Ma numesc Gosea Alberto si in minutele urmatoare imi voi prezenta lucrarea

de licenta cu titlul Concertul instrumental clasic in creatia lui Wolfgang Amadeus

Mozart. Aceasta contine o introducere, 6 capitole denumite astfel. Capitolul 1:
clasicismul muzical, Capitolul 2: Wolfgang Amadeus Mozart, Capitolele 3,4 si 5
contin analiza concertelor 3, 4 si 5 pentru vioara de Mozart si un al 6-lea capitol in
care se regasesc concluziile. Ca profesor indrumator l-am avut pe Lect.Univ.dr.Sopov
Pavel.

Lucrarea are ca scop analizarea concertelor instrumentale, în special cele de

vioară, ale compozitorului Wolfgang Amadeus Mozart. Aspecte precum forma și
arhitectura concertului clasic în creația compozitorului sunt menționate, precum și
compozitorii ce i-au oferit lui Mozart viziunea, inspirația, dar și tehnica și cunoștințele
necesare pentru a domina perioada clasică din punct de vedere creativ.

Perioada clasicismului caracterizează arta dintre Baroc și Romantism, o

perioadă de existență distinctă din punct de vedere artistic ce se desfășoară între
moartea lui J.S. Bach în 1750 și a lui Ludwig van Beethoven în 1827. Acest termen se
referă exclusiv la arta și stilul caracteristic perioadei dintre Baroc și Romantism. Multi
dintre compozitorii din baorc au pus bazele sau au inspirat muzicienii din clasicism.
Johann Christian Bach (1735-1782), denumit si „londonezul” este cel care se va
integra in educarea lui Mozart prin cele 39 de simfonii, 37 de concerte pentru clavecin
și orchestră, 31 de simfonii și 13 uverturi si isi dobandeste în copilărie tehnica de
compoziție copiindu-i mai multe partituri ce i-au fost atribuite din greșeală mai tarziu.
Acest Bach impune cea mai clară structură a concertului clasic pentru pian, tiparul-
model.

