Facultatea de litere și științe ale comunicării

CULTURĂ ȘI CONFLICT ÎN
EUROPA POSTBELICĂ

Conf.. univ. Dr. Mariana Boca

Masterand: Aionesei Ramona- Maria

Anul I, LC

1
 ”20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă” de Anița Nandriș - Cudla,
”Capătul drumului” de Liliana Corobca, ”Animalul inimii” de Herta
Muller

Istoria reprezintă ramura cunoașterii care stă la baza aprofundării

ființei umane, prin studiul evenimentelor și personalităților care au avut
drept consecință lumea contemporană. De asemenea, literatura, prin
componenta sa, se poate asocia cu istoria ,având ca obiect de studiu tot
ființa umană, interpretarea tipologiilor diverse ale personajelor, fapte,
întâmplări prezentate în narațiuni, și profunzimea sentimentului transmis
de creațiile lirice. Astfel, istoria si literatura pot fi considerate înrudite,
între ele existând o relație de complementaritate. Atât istoria, cât și
literatura prezintă fapte concrete care au avut un impact asupra omenirii.

Tema istoriei în perioada postbelică este bine reprezentată în

opere valoroase precum: ”20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă” de
Anița Nandriș - Cudla, ”Animalul inimii” de Herta Muller, ”Capătul
drumului” de Liliana Corobca.

”20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă” este cartea scrisă de

Aniţa Nandriş – Cudla, o poveste veche, dramatică, ce face parte din
acea categorie a mărturiilor esenţiale pentru a înţelege esenţa criminală
a regimului comunist. Aproape că nici nu mai este nevoie de vreo
condamnare oficială pentru a-ţi da seama rapid că această cale
luminoasă era doar un sinistru cimitir.
Nepotul autoarei, Gheorghe Nandriș, într-o scrisoare către domnul
Liiceanu:”Posed un manuscris, mărturie zguduitoare privind prezenţa
românească în Arhipelagul Gulag. Acest manuscris nu este „literatura de
sertar” a unui intelectual, ci aparţine unei ţărănci abia ştiutoare de carte,
dar cu un har ales al povestirii. O ţărancă din nordul Bucovinei, care, fără
a fi judecată, a fost ridicată de KGB în miez de noapte, împreună cu cei
trei copii mici ai ei, separată de soţ şi deportată în străfundul Siberiei,
dincolo de Cercul Polar.
În această sălbăticie a Siberiei a luptat pentru supravieţuire 20 de
ani.”
Manuscrisul era al Aniței Nandriș-Cudla (1904-1984), o țărancă din satul
Mahala, Bucovina de Nord, care a fost deportată cu familia, în noaptea

