STRECHE SERGIU-CĂTĂLIN

(PR. SERAFIM)
CANTO CLASIC,
Anul II

FRANZ LISZT (1811–1886).

VIAȚA ȘI CREAȚIA

Acest mare compozitor a venit pe lume la 22 octombrie 1811, având tată (Adam Liszt)
de origine ungară, fost contabil, însă foarte înzestrat muzicalicește – fiind capabil a cânta la mai
multe instrumente –, și mamă (Anna Lager) de origine austriacă, ce adeseori cânta lieduri
acompaniată fiind la chitară de soțul ei.
Este lesne, dar, de observat că micuțul Franz are șansa de a crește într-un mediu
impregnat de muzică, el însuși dovedind de mic aptitudini muzicale ieșite din comun. Acesta este
și motivul pentru care tatăl său, dornic a-i oferi posibilitatea de a studia cu un profesor valoros, îl
însoțește la Viena, unde Carl Czerny, pianist de excepție, elev și prieten al lui Beethoven, îl va
lua, fără nicio remunerație, sub îndrumarea sa. „Este ades citată scena în care, după treizeci de
lecții, Adam Liszt întrebându-l pe Czerny care este suma datorată, acesta i-a răspuns că este pe
deplin răsplătit de progresele cu totul neașteptate ale micului său elev, a cărui exuberanță
pianistică are nevoie de frâna unei discipline severe.”1 Tot la Viena va studia și cu Antonio
Salieri: teorie, armonie și contrapunct, exersându-și posibilitățile în piese cu caracter religios, ce
veneau în întâmpinarea pietății pe care părinții se străduiau a i-o cultiva.
Primele sale apariții în public sunt foarte timpurii: încă de la nouă ani, iar în legătură cu
harul său interpretativ, se spune că, după ce mai înainte vreme îl primise cu reticență, Beethoven,
asistând la unul din concerte, entuziasmat, către final, a urcat pe estradă și l-a îmbrățișat.
În toamna anului 1823, tatăl și fiul pornesc spre Paris. În drumul lor, copilașul Liszt (de
numai doisprezece ani) va susține alte câteva concerte ce-i vor face și mai cunoscută precocitatea
interpretativă și-l vor încununa cu un deloc nesemnificativ elogiu, acela de a fi proclamat «un

1
Theodor Bălan, Franz Liszt, Editura Muzicală, București, 1957, pp. 18 -19.

1
nou Mozart»2.
Ajuns la Paris, mulțumită recomandărilor unor reprezentanți ai nobilimii ungare, va
reuși a pătrunde în saloanele aristocrației pariziene, a-și evidenția talentul și a fi acceptat pentru
studii la distinși și renumiți profesori, precum Fernando Paër și Antonin Reicha; iar, la distanță
de nici un an, să primească de la Opera din Paris – fapt fără precedent în raport cu o persoană
atât de tânără – o comandă pentru muzica operei Don Sancho (gen pe care însă îl va ocoli pe tot
parcursul vieții).
Dar vine și anul 1827, an în care nu doar reușitele îl cercetează, ci și suferința – cea
determinată de moartea tatălui său. Deși descumpănit, amintirea acestuia îi întărește conștiința
răspunderii pe care o are față de familie și de cariera-i muzicală pentru a cărei pregătire bunul
său tată luptase din răsputeri.
Perioada „pariziană” este și cea în care începe a simți o de nestăvilit dorință de
cunoaștere. Va citi cu nesaț poezie, filozofie și, cu precădere, operele unor iluștri scriitori
francezi clasici sau romantici, contemporani. Această sete de cunoștințe a lui Liszt e „admirabil
caracterizată de cuvintele adresate lui Mignet: «Domnule Mignet, învață-mă toată literatura
franceză...», la care Mignet răspunse cu oarecare îndreptățire: «în mintea acestui tânăr pare să
domnească o mare confuzie»”3. „Poate nici unul din compozitorii contemporani și din marii
romantici ai timpului nu a scris opere muzicale atât de intim legate, atât de adânc pătrunse de
seva romantismului. Nu numai sensibilitatea și fantezia sînt acelea care marchează creația
marelui compozitor romantic, dar chiar conținutul și pretextele literare împrumutate de la
scriitorii contemporani și folosite în creație.”4
Cu toate acestea, până când va ieși la iveală marele compozitor, mai sunt de parcurs
câțiva ani buni, pentru moment regăsindu-ne în perioada ce corespunde carierei sale de virtuoz,
una de peregrinări și călătorii, cu pianul drept instrument al inspirației sale. Acest răstimp – din
care putem desprinde și legătura sa cu contesa Marie d’Agoult (scriitoare cunoscută sub
pseudonimul Daniel Stern), ce-i va dărui două fiice și un fiu – va fi mai târziu cântat de Liszt în
muzica celor dintâi piese din ciclul său pentru pian Ani de peregrinări. Și tot din această
perioadă, mai exact din anul 1846, când compozitorul avea treizeci și cinci de ani, datează și

