AVRAM GOLDFADEN

ZILELE INTERNAȚIONALE ALE CULTURII IDIȘ

IAȘI – 2019

1
2
 AVRAM GOLDFADEN
ZILELE INTERNAȚIONALE ALE CULTURII IDIȘ
IAȘI 2019

3
4
 Cuvântul Primarului
Municipiului Iași

Renașterea Festivalului
Internaţional de Teatru Idiș și Muzică
Klezmer Avram Goldfaden constituie
o necesară recuperare a memoriei
culturale a Iașului.
Cu toţii ne mândrim cu faptul că
primul teatru în limba idiș din lume a
fost înfiinţat în orașul nostru de către
Avram Goldfaden, punând astfel Iașul
pe harta celor mai importante repere
ale culturii evreiești de pe
mapamond. De altfel, Iașul cultural și
spiritual își regăsește profunde
rădăcini ebraice, fiind suficient să
amintim aici de existenţa celei mai
vechi Sinagogi din România,
reinaugurată în data de 3 decembrie
2018. La acest reper istoric, adaug
relaţiile de prietenie, culturale și
economice tot mai strânse pe care
municipalitatea ieșeană le-a
dezvoltat în ultimii ani cu orașe
importante din Israel, Haifa și Ashdod
devenind localităţi înfrăţite cu Iașul.

5
 În acest context deosebit de
favorabil punerii în valoare a bogatei
moșteniri culturale evreiești, salut cu
toată căldura revenirea în peisajul
artistic al Iașului a Festivalului
Internaţional de Teatru Idiș și Muzică
Klezmer Avram Goldfaden.
Îmi exprim speranţa că această
prestigioasă manifestare culturală va
crește vizibilitatea Iașului în plan
internaţional, conferindu-i prestigiu și
respect din partea tuturor iubitorilor
artei de calitate.

Mihai Chirica
Primarul Municipiului Iași

6
 Teatrul evreiesc în limba idiș
– precursori și începuturi -

Aniversăm anul acesta 143 de ani de la primul spectacol

profesionist în limba idiş din lume, eveniment consemnat de
majoritatea enciclopediilor dedicate teatrului ca petrecându-se la Iaşi,
în toamna lui 1876. El vine să se alăture tuturor celorlalte manifestări
din plan cultural sau ştiinţific prin care urbea noastră s-a remarcat ca
loc al originilor/ începuturilor, al deschiderilor îndrăzneţe. Cu toate
acestea, acest moment nu poate să ne facă să trecem cu vederea o
întrebare legitimă: Cum s-ar putea explica faptul că spre deosebire de
alte culturi şi civilizaţii vechi unde teatrul a înflorit chiar din Antichitate,
remarcându-se prin nume cu un aport decisiv pentru evoluţia sa
ulterioară, cea a evreilor, cu importante influenţe în evoluţia
umanităţii, a tratat cu totală indiferenţă activitatea teatrală astfel
încât putem vorbi de încercări timide în domeniu, în limba ebraică,
abia din secolul al XVI-lea? Cea mai evidentă şi mai plauzibilă
explicaţie o constituie însăşi condiţia dominant diasporică a poporului
evreu (“homeless people”) până la înfiinţarea statului Israel (1948),
traiul în mijlocul altor naţiuni făcând ca ebraica să devină din ce în ce
mai mult doar o limbă de rugăciune şi păstrare a tradiţiilor, iar
culturile gazdă să devină influenţe tot mai profunde cu certe valenţe
asimiliţioniste, un teatru scris de evrei, despre evrei, jucat de evrei
pentru evrei, devenind un vis tot mai îndepărtat. La aceasta se poate
adăuga concepţia prevalentă de-a lungul anilor în sânul comunităţii
evreieşti conform căreia scena era un spaţiu al idolatriei şi actelor
imorale. Chiar şi la începutul secolului al XIX-lea, unii rabini încă
priveau tragediile ca ceva barbar (se făceau referiri la violenţa unor
scene), iar comediile ca ceva vulgar, copilăresc. Tradiţia includea
numeroase interdicţii, una dintre ele, de exemplu, nu permitea unei
femei decente să joace pe o scenă.
Dacă se poate vorbi de un teatru evreiesc profesionist începând
cu 1876, forme incipiente, rudimentare, de teatralitate/ spectacol au

