Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă”

REFERAT

Aspectul influenței culorilor asupra psihicului uman.

Simbolistica culorilor.

Profesor: Ursachi Rodica Student: Ceban Ion

Chișinău, 2015
 Lucrarea de faţă îşi propune stabilirea modului în care culorile influenţează
stările de spirit ale individului, în viaţa de zi cu zi, precum si simbolistica profunda a
culorilor ce s-a format pe parcursul mileniilor la diferite popoare în diferite regiuni.

Omul este un mic univers. Acel univers creat pentru a stapăni multi-
universurile, fiinţă înzestrată cu simţ moral. Omul este o fiinţă psihologică, nu un
simplu mecanism, o fiinţă capabilă de adaptare, reuşind astfel să răspundă
stimulărilor venite atât din exterior, adică din mediul extern, înconjurător, natural, cât
şi stimulărilor interne. Aceste stimulări pot fi vizuale, auditive, olfactive, etc., scopul
final al tuturor fiind acela de învăţare, adaptare, cunoaştere şi comunicare, totul
concretizânu-se în limbaj, omul fiind o fiinţă ce interacţionează şi relaţionează în
acest mod. Activitatea zilnică a individului presupune intereacţiunea cu nenumărate
culori, el este constant înconjurat de culori (uneori acestea influnenţându-l chiar fară
să-și dea seama): la locul de muncă, acasă, pe străzi, în magazine, la televizor.
Blocurile gri, spaţiile verzi aproape inexistente, reclame ţipătoare, acest dezechilibru
cromatic, produce si un dezechilibru intern, inconştient, dar care se manifestă în
atitudinile omului.

În definirea culorii, mi-am propus să ofer interpretarea psihologică, dar şi pe

cea din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Conform DEX, culoarea reprezintă
totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvențe pe care le reflectă corpurile și
carecreează asupra retinei o impresie specifică;

În plan psihocomportamental, culoarea se impune ca factor de mediu, în raport

cu care suntem nevoiţi să ne adaptăm, să învăţăm să îi interpretăm semnificaţiile, dar
şi să îi integrăm şi să îi controlăm efectele. De asemenea culoarea este un factor
important de integare în ambianţă prin efectele dispoziţional-emoţionale pe care le
generează.

Experienţa fiecărui individ în materie de culoare este legată de trăiri,

afectivitate, integrare conceptuală, dar, în primul rând, de subiectivism. Însă, până a
deveni o componentă fundametală a structurii cognitive conceptuale, culoarea se
interiorizează şi se integrează prin intermediul trăirilor emoţionale. Culorile pe care le
preferăm, pe care le alegem într-o zi anume, de fapt relevă inconştient, trăirile
actuale, însă rămâne inaccesibil procesul de filtrare şi interpretare la nivelul
structurilor afective de personalitate. Trebuie să subliniem faptul că acestea ne
influenţează emoţiile, stările, dispoziţiile, relaţiile cu ceilalţi şi chiar starea de
sănătate.
 Sunt cunoscute calităţile terapeutice ale culorilor, iar acestea ar putea fi de un
real folos în mâinile unui cunoscător experimentat. Fiecare culoare are o proprietate
anume, manifestă o influenţă anume asupra fiecărui individ, fiecare persoană având
propria ei paletă de culori caracteristice.

Culoarea nu este doar culoare, ea trebuie interpretată dincolo de o anumită

nuanţă, prin identificarea şi surprinderea unor intenţii, emoţii sau atitudini.

Dintre autorii celebri, Goethe a fost cu adevărat interesat şi preocupat de

influenţa culorilor asupra dispoziţiei omului, studiu adunat în cartea sa, denumită
“Farbenlehre” (Doctrina sau Teoria Culorilor). A vorbi pe scurt despre opera
științifică lui Goethe și, în particular, despre cea mai voluminoasã, dar și cea mai
controversatã dintre lucrãrile de acest fel, Farbenlehre, nu este deloc ușor. El însuși o
aprecia la cel mai înalt nivel. La sugestia secretarului său, Johann Peter Eckermann,
că ar putea să-i pară rău că a dedicat atât timp teoriei culorilor, Goethe
răspunde:,,Nicidecum, deși i-am dedicat munca unei jumătăți din viața mea. Aș fi
scris poate încă o jumătate de duzină de tragedii, asta ar fi fost tot, și se vor găsi
după mine destui s-o facă.” Farbenlehre era privită de cele mai multe ori cu
condescendență drept scrierea eronată a unui amator în ale opticii, redactată la circa
un secol și jumătate după descoperirile realizate în acest domeniu de genialul fizician
Isaac Newton, pe care Goethe îl critica violent. De altfel citirea atentă a Teoriei
Culorilor relevă că Goethe avea cunoștințe amănunțite,unele foarte recente, în
domeniul opticii. Rămâi surprins că la 1810, anul de apariție a lucrãrii sale, el
cunoștea existența radiației infraroșii, descoperitã în 1800 de Herschel,știa că
fluorescența este excitată de radiația ultravioletă, iar emisia se găsește în domeniul
culorilor calde (galben-roșu).

