Clasicismul muzical

Elevă: Bușiță Casiana, clasa a IX-a D

Clasicismul musical este i-a naștere între anii 1750 și 1827, fiind compus și interpretat
de artiști profesioniști și foarte bine instruiți. Muzica clasică poate fi: muzică de film, de
concert, de teatru, operă etc.

Începerea clasicismului a fost în Franța în

secolul al XVII-lea pe timpul Regelui Soare și s-
a manifestat în alte domenii precum artele
plastice, arhitectura și literatura, cel din muzică
luând naștere un veac mai târziu. Compozițiile
compozitorilor trebuiau să aibă o anumită
structură, de exemplu, simfoniile aveau nevoie
să conțină patru părți, în care prima parte este
mereu allegro, a doua întotdeauna lentă, a treia
în ritm de trei pătrimi, iar ultima din nou allegro.

Renașterea a fost o perioadă importantă mai ales epocii în care muzica vocală s-a
dezvoltat remarcabil. Atunci a apărut muzica vocală polifonică, unde se interpreta mai multe
voci. Compozițiile muzicale au devenit mult mai complexe, ajungându-se să se compună
partituri pentru coruri cu un număr impresionant de soliști. Perioada de apogeu a Renașterii în
muzică a fost secolul al XVI-lea, numit și "veacul de aur al polifoniei", iar principalul
reprezentant a fost compozitorul Giovanni Pierluigi da Palestrina.

Barocul muzical a fost un curent din muzica clasică europeană ce a apărut

aproximativ între anii 1600 și 1730. Muzica barocului permitea improvizaţii, întrucât
adeseori notatia se reducea doar la prezenta basului cifrat, ca atare, interpreţii realizau
adevarate improvizatii pornind de la reperele sugerate de aceasta scriitura. Dinamica muzicii
era "terasată," în sensul că adesea intensitatea sonoră se schimba neaşteptat. Muzica avea un
tempo relativ constant, iar tonalitatea sa era majoră sau minoră.

Romantism apare la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Europa de Vest. Beethoven la

începutul secolului XIX fiind considerat de unii ca fiind primul compozitor romantic, având
în vedere că multe dintre compozițiile sale marchează trecerea spre acest curent, existând și
în zilele noastre controverse privind perioada din istoria muzicii europene în cadrul căreia
muzicianul se încadrează.

Acest curent muzical se întinde pe o perioadă de aproximativ un secol și reprezintă

perioada de apogeu a muzicii culte din spațiul european. Romantismul muzical este opus
clasicismului, în care compozitorii trebuiau sa urmeze un tipar foarte strict și să compună
piese cu formă fixă. În perioada romantismului muzical, accentul nu se mai pune pe reguli
stricte de compoziție, ci pe transmiterea sentimentelor și trăirilor prin intermediul muzicii,
existând o mai mare libertate de expresie a muzicienilor prin intermediul acestei arte. Datorită
noilor mișcări culturale generate de romantism, repertoriul muzical se îmbogățește cu noi
genuri și apar noi tendințe, cum ar fi poemul simfonic, al cărui fondator este Franz Liszt,
muzica întâmplătoare, precum și compozițiile cu formă fixă. Baletul apare sub forma pe care
o știm noi astăzi, și anume ca o modalitate de a folosi dansul într-o manieră artistică și
dramatică, căpătând o coregrafie mult mai complexă și o muzică foarte amplă, prin
intermediul acestor elemente relatându-se o poveste. În trecut, îndeosebi în baroc, baletul
exista sub o formă mult mai simplă; numerele de dans de atunci erau prezente la curtea regală
franceză și italiană. Unul din primii compozitori care au adoptat această nouă formă a
baletului a fost Adolphe Adam, cel mai cunoscut pentru baletul Giselle.