7
fost remarcate mult mai devreme, acestea fiind prezente în special la
ocazii vesele (nunţi, sărbătoarea de Purim) când oamenii se adunau să
petreacă, să se bucure. Hrisoavele vorbesc despre dansatori mascaţi
ca parte integrantă a distracţiei de la nunţile evreieşti din Franţa şi
Germania secolului al XI-lea. În secolele următoare, acestora li s-au
alăturat unii membrii (ai comunităţii care se specializaseră în a arta
monologului, a spune glume şi ghicitori, a parodia pe unii din cei
prezenţi, a interpreta cântecele comice şi care corespundeau
vremurilor). În ce priveşte Purimul - sărbătoare religioasă ale cărei
origini se află în Cartea Esterei, ultima din cele 24 de cărţi ale
Vechiului Testament – modul în care acesta se prăznuieşte în
sinagogă, prin participarea activă a enoriaşilor prezenţi, conţine în
sine unele elemente de spectacol. Purimul este sărbătoarea în care
evreii pot fi veseli, frivoli. Tocmai de aceea modul în care acesta putea
fi celebrat a depăşit zidurile sinagogilor, îmbrăcând aspecte diferite, de
la ţară la ţară: procesiuni, parăzi, baluri mascate ca un fel de imitaţie a
carnavalului tipic italian, parodii şi improvizaţii pline de duh. În secolul
al XVI-lea şi în cele două care i-au urmat, o primă formă de teatru în
limba idiş, singura până în secolul al XIX-lea, a fost piesa de Purim
(Purimspiel) care, în perioada de început, s-a apropiat întrucâtva de
misterele medievale. Asemenea acestora, se baza pe poveşti din
Biblie: David şi Goliat, sacrificarea lui Isaac, Sodoma şi Gomora, Moise
înfruntându-l pe faraon, Iona şi balena. În timp, secvenţe dramatice,
atât sacre cât şi laice, dar şi cântece au început să fie intercalate între
scene.De altfel, muzica era nelipsită. Cantori, băieţi din corul sinagogii,
diverşi muzicanţi participau şi ei ca interpreţi în aceste piese care au
constituit principala formă de teatru popular în limba idiş. Alţi
predecesori ai teatrului evreiesc profesionist demni de a fi luaţi în
seamă sunt cântăreţii din Brod, oraş în Galiţia, centru al unei
importante mişcări iluministe (”haskalah”) ale cărei energii
reformatoare au fost canalizate spre educarea evreului în spiritul unui
umanism modern. Repertoriul ce cuprindea melodii lirice şi poeme
emoţionante, pline de dramatism, puse pe muzică; se adresa, în
primul rând, celor ce frecventau cârciumi sau cafenele în căutarea
unui divertisment de calitate, mai sofisticat din punct de vedere

8
intelectual şi emoţional. Au activat în Polonia, Rusia, dar în special în
ţara noastră unde, după spusele lor, “vinul era din belşug”.
O altă întrebare legitimă aflată probabil pe buzele multora ar
suna cam aşa: De ce oare a fost Iaşul cel care a găzduit spectacolul
din toamna lui 1876 când s-ar fi putut tot atât de bine întâmpla în
multe alte locuri din Europa de Est? Un prim răspuns ar putea avea în
vedere numărul de locuitori de origine evreiască stabilită în oraş.
Potrivit primului recensământ modern, cel din 1859 (datele apar într-
un studiu semnat de D. Ivănescu), din cei 65.745 locuitori ai oraşului,
30.460 erau evrei (cca. 46% din totalul populaţiei). Este clar că
populaţia evreiască nu era indiferentă celei majoritare. În mod
paradoxal, un exemplu edificator în această privinţă vine tot din sfera
activităţii teatrale. În 1851, Matei Millo are ambiţia şi curajul de a juca
la Iaşi pentru prima oară o piesă din repertoriul shakespearean într-o
versiune în limba română. Nu a ales lucrări arhicunoscute, Hamlet sau
Romeo şi Julieta, texte traduse deja la acea vreme în română din
limba franceză, ci Shylock sau zaraful din Veneţia, titlu sub care piesa
s-a tradus, la cererea sa, tot din limba franceză. Să reflecte oare
această opţiune repertorială faptul că Millo îi considera pe evrei, cel
puţin în privinţa numărului lor, ca o minoritate imposibil de neglijat, ca
deţinătorii “monopolului schimbului de monedă (zaraflâcul) şi al
caselor de bani” (Gh. Platon)? Să fi recunoscut printre aceştia un fel de
Shylock al timpului său, model pentru personajul ce avea să-l
întruchipeze? A fost sprijinitor al articolului 27 din Dorinţa partidei
naţionale în Moldova ce se referea şi la “emanciparea graduală a
israeliţilor moldoveni”. Pe scurt, să fi considerat el oare textul
shakespearean demn de luat în seamă pentru reverberaţiile sale în
propria-i societate?
Pe de altă parte, la Iaşi, la acea dată, 1876, exista deja o tradiţie
de cântec popular evreiesc, de dansuri, de scheciuri umoristice, cuplet
şi monolog, de poeme şi melodii lirice menţinută vie de o profesie
relativ nouă pe atunci, cea de cântăreţ, un fel de actor ambulant care
cutreiera oraşele şi târgurile Moldovei pentru a-şi distra coreligionarii.
De altfel, se pare că astfel de interpreţi se străduiau să-i imite pe
cântăreţii din Brod care, am putea spune, făceau acelaşi lucru dar la
un nivel oarecum internaţional. Puteau fi întâlniţi nu numai la ocazii