Goethe trebuie să mai fi intrigat pe cititorii săi și prin alte câteva rânduri din
introducerea sa la Teoria Culorilor ,,Ochiul își datoreazã existența luminii... Lumina
își creează un organ dupã asemănarea sa... pentru ca lumina internă s-o întâmpine
pe cea din afară…”. Ne amintim de cuvintele unui vechi mistic, care se pot exprima
în versuri germane astfel:‘Wär nicht das Auge sonnenhaft Wie könnten wir das Licht
erblicken? Lebt nicht in uns des Gottes eigne Kraft,Wie könnt uns Göttliches
entzücken? De n-ar fi ochiul rupt din soare, Cum am putea zări lumina oare? De-am
fi lipsiți de divina tărie, Ne-am putea extazia de dumnezeire?” Aici Goethe nu trebuie
bănuit de tendințe mistice, căci face de fapt aluzia la vechea școală filosofică ionică,
care susține că numai identicul recunoaște identicul. Versurile de mai sus definesc
însă concepția lui Goethe despre noțiunea de culoare: ea este răspunsul luminii
interioare a ochiului la acțiunea lumii exterioare și nu o însușire a luminii exterioare.
Această concepție este ilustrată perfect de structura tablei de materii a lucrării. Cele
6 părți ale ei dau pe rând seama de ceea ce Goethe înțelegea prin culoare. Prima parte
tratează culorile fiziologice. În principal această parte este destinată să arate o
varietate foarte mare de experiențe, din care să rezulte că ochiul determină o mare
serie de senzații subiective, în contradicție cu realitatea obiectivã: o loviturã asupr
ochiului provoacã ,,stele verzi”; un obiect alb pare mai mare decât unul negru de
aceeași dimensiune; un obiect opac iluminat simultan din direcții diferite de lună și de
o lumânare dă două umbre colorate, prima galbenă, a doua albastră, care sunt negre
acolo unde ele se suprapun; dacă privim câtva timp o fereastrã luminată și închidem
ochii, îi vedem imaginea necoloratã complimentară, iar dacă deschidem ochii și
privim alternative o foaie albă și alta neagră, apar la margine culori complimentare
(verde și purpură). Goethe mai descrie tot felul de imagini remanente, vorbește de
efectele luminii orbitoare sau slabe și, într-o anexă, despre culorile patologice, de
unde rezultă că are cunoștințe corecte despre daltonismul de diferite tipuri.

Culorile formează deci un ansamblu de impresii subiective, care sunt create de

ochi chiar în absența unei excitații luminoase - visăm, de pildă, în culori -,dar acestea
nu au durabilitate.

Ulterior Goethe tratează culorile fizice, care sunt provocate de lumina albă în
condiții exterioare bine determinate, fără sau cu apariția de culori. Această parte
constituie aproape 40% din cele 920 de alineate ale lucrării. La trecerea prin medii cât
decât turburi, albul poate vira de la albul perfect la cele mai felurite culori. La
refracție prin dioptri-plani, prisme, lentile, suprafețe omogene albe sau colorate apar
deplasate, dar necolorate în același fel ca și suprafața privită direct. Pentru a vedea
lămurit succesiunea de culori, se recomandă ca suprafața care emite lumina să fie
trecută printr-o prismă și să aibă forma unei fâșii înguste, a unei fante. Acesta nu este
decât dispozitivul lui Newton pentru descompunerea luminii albe solare. Culoarea
albă a luminii zilei, din tot ansamblul spectrului solar sau dintr-o pereche potrivitã de
culori complementare, într-un sistem de măsurare corect, acest alb trebuie să fie
caracterizat prin același set de trei numere.Aceastã problemă spinoasã a fost rezolvatã
printr-un sistem de legi ale amestecării aditive a culorilor, imaginat în 1854, deci la
aproape o jumătate de secol după apariția Teoriei Culorilor, de către un outsider,
profesorul de liceu Hermann Graßmann.

În prezent sistemul internațional al colorimetriei tricromatice, bazat pe

trei culori fundamentale, a fost standardizat și dominã tehnica de specialitate. Nu se
mai vorbește de cercul culorilor al lui Goethe, ci de triunghiul culorilor, imaginat de
altfel și el de Goethe, cum vom arăta mai departe. În schimb, partea a VI-a a Teoriei
Culorilor, intitulată Acțiunea sensorial-morală a culorii nu putea să o scrie decât
Goethe. Atmosfera dominantă a acestei pãrți este caracterizată probabil cel mai bine
prin primul alineat:,,Oamenii resimt în general o mare bucurie de pe urma culorii.
Ochiul are nevoie de ea ca și de lumină. Aduceți-vă aminte de înviorarea pe care ați
simțit-o când, într-o zi mohorâtă, soarele a luminat o parte restrânsă a unui peisaj,
facând vizibile acolo culorile. Chiar și starea de spirit a însuși autorului, până acum
foarte sobrã și meticuloasă, devine aproape frivolă, când, vrând să demonstreze că,
pentru a resimți influența unei anumite culori, aceasta trebuie să domine tot spațiul
expus privirii sau trebuie să te afli într-o încăpere monocoloră.

