În gramatică, substantivul este o parte de vorbire, adică o clasă lexico-

gramaticală deschisă de cuvinte, a cărei definiție diferă de la un tip de gramatică

la altul și de la gramatica unei limbi la alta. În mod general, se caracterizează
semantic prin faptul că denumește clase de obiecte sau indivizi, obiecte sau
indivizi unici, materii, locuri, fenomene, unități de măsură, acțiuni, rezultatul
unor acțiuni, însușiri, relații, sentimente[1][2][3][4][5][6][7].

Din punct de vedere morfologic, substantivul poate sau nu exprima anumite categorii
gramaticale, în funcție de tipul de limbă și de limba dată, pe fiecare într-o
măsură mai mică sau mai mare, tot în funcție de limba dată, precum caracterul
animat sau inanimat, genul, numărul și cazul. Există limbi în care substantivul
este invariabil, deci nu exprimă nicio categorie gramaticală prin forma sa. Astfel
sunt limbile izolante, de exemplu limba chineză clasică sau limba vietnameză[8][9].
În alte limbi, cele flexionare, ca româna, sau cele aglutinante, ca maghiara,
categoriile gramaticale sunt exprimate prin afixe. În limbi flexionare precum
BCMS[10], substantivul exprimă astfel trei genuri (masculin, feminin și neutru),
două numere (singular și plural) și șapte cazuri (nominativ, genitiv, dativ,
acuzativ, vocativ, instrumental și locativ)[11]. În altă limbă flexionară,
franceza, exprimă două genuri (masculin și feminin), două numere și niciun caz[12].
În maghiară exprimă tot două numere, nu exprimă genul gramatical, dar marchează
optsprezece cazuri[13].

Din punct de vedere sintactic este tipic pentru substantiv să poată îndeplini
funcția de subiect al propoziției, să fie nume predicativ, să aibă ca determinant
un atribut și să servească drept atribut sau drept complement al unui verb. Aceste
două funcții din urmă le îndeplinește, în funcție de limbă, cu ajutorul anumitor
forme cazuale sau/și al unor prepoziții (de exemplu în română sau în BCMS), prin
forme cazuale sau/și postpoziții (ex. în maghiară). Tot în funcție de limbă, dar și
de natura substantivului și de construcția în care se află, substantivul poate sau
nu avea anumiți determinanți abstracți. De pildă, poate fi determinat hotărât sau
nehotărât prin articol în română, franceză, engleză sau maghiară, dar nu și în
BCMS; numele de materii pot fi articulate cu un articol special, cel partitiv, în
franceză, dar sunt nearticulate în maghiară; numele predicativ exprimând profesia,
fără atribut, este articulat cu articol nehotărât în engleză, dar este nearticulat
în română, franceză sau maghiară.