9
festive, ci şi pe o bază oarecum regulată, seară de seară, în cârciumile,
cramele şi grădinile de vară ale oraşului frecventate, în mare parte, de
oameni de rând, în special de meseriaşii care alcătuiau majoritatea
populaţiei evreieşti. Avram Goldfaden, fondatorul teatrului evreiesc în
limba idiş s-a bazat pe aceste surse, de cele mai multe ori doar
prelucrându-le pentru a le putea încorpora într-o formă din ce în ce mai
complexă. Aşa se explică de ce multe din lucrările sale dramatice au o
prospeţime, energie şi teatralitate care le-au făcut să reziste în timp.
Până a veni la Iaşi, Goldfaden, tânărul de 36 de ani, avea deja în
spate o biografie care uimeşte prin bogăţia de date; ele nu fac altceva
decât să aducă în prim plan multilateralitatea vieţii şi personalităţii
sale. Pe de o parte, a fost preocupat de studiu şi lectură, de învăţarea
unor limbi străine, de familiarizarea cu istoria şi literatura Europei
occidentale, toate acestea fiind privite ca mijloace prin care visul său,
cel de a deveni un intelectual modern după modelul propăvăduit de
mişcarea “haskalah”, să se transforme în realitate. În cazul său, acest
vânt al schimbării s-a manifestat atât la nivelul limbii folosite, un idiş
germanizat, literar, cât şi al vestimentaţiei, cea a unui adevărat dandy.
Pe de alta, nu a pregetat să scrie poezii şi să compună cântece în
spiritul culturii populare evreieşti, încântându-i cu ele pe locuitorii
orăşelelor evreieşti din Europa de Est. Au fost creaţii care l-au făcut
cunoscut publicului ieşean cu mult înainte de venirea sa în oraş. Ca
student, i-a fost testat şi talentul în ale actoriei prin încredinţarea
rolului principal din piesa Serkele, o încercare minoră în ale
dramaturgiei semnată de Şlomo Etinger. Tot el a fost regizorul şi
scenograful acestui spectacol studenţesc. În perioada mai târzie, cea
în care îl găsim la Viena ca student la medicină după o serie de eşecuri
în afaceri, Goldfaden s-a apucat de editarea unor reviste, în cele mai
multe cazuri dând faliment. Într-o astfel de situaţie financiară
disperată îl găseşte invitaţia soţilor Librescu, evrei înstăriţi care doreau
să-i folosească experienţa gazetărească pentru a fonda o revistă la
Iaşi. Se pare că acesta este motivul pentru care îl găsim pe Goldfaden
aici, în 1876. Prima întâlnire cu un public tipic pentru localurile
menţionate deja este dezamăgitoare pentru viitorul dramaturg. Dacă
cântecele sale interpretate de alţi cântăreţi au fost viu aplaudate,
intervenţia sa serioasă cu recitarea unui poem lung, greu de digerat

10
prin prisma conţinutului mai sofisticat, a produs o tăcere stranie, care
nu semnifica o atenţie sporită cum a crezut Goldfaden la început, ci un
fiasco total. În timpul discuţiilor cu Librescu pe marginea revistei, soţia
acestuia a sugerat să se renunţe la plan, menţionând existenţa unor
publicaţii similare care făceau nesigură investiţia, sugestia ei fiind
orientarea spre producţii teatrale. Invitat la una din seratele ce se
ţineau în salonul acestei familii şi ascultând cum îi erau interpretate
cântecele, i-a venit ideea “să lege unele din aceste cântece cu puţină
proză şi o intrigă şi să le prezint ca pe o piesă de teatru ... Mi-am
definitivat planul şi în perioada sărbătorilor de toamnă am pus piatra
fundamentală a teatrului evreiesc”. Aceasta este povestea începutului
teatrului evreiesc profesionist în limba idiş în puţinele cuvinte ale
fondatorului său.
Repertoriul începuturilor a depins în întregime de gustul
publicului, spectatori neinstruiţi pentru care singura menire a teatrului
era cea de a-i înveseli.Chiar Goldfaden notează în autobiografia sa:
“Oamenii cereau să râdă la un pahar de vin pentru a uita de necazuri.
Nu avea rost să oferi o statuetă de marmoră când copilul plânge după
o păpuşă de lemn pictat”. Este o imagine deosebit de plastică care
spune totul în privinţa nivelului intelectual al acestui public.Urmare a
acestui fapt, scriitorul s-a îndreptat, în privinţa tipurilor de spectacol,
spre farsă, vodevil, un gen de divertisment constând dintr-un amalgam
de scheciuri cu un pronunţat caracter satiric, cântece, dansuri,
pantomimă, şi operetă, gen în care muzicii şi dansului, ce ocupă un loc
predominant, i se adaugă numeroase episoade de dialog vorbit. De
altfel, muzica a fost şi a rămas un element esenţial în majoritatea
pieselor sale pe care nu se sfia să le numească fie “comedii cu
muzică”, “melodrame muzicale” sau “opere romantice”. După cum
remarca în acest sens şi M. Schwarzfeld în 1887, “Teatrul israelit a dat
evreilor un obiect scump de distracţiune, de întărire sufletească, i-a
dat cânrecul ce i-a lipsit”. În aceste condiţii, actorii chemaţi să le aducă
în lumina reflectoarelor trebuiau să aibă voce, o prezenţă fizică
agreabilă, pregătire şi talent muzical.
Dat fiind lipsa timpului necesar pentru a crea lucrări complet
originale, Goldfaden nu s-a sfiit să preia teme, subiecte, personaje, idei
dintr-o gamă eclectică de surse.A ştiut însă să le prelucreze,