Goethe împarte culorile în cele pozitive (galben, portocaliu, roșu-gălbui), care

dau o dispoziție activă, vioaie, dinamică, și cele negative (albastru, indigo și violet),
care imprimă o dispoziþie neliniștită, molatecă, nostalgică, potrivit lui Goethe,
galbenul este culoarea cea mai apropiată de lumină. El dă o impresie de căldurã și
comfort. În pictură îi revine partea luminată și de efect. Acțiunea încălzitoare poate fi
observată cel mai viu, dacă privim un peisaj, mai ales în zilele mohorâte de iarnã,
printr-o sticlă galbenă. Ochiul se bucură, inima se dilată, dispoziția se înseninează;
pare să adie spre noi o căldură reală. Galbenul este extrem de sensibil la murdărire
sau la o nuanțare negativă. De aceea nuanța verzuie a sulfului îi dă ceva neplăcut.
Dimpotrivă, albastrul duce cu sine ceva întunecat. Acțiunea sa asupra ochiului este
aproape inexprimabilă. Precum culoarea este o energie, dar situată de partea negativă,
și este, în stare maximă de puritate, oarecum cu nimic excitant, ceva contradictoriu
între excitare și liniște. Ca și albastrul înaltului cerului și al munților depărtați, o
suprafațã albastrã pare să se îndepărteze de noi. Așa cum urmărim cu plăcere un
obiect atrăgător care fuge de noi, așa privim cu plăcere și albastrul, nu fiindcă stăruie
asupra noastră, ci fiindcă ne trage după sine. Albastrul ne dă senzația de răceală și ne
amintește de umbră. O încăpere tapetată integral în albastru pare cumva mai mare,
dar de fapt goală și rece. Albastrul nu este neplăcut, dacă la el participă o oarecare
culoare pozitivă. Astfel verdele mării este o culoare plăcută. Roșul este o culoare tot
atât de unică ca și natura ei. El dă atât o impresie de seriozitatecât și de demnitate, cât
și de farmec și drăgălășenie. Prima o exercită în starea sa întunecată, densificată; a
doua în starea ei deschisă diluată. În felul acesta în roșu se poate îmbrăca deopotrivă
demnitatea vârstei înaintate cât și drăgălășenia tinereței.

Sticla purpurie ne arată un peisaj bine luminat într-o lumină înfricoșătoare. Acesta
ar trebui să fie coloritul pământului și cerului în ziua judecății de apoi. În culoarea
verde ochiul găsește o satisfacție reală. Ochiul și dispoziția se odihnesc în acest
amestec echilibrat de albastru și galben, ca într-o culoare simplă. Nu vrei și nici
nu poți merge mai încolo. De aceea se alege, de obicei, pentru case în care te găsești
mereu, un tapet verde. În text mai este vorba în același stil despre armonia culorilor,
despre combinații zise caracteristice, unde Goethe cade din nou în păcatul frivolități.
„Tineretul ține la roz și verde marin, bătrânetul la violet și oliv. Blonda tinde spre
violet și galben deschis, bruneta spre albastru și portocaliu, și cu toții pe bună
dreptate”. Observați că este vorba de culori complementare.

El mai discutã diferitele tehnici de picturã, dar accentuează că nici studiul

tehnicilor vechi, nici inventarea unora noi, ci numai spiritul este cel ce dă până la
urmă viață tehnicii.

Se poate bănui desigur că pânã la urmã, culoarea permite și o interpretare

mistică. Căci acea schemă (este vorba de cercul culorilor), prin care se poate
reprezenta multitudinea culorilor, sugerează relații primordiale care aparțin atât
intuiției umane, cât și naturii,astfel că ne putem folosi fără îndoială de ea ca de niște
aluzii, oarecum ca de un limbaj, când vrem să exprimăm relații primordiale ce nu se
impun prea puternic și prea variat simțurilor. Pentru ilustrare Goethe trimite mai
târziu la asocierea roșului și verdelui cu divinitățile malefice pământești și cerești.
Apoi referindu-se la posibilitatea îmbinării științei cu magia, el continuă
„Matematicianul apreciază valoarea și folosirea triunghiului; și misticii
onorează profundul triunghiului, căci cu ajutorul lui se pot schematiza multe lucruri,
printre altele și fenomenul culorilor, și anume ajungând prin dedublarea triunghiului
și împletirea perechii în vechiul și misteriosul hexagon”.

Spectrul solar al lui Newton este o structură lineară ordonată atât după
lungimile de undă ale radiațiilor monocromatice, cât și dupã cele 7 (numãr mistic!)
culori percepute de ochiul uman.