2
de 12 spre 13 iunie 1941, alături de alte câteva zeci de mii de
basarabeni și bucovineni. Anița i-a încredințat manuscrisul nepotului său,
care l-a păstrat timp de aproape 10 ani înainte de a-l putea trimite la
București spre publicare. Cartea, „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață”,
a primit în 1992 din partea Academiei Române premiul „Lucian Blaga”.
Era, probabil, pentru prima oară când o țărancă având trei clase primare
absolvite era distinsă în domeniul literaturii de Academia Română. Din
păcate, post-mortem.
Nandris este considerata unul dintre memorialiștii importanți de
dupa Revoluție, cartea sa trezind numeroase ecouri in presa.
Exact așa cum se menționează și în notele de la finalul acestui roman,
despre Holocaust, despre milioanele de evrei răpiți pur si simplu din
viața lor și aruncați în infernul lui Hitler, la fel în aceleași decenii a mai
existat un tiran responsabil probabil de un număr mult mai mare de
prizonieri și morți: Stalin. Iar dacă Hitler își concentra atenția în special
asupra evreilor, Stalin avea o paletă mult mai largă din care să își
selecteze victimele: ucrainieni, polonezi, români, tătari, lituanieni,
estonieni, etc. Chiar și ruși sadea. Milioane de oameni, din mai toate
tarile europene au fost ridicați în miez de noapte de forțele ruse, aruncați
în camioane doar cu ce aveau pe ei, despărțiți de familii și transportați ca
vitele, în condiții mizere, în necunoscut. Cei mai mulți au fost duși în
Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde pană atunci nu pusese picior de
om, hrăniți doar cu apa și câteva sute de grame de pâine pe zi și puși la
muncă silnică. Fără explicații, fără motive, fără informații, fără vreo
speranță de salvare. Motivul, iată-l: erau dușmani ai sistemului, al
Uniunii Sovietice. Da, bebeluși de 1-2 ani, bătrâni, bolnavi, adolescenți,
mame neputincioase, țărani, gospodari, orășeni, profesori, toți erau
dușmani ai regimului și amenințau siguranța și integritatea acestuia. Sate
întregi de oameni au rămas goale în doar câteva nopți, milioane de
oameni s-au trezit fără nicio avertizare și fără nicio vină pe drumul spre
iad. Iar puținii care au supraviețuit deceniilor de sclavie din Siberia și s-
au întors în locurile natale și-au găsit casele ocupate de ruși și au fost
forțați să o ia din nou de la început, pentru ca nici atunci nu li s-a făcut
dreptate. Infernul încă nu se încheiase, regimurile și-au schimbat doar
denumirile, așa că generații întregi au tăcut, de teama consecințelor. Si
în mod ciudat, aceasta parte a istoriei este încă în mare parte păstrată în
umbra, deși ar trebui să fie la fel de cunoscută și condamnată ca si
nazismul. Probabil și pentru ca Uniunea Sovietică a rezistat până in
1991, având timp așadar să influențeze informațiile în favoarea sa, să
ascundă ce era de ascuns și să își sublinieze doar presupusele merite
(cum ar fi asumarea rolului de „salvator al Europei”, deși de-a lungul
anilor Stalin colaborase de nenumărate ori cu Hitler).
3
 Născută în Bucovina austriacă, într-o familie de ţărani români
prosperi, muncitori, viitori culaci, Aniţa avea să cunoască o lungă
odisee în Siberia îngheţată. În postfaţa scrisă de Gheorghe
Nandriş, nepotul Aniţei şi fiul lui Florea, unul din fraţii Aniţei, se
detaliază ceea ce de altfel şi Aniţa mărturiseşte (acea twist of
fate britanic intraductibil). Florea “a intuit din primul minut
dimensiunea nenorocirii. A lăsat baltă fără şovăire toată
agoniseala vieţii lui, şi-a încărcat în căruţă familia, a luat-o şi pe
Aniţa cu copii şi pe bunica şi în fuga cailor s-a îndreptat spre
România.” Însă au fost ajunşi din urmă de soţul Aniţei, Chirică,
hotărât să-i întoarcă din drum pentru a nu-şi abandona
gospodăriile. Aici recunoaştem drama unei familii.

În timp ce Aniţa, soţie tradiţională, ascultându-şi soţul, a

cedat rugăminţilor şi chiar lacrimilor lui Chirică, şi s -a întors din
drum (se aflau la doar câţiva kilometri de noua linie de
demarcaţie provizorie dar până la urmă definitivă), Florea s-a ţinut
tare şi pur şi simplu a plecat pe jos în România, răspunzându -le
rudelor sale, cu care se certase zdravăn (dar câte astfel de mii de
drame nu au avut loc în sfârtecata Românie a anului 1940 dar şi
1944 când Basarabia şi Bucovina de nord au fost iarăşi pierdute!)
care-l acuzau că din gospodar va deveni servitor “La ruşi nu sunt
gospodari, sunt colhoznici. Şi chiar de-ar fi, prefer să fiu servitor la
români decât gospodar la ruşi.”

Această alegere neinspirată avea să distrugă familia Aniţei şi

s-o salveze pe cea a fratelui său Florea, căci soţul Aniţei, cel care
insistase să rămână în Bucovina sovietică avea să fie şi el
deportat, dar separat de familia sa (procedeu standard sovietic,
bărbaţii fiind afectaţi muncilor mai grele), murind la nici un an de la
ridicarea din 13 iunie 1941, la numai nouă zile de la izbucnirea
războiului şi la câteva săptămâni distanţă de la recucerirea
Bucovinei de Nord de către Armata Română. Această suită de
paradoxuri nu avea totuşi să frângă voinţa de supravieţuire a
acestei mame.