Compozitorul italian, Giovanni Battista Sammartini (1698-1755), cunoscut și

pentru abilitățile sale de violonist, organist, maestru de cor și profesor a compus în
număr de aproximtiv 2800 de lucrări orchestrale și instrumentale ce cuprind concerte
de vioară, simfonii, cvartete, triouri, duete pentru flaut, sonate pentru pian și altele,
obținând o reputație impozantă printre compozitorii acelei epoci. Fost profesor al lui
Gluck, s-a bucurat de admirația lui Haydn și Mozart asupra cărora a produs o
influență majoră si este unul dintre cei mai roditori și apropiați muzicieni de noul stil
clasic ce va urma.
 Pe lângă evidentele experiențe personale ale compozitorilor cu deschidere la
nou ce au favorizat apropierea de structurile clasice și au influențat muzicienii
contemporan o singura școala se poate lăuda că a deschis porțile clasicismului așa
cum îl știm. Școala de la Mannheim devine la stadiul ei de maturizare un teren
experimental al clasicismului. Această citadelă a clasicismului va domina această eră
cu ajutorul unei relații fructuoase al unui număr divers de muzicieni din Boemnia ce
și-au propus ca principală preocupare inventarierea, sintetizarea și selecția a tot ceea
ce se anunța nou ca experiență stilistică atât în Germania, dar și în Italia pentru a
depista elemente ale unui nou profil al formelor mari în special simfonia, concertul
instrumental, sonata și cvartetul.
După Mannheim urmează Viena, unde sumarul laboratoarelor de sinteze ale
secolului XVII devin o școală. Aici se unifică experiența individuală a marilor titani ai
clasicismului: Haydn, Mozart și Beethoven. În paginile următoare vom urmări cu
atenție contribuția acestei triade a clasicismului vienez, explicând în detaliu
performanța diversității și rafinării la perfecțiune a compozitorilor în creația lor.
Nicicând o epocă nu a fost mai importantă și cârmuită atât de imperativ precum cea a
clasicismului muzical. Cele trei nume cu trei destine total opuse vor forma triada de
aur a epocii clasice: Joseph Haydn urmat de Wolfgang Amadeus Mozart și ultimul,
dar nu cel din urmă, Ludwig van Beethoven. Nu numai ca au guvernat prin valoare
artistică viața muzicală de la Viena, dar au și influențat această evoluție a muzicii cu
ecouri recunoscute până în secolul XX. Ei au fost faimoși încă din timpul vieții lor
față de alți compozitori cărora le-au fost recunoscute meritele abia după moarte și au
devenit modele sacre, criticii având comparații doar în interiorul acestui cerc.
În cazul lui Mozart (1756-1791) avem un clar exemplu unde copilul minune a
confirmat bănuielile tuturor în ceea ce privește cariera sa. Viața sa a fost un izvor
continuu de creație atingând performanța de a crea direct în cerneală ca și cum cineva
i-ar fi dictat partiturile deja terminate. Sfârșește ironic la vârsta de 36 de ani scriindu-
și propriul „marș” funebru, Requiemul în re minor.
În doar 36 de ani, încărcătura de evenimente este copleșitoare și susținută de o
creație componistică de aceeași concentrație, în care și cel mai nesemnificativ detaliu
are un rol extraordinar în contextul potrivit. Aceste detalii ne pot orienta la
generalizări și la înțelegerea mai adâncă a unor aspecte ce țin de construcție muzicală,
de tehnică interpretativă, de limbaj și valorizare a emoțiilor artistice. În ciuda
perfecțiunii muzicii lui Mozart și a ușoarei receptări, muzica acestui geniu
componistic este de o complexitate intensă și profundă neașteptate. Doar prin simplul
fapt că dă libertate unor interpretări contradictorii pe o scară nemarcată de limite,
declanșând efecte psihic sensibile sau demersuri de exercițiu intelectual ne aduce în
impas în a stabili proporțiile și în special coordonatele. Ea poate dezlănțui, pentru un
anumit tip de public stări de bucurie, extaz, fericire, euforie, asemănătoare cu cele
induse de faimosul tablou al lui Boticelli „Primăvara”, cu irosire de culori, prospețime
desăvârșită și lumină pură, frăgezime, spontaneitate. Cu toate acestea poate că
asemănarea cu Rafael să nu fi fost întâmplătoare, și nu din pricina câtorva coincidențe
biografice, ci pentru că ei se deosebeau doar prin limbajul folosit pentru a crea artă.
Muzica și pictura fiind doar atât, limbaje diferite pentru a exprima același lucru, artă,
iar cei doi par că ar fi avut același lucru de spus, aceeași întruchipare și concepție a
vieții. Pentru un alt tip de public și mai ales pentru criticii clasicismului muzical,
Mozart este punctul de echilibru al epocii.
Mozart a fost neîncetat într-o cursă contracronometru cu propria sa creație
presimțând parcă faptul că timpul lui pe pământ este mai limitat decât restul, profitând
de fiecare firmitură de timp avut. Aproape că afirmă în sensul acesta că „totul a fost
compus dar nu și scris”.
Multitudinea de partituri scrise direct în cerneală răspund oarecum la această
întrebare indicând și credința lui Mozart în divinul act al creației. De multe ori
copiatorii stăteau în așteptare pentru a extrage știmele unor compoziții ce se
reproduceau chiar sub ochii lor pentru a fi date spre execuție peste numai câteva ore.
Multi intrebandu-se, ce putea alimenta această abundență de inspirație dacă nu harul
divin?