Dacă acceptăm, după Goethe, că amestecul a două culori se simbolizează

grafic printr-o linie dreaptã care leagă punctele ce reprezintă aceste culori, atunci
trebuie să ordonăm culorile spectrale pe o curbă închisă în interiorul căreia se vor
găsi punctele reprezentative ale tuturor culorilor reale. Goethe o alege pe cea mai
simplă și mai regulată dintre aceste curbe: cercul culorilor, dar acesta nu poate fi
închis, căci cele două capete ale spectrului nu au aceeași culoare. Goethe recurge
atunci la stratagema de a amesteca violetul extrem (I) cu roșul extrem (R), adică de a
le lega pe grafic printr-o dreaptă, pe care se găsește un grup de culori numite încă din
antichitate purpure. Acestea nu se regăsesc în spectrul prismatic sau în curcubeu, iar
folosirea lor în versimentație era un privilegiu imperial. Deci în aria îngustă dintre
secantă IR si arcul IR nu se va găsi nici un punct reprezentativ al vreunei culori reale.
Acestea din urmã se vor găsi între dreapta IR și cercul culorilor spectrale, pure,
saturate.Se observă că în această schemă găsim nenumărate perechi de culori
spectrale, una caldă (între roșu și galben), alta rece (între violet și albastru), diametral
opuse, care, amestecate în proporții egale, dau culoarea albă, al cărei punct
reprezentativ se găsește în centrul A al cercului culorilor prin care trece diametrul
care unește acele culori zise complementare. Pentru verdele, care ocupă o parte
importantă a cercului culorilor, culorile diametral opuse se găsesc în regiunea
purpurie. De aici Goethe trage concluzia justă că, dacă vrea să reproducă orice
culoare reală prin amestecul de culori fixe, este nevoie de 3 culori cât mai pure și
depărtate una de alta pe cerc. Este de asemenea evident că toate culorile spectrale se
pot grupa într-o infinitate de perechi complimentare și ansamblul lor ne va da
culoarea albă. De asemenea dacă ne deplasăm de-a lungul unei raze a cercului spre
centru, culoarea spectrală inițială va deveni din ce în ce mai alburie, mai spălăcită,
mai nesaturată ajungând pânã la alb. Ulterior Goethe se hotărăște să introducă în
cercul său triunghiul RVI. Pentru o culoare dată C din interiorul triunghiului RVI,
cele 3 distante r, v, i de la laturile triunghiului dau un set de 3 numere, considerate
pozitive, care determină numeric poziția acelui punct și deci cromaticitatea
corespunzătoare. În schimb culoarea C' din figura noastră, deși o culoare reală,
găsindu-se înlăuntrul cercului culorilor, nu poate fi reprodusă experimental prin
amestecul aditiv al culorilor fundamentale R, V și I, C' găsindu-se în afara
triunghiului RVI și coordonata sa i' fiind conside-rată negativă. Culoarea reprezentată
prin C' s-ar putea realiza numai amestecând cantități potrivite de roșu și verde
fundamental și scoțând apoi o cantitate potrivită de violet I din primul amestec, ceea
ce este o experiență fictivă. Aceasta era starea până la care evoluase problema
măsurării culorii la moartea luiGoethe. Goethe postulase că punctul reprezentativ al
culorii rezultate dintr-un amestec binar de culori se găsește pe dreapta ce unește
componentele. Dar în ce loc? Desigur în centrul de greutate, rolul greutății jucându-l
luminozitățile culorilor amestecate.

De la dimensiunea fizico –psihologică putem trece la una dintre puterile

universului chromatic, adică simbolistica culorilor. Încă din timpuri străvechi,
obiectele au primit din partea oamenilor asocieri cromatice, iar la rândul lor culorile
au primit asocieri ale universului uman. Momentele zilei, punctele cardinale, sau
zeitățile sunt unele dintre elementele care aveau câte o culoare bine asociată.

Astazi simbolistica culorilor poate fi abordată din mai multe perspective, iar
circumscrierea acesteia este necesară mai ales în contextul importanței tot mai mari a
audio-vizualului. Simbolistica culorilor și implicațiile profunde ale acestora pot fi
urmărite în domeniul credințelor și miturilor, în domeniul religios și artistic. Cele
șapte culori ale curcubeului (în care ochiul poate percepe peste 700 de nuanțe) au
drept corespondent cele șapte note muzicale, cele șapte ceruri, cele șapte planete, cele
șapte zile ale săptămânii, etc. Semnificația simbolică a culorilor conține elemente
universal-umane, dar și trăsături diferențiatoare, conotații de ordin cultural-religios.
Puterea de simbolizare a culorilor cuprinde o arie foarte largă, întrucât culorile pot fi
asociate, în diferite părți ale lumii, elementelor primordiale, dimensiunii spațio-
temporale.

Majoritatea indienilor din America de nord asociază fiecăruia dintre cele șase
sectoare cosmice o culoare sacră: apoape de sol se află albul (culoare prezentată sub
forma perlelor), care indică zorile; peste alb era așternut albastrul (culoare ce apare
sub forma peruzelei); pentru a reprezenta dimineața peste albastru era galbenul,
simbol al asfințitului, și deasupra se afla negrul, simbol al nopții.