4
 Doar din anonimul sat Mahala, de lângă Cernăuţi, care în
1939 avea o populaţie de aproximativ 6.000 de locuitori, au fost
deportaţi 1776 de suflete (o cifră foarte asemănătoare cu anul
desprinderii Bucovinei de Moldova medievală-1774), iar publicarea
unei liste parţiale cu 580 de nume ale celor deportaţi în 1941
(marea majoritate murind, fără îndoială, în Siberia), toţi agricultori,
dar şi a deportaţilor politici (foşti primari, funcţionari de primărie)
alte 21 de nume, atestă purificarea etnică pe care a întreprins-o
sistemul stalinist atât în Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa cât şi în
Basarabia. Doar bilanţul celor 12 luni de ocupaţie din 1940 -41 fiind
de mii de morţi (marca NKVD) şi 41 de mii de români deportaţi,
doar din Bucovina. Aceste date au putut fi întocmite pentru că s -a
comparat situaţia din iunie 1940 şi cea din iunie 1941, ceea ce s -a
întâmplat după 1944 fiind deocamdată greu de precizat. Aceasta
explică clar de ce în Bucovina de Nord abia dacă 20% din
populaţie se mai declară de origine română. Şi acest procent
este un miracol! “Am avut noroc cu băieţii şi-au dat mare
stăruinţă, s-au luptat şi ni-am salvat viaţa, căci din câtă lume au
dus acolo în vara anului 1942, până în primăvara anului 1943, nu
au rămas poate nici a treia parte, toţi au murit de foame şi de
năcaz. Toate amănuntele nu mai poţi să le scrii”. Cei care s-au
salvat din iadul îngheţat nord-siberian au dat dovadă nu numai de
o credinţă fără margini( suntem siguri că şi cei care au sucombat
puteau să o aibă însă nu au supravieţuit ca să o ateste), dar şi de
o imensă putere de improvizaţie, o calitate pe care ţăranii în
general o au, fiind mult mai aproape de lumea material -terestră
decât, să zicem, intelectualii sau chiar muncitorii care fiind
urbanizaţi nu mai au contact direct cu natură. Tocmai această
natură neprielnică, de-a dreptul duşmănoasă a permis familiei
Aniţei să supravieţuiască, vânând (orice), pescuind sau culegând
fructe de tundră, singura posibilitate de a alunga scorbutul, o
boală mortală, necunoscută societăţilor normale (însă era Uniunea

5
Sovietică altceva decât un sistem inuman, îndreptat, în esenţă,
împotriva omului?).

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, mortalitatea

Gulagului a fost uriaşă. În 1942 au murit 356.560 de deţinuţi
politici (unu din patru), în 1943 un număr de 267.826 (unul din
cinci). Şi trebuie să ţinem cont că şi aceste statistici sunt
mincinoase căci se referă doar la deţinuţii politici şi îi eludează pe
deportaţi, cum a fost cazul cu zecile de mii de buco vineni şi
basarabeni, un modest procent din cele şase milioane de exilaţi
speciali, cum erau numiţi, strămutaţi în “aşezări speciale”in cele
mai nefavorabile locuri din întinsa Uniune Sovietica. Din lectura
mărturiei Aniţei Nandriş-Cudla se pot decela destul de clar
întreg mecanismul şi scopurile urmărite de autorităţile
staliniste prin aruncarea unor milioane de oameni în Nordul
Îngheţat, pe lângă fluviile Omsk, Obi, Enisei etc. Apare evident
faptul că regimul dorea să populeze spaţii inospitaliere, dar ca re
erau pline de resurse preţioase (aur, cărbune, lemn şi chiar peşte)
şi care nu prea puteau fi exploatate altfel, salariile mari oferite
muncitorilor liberi pentru a-i atrage în zonă diminuând
profitabilitatea întreprinderii. Aceasta nu înseamnă că sistemului
avea puterea organizatorică sau dorinţa de a avea grijă de sutele
de mii de oameni aruncaţi în iadul îngheţat. Nu prea-i păsa dacă şi
câţi deportaţi supravieţuiau pentru că rezervorul uman părea a fi
aparent inepuizabil.

