Bibliografie

Toți îl cunoaștem pe Salvador Dali. Personalitatea excentrică, narcisismul său

inegalabil și stilul monden care îl caracterizează sunt elementele care au contribuit
la transformarea unui mare artist — dotat cu o imaginație vizionară specială și cu o
inteligență creatoare deosebită – într-un mit care și astăzi suscită interes și
curiozitate.
Dali se expune criticii și judecății publicului. Prin deschiderea sa, „geniul
absolut” al artei ne dă impresia că îi putem înțelege opera și că putem pătrunde cu
ușurință în gândurile sale.
Salvador Dalí, numele la naștere, Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí
Domenech, (n. 11 mai 1904, Figueras , Spania - d. 23 ianuarie 1989, Figueras) a fost
un pictor spaniol, originar din provincia Catalonia reprezentant de seamă al
curentului suprarealist  în artă. Grație aparițiilor excentrice și megalomaniei sale,
Salvador Dalí a devenit o vedetă mondială, care a reușit să folosească forța mass-media
pentru a-și spori averea și gloria.
Copilăria, familia și viața lui Salvador Dalí
Salvador Dalí și-a început viața pe 11 mai 1904, fiind al doilea fiu al lui Salvador Dalí
Cusi și al soției sale, Felipa Domenech Ferres. Din nefericire, nu și-a cunoscut niciodată
fratele mai mare ce purta același nume ca și el și care a murit cu numai nouă luni
înainte de nașterea marelui artist. Însă, patru ani mai târziu, a venit pe lume singura lui
soră, Ana Maria.
Familia lui Dalí locuia în orașul catalan, Figueres, din Spania, însă verile și le petrecea în
sătucul
De de pe cel
fapt, malul mării,
pe care îl Cadaques.
numim „Dali’“ și pe care îl recunoaștem datorită extravaganței
și nebuniei sale este un artist complex, la care încă mai avem lucruri de descoperit,
mai ales cu privire la opera sa, de o mare valoare istorică și artistică, ce reprezintă o
veritabilă moștenire culturală și spirituală.
Expertul și cunoscătorul prin excelență al operei lui Salvador Dali este Robert
Descharnes, prieten apropiat al pictoru-lui în ultimii 30 de ani ai vieții sale. Au mai
existat și alți artiști care i-au interpretat operele, cum ar fi Ignacio Gomez de Liano,
Gerard Xuriguera și Gilles Neret. Ne aflăm în fața unui personaj fascinant, cunoscut prin
imaginea pe care a vrut să o construiască în jurul său, și nu prin faptul de a fi studiat într-
un mediu critic și filologic.
Pentru a putea înțelege acest geniu, trebuie să ne concentrăm mai întâi asupra vieții
sale. Povestea începe în Spania, în Catalonia, mai exact în Figueras, provincia Girona (în
apropierea graniței cu Franța), când, la 11 mai 1904, se naște Salvador Felipe Jacinto Dali,
fiul notarului Salvador Dali y Cuzi și al Felipei Domenech.
Bogata și mândra Catalonie are un impact considerabil asupra formării culturale a
lui Dali. Toată viața a simțit nevoia să se întoarcă pe acele meleaguri care pentru el erau
Figueras, câmpia din Ampurdan și
coasta care se întinde de la Capul
Creuse până la Estartit, în centrul
căreia se află micul promontoriu
Cadaques, cu rocile sale
antropomorfe și aerul
mediteranean, îl inspiră pe Dali în
creațiile sale iconografice.
Portul Lligat și Gala erau refugiul
său. Chiar și pentru Juan Miro
(1893- 1983), un alt mare artist
catalan pe care l-a întâlnit Dali,
punctele de referință erau satul
Montroig, din apropierea
Barcelonei, și peisajele
mediteraneene ale Cataloniei, care
par a fi locuri primitive, mitice,
atemporale.
 Tatăl lui Dalí era notar, poziție ce se bucura de putere politică și socială. În copilărie,
Salvador Dalí se temea de tatăl său care era cunoscut pentru temperamentul său
compulsiv, motiv pentru care se refugia în brațele alintătoare ale mamei și ale câtorva
servitori din casă ce obișnuiau să-l răsfețe.