11
transforme chiar, astfel încât atmosfera ce se degaja din piesele în
care apăreau să fie profund evreiască. În acest context, nu ne mai
miră faptul că pentru subiectul primei sale comedii de succes,
Şmendric, s-a inspirat din comedia Vlăduţu mamei, după cum
Vrăjitoarea, una din cele mai cunoscute creaţii goldfadeniene, a fost
influenţată de Baba Hârca a lui Matei Millo.Sunt doar două exemple
care dovedesc că teatrul în limba idiş, chiar de la începuturi, nu s-a
dezvoltat în izolare, rupt de evoluţiile din teatrul naţional al ţării în care
a apărut şi s-a dezvoltat.
Trupa care a înjghebat-o să joace în primele spectacole de la
grădina Pomul Verde cuprindea, asemenea celei a lui Sofocle în
Antichitate, doi actori şi un cor. Pentru a-i putea menţine pe scenă în
acelaşi timp, autorul a trebuit să născocească cu grijă intriga pentru a
face faţă acestei cerinţe obiective. Mai mult, cum cei doi nu aveau nici
o experienţă în domeniul actoriei, nu putea conta pe capacitatea lor de
a recita un monolog sau de a face faţă într-un dialog de mai mare
întindere. De aceea, primele sale creaţii abundă în feste, glumiţe şi
cântecele în detrimentul dialogului. În general, în elaborarea pieselor,
ţinea seama de actorii care urmau să joace în ele dat fiind mobilitatea
acestora, mutarea lor în alte companii, teatrul evreiesc trăind, chiar de
la începuturi, din activitatea unor trupe care fie se dezmembrau, fie
fuzionau, fie plecau în alt oraş. De obicei, Goldfaden scria textul,
compunea muzica, regiza spectcolul, asigura scenografia, era pe post
de maşinist, făcea publicitate evenimentului. Asemenea lui
Shakespeare în relaţie cu trupa de la The Globe, Goldfaden era şi el un
”Jack-of-all-trades” (persoană care se ocupă cu de toate) şi, asemenea
înaintaşului său, a constituit un reper/model la care s-au raportat prin
comparaţie dramaturgii cu viziuni novatoare care i-au succedat, astfel
încât unii l-au numit pe Goldfaden “un Shakespeare evreu”. Alţii l-au
numit, şi pe drept cuvânt, “părintele teatrului evreiesc” dat fiind
numărul mare de actori care, într-un fel sau altul, au făcut parte dintr-o
trupă condusă de el, fiindu-i implicit şi discipoli. Am putea privi pe
aceşti actori care ş-au luat zborul spre alte ţări şi chiar continente, ca
pe o şansă ce i-a fost dată teatrului evreiesc de a se constitui într-un
liant, cel puţin pe plan spiritual, al evreilor din diaspora. Acest teatru îl
făcea pe evreul din Iaşi să se simtă, cel puţin din punct de vedere al

12
experienţei estetice, egalul celui din New York, Viena, Moscova sau
Varşovia. Cu alte cuvinte, aceşti actori “sans frontiėres” au împlinit,
avant la lettre, ideea de unire prin actul de cultură, în general, prin cel
teatral, în particular. Iar ei, deşi uneori se pare că l-au uitat, nu puteau,
în adâncul sufletului lor să nu recunoască meritele incontestabile ale
primului dramaturg profesionist al teatrului modern în limba idiş.
Pioasa lor recunoştinţă se regăseşte în emoţionantul omagiu pe care
marele actor Boris Tomaşevski i l-a adus la înmormântarea sa
(ianuarie 1908): “Dacă n-ar fi fost bătrânul nostru tată Goldfaden, nici
unul dintre noi nu am fi devenit actori de tragedie sau comedie, prima
donne, subrete, dramaturgi. Dacă n-ar fi fost Goldfaden, am fi rămas
vânzători ambulanţi de haine, muncitori în fabrici de ţigări, simpli
cantori, cântăreţi în cor, saltimbanci la nunţi, interpreţi amatori în
piesele de Purim”.