O mare constantă a tuturor experienţelor atât din Gulagul

propriu-zis, cât şi a deportaţilor/ exilaţilor speciali a fost
înfruntarea foamei. Una cruntă, continuă. Nici mărturia Aniţei nu
face excepţie astfel încât aproape la fiecare pagină regăsim
aceeaşi obsesie: cum să potoleşti foamea şi, mai ales, cum să
potoleşti foamea copiilor, un sentiment care torturează sufletul
matern. “Dacă lucrai bine şi împlineai norma îţi mai adăugau o

6
sută de grame de pâne. Căuta fiecare să lucreze cât mai bine
pentru suta ceia de grame. La zece zile îţi da taloane, adică îţi da
dreptul să poţi cumpăra un chilogram de pâne, câte o sută de
grame la fiecare zi. Când primiam chilogramul cel de pâne, îmi
păria că e o zi de sărbătoare mare, căci putia să mănânce copiii o
bucăţică de pâne mai mărişoară. Mi se rupia inima când venia
timpul de mâncare. Împărţiam fărămătura ceia de pâne, a mea
şiapte sute de grame şi a celor doi copii câte trei sute. Un
chilogram şi trei sute de grame trebuia să le împărţesc în trei părţi,
dimineaţa, la amiazăzi şi pe seara, aşa că ni să vină cam patru
sute de grame de pâne, la trei suflete la o mâncare. Îşi poate
închipui orişicine cum era mâncaria aceia. Le dam câte o
fărămătură de pâne la copii şi ei o ţiniau în gură şi o sugia ca pe o
bomboană. Le păria că aşa mai bine au să-şi aline foamia. Se
uitau la mine cu nişte ochi galişi şi plini de lacrimi şi -mi spuniau,
mama, tare ni-i foame. Eu mă întorciam din faţa lor, căci mă
năbuşiau şi pe mine lacrimile şi nu le putiam răspunde nimic.
Eşiam afară, mă ştergiam de lacrimi, stam puţin să nu mă mai
cunoască ei că am plâns şi veniam înapoi la ei şi ne mângâiam
unu pe altu, lasă că poate mâne mai găsim ceva şi îţi mânca
oliacă mai mult”. Probabil că acest pasaj ar merită să-l avem
mereu în minte, eventual să-l decupăm şi sa-l avem la noi în
portofele şi genţi de damă, iar atunci când viaţa actuala ni se
pare prea complicată şi grea, să-l recitim, el fiind un bun
medicament împotriva disperării.

Până şi în Nordul Îngheţat, la -40 de grade, într-o lume

dominată de deportaţi, sistemul delaţiunii staliniste rodea
solidaritatea năpăstuiţilor “Aşa a fost de strict prin anii 1943-44,
până în 1945, cât a fost timp de război şi cât a fost stăpâniri a lui
Stalin. Am fost tare apăsaţi, nu putiai să deschizi gura să spui un
cuvânt, că nu poţi sau că îţi trebuie ceva. Dacă vra cineva să se
răzbune pe tine, să-ţi facă rău, mergia la miliţie şi spunia că cutare

7
a vorbit că nu-i bine, n-are ce mânca, n-are cu ce să se îmbrace, a
vorbit despre mizeria în care se afla, acela era contra statului. Dar
poate că nu ştia nici cu spatele nimic, n-a vorbit nimic, dar avia un
duşman şi vra să-i facă rău. Venia pe neaşteptate şi-l lua, fără să-l
cheme la cercetări ca să dovediască că-i adevărat ceia ce a fost
pârât sau nu. Lumia era aşia de plină de frică, că se temia şi de
umbra ei.”