La vârsta de patru ani, tânărul Dalí și-a început educația la școala publică din
Figueres. Însă nu-i plăcea deloc școala, așa că-și petrecea cea mai mare parte a timpului
visând cu ochii deschiși în loc să învețe. Supărat din cauza faptului că nu progresa deloc,
tatăl său l-a transferat la o școală privată unde toate cursurile se predau în limba franceză.
Deși Dalí vorbea catalană acasă și învăța la școală limba spaniolă, franceza a fost limba în
care s-a exprimat ca artist. Însă, în continuare nu-i plăcea să meargă la școală deoarece ura
sentimentul de a fi închis într-o clasă, motiv pentru care tot anul școlar visa la vacanța de
vară pe care o petrecea împreună cu familia pe malul mării. Iubea libertatea verilor din
copilărie când putea picta în voie și desena orice, de la portrete de familie, până la
peisajele coastei. Tot la reședința de vară, în Cadaques, a început să studieze pictura
împreună cu un prieten de familie, Ramon Pichot, un artist ce a pictat cel mai mult în
stilul impresioniștilor, dar care experimenta și ceva din stilul avangardei catalane.
Pichot, care locuia în Paris și era prieten cu alți artiști precum Pablo Picasso, a fost
primul mentor al lui Dalí în toată perioada adolescenței sale. Tot el a fost și cel care a
reușit să-l convingă pe încăpățânatul lui tată să-i permită să dea examen la Academia de
Arte San Fernardo din Madrid.
 Dali se mândrea că era catalan și că avea toate caracteristicile tipice ale
locuitorilor zonei: mândrie, simț al banului și acel sens concret și pragmatic al
vieții care te îndeamnă să te bazezi numai pe lucrurile care se supun celor
cinci simțuri principale.
Dali era atras de lumea sensibilă și, încă de mic copil, imaginația sa era
stimulată de realitatea înconjurătoare. In primele tentative de a picta a fost
inspirat de peisajele natale și, uneori, de familie și de cunoscuți.La șase ani, în
1910, realizează prima sa pictură. Iși petrece întreaga copilărie și adolescență la
Figueras, iar ca școlar nu strălucește.
Tânărul Salvador este cuprins de o curiozitate continuă față de pictură, ca
un devorator al experiențelor artistice, ale cărui „mandibule spirituale sunt în
continuă mișcare”, așa cum el însuși declară, comparându-și propria „apetență
pentru cunoaștere” cu cea a renascentiștilor.
 În 1922 Dalí este admis la Academie. A început din prima clipă să iubească
libertatea de exprimare pe care o simțea în Madrid și a început să aibă relații strânse
de prietenie cu câțiva dintre studenți, printre care Federico Garcia Lorca sau Luis
Bunuel (doi artiști cu care va colabora mai târziu).
Dalí a experimentat mai multe stiluri de pictură avangardistă, în primul rând
cubismul, futurismul și purismul, despre care a aflat prin intermediul unor
reproduceri apărute în reviste de artă. Astfel a început să-și expună lucrările în
galerii de artă din Barcelona și Madrid și chiar a avut două expoziții personale. Deși
avea mare succes în lumea artei spaniole, Dalí nu simțea nici o provocare din partea
profesorilor săi de la Academia de artă. Tendința sa de a contesta autoritatea
Academiei și de a-i încuraja pe semenii săi să facă același lucru, a dus la acțiuni
disciplinare și, în cele din urmă, la exmatricularea sa în 1926. După exmatriculare,
Dalí s-a întors la Figueres și s-a dedicat în totalitate pictatului. A continuat să
expună alături de avangarda catalană, dar lucrările sale au afișat o imagine tot mai
deranjantă de mutilare și degradare.
 Pictorul Ramon Pichot, care provenea dintr-o familie vecină, ai cărei membri
erau artiști și muzicieni, îl ajută să ia hotărârea decisivă de a deveni artist. Datorită
intervenției lui Pichot, austerul notar Dali acceptă dorința fiului său.Juan Nunez
din cadrul Școlii municipale de Gravură și, mai târziu, la Academia din Madrid,
datorită personalității independente și a spiritului său rebel.
Odată cu caracterul își formează și stilul personal, inspirându-se în această
fază din pictura impresionistă: Pissarro, Renoir, dar mai ales Monet, pe care îi
consideră adevărate genii ale impresionismului.