Odette Blumenfeld

13
 Avram Goldfaden

Abraham Goldfaden, în idiș ‫אברהם גאלָדַפאֿדַען‬, născut cu numele

de Avrum Goldnfoden, cunoscut și ca Avram (sau Avraham) Goldfaden,
a fost un poet, dramaturg, regizor și actor evreu de limba idiș si
ebraică, autor a 40 de piese de teatru. S-a născut la 12/24 iulie 1840,
la Starokonstantinov (Rusia, actuala Ucraina), fiind considerat
părintele teatrului evreiesc modern .În anul 1876 a fondat în orașul
Iași primul teatru profesionist în limba idiș din întreaga lume. De
asemenea, el este autorul primei piese în limba ebraică jucată în
Statele Unite ale Americii.
Întâiul său poem publicat a fost „Progresul", având să fie descris
mai târziu în necrologul din „New York Times" ca o pledoarie pentru
sionism „avant la lettre". În 1865 a publicat primul său volum de
versuri în ebraică intitulat „Zizim u-ferahim", dar după cum aprecia
Jewish Encyclopedia din 1906, poezia sa în ebraică cu toate „meritele
ei considerabile, a fost eclipsată de cea în limba idiș, care, prin forţa
expresiei și profunzimea de simţire evreiască, rămâne de neconcurat”.
În 1866 a publicat primul său volum de versuri în idiș, iar în anul
următor a lucrat ca profesor la Simferopol în Crimeea. În 1868 s-a
transferat la Odesa, unde a locuit mai întâi în casa unui unchi, unde
fiul acestuia, bun pianist, îl ajută să pună unele din poeziile sale pe
muzică.
La Odesa, Goldfaden a reluat legătura cu confratele sau, scriitorul
idiș Itzhak Yoel Linetski, pe care îl cunoștea de la Jitomir, și l-a întâlnit
pe poetul ebraic Eliahu Mordehai Werbel, cu a cărui fiică, Paulina, se
va căsători. În această perioadă, Goldfaden și-a văzut tipărite versurile
în ziarul ebraic „Kol Mevassér”.
Atunci a scris și primele sale două piese de teatru în idiș, „Cele
două vecine” (Di Tzvei Shcheines) și „Mătușa Zose" (Di Mome Zose),
pe care le-a inclus, însoţite de câteva versuri, în volumul „Evreica" (Di
Yidene) din 1869, care a fost tipărit în trei ediţii succesive în trei ani.

14
 În 1875, Goldfaden a plecat la München cu gândul să studieze
medicina. Dar până la urmă a părăsit Germania pentru Lvov (în
Galiţia), pe atunci în Austro-Ungaria, unde a intrat iarăși în legatură cu
Linetski, care devenise acolo redactorul hebdomadarului în idiș
„Isrulik”, publicaţie apreciată, dar pe care autorităţile ţariste au închis-
o curând. În 1876, Golfaden se mută la Cernăuţi, în Bucovina, unde
redactează cotidianul în idiș „Dos Bukoviner Israelitishe Folksblatt”
(„Foaia populară israelită din Bucovina”).
Nereușind să plătească cheltuielile de înregistrare de 3000 de
ducaţi și eșuând în încercarea de a scoate totuși gazeta sub un alt
nume, Goldfaden plecă în România, la Iași, principalul centru al
Moldovei, unde locuia deja o numeroasă minoritate evreiască.
Sosind la Iași în 1876, Goldfaden a avut norocul de a fi cunoscut
mai bine ca un bun
poet, multe dintre
poeziile sale,
adaptate la
muzică, deveniseră
cântece populare,
decât ca un om de
afaceri. Cu toate
acestea, când a
solicitat fonduri de
la Isaac Librescu
pentru un alt ziar,
acesta nu s-a
arătat interesat de
propunere. Soţia lui Librescu a remarcat că jurnalismul în limba idiș
este doar „o modalitate de a muri de foame”; ea a sugerat că ar exista
o piaţă mult mai mare pentru teatrul în limba idiș. Librescu i-a oferit lui
Goldfaden 100 de franci pentru un recital public al cântecelor sale în
grădina lui Shimen Mark, Grădina Pomul Verde („Grădina de pomi
fructiferi"). În loc de un recital simplu, Goldfaden a extins programul
într-o performanţă de tip vaudeville. La sugestia soţilor Librescu, se
hotărăşte să creeze un teatru al evreilor, cu sprijinul actorilor Israel
Grodner şi Suher Goldstein. A încercat o sinteză între poezia populară,