Victoria Aniţei şi a copiilor ei asupra sistemului sovietic a fost

totală şi bine-meritată, prin redobândirea casei, în care a intrat la
exact două decenii de când fusese deportată, la 13 iunie 1961.
Experienţa Aniţei arată clar că moartea lui Stalin în martie 1953 şi
ascensiunea lui Nikita Hruşciov nu a însemnat automat şi
desfiinţarea Gulagului, esenţa regimului criminal sovietic şi
eliberarea sclavilor, acest proces fiind unul încet, prin
“reabilitarea” individuală, sistemului fiindu-i frică de undele de şoc
pe care le-ar fi provocat milioanele de oameni eliberaţi şi care, de
cele mai multe ori, nici nu aveau unde să se întoarcă, întreg ul lor
patrimoniu fiind confiscat de către autorităţi. Acelaşi sentiment l -a
încercat şi Aniţa “Mă gândiam, Doamne, oare ce am greşit eu
înaintia lui Dumnezeu de nu am voie să trăiesc pe pământu ista,
să respir aieru ista aşa plăcut”

Aceasta victorie, redobândirea casei din care fusese

evacuată în miez de noapte, a fost completată şi de redactarea
acestei mărturii extraordinare. Manuscrisul a fost încredinţat
nepotului său, Gheorghe Nandriş, care a reuşit să -l strecoare din
URSS în RSR, un act de mare curaj. In anul 1986 s-a stins din
viaţă şi Aniţa Nandriş - Cudla la o vârstă destul de înaintată
(născută în 1904 în Bucovina austro-ungară – a schimbat, fără să
vrea trei ţări de-a lungul vieţii sale), însă nu suficient de înaintată
pentru a nu fi fost destul de aproape de a-şi vedea manuscrisul
publicat în 1991. Experienţa Aniţei trebuie interiorizată,

8
asumată, cunoscută înainte, pentru ca orice complex de
inferioritate să dispară.

Prin cate poate trece o fiinta ominiasca fara sa-si dea siama…“ –
sunt primele cuvinte pe care le scrie, intorcandu-se reflexiv asupra
trecutului si asupra destinului unui neam căruia simte ca-i apartine.

„…20 de ani in Siberia – o așez printre cele mai fantastice cărți care s-au
scris în țara noastră. In fața ei multe cărți, mulți scriitori si mulți eroi
literari pălesc. După primul șoc și cea dintâi nedumerire a cititorului, chiar
si a unui erudit academician, poate dupa un numar de ani in care uimirea
se va fi asezat, deodata cineva va pricepe si va ridica aceasta carte – a
Anitei cu trei clase primare si suflet cat o istorie nationala, de o
autenticitate «stilistica» geniala – si le va aseza, fiinta si cartea, la umarul
marilor nostri marturisitori ai sufletului romanesc.“ – Stefan J. FAY

„Cartea e o revelatie si s-ar cere primita ca atare. Nu doar privitor la

soarta deportatilor romani in Gulagul sovietic povestirea Anitei Nandris-
Cudla aduce o marturie esentiala, dar si pentru reconstituirea staturii
taranului bucovinean: o statura net aristocratica, pe care metamorfozele
provocate de comunism o aruncasera nu numai in trecut, ci, s-ar spune,
aproape in legenda. Or, iata ca, odata cu Anita Nandris-Cudla, legenda
ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou. Dupa o
asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastra ca neam ar
trebui sa dispara.

Cartea aceasta, care nu numai ca se cere neaparat citita, dar ar merita

sa fie asezata, prin biblioteci, intr-un raft al clasicilor, descrie unul din
cele mai cumplite destine.“ – Monica LOVINESCU

O limba greu de urmarit, la inceput. Un talent literar ciudat, frust,

necizelat sau poate ar trebui sa spun nealterat de lecturi. Un soi de
libertate in a folosi cuvintele care, in ciuda acestei aparente libertati, au
precizie, rigoare si putere. Dar mai presus de toate, o existenta
traznitoare. Un soi de poveste despre un om prins in pumnul uriasului
care strange si strange si strange, si in ciuda menghinei omul respira,
respira, respira, ba mai mult, gandeste, lupta, cauta solutii. Anita e tot ce-
i poti cere unei femei. Si unui barbat. Fiindca timpurile grele fac sa
dispara linia de demarcatie intre sexe, Anita nu-si mai permite luxul de a

9
fi femeie, sau barbat ci, pur si simplu, om. Cand e de plans mortii, e
femeie. Cand e de luptat pentru supravietuire, e barbat(a). Cand e de
gasit drumul spre casa, e tot ce a mai ramas din ea…

Anita e un exemplu de curaj. De demnitate. De verticalitate.