Temele sale preferate erau natura moartă și peisajele, promontoriul din
Figueras și marea din Cadaques, unde își petrecea verile împreună cu
familia.Interventia familiei Pichot i-a deschis drumul lui Dali către Academia de
Arte Frumoase din Madrid. Dali se înscrie aici în 1921, trecând cu brio de examenele
de pictură, sculptură și grafică. In același an, la 6 februarie, își pierde
mama.Atmosfera culturală din Madrid a fost un stimulent esențial pentru perioada
de formare a tânărului pictor catalan, dar și pentru personalitatea sa independentă.
Locuia, ca și ceilalți cursanți de familie bună, în Căminul Studenților.
Ieșea în evidență prin aspectul exterior, prin atitudinea sa de „dandy“, prin
curiozitatea și aviditatea față de experiențele prin care trecea. Aici își face prieteni și
aderă la grupul Avangardia, din Madrid, din care făceau parte Pepin Bello, Pedro
Garfias, Eugenio Montes, Rafael Barradas, Federico Garcia Lorca și Luis Bunuel. Din
cauza firii sale rebele, Dali este exmatriculat de două ori din academie (definitiv, în
1926) și petrece două săptămâni în închisoarea din Girona. In ciuda faptului că
familia sa nu este de acord, Dali nu renunță la pictură, urmându-și destinul de
„geniu” artistic.
 Chiar și comunitatea de artă catalană a devenit din ce în ce mai îngrozită de
reprezentările sale grafice și, prin urmare, galeriile din Madrid și Barcelona au
început să excludă lucrările semnate Dalí de la expoziții.

Dalí și Suprarealiștii
În 1922, Dalí alături de prietenul său, Luis Bunuel, a creat un film scurt de avangardă
intitulat „Un câine andaluz”, ce era compus dintr-o serie de scene scurte de violență
inexplicabilă și cadavre putrede. Filmul s-a răspândit cu repeziciune, lucru ce le-a
adus celor doi o mare faimă, iar pe Dalí l-a dus la Paris. În particular, mișcarea
suprarealistă i-a observat cu atenție pe Dalí și Bunuel și le-a spus bun venit în cercul
ei artistic. Ca membru al acestei mișcări, Dalí era înconjurat de artiști ce acceptaseră
comportamentul lui neobișnuit și sărbătoreau imaginea sa bizară asupra artei. În
afară de faptul că a cunoscut artiști precum Rene Magritte sau Hans Arp, Dalí a făcut
cunoștință și cu Gala, soția scriitorului suprarealist, Paul Eluard. Deși ea era cu nouă
ani mai mare ca el și, mai mult decât atât, era căsătorită, Dalí și Gala au devenit
imediat de nedespărțit și s-au mutat împreună în Paris, în toamna anului 1929. Cinci
ani mai târziu, cei doi s-au căsătorit în cadrul unei ceremonii civile.
„METODA PARANOICO – CRITICA”  SI
 DELIRUL MEGALOMANIEI

Dali vede in miscarea suprarealista

posibilitatea manifestarii imaginatiei
sale exuberante, imbinata cu o tehnica
desavarsita a desenului si culorii. In
replica la  „automatismul psihic” al lui
Breton, Dali recurge la propriul stil,
intitulat  „metoda paranoico-critica”,
despre care Dali spune ca este  „o
metoda spontana a cunoasterii
irationale, ce consta in interpretarea
critica a reveriilor delirante”. In acest
fel, picturile sale apar din agitata
tulburare a inconstientului (paranoia)
si reuseste a capata forma numai
datorita rationalizarii delirului
(momentul critic).
Au rezultat astfel imagini de o
fantezie extravaganta,
tulburatoare pana la stupefactie.
Tehnica lui Dali este inspirata
din Renastere, de la care preia
insa numai precizia desenului si
cromatica, dar nu si masura
echilibrului formal. Picturile sale
amintesc de empfaza si
exuberanta barocului spaniol, in
care prevaleaza efectele
iluzioniste si complexitatea
tematica. Elementele desenului
sau  – oameni,animale, obiecte
si peisaje – se amesteca intr-o
combinatie irationala a
raporturilor si o dispersie a
realitatii.
PRIMA EXPOZIȚIE, LA BARCELONA
Dali abordează câteva curente artistice din acea vreme: impresionism, pointilism, futurism, cubism,
fovism, reușind să obțină de fiecare dată rezultate deosebite. Artistul era însă interesat de clasicism.