Mozart a scris 41 de simfonii cuprinse in catalogul Köchel și pe puțin 8

necatalogate, 27 de concerte pentru pian și orchestră, 23 de opere și spectacole
muzicale, un concert pentru două piane și unul pentru trei piane și orchestră, un
Rondo concertant la care putem adăuga 31 de cadențe renumite ce sunt adunate într-
un singur opus, o Simfonie concertantă pentru vioară, violă și orchestră, 7 concerte
pentru vioară și orchestră, un Concert-Rondo pentru vioară și orchestră și un
Concertone pentru două viori și orchestră. Se poate adăuga și o serie de concerte
pentru instrumente de suflat: 1 concert pentru flaut, harpă și orchestră, 4 concerte
pentru corn și orchestră, 2 concerte pentru flaut și orchestră, 1 concert pentru clarinet,
2 pentru fagot și orchestră și unul pentru oboi și orchestră. Printre acestea se poate
adăuga și 5 piese concertante (numite „sonate” de către Mozart) pentru orgă și
orchestră, serenade, divertismente, casațiuni, o simfonie concertantă pentru suflători și
orchestră, 40 de sonate pentru vioară și pian, 23 de cvartete de coarde, 17 sonate, o
fantezie pentru pian solo, 1 cvintet pentru suflători și pian, unul pentru coarde și
clarinet, unul pentru două viori, două viole și un violoncel, 34 de lieduri pentru voce
și pian, muzică religioasă, câteva arii de concert și orchestră și mise în special. În
final, ultima lucrare compusă a rămas neterminată, elevul său Sussmayr aducându-și
contribuția pentru a o finaliza pe baza unor indicații primite. Este bineînțeles vorba
despre Requiem, celebra operă pentru soliști, cor și orchestră.
În creația lui Mozart, concertul pentru vioară apare ca formă de început în
cadrul serenadelor. Ele făceau parte odată cu divertismentele, dar și casațiile, dintr-un
gen de piese ce aveau un caracter și un punct de sosire bine definit, fiind comandate
de către diferite personalități sau asociații. De asemenea, ele erau destinate pentru
anumite evenimente precum sărbători, baluri sau căsătorii. Repertoriul acesta avea ca
scop buna stare și delectarea publicului foarte select de cele mai multe ori.

Cele cinci concerte pentru vioara, deși compuse pentru diverși violoniști de la
Salzburg, au fost interpretate și de către Mozart. După a doua sa deplasare în Italia,
acesta a început a fi interesat în dedicarea muzicii pentru anumite instrumente soliste.
Maeștrii italieni, având o tradiție specifică în privința muzicii instrumentale și, mai
ales, literaturii destinate viorii, l-a inspirat pe Mozart să abordeze genul concertant.
Lipsa experienței în acest gen nu l-a încurcat deloc, iar Mozart nu cercetează sau
experimentează cel puțin în ceea ce privește forma. Se poate observa foarte ușor acest
lucru, prin similaritățile pe care le împart toate concertele sale, iar acest lucru
dovedește faptul că Mozart avea deja în minte o structură foarte clară pe care o
utilizează încă de la primele lucrări de acest gen. Structura sa era, totodată, radical
diferită față de formele altor compozitori contemporani și chiar și de cei care i-au
urmat. Această structură a fost împrumutată de Mozart din părți ale muzicii vocale, în
special genul opera seria cu care era foarte familiarizat. Numită și dramma per
musica, acest gen muzical al operei italiene a predominat în Europa între 1710-1770 și
avea un stil foarte nobil și serios. În cadrul muzicii de operă, erau deja foarte bine
stabilite rapoartele și proporțiile dintre teme și secțiuni, motiv pentru care probabil
Mozart s-a și raportat la acest gen când a scris concertele pentru vioară.
 Concertul nr.3

Concertul nr.3 în sol major numerotat K. V. 216 ce datează din Salzburg 12

septembrie 1775 este urmaș al concertelor K. V. 207 și K. V. 211. În aceste prime
două concerte relația tonală între mișcările extreme și cea mediană este de tonică –
subdominantă – tonică. În al treilea concert planurile tonale ale celor trei mișcări sunt
în relația de tonică-dominantă-tonică și este alcătuit din trei părți: Allegro în 4/4 scris
în sol major și are 226 de măsuri, Adagio tot cu o măsură de 4/4 în re major cu 48 de
măsuro și Rondeau Allegro cu măsura de 3/8 în tonalitatea sol major și 433 de măsuri.
„Concertul în sol major oglindește, în factura lui, înrudirea lucrărilor pentru vioară a
compozitorilor francezi ca Pierre Gavinies. Finalul, cu Andante, episodul lent, se
aproprie de factura finalului de sonată franceză, prin bogăția ideilor”1.
Orchestra este alcătuită din cvintetul de coarde, două oboaie, doi corni, iar în
partea doua avem două flaute ce înlocuiesc oboaiele temporal. Tema din partea I a
concertului este a fost folosită și în aria Amintei nr.3 din opera Il Re Pastore K. V.
208 pe care a compus-o în primăvara aceluiași an. Orchestra are un rol mult mai
important chiar și în pasajele solistului, există elemente ce dovedesc preocuparea lui
Mozart pentru o substanță muzicală cât mai profundă precum expresivitatea foarte
deosebită a liniei melodice și modulațiile melancolice la tonalități minore sunt doar
câteva din aceste elemente. Solistul împreună cu orchestra se află într-un dialog
permanent, ceva neobișnuit în acea epocă, rolul orchestrei fiind mai mult decorativ.