Un alt aspect al cartii ce se pare deosebit de important, este limbajul

moldovenesc. Chiar exista o nota a editurii la final in care se motiveaza
alegerea de a nu aduce decat modificari minime manuscrisului primit.
Poate ca parcurgand primele randuri, cititorul va fi debusolat. Insa
treptat, incepe sa se contureze in mintea ta o voce din trecut care iti
povesteste viata Anitei. Ceea ce se contureaza si incepi sa asculti este
exact vocea Anitei, cu tonul bland, cu regionalismele si arhaismele care
iti par acum la fel de naturale precum limbajul pe care il auzi in viata de
zi cu zi.

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni,

raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu
romanul Negrissimo (Arc, 2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al
revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii
Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc
interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în
Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi
germană), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus
în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Târgul
de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural,
secţiunea Proză, şi cu premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la
Vilenica, Slovenia, în 2014), Imperiul fetelor bătrâne (Cartea
Românească, 2015), Caiet de cenzor (Polirom, 2017).
A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători,
apărut în Austria în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura
comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de
burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia.
Cărțile Lilianei Corobca se încadrează în tot ceea ce înseamnă
memoria Estului, memoria dramelor Estului, și au puterea de a ne
reconcilia cu acest trecut traumatic, de care suntem sau nu suntem
întotdeauna conștienți. Sunt, de asemenea, cărți care au deja rezonanță
în lumea literară europeană. După romanul despre cenzură, curajul ei
etic și estetic se oprește asupra temei deportării românilor bucovineni,
căreia îi dă o voce foarte tristă și foarte duioasă în același timp. Astfel,
noul ei roman, Capătul drumului, relatează dureros de autenticist

10
povestea deportării românilor bucovineni – istoric vorbind, în trei valuri –
la începutul anilor ‘40, în stepele Kazahstanului și în Siberia. Este un
exercițiu al memoriei noastre istorice, care demonstrează, în același
timp, cum să-ți păstrezi umanitatea în condiții imposibile.
Familia Anei Blajinschi, o femeie de aproape 90 de ani, decide să o mute
pe aceasta la un cămin de bătrâni. O strănepoată primeşte misiunea
delicată de a merge la ea ca s-o convingă să accepte această
soluţie. Însă vizita ia o turnură neaşteptată când bătrâna începe să-i
povestească fetei despre perioada de coşmar din tinereţe, când a fost
deportată în stepele Kazahstanului. După o călătorie cumplită, alături de
mii de oameni înghesuiţi în vagoanele pentru vite, în timpul căreia a
crezut la un moment dat că şi-a găsit dragostea, pentru Ana au urmat
zece ani de viaţă grea, pe timp de război şi foamete, însă credinţa în
Dumnezeu şi speranţa că va supravieţui i-au dat putere.
Străbunica îşi deapănă amintirile dureroase, străpunse pe alocuri de
raze de lumină, căci „povestea are putere, povestea alungă necuratul,
dar alungă şi moartea”. Bazat şi pe mărturii reale, romanul Lilianei
Corobca este o călătorie în întuneric, cu întâmplări cutremurătoare, în
care doar în ultimul moment descoperim ce se află la capătul drumului.
Personajul central, Ana Blajinschi, sau Ana Blajinica, o bătrână de
aproape 90 de ani, îi povestește târziu, peste ani, nepoatei venite să o
ducă la azil viața petrecută în stepele Kazahstanului și în Rusia Orientală
în timpul deportării. Având 11 ani în momentul plecării forțate, Ana își
petrece adolescența și prima tinerețe în condițiile cumplite din stepele
Kazahstanului, de la marginea Siberiei și din alte zone ale făuririi Uniunii
Sovietice. Personajul povestește târziu toate prin câte trecuse, așa cum
știm din mărturii, cu adevărat, faptul că supraviețuitorii marilor grozăvii
ale secolului al XX-lea au putut cu greu să mărturisească prin ce au
trecut. În cartea sa despre femeile din război, care cuprinde mărturisiri
culese abia după 40 de ani, Svetlana Aleksievieci a surprins o afirmație
care se potrivește tuturor cărților din această zonă tematică, inclusiv
romanului Capătul drumului: „Omul este mai mare decât războiul“. Este
mai mare pentru că poate să-și păstreze bunătatea, iubirea,
compasiunea, speranța, idealurile, omenia, în cele mai aspre,
dezumanizante condiții, că poate face gesturi salvatoare când în jur
domnesc moartea, spaima, agonia, ura. Dar „omul este mai mare decât
războiul“ și pentru că îi adâncește monstruozitatea, se dovedește capabil
de fapte incredibile, care sfidează orice idee de umanitate, de logică.
Ana Blajinica păstrează, prin credință, prin iubire și prin forța
caracterului, o anumită inocență, care o face să învingă experiențele
monstruoase prin care trece și să nu se contamineze de ură. Tot de o
11
puritate extraordinară este și povestea ei de dragoste cu Jeni, băiatul din
vagon, îmbrăcat în haine de fată ca să nu fie separat de bunica lui, iubire
care durează până la sfârșit, când Ana încă îl așteaptă, deși cei doi sunt
despărțiți cea mai mare parte a vieții. Personajul Lilianei Corobca este
inventat, dar autoarea a citit mărturii nenumărate ale popoarelor din fosta
Uniune Sovietică și în special ale românilor deportați, autoarea editând,
în 2009, volumul Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportaţi
în Siberia.
Romanul este alcătuit din trei părți: „Trenul“, „Surghiunul“ și „Troița
de sus“, ultima parte cuprinzând și o ironie amară la adresa istoriei,
fiindcă autoritățile declară, târziu, că „deportarea a fost o eroare“ și un
istoric vine în sat să vorbească despre trecut, ignorându-i însă pe
supraviețuitori.
Sunt foarte multe teme, printre care credința, ura, compasiunea,
iubirea, într-un discurs emoționant, cu infuzii de poezie stranie, care ne
amintește ce-am fost sau care ne avertizează în privinţa a ceea ce
putem fi la un moment dat, într-o situație-limită, într-un loc de unde ne
întoarcem sau nu ne mai întoarcem oameni.