Amerindienii, la rândul lor, realizează următoarele asociații: galben = nord,

albastru = vest, roșu = sud, alb = est, centrul lumii și zenitul = multicolor, iar negru
= pământul.
La populațiile maya, patru culori desemnează geniile celor patru puncte
cardinale care domină pământul și inspiră sentimentele omului. Astfel, albului îi
corespunde nordul, primul arbore, primul om, făgăduința și speranța, negrului îi
corespunde vestul, centrul ascuns și invizibil, noaptea, nenorocirea, roșului - estul,
mierea, pofta de averi și putere, iar galbenului - sudul, porumbul, glia care hrănește.

La populațiile alakaluf din Țara de Foc, omul deține locul central al unei sfere
ideale ale cărei patru axe sunt figurate prin patru culori simbolice, albastru pentru
cer și nord; verde pentru pământ și sud; roșul pentru soarele la răsărit și est; galben
pentru munții stâncoși, unde apune soarele, sălașul apusean al tunetului și morților.

Aztecii utilizează același cuvânt pentru toate nuanțele de verde și de albastru,

având un simbolism dublu: pe de-o parte, un simbolism solar; pe de altă parte, simbol
al fertilității. Culorile mai simbolizează timpul: negrul semnifică timpul propriu-zis și
albul - atemporalul, ansamblul lor rezonând în tot ceea ce însoțește timpul, alternanța
lumină-întuneric, forța și slăbiciunea, veghea și somnul, binele și răul. Aceste culori
contrarii (albul și negrul) simbolizează și dualismul intrinsec al ființei umane,
conflicte ale unor forțe care se manifestă la toate nivelele existenței, de la universul
cosmic la lumea intimă: negrul reprezintă forțele nocturne, negative, albul – forțele
diurne, pozitive. Simbolismul cosmic al culorilor este regăsit la zeitățile din multe
cosmogonii.

La egipteni, valoarea simbolică a culorilor se manifesta primordial în operele de

artă. Negrul este simbolul renașterii postume și al dăinuirii veșnice, culoarea zeilor
Anubis (călăuzitorul morților pe lumea cealaltă) și Min (ocrotitoarea genezei și a
secerișului). Verdele colorează uneori pe Osiris, fiind culoarea vieții vegetale, a
tinereții și a sănătății; pielea lui Amon, zeul aerului, are culoarea albastră; roșul este
culoarea blestemată a lui Seth și a tot ceea ce este vătămător, violența de temut,
răutatea perversă.

Simbolismul religios al culorilor este ușor de regăsit și în alte tradiții și credințe.

Conotațiile de ordin cultural-religios sunt ușor de regăsit cu precădere în pictura
heraldică, care folosește atributele simbolice ale culorilor și convenția cromatică a
artei medievale, precum și în erminii – manuale bizantine pentru uzul zugravilor care
precizau cromatica veșmintelor, decorului, părului sau bărbii personajelor Istoriei
Sacre. În tradiția creștină, culoarea corespunde principiului de conlucrare a luminii
create și a celei necreate. Unele considerații asupra divinității și luminii au ajuns
(evolutiv) până la a asimila (fără o regulă absolută) culoarea albă -Tatălui, culoarea
albastră- Fiului, culoarea- roșie (sau verde) Sfântului Duh. De aici au apărut și unele
interpretari de asimilare tehnică, cum ar fi: verdele să fie asimilat vieții și speranței,
albul credinței și castității, roșul dragostei și carității, negrul căinței și apropiatei
judecăți.

Însușirile anumitor culori în culturi și epoci diferite ne prezintă un șir de

legități ce ne ajută să percepem rolul fiecăreia în simbolistica propriu-zisă.

Roșu

Sub forma oxidului de fier, această culoare a însoțit în drumul său omenirea
încă din epocile preistorice și a fost întotdeauna folosită în arta rupestră a epocii
fierului. Omul de Neandertal presăra pe trupul celor îngropați acest colorant pentru a
le reda „culoarea caldă” a sângelui și a vieții. Înrudit cu focul el simbolizează atât
iubirea cât și lupta pe viață și pe moarte. Asupra temperamentelor introvertit-
melancolice are o acțiune iritantă și de respingere.

În simbolistica propriu-zisă are variate semnificații. În Egiptul antic, numai în

„coroana roșie” a deltei (Nilului Egiptului de Jos) avea o semnificație pozitivă, însă
în rest roșul era asociat cu șarpele-dușman Apepși, cu zeul-dușman Suteh, în
papirusuri aceste nume apar scrise cu cerneală roșie; animalele colorate în roșu (de
pildă câinii) erau detestate, întrucât această culoare era asociată întotdeauna cu actul
de violență. În arta precolumbiană roșul era rareori utilizat, de pildă pentru a
reprezenta sângele, soarele și focul, iar sub formă întreruptă, pentru a reprezenta
pielea. La mayași el reprezintă estul, iar la popoarele din regiunea superioară a
vechiului Mexic reprezintă sudul; la fel și la chinezi, unde în timpul dinastiei Chou
(1050-256 î. Hr.) roșul (ho) era culoarea sacră, dătătoare de viață, ea anticipând
steagurile roșii ale Chinei comuniste. Roșul era și culoarea împărăției zeilor fericirii.
Combinația roșu-verde, considerată în Europa dură și agresivă, în China simbolizează
longevitatea, de pildă în cazul ciorapilor verzi și fustelor roșii din veșmântul tinerelor
fete sau în cazul lămpilor roșii și a vinului verde de la hanuri. „Față roșie” erau numiți
bărbații epuizați de dragostea conjugală, a căror moarte timpurie se spune că era
iminentă.