15
distracţia de cârciumă şi cerinţele publicului. Teatrul conceput de
Goldfaden este unul muzical, care inserează numere de dans şi
cântece. Dar prima întâlnire cu spectatorii din Iaşi a fost un fiasco.
Povestea mai apoi: „Am recitat poema mea naţională, m-am înclinat
în faţa publicului, am ieşit din scenă, publicul n-a schiţat nici un gest.
Tăcere mormântală. Apar din nou şi recit ceva vesel […]. Publicul tace.
Dau să plec din scenă… aud fluierături… Noroc cu Librescu şi Grodner,
care m-au aşteptat lângă scenă şi m-au dus acasă. Din înfrângerea pe
care am suferit-o s-a născut un început luminos.“
A continuat. Primele spectacole de teatru idiş profesionist au loc
în grădina „Pomul verde“. Sunt prezentate scene simple din viaţa de zi
cu zi, intercalate cu cuplete. Mihai Eminescu dă certificatul de naştere
a teatrului idiş, cu cronica (prima din istoria teatrului evreiesc) apărută
în Curierul de Iaşi, nr. 93/1876, la rubrica „Diverse. Notiţe teatrale“.
„Într-o grădină pe uliţa mare s-a deschis un mic teatru de vară în care
se joacă în limba evreească (germană stricată) […]. Despre piese avem
puţin de zis – ele nu prezintă vreun mare interes dramatic, dar jocul
actorilor a fost excelent […]. Directorul trupei are un glas simpatic
(bariton) şi figură plăcută. Ariile sunt evreeşti, iar publicul, compus în
mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine.“
După ce a avut succes la Iaşi, a pornit în turnee. La Botoşani au
ţinut pentru prima oară spectacole într-o sală de teatru. Neputând plăti
chiria sălii, lasă trupa amanet şi merge la Galaţi, de unde împrumută
bani. În oraşul de pe malul Dunării a dat primele reprezentaţii cu
decoruri de teatru. Ajunge apoi la Bucureşti, care devine centrul
mişcării teatrale evreieşti. Se formează noi trupe, conduse de foşti
colaboratori ai lui Goldfaden. În 1879, pleacă în Rusia cu o trupă de
actori. Are succes, teatrul idiş se răspândeşte în toată Europa, dar apar
şi problemele financiare, căci prea puţini îi plătesc drepturile de autor.
„Eu doar nu sunt negustor, aşa că toată lumea poate să mă jefuiască
şi să facă ce vrea cu munca mea şi pe mine să mă lase să flămânzesc.
[…] Toţi pot să joace şi să tipărească piesele mele fără să-mi plătească
nimic şi rămân oameni cinstiţi“, se plânga Goldfaden. După 1883 şi
până la sfârşitul vieţii duce o luptă de supravieţuire. Ajunge la
Varşovia, apoi la New York, în 1887, unde i se joacă piesele, dar el nu
încasează aproape nimic. Acceptă funcţia de director la Rumanian

16
Opera House, dar insuccesul unui spectacol îl determină să
demisioneze.
Revine în Europa, pentru ca în 1903 să vândă proprietăţile din
România ca să obţină banii pentru a se întoarce la New York. Cu toate
acestea, refuză să îşi dedice o lucrare unui om cu bani: „Oricât de mult
ar vrea un bogătaş să-mi plătească pentru o asemenea dedicaţie, el n-
ar acoperi nici a suta parte creditul imens ce-l ai dumneata la mine. Şi
nimeni nu e în stare să mi-l plătească. Asta-i plăcerea mea, luxul
meu”. Într-o zi a intrat într-un magazin de delicatese din New York şi a
întrebat cât
costă o
cutie cu
smochine.
„Atât îşi
putea
permite; de
fapt, era
mai mult
decât îşi putea permite. Când a întrebat care este preţul, negustorul i-a
răspuns: «Ce-ţi pasă?». Comerciantul a luat o cutie şi, mergând din raft
în raft, a umplut-o cu dulciuri. A refuzat să-i dea explicaţii până când
cutia a fost plină. Apoi, admirativ, se întoarce spre Goldfaden:
«Domnule Goldfaden, vă aştept de 15 ani»“, scria Nahma Sandrow,
autoarea unei istorii a teatrului idiş.
În 1905 scrie piesa într-un act David în război, în limba ebraică. O
şi regizează şi compune muzica, devenind şi părintele teatrului în
limba ebraică. Premiera are loc la 25 decembrie 1907. Peste două
săptămâni, la 9 ianuarie 1908, moare. A fost condus pe ultimul drum
de un cortegiu de 104 limuzine şi 75.000 de persoane.