Capătul drumului” este despre maturizare, dar şi despre cum pot

bucuriile mărunte să pună în umbră, măcar temporar, dramele istoriei
mari. Pe Ana Blajinschi pare să o fi ajutat cel mai mult credinţa, pe care
încearcă să o dea mai departe strănepoatei. Romanul are pasaje
numeroase cu rugăciunile bătrânei, care vede în Dumnezeu unicul
sprijin… Şi poate că eventuala mutare la căminul de bătrâni nici nu mai
contează dacă Dumnezeu este acolo. Ori poate că fix acela este capătul
drumului. După ani şi ani de încercări, după o supravieţuire miraculoasă,
vezi cum ţi se sugerează că nimeni dintre cei cunoscuţi nu îşi poate
asuma îngrijirea ta.

Un roman trist, greu, dar cu licăriri de bucurie, de la o scriitoare cu

forţă şi inspiraţie, la care se simte plăcerea scotocirii prin arhive şi a
suprapunerii stratului ficţional peste adevărul istoric.

Ceea ce face din romanul Lilianei Corobca un superb poem epic,

deopotrivă tragic şi tonic, în ciuda ororilor relatate atât de minuţios, e
perspectiva asumată a unei vocaţii – aceea a suferinţei izbăvitoare. Ea
vine din acceptarea răului, din memoria frumuseţii şi din iertare.
"Sfârşitul vieţii este sfârşitul poveştii, dar orice sfârşit e precum
capătul drumului, doar un episod, şi după el urmează un nou început".

12
"Povestea alungă moartea şi cheamă dragostea. Te-am chemat cu
povestea mea, am deschis cufărul amintirilor…".

Herta Müller (n. 17 august 1953, Nițchidorf, fosta Regiune

Timișoara, actualul județul Timiș) este o scriitoare germană de
limbă germană și română], originară din România, laureată a Premiului
Nobel pentru Literatură pe anul 2009.

Ororile comunismului, teroarea sunt temele cărților sale, temele cu care

a impresionat o țară întreagă și i-a făcut pe critici să-i acorde premiul
Nobel, atât de râvnit de autori precum Haruki Murakami, Salman
Rushide și alții.

