Geometria analitică (sau geometria carteziană) reprezintă o modalitate de abordare

a geometriei cu ajutorul algebrei. Figurile geometrice sunt definite cu ajutorul

ecuațiilor sau inecuațiilor, iar rezolvarea problemelor se face pur algebric.
Pentru aceasta, planul și spațiul trebuie să fie dotate cu sisteme de coordonate
carteziene.
Geometrie analitică este o ramură a matematicii, a cărui obiect este studiul
elementelor geometrice, dar utilizând calculul algebric. Apariția ei are loc în
sec. XVII, sub impulsul cercetărilor lui Johannes Kepler în astronomie și ale lui
Galileo Galilei în mecanică, aceștia descoperind curbele de gradul doi (elipsa în
primul caz și parabola, în cel de al doilea). Aceste figuri geometrice nu mai
prezentau doar un inters ca și curbe în sine, ci și ca traiectorii ale mișcării
corpurilor, atât planete cât și ghiulele de tun. Scopul geometriei analitice este
de a asocia fiecărei figuri geometrice o ecuație algebrică. În cazul curbelor din
plan această ecuație are două necunoscute, iar în cazul suprafețelor din spațiu,
ecuația asociată este cu trei necunoscute.
Matematicianului antic grec Menaechmus (Menechmus) (380 î.Hr. - 320 î.Hr.) i se
atribuie (de către Platon) descoperirea secțiunilor conice parabola și hiperbola cu
ajutorul cărora a rezolvat problema duplicării cubului.[1] Apollonius din Perga[2]
(262 î.Hr. - 190 î.Hr.), în lucrarea sa, De sectione determinata (Διωρις μενη
τομη), rezolvă probleme în modalitatea care astăzi ar fi numită geometrie analitică
unidimensională. În scrierea Conicele, Apollonius dezvoltă metoda analitică,
anticipând astfel scrierile lui René Descartes (1596 - 1650) la o distanță de 18
secole![3] Matematicianul persan Omar Khayyám (1048 - 1131) a rezolvat ecuația
cubică folosind intersecția dintre parabolă și cerc.[4]

Pasul decisiv a fost realizat de către Descartes, de numele căruia este legată
descoperirea și introducerea geometriei analitice.[5] Celebra sa lucrare Discurs
despre metodă, conține un capitol intitulat chiar Geometrie.