17
 Primul teatru în limba idiș din lume
“Pomul verde”
În 19 august 1876, Avram Goldfaden
deschidea, în apropierea actualului Teatru
Naţional din Iași, celebra scenă „Pomul
Verde”, primul teatru profesionist din lume în
limba idiș. Stilul imprimat de cei care i-au
trecut pragul și-a pus amprenta în mod evident
pe evoluţia ulterioară a teatrelor de pe
Broadway, mare parte girate chiar de către
Goldfaden. Închis în timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial, „Pomul Verde” a fost
transformat (anul 1949) în Teatrul Evreiesc din
Iași/în 1956, acesta din urmă a luat numele
lui Avram Goldfaden.
Odată cu scăderea numărului de
spectatori, pe măsură ce evreii din Iași emigrau în Israel, Teatrul Evreiesc s-a
desfiinţat în anul 1963; clădirea sa a fost demolată, dar, la 27 decembrie
1976, s-a dezvelit bustul lui Avram Goldfaden, amplasat în faţa „Pomului
Verde” și în dreapta Teatrului Naţional din
Iași.
La data de 15 octombrie 2002, în
prima zi a Festivalului Internaţional de
Teatru „Avram Goldfaden”, organizat de
Teatrul Naţional și dedicat memoriei celui
care a întemeiat la Iași primul teatru
evreiesc din lume, a fost dezvelit un
obelisc amplasat chiar pe locul unde a
funcţionat, din august 1876, grădina
celebră. Obeliscul este amplasat exact
peste drum de Teatrul Naţional și de
bustul lui Avram Goldfaden.

18
 Muzica Klezmer

În anul 1977, Nat Hentoff – unul dintre cei mai importanţi

critici americani de jazz – spunea că se bucură pentru faptul că o nouă
generaţie de klezmorim a revitalizat moștenirea muzicală klezmer.
Hentoff nu avea atunci nici cea mai vagă idee despre
diversitatea și varietatea subgenurilor care aveau să definească și să
devină – în ultimii patruzeci de ani – muzica klezmer modernă,
înglobând elemente de jazz, rock, neo-retro, fusion-music, ajungând
până la afro-pop și hip-hop.
Să ne întoarcem în timp spre sfârșitul secolului al XIX-lea.
Pe măsură ce emigranţii evrei din Imperiul Rus și din Europa
de Est soseau în America, aduceau cu ei – adânc sădite în suflet –
tradiţiiţe spirituale, muzicale și culturale ale trecutului lor est-european
și speranţa într0o viaţă mai bună.
Iniţial cuvântul klezmer făcea referinţă doar la muzica
instrumentală în care se foloseau clarinetul, vioara, contrabasul și
ţambalul.
Treptat termenul klezmer a ajuns să includă și muzica vocală
idiș, cuprinzând atât cântece populare folclorice, cât și muzica
specifică teatrului idiș care se impunea ca o puternică formă de
identitate culturală în Europa și – mai ales - în Statele Unite la New
York.
Melodiile românești, dansurile rusești, cântecele hasidice de
petrecere, elemente din muzica ţiganilor unguri și a celor din Balcani s-
au amestecat cu dixieland, swing, rumba dând naștere unui carusel
muzical de o incredibilă varietate și de un dinamism uluitor.
Muzicienii evrei – klezmorim – care cântau la sărbători de tot
felul – nunţi, bar-mitzvah, etc – se inspirau, după cum am mai spus,
din folclorul românesc, rusesc, polonez, ucrainean și al altor etnii din
aceeași zonă geografică dar și din melodiilor și litaniilor cantorilor din
sinagogi, pentru a crea un nou gen muzical cu totul personal, specific.

19
 Astfel melodiile evreilor hasidici reprezintă baza repertoriului
instrumental klezmer.
Perioada de timp cuprinaă înte anii 1880 și 1928 a fost
marcată de emigrări masive. Statele Unite – ‘goldene medineh’ – au
primit zeci, sute de mii de emigranţi evrei. Acest lucru a dus la
înflorirea teatrului și la menţinerea tradiţiilor și limbii idiș. Epicentrul,
gazda efervescenţei perioadei de glorie a teatrului idiș a fost Strada 42
din New York cu numeroasele sale săli de teatru, unde exista o
concurenţă aprigă pentru câștigarea publicului vorbitor de idiș.
Dar prin anii cincizeci ai secolului trecut noii cetăţeni, pentru a
dovedi că sunt buni americani întrun context politic tensionat, încep
să-și uite originile și tradiţiile.
Asta cam până prin 1977, când un număr mare de tineri
muzicieni au redescoperit muzica instrumentală și cântecele comice
specifice teatrului idiș.
Ce ar trebui să reţinem?
Pe scurt, muzica klezmer își are originile în sud-estul Europei.
Muzica românească – hora, sârba- reprezintă o influenţă majoră, în
special muzica din Moldova, Basarabia și Bucovina. Să nu uităm
instrumentele de bază – clarinet, vioară, ţambal, acordeon și
contrabas
Unde putem asculta muzică klezmer?
Peste tot în lume, în Germania, Statele Unite, Israel și - în
aceste zile – la Festivalul Avram Goldfaden unde vor fi prezenţi și ai
noștri klezmorim – grupul NIGUN, care o să vă invite la zhok.
Indiferent dacă ești cunoscător al culturii evreiești sau dacă
deabia o descoperi, muzica klezmer deschide uși și ferestre spre o
lume plină de energie și bogată în emoţii
Cel mai important lucru în aceste zile este să vă bucuraţi de
teatru și de muzică. Pentru că, mai presus de toate, muzica klezmer
este o sărbătoare a fericirii și a bucuriei de a fi, o mulţumire adusă
luminii.