Ii plăceau operele lui Rafael și ale lui Ingres, pictorul din secolul al XIX-lea, datorită tușelor compacte și a
culorilor reci care conturează o compoziție clară, curată, cu subiecte extrase din realitatea cotidiană, transformate
apoi cu ajutorul imaginației. Aceste trăsături prefigurează estetica curentului suprarealist.
In perioada 14-27 noiembrie 1925, faimoasa galerie Dalmau din Barcelona găzduiește prima expoziție
adevărată a lui Dali. Dintre cele 20 de opere expuse, ies în evidență tabloul Portretul tatălui meu, adevărat portret
psihologic al bărbatului sever, practic și rațional;
„Tânără șezând” și „Figură la fereastră”, ambele lucrări având-o ca model pe sora sa, Ana Maria, de care Dali
amintește mereu în delirul său erotic. Se mai remarcă Venus și marinarul, tablou caracterizat de formele solide și
geometrice inspirate de Picasso, ca și Portretul lui Luis Bunuel, în care prietenul său regizor adoptă o atitudine
formală, demnă de statutul său de intelectual.
In urma acestei expoziții, Dali intră în atenția ziarelor și a criticilor. 1925 a fost un an important pentru artist.
Colaborează cu tinerii protagoniști ai Avangardei spaniole și participă la o conferință la care este invitat Louis
Aragon, poet francez suprarealist.
S-a discutat în cadrul acestei conferințe despre importanța fundamentală a visului, a fanteziei și a
imaginației creatoare în artă și literatură. Aceste subiecte erau abordate de scriitorii spanioli: Gongora, Calderon și
Cervantes, dar și de Andre Breton și suprarealiștii francezi.
Conferința s-a desfășurat într-o atmosferă intelectuală depășită și provincială și s-a sfârșit pe un ton jovial,
însă conceptele expuse erau fundamentale pentru tânărul Dali și pentru cercetările sale artistice.
Un alt element important în formarea intelectuală și artistică a lui Dali a fost prietenia cu regizorul Luis Bunuel
(1900-1983), cu care s-a asociat într-un proiect cinematografic în 1929 și 1930, și cu Federico Garcia Lorca (1898-
1936), unul dintre cei mai mari poeți spanioli, împușcat în Granada, în 1936, de susținătorii lui Franco.
In aprilie 1926, Lorca publică în „Revista Occidentului” o poezie dedicată lui Dali, numită „Odă lui Salvador Dali”,
în care dezvăluie, prin lirică și fantezie, relația dintre cei doi, care se transformă apoi într-o legătură amoroasă.
Salvador Dali va dezminți mereu legătura homosexuala, declarând că este victima unei tentative de sodomizare
din partea amicului care suspină după el. Respectul și afecțiunea lui Dali pentru poetul andaluz sunt însă sincere.
In cea de-a doua operă autobiografică, „Jurnalul unui geniu“, artistul vorbește pe larg despre moartea lui Lorca, pe
care îl numește „poetul morții ticăloase” și „cel mai bun prieten al adolescenței mele agitate”.
Dupa succesul triumfal al picturilor sale de la
expozitiile organizate la New York, din perioada
1939-1948, Dali se complace intr-o mandrie
provocatoare si picteaza tablouri in care apare
obsesiv un univers al erotismului, sadismului si
putrefactiei.
Dali a alimentat continuu faima sa de artist
excentric, original pana la limita delirului, sfarsind
prin a deveni prizonierul personajului sau, personaj
orgolios si imprevizibil.
In 1983, Dali picteaza ultimul sau tablou, „Coada de
randunica”.
 Gala s-a născut în Rusia, purtând numele Elena Dmitrievna Diakona și imediat după ce
l-a cunoscut pe Dalí a devenit muza și managerul lui. Gala a fost cea care l-a încurajat și, de
multe ori, l-a îndrumat să urmărească să ajungă faimos și bogat.
Deși Salvador Dalí era membru al mișcării Suprarealiste, se poate spune că apartenența
sa a fost mai mult rezultatul unor interese împărtășite decât orice unitate autentică cu
grupul. Asemenea suprarealiștilor, Dalí a găsit inspirație artistică în studiile psihanalitice
ale lui Sigmund Freud, însă nu a îmbrățișat niciodată ideile politice și sociale ale mișcării
comuniste, preferând să fie apolitic. Multe dintre publicațiile lui Freud au început să apară
în traduceri în spaniolă în anii 1920, iar Dalí le-a citit cu mare avânt. A început să devină
obsedat de psihanaliză și paranoia și a căutat modalități de a include aceste concepte în arta
sa, conducând la dezvoltarea „metodei critice paranoice” și la introducerea de obiecte
suprarealiste în operele sale.