Prima parte – Allegro, este scrisă în 4/4 și are formă de sonată. De obicei
urmează convențiile de construcție utilizate la finalul secolului XVIII de la Carl
Phillip Emanuel Bach la Beethoven: expoziție, dezvoltare, repriză.
Expoziția orchestrei reunește cele cinci elemente care alcătuiesc partea cu
prima temă principală și este intonată de partida viorilor prime. Tema concertantă este
formată din cinci motive ce sunt grupate în două fraze, iar al șaselea motiv îl vom auzi
abia în expoziția viorii soliste, în sol major și se desfășoară la acompaniamentul
orchestral.
1
L. V. Burcă, Violonistica mozartiană, Editura Marineasa, Timișoara, 2007, pag. 97.
 Prima parte este o expoziție originală, iar Mozart implică aici foarte mult
vocea solistului în discurs. În secțiunea mediană a formei de sonată, dezvoltarea, este
afirmată factura dialogată a stilului concertant mozartian. Aici putem întâlnii în locul
temelor din expoziția orchestrei și a solistului noi idei muzicale la fel ca în multe alte
lucrări ale lui Mozart. Este absolut remarcabil dialogul ce este realizat între oboi și
vioara solistă.
Partea a II-a - Adagio, în 4/4 este una din cele mai inspirate pagini din
literatura violonistică, scrisă în tonalitatea dominantei, re major, este în formă de
sonată cu caracter de lied.
În concertele pentru vioară, Mozart dă cea mai mare importanţă mişcării lente.
Aceste părți lente ale concertelor de vioară sunt cele care ii deschid lui Amadeus drum
spre o zonă mai profundă decât cea a muzicii de divertisment. „Poezia lor intensă nu
exclude nici pasiunea, nici momentele tulburătoare. Limbajul este liric, sincer, intim.
este prototipul desăvârşit al mişcării lente. În atmosfera sobră, concisă, melodia este
acompaniată legănat de triole. Acompaniamentul viorilor este în surdină, iar cele două
flaute intonează prima temă notată cu Aa in tonalitatea re major care se desfăşoară de
la prima măsură până la măsura 9”2.
De la măsura a noua se conturează tranziţia cu o temă proprie ce se desfăşoară
până la măsura 13, iar aici își face apariția cea de a doua temă. Tranziția este alcătuită
din două fraze în patru motive ce formează o perioadă, iar motivele 3 si 4 sunt
identice cu motivele 3 şi 4 din prima perioadă a temei Aa ce este expusă la început.
Această tranziție are rolul de a face legătura dintre cele două teme și mai ales de a
modula spre tonalitatea dominanței.
Cea de-a doua parte este foarte recunoscută ca o pagină de o mare valoare și
frumusețe. Vioara solistă ce intonează o cantilenă largă și nostalgică, dialoghează cu
flauții în cazul acesta. Ea are un episod median impresionant prin intonațiile patetice
ale viorii, dar și prin tonul dramatic pe care îl oferă acompaniamentul, întreaga
mișcare îțî lasă impresia unei arzătoare dureri transfigurate prin scrisul genial al
autorului.
Finalul - Allegro în 3/8 are formă de rondo măiestrit cu trei cuplete. Rondeau-
ul este construit dintr-un refren și trei cuplete în tonalitatea sol major. Tema refrenului
din A în 3/8 este expusă în forte de către orchestră în introducere.
2
ibidem, pag. 105.
 Atmosfera aceste parți este cea de dans. A treia parte, Rondeau, e plină de
surprize, iar voioşia şi exuberanta caracterizează evoluția rondeau-ului până la brusca
lui întrerupere prin intervenţia unui episod mai lent (andante), unde tonalitatea se
schimbă în sol minor după care veselia se reia.
Din punct de vedere a varietății și fanteziei ritmice dar şi melodice, bogăția
limbajului orchestral, finețea cântului viorii și modul în care aceasta se integrează în
ansamblul simfonic dau concertului amprenta unei lucrări valoroase. Vibrato-ul
specific mozartian, „în limitele unui sunet nu depinde de premizele motrice ale
executantului, ci se subordonează în întregime intențiilor muzicale ale acestui”3
„Geniul lui Mozart se eliberează de modelul francez prin modul original cum
ştie să dea amploare episoadelor simfonice (tutti), precum şi prin rolul important pe
care îl acorda instrumentelor din orchestră, în cazul nostru, oboiului, flautului şi
cornului. Principiul dialogului este puternic afirmat şi în țesătura acestui concert”4.