În arta tradițională creștină, roșul era culoarea sângelui jertfei lui Hristos și al
martirilor, a iubirii arzătoare (de pildă în veșmântul lui Ioan, ucenicul favorit a lui
Iisus) și a flăcărilor de Rusalii ale Sfântului Duh. „Roșul cardinal” ar trebui să
semnifice că purtătorii acestei culori erau pregătiți pentru moartea prin jertfă pentru
biserică. Însă și femeile desfrânate erau înveșmântate în roșu, iar idolii popoarelor
păgâne erau deseori vopsiți și fardați în roșu. În Apocalipsa Sfântului Ioan desfrânata
cea mare, Babilonul, era „înveșmântată cu purpură și stacojiu” și călăre pe un
monstru cu șapte capete, „ o fiară de culoare stacojie plină de nume de hulă”.
Pornind de aici, roșul a devenit culoarea infernului și a diavolului, precum și a
animalelor ” presupus” subordonate acestui tărâm, cum ar fi vulpea și veverița.
Culoarea are o semnificație pozitivă ca expresie a iubirii biruitoare și in scenele
creației și ale învierii lui Hristos. La veșmintele de liturghie, roșul iese în evidență la
sărbătoarea mucenicilor, a Sfântului Duh și a Păresimilor. În simbolistica populară,
roșul este culoarea iubirii (asociată de pildă, florilor și îndeosebi trandafirilor), dar și
a vieții (astăzi roșu, „mâine mort”) și a furiei („a vedea roșu înaintea ochilor”).
Lumina roșie a felinarelor localurilor de noapte simbolizează petrecerile intime și
prostituția, iar ca semn de circulație are semnificația strictă de oprire și pericol pentru
viață. În alchimie roșul alcătuiește împreună cu albul, un sistem dual și simbolizează
principiul material sulf, adică ceea ce arde. Această polaritate ar trebui corelată cu
doctrina antică despre procreere, potrivit căreia noua viață apare acolo unde sângele
(sângele menstrual) se unește cu sperma albă, aceste două culori fiind în general
asociate simbolisticii creației.

În francmasonerie roșul este caracteristic sistemului gradelor înalte din „ritul

scoțian”, în opoziție cu gradele „albastre” (Ucenic, Companion și Maestru). În
psihologia abisală (potrivit lui E Aeppli,), de pildă în vise, roșul exprimă ceva legat
de funcția afectivă. „Acolo unde licărește roșul, sufletul este gata de acțiune, începe
cucerirea, încep suferințele, apare sacrificiul, dar apar și apăsările; este vorba, în
principal, de o relație sentimentală”.
Galben

În simbolistica antică chineză este culoarea loess-ului (pământ) și de aceea era

simbolul „Centrului”. Deseori culoarea aurului era numită „galben” iar zeii erau
înfățișați având pielea de culoare galbenă. Goethe, în teoria sa despre culori, numea
galbenul „o culoare veselă, vie și cu efect liniștitor; însă ea aluneca lesne intr-o
culoare neplăcută, prin cele mai ușoare combinații ea depreciindu-se, devenind urâtă
și bătând în gri”. În general este tolerată numai o nuanță ușoară de roșu, pentru a-l
„încălzi”. Galbenul strident este asociat, în simbolistica populară a culorilor, cu
invidia și gelozia („galben de invidie”); această interpretare se datorează corelării cu
„fierea galbenă”, care este atribuită, potrivit teoriei antice răspândite până în epoca
modernă, temperamentului coleric. Deseori galbenul este interpretat ca fiind culoarea
Soarelui. Prin natura sa duală este „culoare intuiției atât de ușor de derutat, a
suspiciunii, a presimțirii, în care se află totuși o forță solară de un gen aparte, care
pătrunde și iluminează” (Aeppli).

Galbenul auriu cu o ușoară nuanță roșcată este cel mai adesea atributul dragostei de
cunoaștere; galbenul pal este caracteristic agresivității pline de viclenie, astfel fiind
înfățișate veșmintele lui Iuda. În plus, în evul mediu evreii purtau veșminte galbene.
În concepția cosmogonică a triburilor maya, galbenul era asociat sudului. În
simbolistica alchimică a culorilor, galbenul (citrinitas) indică o treaptă a transformării
materiei în „piatra filosofală” care trece de la culoarea în negru la culoarea în roșu.

