorii de semn a obiectului și de sistem de semne a sistemelor de obiecte, Baudrillard

se întreabă dacă obiectele de consum pot fi atribuite categoriilor lingvistice. Dacă sistemul
obiect/publicitate ar fi un limbaj, atunci procesul ar fi bi-direcțional: Obiectele ar informa
nevoile, iar nevoile ar influența structura obiectelor. Achiziția în sine reprezintă relația dintre
consumator și obiectul de consum. Dar în timp ce lumea consumatorului este complexă și
imprevizibilă, sistemul obiectelor este coerent și prin urmare capătă rolul de a structura sistemul
dorințelor. Sistemul obiectelor este un sistem de expresii (ambianțe) dar nu poate fi considerat o
limbă pentru că nu are sintaxă. Prin urmare, sistemul obiectelor este un sistem de clasificare și nu
o limbă. Nevoile/dorințele sunt create de obiectele de consum – categoriilor de obiecte de
consum le aparțin categorii de consumatori. Obiectele capătă semnificații sociale și semnificațiile
lor sunt controlate. În societatea consumului acestea înlocuiesc toate celelalte modele de
diviziune socială pe baza rasei, clasei sau genului. Valoarea oamenilor stă în valoarea de semn a
obiectelor pe care aceștia le posedă. Consumul acestor obiecte reprezintă astfel devorarea de
către consumator a semnului atașat obiectului, un act sistematic de manipulare a semnelor ce
reprezintă statusul social creat prin diferență, precum și căutarea sa permanentă de a se integra
într-o anumită categorie socială ce corespunde unei anumite categorii de obiecte/semne.

Lipsa sintaxei din interiorul sistemului de obiecte și clasificarea sa în categorii multiple este
simptomatică pentru o societate în care multiple realități sau adevăruri sunt în același timp
acceptate. Care cadrul cultural mai larg în care se constituie noul sistem de semne si coduri ce
reprezintă Societatea de Consum?

DECONSTRUCȚIE ȘI RECOMPUNERE – SIMULACRUL SI HIPER-REALITATEA

Conceptul de categorii de obiecte și imposibilitatea sistemului de obiecte de a se constitui într-o

limbă sunt consecințe ale realității post-moderne ce refuză discursul totalizant, meta-narativ.
Printre răsturnările conceptuale operate de post-modernism față de modernism iese în evidență
renunțarea la ideea de adevăr absolut – totalizant, dizolvarea acestuia într-un colaj de adevăruri
parțiale, relative, ce nu mai au ambiția (ba chiar o consideră dăunătoare) de a se reconstitui într-o
ordine superioară – într-un meta-discurs. Timp de secole lumea a fost văzută ca un produs divin
realizat dintr-o dată, având la bază un singur adevăr fundamental – cel religios. Secularizarea
treptată ce are loc de la nașterea Iluminismului a contrazis faptul ca adevărul fundamental ar fi
religia, dar a încercat reconstrucția adevărului unic din perspectivă laică, considerând știința,
cunoașterea ca fiind căi prin care omul poate accede la nucleul însuși al existenței.

Lumea post-modernă renunță definitiv la căutarea acestui adevăr fundamental. Falimentele

modernității au condus la pierderea legitimității acestui demers, provocând explozia conceptului
de adevăr unic într-o colecție de interpretări divergente, fiecare producând grade de realitate în
măsura în care au impact la nivelul interacţiunilor umane. Însă consecinţele acestei mutaţii sunt
mai numeroase decât s-ar fi anticipat în mod originar. Dacă adevărul reprezintă nimic mai mult
decât o pretenţie discursivă, sau un dat recuperabil la capătul unui proces de alterare a realităţii
prin intervenţie umană, atunci lumea noastră mentală se alcătuieşte în moduri multiple. Accentul
se deplasează dinspre ceea ce este înspre ceea ce poate fi utilizat, dinspre adevăr înspre copiile
sale, dinspre existenţă înspre transmisie şi manipulare prin transmisie. Întrucât nimic nu mai
posedă adevăr în sine, nimic nu mai posedă nici valoare în sine, prin urmare totul este permis,
iar rezultatul este o realitate confortabilă, construită pentru a corespunde celei mai mari nevoi
umane – cea de protecţie.

Deplasarea gustului consumator de la elite către mase, după cel de-al doilea război mondial se
produce în contextul firesc al renunțării la ideea de autoritate morală a acesteia ca și purtătoare a
cunoașterii – ergo a adevărului. Consumul se insituționalizează nemaifiind un privilegiu ci un
drept al fiecăruia de a-și construi propria lume sau de a aparține unei anumite categorii. De aici
demersul producătorilor de obiecte ce se concentrează pe descrierea unor lumi diferite, ambianțe
- lifestyle-uri a căror strategie nu mai este excluziunea ci maxima incluziune a consumatorului,
declansând astfel cursa/competiția consumului pentru auto-includerea în una sau alta din aceste
lumi/categorii.