2
Ioana Ștefănescu, O istorie a muzicii universale, Editura Matei Bănică. - București: Grafoart, 2018,
vol. 3: De la Schubert la Brahms, p. 318.
3
Theodor Bălan, op. cit., p. 20.
4
Idem, ibidem, p. 16.
2
concertele susținute în țara noastră. Printre improvizațiile făcute la concertul din București, Liszt
va intercala și o temă de horă notată în intervalul de timp petrecut la Sibiu (aceasta se va regăsi
în partitura Rapsodiei Române, compusă mai târziu).
Dar iată-ne ajunși acum și la momentul biografic cu care debutează o nouă perioadă în
viața lui Franz Liszt, cea a compozitorului: e vorba de întâlnirea cu Caroline de Sayn-
Wittgenstein, fiica unui nobil polonez, devenită principesă prin căsătorie. Ea va părăsi acest
mariaj dictat de obiceiurile societății de atunci pentru a-l urma pe tânărul artist, determinându-l,
în același timp, să renunțe la turnee și să se stabilească la Weimar, în Germania. Din acest
răstimp (1847–1861), cel mai fructuos sub aspectul creației muzicale, datează cele mai valoroase
lucrări.
Tot acum se va remarca și ca pedagog, devenind îndrumător al multor tineri muzicieni,
reușind chiar și să pună la Weimar temeliile unei adevărate școli de compoziție și de interpretare,
ce va rivaliza cu cea creată la Leipzig de Mendelssohn-Bartholdy.
Fără îndoială, drumul artistic al lui Franz Liszt a fost unul plin de împiniri, dar, chiar și
așa, nu ar trebui să ne grăbim a crede că în viața de zi cu zi compozitorul a fost lipsit de griji și
de încercări: în 1859 îi moare, la vârsta de douăzeci de ani, fiul Daniel, iar în 1862, la vârsta de
douăzeci și șapte de ani, fiica Blandine; apoi, după un deceniu petrecut în așteptarea deciziei
papale cu privire la divorțul lui Caroline, va trăi să vadă și plecarea ei definitivă în Rusia. Toate
acestea marchează trecerea în cea de-a treia și ultima perioadă a vieții sale.
„Vor urma ani de refugiu în religie și muzică, pianistul și dirijorul reluând vechea lui
pasiune de a concerta, pedagogul dând din nou lecții în popasurile prelungite la Weimar, iar
gânditorul prin sunete – compozitorul – mărturisindu-și simțămintele târzii în paginile creației,
majoritatea sprijinite pe o caracteristică înclinație spre un fel de mistică contemplativă.”5
Ultimul an, 1886, va debuta cu un turneu de concerte, «supremul mare turneu» 6 - așa l-a
numit compozitorul, presimțind apropierea nașterii în lumea cea de Sus. Turneul va fi întrerupt
de o puternică răceală, iar în ultima zi a lunii iulie, în urma unei congestii pulmonare, va muri,
lăsându-ne o operă ce rezumă, cu adevărat, trăsăturile definitorii ale epocii romantice.
Ar fi păcat însă a încheia aici expunerea aceasta, și așa destul de scurtă, fără a trece în
revistă măcar câteva din multele și nemuritoarele sale lucrări.