Însă, relația lui Dalí cu membrii mișcării Suprarealiste, în special cu liderul și
fondatorul grupului, Andre Breton, a început să devină foarte încordată în timpul anilor ’30.
Comportamentul său auto promotor și lipsa de dorință de a-și conforma propriile activități
și atitudini cu agenda suprarealistă, au făcut ca Dalí să fie un membru din ce în ce mai
perturbator în mijlocul grupului. Deși a continuat să participe la expoziții suprarealiste și a
atras multă atenție asupra mișcării, Breton a devenit mai critic în mod clar față de
celebritatea și comercialismul în creștere al lui Dalí, atribuindu-i porecla „Avida Dollars”.
Până în 1939 ruptura a fost evidentă, iar Dalí a părăsit mișcarea Suprarealistă. Acesta a fost
finalul apartenenței la un grup artistic, restul vieții sale, Dalí rămânând un artist
independent ce va lucra în propriul stil și va explora propriile căi introspective și paranoice.
Viața lui Salvador Dalí în America
Anii ’40 au adus multe schimbări în viața și arta lui Salvador Dalí. Războiul civil ce a
devastat Spania la finalul anilor ’30 se terminase, însă se arăta un nou război la
orizont. Pe măsură ce naziștii se pregăteau să invadeze Franța, Dalí și Gala s-au
refugiat în America, într-un exil auto impus, așa cum au făcut mulți alți artiști în
timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Dalí era deja foarte cunoscut de către publicul din America și foarte popular printre
colecționarii de artă. Pe parcursul deceniului, lucrările lui Dalí au fost expuse în
galerii importante din New York și în expoziții majore la Muzeul de Artă Modernă
din New York și Muzeul de Artă din Philadelphia. Și-a împrumutat talentul și altor
medii, colaborând cu Alfred Hitchcock și Walt Disney la proiecte de film și
animație.
Căderea bombelor atomice pe Hiroshima și Nagasaki în 1945 a marcat sfârșitul celui de-al
Doilea Război Mondial și începutul unei noi perioade de explorare artistică pentru Dalí. A
devenit fascinat de puterea atomului și de progresele științei moderne, în special fizica, și
a căutat modalități de a încorpora aceste elemente în arta sa. În același timp, stilul artistic
al lui Dalí a devenit și mai concentrat și mai deliberat în împrumuturile sale din stilul
clasic al Renașterii italiene.
La vârsta de 37 de ani, în în 1941, Salvador Dalí a terminat de scris propria autobiografie,
„Viața secretă a lui Salvador Dalí”. Cartea, publicată în anul următor, dezvăluia o serie de
fapte adevărate, dar și fictive, din viața artistului.
La vremea respectivă, Salvador Dalí era deja o celebritate internațională, un statut de
care se bucura atât în viața sa de artist, cât și atunci când își etala imaginea publică
excentrică.
Dalí a experimentat mai multe stiluri de pictură avangardistă, în primul rând
cubismul, futurismul și purismul, despre care a aflat prin intermediul unor
reproduceri apărute în reviste de artă. Astfel a început să-și expună lucrările în
galerii de artă din Barcelona și Madrid și chiar a avut două expoziții personale.
Încă de copil, manifestă un viu interes pentru pictură, primele încercări le face pe cutii
de carton pentru pălării, primite de la mătușa sa, croitoreasă de lux. Familia locuiește
la Figueras, într-o vară, părinții îl trimit la Moula de la Torre, la unul dintre prietenii
lor, Ramon Pichot, pictor impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi
sugerează să-și continue studiile în Madrid. În 1918, va avea prima expoziție a operelor
sale în teatrul local din  Figueras.
În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde -
decepționat de sistemul de predare - incită studenții la manifestări de protest și este
exclus din școală. Începe să poarte favoriți, pantaloni scurți, pardesiu lung, pălărie de
pâslă și să fumeze pipă.
Este interesat de futuristii italieni, apoi de "Școala de Metafizică" a lui Giorgio De
Chirico, care îi va influența considerabil evoluția artistică, mai cu seamă că lecturile
pasionate din Freud treziseră vocația pentru manifestările inconștientului în artă.