Forța centrifugă a post-modernității – spre deosebire de cea a modernității – nu mai promite un

centru către care valorile reconstruite vor converge. Societatea de consum de-construiește casa
burgheză, universul familiar alcătuit din valori precise, fixe, ce trimiteau către un centru, o axă a
lumii, negându-i acesteia valorile simbolice din trecut, distrugând spațiul tradițional fără a
conține promisiunea unui alt spațiu. Gustul autoritar al elitei ce asigura unitatea în ansamblul
obiectelor e înlocuit de multiple ambianțe sau ansambluri ce reprezintă codificări în sisteme de
semne ale idealului de spațiu, a unei imagini idealizante: un simulacru al spațiului original.

Aici ar trebui să ne oprim puțin asupra acestui concept ce este central în opera lui Baudrillard, ca
și în cultura post-modernă: cel al simulacrului. Simulacrul ca și termen își are originea în limba
latină – simulacrum însemnând asemănare – similaritate. Termenului îi este atașat spre secolul
XVII semnificația de reprezentare a ceea ce este divin, a zeului – de obicei prin sculptură sau
pictură. La sfârșitul secolului IX, simulacrul capătă primele conotații peiorative: este considerat o
simplă imagine inferioară a originalului, lipsită de calitățile și substanța acestuia. Recunoaștem
aceste caracteristici în simulacrul spațiului tradițional care este prezentat de Baudrillard drept
interiorul model – noi îl putem recunoaște în sutele de asamblări de mobilă de la IKEA, sau
coordonatele colecții de obiecte propuse consumatorului de generatorii de life-style
contemporani. Operațiunea prin care realitatea căminului tradițional cu regulile sale interne de
organizare a spațiului este deconstruit si apoi reconstruit ca simulacru echivalează cu o
operațiune de epurare a sufletului si sublimare a obiectului în starea abstractă a codului.
Realitatea profundă a unei relații spirituale cu lumea obiectelor înconjurătoare este înlocuită de
codificarea ca semn în sistemul obiectelor transmițătoare de mesaje. Valorile simbolice și
valorile de utilizare se estompează în spatele valorilor de organizare, valoarea psihologică este
înlocuită de cea tactică.

Această reasamblare a elementelor constituente ale spațiului apare precum o încercare eșuată de
teleportare (descompunere și recompunere atomica a corpului) – rearanjând complet relațiile
dintre elementele inițiale și chiar introducând elemente noi. În această noua tactica de creere a
modelului/simulacrului este manifestă aproprierea unor elemente ce nu făceau parte din
universul inițial al obiectelor. Însuși posesia asupra peisajului este simulată prin apariția pereților
de sticlă și mai nou a display-urilor LCD, care includ natura în sistemul obiectelor,
transformând-o în bun de consum. De altfel calitatea simulacrului stă exact în capacitatea sa de a
aduce la îndemâna consumatorului practic orice – de la infintul cosmosului, până la experiența
unica a unui concert teleportată în spațiul nostru prin intermediul radio-ului, până la reproduceri
mecanice a operelor de artă sau falsuri kitsch ce copiază manufacturi deosebite. Setea de posesie
întreținută dupa cum am spus mai sus de sistemul economic cultural și social al Societății de
Consum legitimează simulacrul ridicându-l în opinia lui Baudrillard de la statutul de simpla
copie/reprezentare/imagine a realității la cel de element ce precede realitatea pentru a conduce în
final la o completă despărțire a acestuia de realitate generând astfel o lume proprie – hiper-
realitatea. Hiper-realitatea este o condiție în care realitatea a fost complet înlocuită de simulacru,
care a încetat să mai fie interpretare/copie referință ci s-a stabilizat ca element auto-referențial. O
experiență hiper-reală este experiența unei realități model – o realitatea perfectă, ideală, mult mai
bine construită decât este realitatea însăși. Hiper-realitatea este dorința imaginativă a unei situații
perfecte, ceea ce te-ai aștepta să vezi într-o reclamă la televizor: o familie perfectă pe o peluză
perfectă în fața unei case perfecte. Prezența și manifestarea hiper-realității în viața noastră
cotidiană este manifestă în modul în care ne construim si re-construim planurile personale în
funcție de imagini/semne ideale ce nu au corespondență în lumea reală – acestea rămân o simplă
speculație – simulacre ale unei realități ce nu a existat niciodată.

Dar ce consecințe are construcția culturală a unei astfel de realități paralele pentru spațiul în care
omul trăiește?

Există o ambiția asumată în arhitectură de generare a unor spații simulacru? Este arhitectul
contemporan, ca și omul de cultură contemporan ce se manifestă în domeniul unei specifice
activități culturale, un creator de iluzii, de lumi construite ce nu mai pot fi referențiate către
elemente ale lumii reale, către alte arhitecturi, către funcțiunea precisă a spațiilor?

În cele ce urmează vom încerca sa vedem în ce măsură hiper-realitatea Baudrillard-iană poate fi

și este re-creată în arhitectură, în producția de spații prin intermediul obiectului de arhitectură
văzut ca simulacru și în ce măsură arhitectura reușeste să scape, în instantele sale singulare
hegemoniei culturale a purei imagini.