20
 Program
ZILELE INTERNAȚIONALE ALE CULTURII
IDIȘ

21
 IAȘI 2019
PREMII

Premiul pentru cea1mai bună

Ziua
actriţă de teatru idiș: Tricy
28 mai 2019
Abramovici
Premiul pentru cel mai bun actor
Concert
de teatrudeidiș:
muzică
Yaakovklezmer
Bodo în
spaţii publice
Premiul “in memoriam” pentru
pe str. Lăpușneanu orele 12.00-13.00
promovarea Culturii idiș în lume:
Palas orele 17.00-18.00
Carol Feldman
Premiul pentru promovarea
CulturiiDeschiderea
românești înfestivalului
Israel: Doina
Sala Teatrului
Meiseles, director Luceafărul
revista ”Jurnalul
ora 19.00
Săptămânii” din Tel Aviv
Alocuţiuni
Premiere
Premiile și distincţiile oferite de
Proiecţie de
Federaţia film: “Nu
Evreilor dinsunt eu!”, autor
România
și concept artistic Maia Morgenstern

22
ZILELE INTERNAȚIONALE ALE CULTURII IDIȘ

23
 NU SUNT EU!

Autor și concept artistic:

MAIA MORGENSTERN
Teatrul Evreiesc de Stat București
Video & foto: drd. Oana Monica Nae, PR, Teatrul Evreiesc de Stat
Selectare și editare text: Dan Druţă, secretar literar, Teatrul Evreiesc de
Stat
Spectacol-film în limba românã, 30 minute

NU SUNT EU – fragmentul
prezentat face parte dintr-un proiect mai
amplu care își propune să reconstituie și
să prezinte publicului un itinerariu
personal asumat. Actriţa MAIA
MORGENSTERN își vorbește și se
destăinuie, oferind o perspectivă asupra
întregii sale deveniri, cu un accent pe
alteritatea personal/profesional.
O povestire în ramă, dincolo de
rigorile genului, poate mai curând
schiţată într-un cadru informal, fapt ce îi
conferă multiple dimensiuni – de
reflecţie și de rememorare.

24
 Ziua 2
29 mai 2019

Concert de muzică klezmer

Teatrul Luceafărul
ora 19.00
Formaţia Niguun

Poezii de Avram Goldfaden

25
 Ziua 3
30 mai 2019

Spectacol de teatru:
Teatrul Luceafărul
ora 19.00

Teatrul Yiddishpiel Tel Aviv

Israel

“Cei doi Kuni Lemel”

Musical de Avram Goldfaden

Adaptare și regie: Alexander
Hausvater
Spectacol în idiș, cu supratitrare în limbile română și engleză

26
 Teatrul Yiddishpiel Tel Aviv Israel

Cei doi Kuni Lemel

Un musical de Avram Goldfaden

Celebra piesă scrisă de Avram Goldfaden este reorchestrată muzical în

spirit contemporan. Acţiunea are loc într-un fermecător orășel evreiesc locuit de
Kuni-Lemel și de alte personaje îndrăgite, aflate în căutarea identităţii și a
dragostei. Spectacolul este o călătorie imaginară într-o lume minunată unde
folclorul este la fel de capricios și de excentric precum copiii. Un spectacol colorat
și palpitant, un preaplin de cântec și dans. O producţie teatrală surprinzătoare
bazată pe piesa clasică creată de Goldfaden, supranumit “Shakespeare-ul
evreilor”.

Adaptare și regie: Alexander Hausvater

Cu Yaacov Bodo și ansamblul Yiddishpiel
Aranjament și conducere muzicală: Oren Sela
Costume: Dalia Penn Heller
Decoruri: Moshik Yosifov
Coregrafie: Meital (Tula) Damari
Video: Andrijana Lubina
Lighting Design: Misha Chernyavsky

Distribuţie (în ordine alfabetică): Tracy Abramovitz,

Yaacov Bodo, Hilit Daitch-Shani, Israel Treistman,
Irma Stepanov, Amitai Kedar, Andrey Kashker,
Jonathan Rozen, Niv Shafir, Dotan Amrani, Gili
Shachar, Rotem Meler

27
28