În anul 1926 se duce la Paris, unde vine în contact cu ambianța intelectuală a
capitalei Frantei, în acel timp în plină efervescență suprarealista, și face cunoștință
cu Andre Breton, Pablo Picasso,Joan Miro și Paul Eluard. În acest cerc suprarealist se
împrietenește mai ales cu scriitorul francez Rene Crevel, care îi va dedica pictorului o
broșură intitulată "Dalí sau antiobscurantismul" (1931).
"Metoda paranoico-critică”

Dalí este entuziasmat de mișcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării

imaginației sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului și culorii. Din
cauza comportamentului său, în 1934 este exclus din grupul artiștilor suprarealiști, ceea
ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta "formele suprareale".
Ca alternativă la "automatismul psihic" preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la
propriul său stil ca "metodă paranoico-critică", pe care o definește drept "o metodă
spontană a cunoașterii iraționale care constă în interpretarea critică a reveriilor
delirante". Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din
agitația tulbure a inconștientului (paranoia) și reușesc a căpăta formă numai datorită
raționalizării delirului (momentul critic).
Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacție.
Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renastere, din care preia doar exactitatea
desenului și cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale
prevalează efecte iluzioniste și o complexitate tematică care amintesc emfaza și
exuberanța barocului iberic. Dalí recurge la spații largi în care include o mare cantitate
de elemente - oameni, animale obiecte - într-o combinație irațională a raporturilor și
deformare a realității.
Pasiunea pentru Gala
În 1929 o întâlnește pe  Gala Diaconov. soția poetului Paul Eluard, pentru care face o
pasiune ce nu se va stinge tot restul vieții lui. Reușește să o despartă de Éluard, Gala
devenindu-i nu numai soție, dar și muză inspiratoare, reprezentând-o în multe din
picturile sale. Grație Galei, Dalí va cunoaște în cele din urmă dragostea trupească,
care îi fusese până atunci cu desăvârșire străină, salvându-l de nebunie, după cum a
mărturisit ulterior artistul (dar unii biografi se îndoiesc de această afirmație).
Delirul megalomaniei
Între 1939 și 1948 trăiește la New York, unde expozițiile sale obțin un succes triumfal.
Artistul se complace într-o mândrie provocatoare și creează teme în care apare,
obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei și putrefacției. Se
plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoțel, pe care îl folosește pentru a atrage
atenția asupra sa - gândul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de
insuportabil ca sărăcia și smerenia.
Când acordă interviuri, vorbește despre sine la persoana a treia, folosind
formularea "divinul Dalí" sau pur și simplu "divinul". Explică în mod savant cum
mănâncă în fiecare dimineață jambon cu dulceață de trandafiri, cum înoată în fiecare
zi douăzeci de minute, face o siestă de șapte minute, dar mărturisește că frica de
moarte nu îl părăsește niciodată. Susține că această spaimă este, împreună cu libido-
ul, motorul creației lui.
Până în ultima perioadă a vieții lui, Dalí a continuat să alimenteze până la extrem
faima sa de artist excentric, original până la limita delirului, devenit cu timpul
prizonierul propriului său personagiu, orgolios și imprevizibil. În  1975 primește un
titlu nobiliar, devine "marchiz de Pubol", deoarece în acel timp locuia în castelul
Pubol, pe care i-l oferise Galei.
Gala moare în 1982, în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, Coada de rândunică.
După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viața publică. Părăsește
castelul și se adăpostește în turnul "Galatea" din al său "Teatro-Museo", unde va muri
în ziua de 23 ianuarie 1989, la Figueras , localitatea în care s-a născut.
Ultimii ani din viața lui Salvador Dalí
În ultima decadă a vieții sale, Dalí a început să picteze din ce în ce mai puțin. A
rămas un artist internațional, majoritatea lucrărilor sale apărând în expoziții de
renume din lumea întreagă, în orașe precum Tokyo, Londra, Paris, Ferrara sau
Moscova. Înainte de moartea sa, ce a venit pe 23 ianuarie 1989, Dalí a fost
martorul inaugurării a două muzee dedicate expunerii artei sale, The Salvador
Dalí Museum din Cleveland, Ohio și propriul Teatru-Muzeu în orașul natal
Figueres, unde a fost și înmormântat.
Concluzii