5
Ioana Ștefănescu, op. cit., p. 324.
6
Idem, ibidem, p. 324.
3
 Pentru început, să pomenim de cea mai reprezentativă din rândul lucrărilor pentru pian,
Sonata în si minor, o veritabilă nestemată a literaturii camerale romantice și o adevărată
„pledoarie pentru forța interioară a omului.”7
Înrudită, într-un anume fel, cu pianul este și orga, instrument pe care Liszt l-a ales
pentru a-și exprima sentimentele sale de profundă religiozitate. Pagini de negrăită frumusețe
regăsim, de exemplu, în Requiem-ul pentru orgă (1855), ca și în Missa pentru orgă (1880).
Sub nicio formă nu trebuie trecute cu vederea Concertele sale pentru pian și orchestră,
patru la număr: Concertul în mi bemol major, Concertul în la major, Concertul patetic și Dansul
macabru (inspirat din ritualul catolic de înmormântare); dar nici creația pentru orchestră
simfonică: treisprezece poeme simfonice și două simfonii, la compunerea acestora un rol mai
mult decât decisiv avându-l pasiunea sa intensă pentru dirijorat – era un adept al dirijatului pe
dinafară și înzestrat cu un deosebit har interpretativ.
Dintre poemele simfonice („rezultat al contopirii dintre poezia cuvântului și cea a
sunetului”8) amintim: Prometheus (1850) și Orpheus (1854) – care subliniază puterea magică a
muzicii, ce a deschis eroului omonim calea către lumea umbrelor –; Hungaria (1854) – crainic al
simțământului patriotic –; și, bineînțeles, Preludiile – cel mai valoros dintre toate, în care Liszt
„cuprinde dimensiunea măreață a viețuirii omenești, desfășurată sub forma unei succesiuni de
preludii la viața spirituală, luminoasă și eternă.”9
Cele două simfonii ar fi Simfonia Dante (1856), un omagiu adus poetului italian, și
Faust-Symphonie, a cărei formă „avangardistă” a declanșat oroare în rândul conservatorilor, dar
și nespusă admirație din partea unora din compozitorii contemporani, precum Berlioz și Wagner.
Franz Liszt și-a dovedit măestria și în cazul scriiturii corale: Missa de la Gran (1856),
cei patru Psalmi (1855-1859), cele câteva versiuni ale cântării închinate Fecioarei Maria (Ave
Maria), primele două versiuni ale rugăciunii Pater noster (Tatăl nostru), un Requiem (1878),
oratoriile Christus (1862-1872) și Legenda Sfintei Elisabeta (1867) ș.a., stau drept vie mărturie.
Acestea toate, de mai sus, sunt doar o parte din creațiile de geniu ale acestui compozitor
romantic, virtuoz neegalat, dirijor plin de pasiune și pedagog înzestrat cu har, socotit de către

7
Ioana Ștefănescu, op. cit., p. 332.
8
Idem, ibidem, p. 344.
9
Idem, ibidem, p. 347.
4
profesorul Zeno Vancea drept «unul din cei mai mari inovatori care au existat»10, iar de câtre
Bela Bartók, «mai important pentru dezvoltarea muzicii decât Wagner»11

10,11
Zeno Vancea, Arta lui Liszt și Bartók, „Muzica”, nr. 11-12, 1961, p.34 în Ioana Ștefănescu, op.
cit., p. 354.
5
BIBLIOGRAFIE:

1. Bălan, Theodor, Franz Liszt, Editura Muzicală, București, 1957, pp. 1-33.
2. Ștefănescu, Ioana, O istorie a muzicii universale, Editura Matei Bănică. - București:
Grafoart, 2018, vol. 3: De la Schubert la Brahms, pp. 314-354.