OBIECTELE SINGULARE ALE ARHITECTURII

În dialogul său cu Jean Nouvel, Baudrillard face referință la ceea ce el numește obiecte singulare
ale arhitecturii, obiecte arhitecturale în care sensul arhitectural trece pe planul doi, dar în care se
traduce o întreagă lume. Autorul investighează în ce mod arhitectura e capabilă să depășească
realitatea sa imediată pentru a genera iluzia unei realități non-existente, unei ficțiuni.

Imaginea este conceptul de bază al producției de spații și obiecte de arhitectură în Societatea

Postmodernă. Dacă urmărim definiția dată de Jencks, profetul postmodernismului în arhitectură,
tendința postmodernă catre o estetica populistă transformă obiectele de arhitectură în simboluri,
ce emit semne și mesaje, constituind-se în obiecte estetice centrate pe ideea de comunicare. În
timp ce modeniștii vedeau în spațiu utilitatea si valoarea sa socială care informa permanent
proiectul, postmoderniștii atribuie arhitecturii un rol pur estetic. Această diferență produce în
postmodernism detașarea spațiului construit și a obiectului estetic de spațiul social în care se află.
Efectul aplatizant prin care clădirile sunt proiectate, concepute și mediate ca imagini este
manifest în detașarea obicetului de arhitectură de anvelopa sa exterioară – interfața prin care
comunică cu mediul social. În timp ce tehnologia permite prin invențiile sale - așa cum a
subliniat Rem Koolhaas - ca interiorul să fie definitiv separat de exterior, dezrădăcinând astfel
obiectul de arhitectură din mediul său, eliberarea interiorului este dublată de eliberarea anvelopei
ce devine interfață de comunicare, purtatoare a unui dialog separat cu mediul extern. Arhitectura
contemporană este astfel rezultatul unui proces schizoid de separație a materiei de imaginea sa
simulată, a interiorului de exterior, a funcțiunii de simbol. Iraționalitatea implicită în proliferarea
de detalii inesențiale ce aparțin valorii de semn a obiectelor se transferă și în privința obiectului
de arhitectură care este irațional, dar place, șochează, transmite un anume mesaj. De aici suntem
martorii unei realități arhitecturale cliche-iste, concetrată exclusiv pe crearea de obiecte estetice
și nu pe spațiul în sine. Invenția arhitecturală contemporană se reduce deseori la generarea unui
nou icon a cărui unica rațiune de a fi stă în calitatea sa de obiect estetic autonom – descrierea
facută de Kenneth Frampton clădirii CCTV din Beijing a lui Rem Koolhaas. Critica lui Frampton
se extinde asupra întregii generații de star-architects care sunt mult mai preocupați de calitatea
anvelopei si a formei acesteia, indiferent cât de irațională ar fi, decât de calitatea efectivă a
spațiului.
În vreme ce arhitectura postmodernă devine deseori prizoniera acelorași reguli ce reglementează
producție de obiecte-imagini pentru consum, există și arhitectura ce crează iluzia în alt sens decît
cel al virtualului specific hiper-realității. Aceasta creează conform lui Baudrillard o realție duală
între pretinsa realitate a unei lumi și iluzia sa radicală. Aici rezidă esența a ceea ce Baudrillard și
Nouvel consideră a fi Obiectele Singulare ale Arhitecturii: obiectul singular este opus clonei sau
simplului simulacru: reprezintă un eveniment creat în vacuum, non-referențial, scutit de
influențele nefaste ale istoriei esteticii. Deși auto-referențial, obiectul singular este autentic,
răspunde unei chemări, fapt ce-i generează un fel de aură transcedentală. Prin urmare, obiectul
singular nu este un răspuns dat contextului, nici răspuns rațional la o necesitate: reprezintă un
răspuns spiritual. Edificiul Fundației Cartier din Bulevardul Raspail la Paris oferă un singur
exemplu de obiect singular, dar ilustrează bine caracteristicile sale: depășirea principiilor
convenționale, generarea misterului și a secretului, conținerea unui anume răspuns la o chemare
transcedentală. În cuvintele lui Nouvel:

”Într-o clădire precum cea a fundaţiei Cartier – în care amestec intenţionat imaginea reală şi
imaginea virtuală –, asta inseamnă că in acelaşi plan nu ştiu niciodată dacă văd imaginea
virtuală sau imaginea reală. Dacă privesc faţada, care e mai mare decit clădirea, nu ştiu dacă
văd reflexia cerului sau cerul in transparenţă… Dacă privesc apoi copacul prin cele trei planuri
de sticlă, nu ştiu niciodată dacă văd copacul in transparenţă, in faţă, in spate, sau reflexia
copacului. Şi cind plantez doi copaci in paralel ca din intimplare in raport cu un plan de sticlă,
nu pot să ştiu dacă există un al doilea copac sau dacă este un copac real. Acestea sint jocuri,
pentru a te introduce in bucătărie, aş spune in bucătăria arhitecturală, cea pe care n-ar trebui s-
o dezvăluim niciodată şi despre care trebuie, din când in când, să vorbim. Acestea sint mijloace
pentru arhitect de a crea un spaţiu virtual sau un spaţiu mintal, este un mod de a abuza simţurile
şi este mai ales un mod de a conserva un teritoriu de destabilizare.”