CONCERTUL NR.4 IN RE MAJOR

Supranumit și „Militarul” datorită ritmului de marș cu care începe prima

mişcare, Concertul in re major K.V. 218 este scris în aceeași tonalitate în care au fost
scrise și alte două concerte pentru vioară, KV 211 și K. V. 271 (scris la Salzburg în
octombrie 1775).
Are în alcătuirea sa trei părţi: Allegro în 4/4 cu tonalitatea re major și un
număr de 220 de măsuri, Andante cantabile în 3/4 cu tonalitatea la major contine 90
de măsuri si are forma de lied-sonată (o sonată fără dezvoltare) dupa care urmeaza
Rondeau, Andante grazioso cu 240 de masuri în re major cu masura de 2/4 si are
formă de rondo măiestrit. O parte din muzicologi consideră ca acest concert ar fi fost
compus din modelul unui concert de Boccherini. Mozart, intr-o scrisoare adresată
tatălui său, se referă la acest concert, supranumindu-l Strassburger Konzert.
În prima parte regăsim o formă de sonată, iar expoziția orchestrală ne aduce pe
durata a 41 de măsuri câteva elemente ale temei principale. Expoziția viorii soliste în
prima secțiune este concentrată în 73 de măsuri ce se desfășoară de la intrarea
solistului până la reper.
3
O. M. Agarkov, Vibrato la vioară: mijloc de expresie muzicală, Editura Muzicală a Uniunii
Compozitorilor din R. P .R., București, 1956, pag. 38.
4
ibidem, pag. 117.
 Concertul în re major pentru vioară și orchestră, K.V. 218 face parte dintr-un
repertoriu „uzual” al violoniștilor datorită strălucirii pe care o oferă prima parte față
de celelalte concerte pentru vioară. „Mișcarea interioară a acestui concert, a stărilor
sufletești, este una diferită de a celorlalte două concerte faimoase, nr. 3 și nr. 5” 5.
Avem în prima parte un contrast între cele două teme principale, prima din ele
ritmică, iar a doua cromatică și expresivă, iar acestea alternează sentimentele
contrarii. De altfel, partea a doua, Andante, este clădită pe două idei muzicale
contrastante ca și expresie.
Partea a treia - Rondo prezintă o structură originală și complexă. Refrenul este
o alternare neîntreruptă între „două teme principale” care își transmit într-un mod egal
acest final și se deosebesc definitoriu prin aspect, expresie și tempo. Se poate observa
că din această fuziune între principiul formelor clasice precum sonata, variație, lied
sau rondo și principiul concertant de solo — tutti, la Mozart ies în evidență forme noi
și curajoase cum este cazul și în acest concert. Această lucrare se bucură de un imens
succes, este unul din cele mai inspirate concerte pentru vioară, iar faima lui se
datorează de asemenea fanteziei caracteriale a universului sonor.
CONCERTUL Nr.5