Verde

Sub aspect simbolic are, ca majoritatea culorilor, două valențe, cuprinse între
„verde ca mușchiul”, cu valoare pozitivă și „verde ca veninul”. În simbolistica
populară verdele înseamnă speranță, iar visele în care verdele joacă un rol sunt
interpretate pozitiv în China, și nu numai. Acolo unde verdele răsare, acolo este pur și
simplu natură, acolo este dezvoltarea naturală...trăirea primăverii. Când, de pildă,
diavolul apare ca «Cel verde», atunci el a rămas în veșmintele unui zeu antic al
vegetației. În schimb, există și un aspect negativ: ”Apariția excesivă a verdelui în vise
semnifică o revărsare a forțelor negative ale naturii (Aeppli). Simbolistica creștină
percepe această culoare ca fiind „la distanță egală de albastrul cerului și de roșul
iadului... o culoare de mijloc și intermediară, liniștitoare, înviorătoare, umană,
culoarea contemplației, a reculegerii și a așteptării Învierii” (Heinz-Mohr). Crucea lui
Iisus Hristos, ca simbol al speranței de mântuire, a fost adesea reprezentată ca fiind
de culoare verde, Sfântul Graal era verde ca smaraldul, iar tronul judecătoriei de Apoi
era din jasp verde (Apocalipsa Sf. Ioan, 4:3).
Culoarea verde a avut parte de o apreciere deosebită în cărțile Sfintei Hildegard
von Bingen (1098-1179) care a scris mereu despre „viriditas” (crudități, forța
germinativă). Despre smarald, datorită culorii sale, ea a făcut următoarea apreciere:
„el apare în zori de zi, la răsăritul soarelui. Verdele pământului și al ierbii este cel mai
proaspăt, căci aerul este încă răcoros, iar soarele este deja cald și plantele absorb cu
lăcomie verdele, așa cum mielul suge laptele. Arșița zilei abia ajunge pentru a coace
și a hrăni acest verde... De aceea smaraldul este un leac puternic împotriva tuturor
durerilor și bolilor omului, căci soarele îl zămislește, iar materia sa descinde din
verdele aerului”. - În limbaj popular, verdele poate însemna și „necopt”, de pildă
atunci când este vorba de un „puști mucos” sau de un tânăr adolescent. „Partea
verde” a corpului este partea inimii, deci cea a vieții care pulsează. ”Lumina verde”
înseamnă „cale liberă”.

Ca simbol cromatic politic verdele desemnează curentele alternative în doctrina

cărora viața trăită natural și renunțarea la supratehnicizare joacă un rol central. În
islam verdele este culoarea profeților.

În simbolistica chineză a culorilor verdele și albul formează o pereche

antagonică, în sensul unui sistem dual care corespunde antitezei polare roșu și alb din
simbolistica alchimică apuseană. Dragonul verde din alchimia chineză simbolizează
principiul primordial Yin, mercurul și apa, în timp ce tigrul alb simbolizează
principiul Yang, plumbul și focul. În alchimia europeană, dragonul verde sau leul
simbolizează un solvent acid, de pildă apa regală (Aqua regia), iar semnul său este un
triunghi „feminin” îndreptat cu vârful în jos legat de un R. Ca urmare a lipsei de
unitate care se manifestă în simbolistica imaginilor, în anumite surse dragonul verde
poate reprezenta, ca și în China, elementul mercur.

Albastru

Este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de
spiritualitate. Spre deosebire de roșu, el dă impresia de rece și îi predispune pe cei
mai mulți oameni la meditație. Specialiștii în psihologie abisală îl asociază cu
„relaxarea spirituală, cu un mod de viață liniștit, ușor și cumpănit”. Este culoarea
Cerului, asociată în Egiptul antic cu Zeul Cerului, Ammon. G Heinz-Mohr numește
albastrul culoarea cea mai adâncă și cea mai imaterială, transparența vidului care va
veni: în aer, în apă, în cristal și în diamante, iar Andrei Rubliov îl definește drept
culoarea ochilor mamei. De aceea albastrul este culoarea bolții cerești. Zeus și
Yahweh își așază picioarele pe azur”. Amuletele de culoare albastră au darul de a
anihila „privirile rele”. Mantia zeului scandinav Odhinn este albastră precum a
Fecioarei Maria, care, poetic, este considerată „Crinul albastru”. În mitologia vedică
Vișnu reîncarnat în Krișna era vopsit în albastru. Învățătorul Iisus este și el
reprezentat în veșminte albastre. „Albastrul, simbolul adevărului și al veșniciei lui
Dumnezeu (căci ceea ce este adevărat este veșnic) va rămâne întotdeauna simbolul
nemuririi omenești” (Portal).

China antică avea față de albastru o atitudine contradictorie. În arta tradițională

ființele cu chipul albastru erau demonii și strigoii sau zeul literaturii KK uihsing, care,
într-o zi s-a sinucis fiindcă i-a fost rănit orgoliul. Inițial nu a existat nici un cuvânt
chinezesc pentru albastru, „ch K ing” desemnând toate nuanțele cromatice de la gri
închis, bleu, până la verde, dar și drumul învățatului care se dedică studiului la lumina
lămpii. „Lan”, cuvântul actual care definește culoarea albastră înseamnă, de fapt
indigo, culoarea hainelor modeste de lucru. Florile, ochii, panglicile și dungile de
culoare albastră sunt considerate urâte și aducătoare de nenorociri, în timp ce în
Europa ”floarea albastră a romantismului” sugerează ideile spirituale înaripate. În
vechiul Mexic, în scrierile ilustrate, peruzeaua și apa erau redate în verde-albăstrui
deschis, însă în simbolistica punctelor cardinale, el nu există.
În simbolistica populară central-europeană albastrul este considerat culoarea
loialității, dar și a lucrurilor misterioase (basmul Lumina albastră), a mistificării și a
incertitudinii. În simbolistica politică albastrul era asociat liberalilor (respectiv
național-liberalilor). „Zidăria albastră”, sistemul tradițional al francmasoneriei, este
ierarhia fundamentală a „celor trei grade”. În arta preistorică, precum și în cea a
popoarelor care nu cunoșteau scrisul, albastrul era rar folosit, întrucât erau greu de
găsit materiile prime pentru obținerea lui.

Violet

Culoarea violetelor, obținută prin combinarea albastrului cu roșul; ea

simbolizează tradițional spiritualitatea asociată cu sângele jertfei. În limbajul liturgic
uzual ea este asociată cu penitența, cu pocăința și cu reculegerea. Cele două culori de
bază din care este alcătuită , în proporții egale, simbolizează uniunea dintre
înțelepciune și iubire; în vechile imagini ce redau patimile Mântuitorului, acesta
poartă o mantie violetă. Violetul este totodată culoarea folosită în biserică în perioada
de reculegere din Postul Mare.

O altă nuanță, dar cu tentă mai spre roșu, este purpuriul mantiilor împăraților
antici și veșmintele de gală a celor bogați, obținut din secreția corpului a două specii
de melci marini și extrem de costisitor, de aceea stofele purpurii erau un prețios
simbol al stării sociale. În antichitate și în evul mediu seva lichenului colorat
(Roccela tinctoria sau Orcina turnesol) era extrasă pentru a obține un „înlocuitor de
purpură”, el fiind cules în primul rând de pe țărmurile Insulelor Canare (Insulele
Fericiților).

Alb

Poate fi înțeles, fie ca „nici o culoare”, fie ca uniunea deplină a tuturor

culorilor spectrului luminii, ca simbol al inocenței neinfluențate și netulburate a
Paradisului primordial sau ca scop final al omului purificat în care este restabilită
această stare. Veșmintele albe sau necolorate în general sunt, în numeroase culturi,
veșmintele preoților. Ele simbolizând puritatea și adevărul. Creștinii nou-botezați
purtau veșminte albe și tot așa sunt reprezentate sufletele celor dezvinovățiți după
Judecata de Apoi. Transfigurare, măreție și cale cerească, acestea sunt valorile
simbolistice ale veșmintelor albe ale Papei; Pythagoras însuși le-a recomandat celor
ce căutau imnuri sacre, să poarte veșminte albe.

Animalele sacrificate de coloare albă erau destinate locuitorilor cerului, așa

cum cele negre erau destinate lumii subpământene. Sfântul Duh este reprezentat ca un
porumbel alb. Culoarea albă însă, din punct de vedere simbolistic, are și conotații
negative, în primul rând din cauza ”îngălbenirii prin moarte”. În vise „calul alb este
deseori asociat cu sentimentul de presimțire a morții, «Călărețul pe calul bălan»
apare acolo unde se poate produce fatalul” (Aeppli).

Fantomele sunt considerate în multe culturi niște siluete albe, oarecum ca niște
umbre. În simbolistica tradițională a Chinei, albul este culoarea bătrâneții, a toamnei,
a vestului și a nenorocirii, însă și a virginității și a purității („lotusul alb” este numele
unei societăți secrete care era adepta moravurilor pure). În general în China, albul
este considerat culoarea de doliu, cu toate că este vorba de fapt de „nonculoarea”
veșmintelor de doliu necolorate. În alchimie decolorarea sau albirea (albedo) aste
semnul că după înnegrire (nigredo) materia primară se află pe drumul spre piatra
filosofală.

Bibliografie
1. Abrudan, Elena, Exigențele jurnalismului cultural, revista Tribuna

2. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. 1-3, Editura

Artemis, București, 1994

3. Mureșan, Pavel, Culoarea în viața noastră, Editura Ceres, București, 1987

4. Biederman, Hans, Dicționar de simboluri, Editura Knaur, Munchen, 1998 2.

5. TEORIA CULORILOR A LUI GOETHE. PARTEA DIDACTICA (1810) Radu

Grigorovici

6. Ailincăi Cornel, Introducere în gramatica limbajului vizual, Editura Polirom, București,

2010

7. Albu C. Chimia culorilor, Editura științifică, București, 1962

8. Demetrescu Camilian, Culoarea, suflet și retină, Editura Meridiane, București, 1966

9. Constantin Paul, Culoarea, artă, ambient, Editura Meridiane, București, 1975