Concertul nr. 5 în la major pentru vioară și orchestră, K. V. 219 este ultimul din cele
compuse la Salzburg. În acest concert melodia triumfă ca element fundamental, la fel
ca în toate creațiile compozitorului de altfel. Este compus în tonalitatea la major la
data de 20 decembrie 1775 și are trei părți: Allegro aperto în 4/4, tonalitatea la major,
Adagio în 2/4, tonalitatea mi major și Rondeau, Tempo di menuetto în 3/4 cu
tonalitatea la major.
Acest concert, ca și celelalte, conține la rândul său câteva inovații, nu numai în
construcție, dar și în stilul violonistic. Acesta prezintă numeroase imagini muzicale
sugestive precum prospețimea tinerească, tristeți trecătoare, bucurie naiva și
simplicitate, toate unindu-se pentru a oferi ascultătorului înțelesul operei. Cele trei
părți au planurile tonale în relația de tonică-dominantă-tonică. Se poate observa
evidenta preferință a lui Mozart pentru aceste relații tonale între părți ce alternează
între tonică-dominantă-tonică și tonică-subdominantă-tonică și mai ales preferința
pentru tonalitățile majore. Mozart considera că tonalitățile majore sunt perfecte față de

5
ibidem, pag. 129.
cele minore. Întregul concert se reproduce din acordul lui la major cu multitudinea de
idei melodice ce există din belșug.

5.1. PARTEA I
Prima parte Allegro aperto scrisă în formă de sonată care începe cu
introducerea orchestrală pe care o putem împărții în două faze. În prima fază expoziția
orchestrei este alcătuită din elemente preponderente din tema principală și este notată
cu A.
5.2. PARTEA a II-a
Scrisă în măsura de 2/4, partea a doua, Adagio, are formă de sonată și este
scrisă în tonalitatea mi major. Ea este străbătută de accentele unei gândiri poetico-
muzicale de o rară profunzime. Pentru început, expoziția orchestrală aduce în prim
plan prima temă, A, într-o sonoritate de piano ce este expusă în două fraze. Mai
departe întâlnim elemente din faza a doua a temei principale expuse de vioara solistă
și elemente din b2 și b3, tema a doua expusă tot de instrumentul solist. În acest fel,
până la reper A, se desfășoară o altă perioadă formată din șase fraze. În Fine, la reper
A ne apare și tema principală Aa1 la partida viorii soliste, în tonalitatea mi major.

5.3. PARTEA a III-a

Ultima parte revine în la major în măsura de 3/4 cu o formă de rondo-sonată. Partea a
treia se desfășoară în Tempo di Menuetto, iar vioara solo expune cu delicatețe prima
perioadă în două fraza a rondo-ului, refrenul A, pe care orchestra o preia în la major.
A doua perioadă, din expunerea orchestrei, are tot două fraze și se încheie la a
15-a măsură de la început. De aici, se continuă cu o tranziție ce are trei faze, acestea
conțin fiecare câte o frază muzicală.
 Cocluzii

Se știe că lucrările lui Mozart s-au bucurat întotdeauna de un imens succes,

mai ales concertele pentru vioară, iar faima lui se datorează de asemenea fanteziei
caracteriale a universului sonor. Concertele lui Mozart surprind geniul pur al
compozitorului și tendințele acestuia pentru nou și diferit. Ele întrunesc toate
caracteristicile unei rețete de succes pe care Mozart a îmbunătățit-o cu fiecare iterație.
Din punct de vedere a varietății și fanteziei ritmice dar şi melodice, bogăția limbajului
orchestral, finețea cântului viorii și modul în care acestea se integrează în ansamblul
simfonic dau concertelor amprenta unor lucrări valoroase. Concertele au o abundență
de ritmuri energice, culori orchestrale și sunt unele dintre compozițiile impuse în
repertoriul marilor concursuri internaționale de vioară.

(Optional)
Într-un final muzica lui Mozart este expresia specifică unei voințe de
comunicare, un barometru al valorii ei nu poate fi nepăsător de numărul receptorilor,
astfel am încercat ca cineva care a vibrat și vibrează printr-o chemare specifică de
sensibilitate să pot să înțeleg dintr-o perspectivă de rațiune și bun-simț, dar și să
exprim în același timp, tot ce a gândit sau simțit Mozart în sufletul și mintea sa pentru
care ar trebui să oferim cu toții bir de admirație și cuvioșenie.