Animalul inimii (în germană Herztier) este un roman scris

de Herta Müller și publicat în 1993 de editura germană Rowohlt Verlag.
Romanul portretizează patru tineri trăind sub regimul
polițienesc totalitar din timpul dictaturii comuniste din România. Naratorul
este o tânără femeie de etnie germană, la fel ca și autoarea însăși. După
propria afirmație, Müller a scris această carte „în memoria prietenilor
români care au fost uciși sub regimul Ceaușescu.”
Animalul inimii de Herta Muller este în opinia mea un fel de roman
teatral și poetic greu de înțeles, dar care odată înțeles oferă cale liberă
spre viziuni mult mai înalte, spre idei universale, spre filosofie fără
margini. Sub masca ficțiunii, Herta spune povestea dramatică a vieții
sale în comunism. În fiecare rând se simte frica, lipsa de intimitate, alerta
permanentă. Lumea descrisă de Herta este hărțuită propriu-zis de miliția
care parcă nu doarme niciodată, veghind la buna orânduire a populației.
Privit din sens invers, miliția este organismul opresiv care nu lasă
individul să doarmă liniștit. Fiecare vorbă spusă contra regimului este
aspru pedepsită, oameni care au zis ceva dispar fără urmă sau apar
morți, bătuți până la ultima suflare. Scrisorile sunt controlate și citite.
Lipsa de intimitate face ca indivizii să fie egali, tratați egal ca într-o
închisoare imensă, propria lor țară, toți își doresc să evadeze, dar unde
și cum când ochiul miliției e veșnic aprins și vede tot? Miliția știe tot, cine
ce vorbește, cine ce meserie are,numărul de la pantof și aventurile cui cu
care. Oamenii sunt văzuți ca insectele ce încearcă fără succes să se
ascundă de ochiul imens și atotvăzător al omului. Unde să te ascunzi
când omul ridică fiecare pai sub care oamenii-furnici încearcă să se
ascundă.

Intitulata ‘roman’, cartea are un puternic aer

autobiografic. Este povestita la persoana intai si eroina este o

13
tanara de origine svaba din Banatul romanesc, a carei
traiectorie in societatea romaneasca a anilor 70 si 80 o
urmarim din perioada studentiei pana la emigrarea in
Germania. Romanul autobiografic înfăţişează presiunea pe care o
exercită regimul totalitar asupra unor tineri şvabi: naratoarea şi cei 3
prieteni ai săi, Edgar, Georg, şi Kurt. Istoria tinerei Lola, un alter-ego al
naratoarei, e drama din începutul cărţii, care poate fi privită ca o
prevestire sumbră asupra destinelor celorlalte personaje. Prinsă între
visul la o existenţă liniştită în satul natal, şi urmărirea de către Securitate
în timpul studiilor, povestea Lolei e tiparul pentru poveştile celorlalţi:
fascinaţia pentru exil, dorinţa pentru un trai mai bun altundeva, şi
suferinţa sub mecanismul dictatorial aspru. Naratoarea rememorează
momente din copilărie, într-o încercare de a-şi clarifica începuturile
experienţei sub totalitarism. Prietenia sa cu cei 3 poeţi care ascund
poezii subversive într-o casă de vacanţă e doar o barcă şubredă de
salvare ( de aici şi moto-ul romanului, versurile din Gellu Naum). Trăind
sub papucul Căpitanului Piele şi al câinelui său, într-o supraveghere
permanentă de tip Big Brother, personajele duc o viaţă dublă, cea care
convine regimului şi normelor sale, şi cea care cultivă pasiunile şi
pornirile fireşti ale sufletului, cum e cea pentru literatură.

Eu-Naratoarea - Locuiește împreună cu Lola și cu alte fete într-o

cameră pătrată. După sinuciderea Lolei găsește jurnalul acesteia în
cufărul ei. În timp, devine o victimă a persecuției de către Securitate.
A plecat cu Edgar în Germania. Acolo, ei au primit repetate
amenințări cu moartea.

 Lola - Lola locuiește împreună cu naratoarea în “pătrat“. Mai târziu

devine membră a Partidului Comunist și schimbă săptămânal gazeta
de perete. Ea ține un jurnal pe care Kurt, Georg, Edgar și naratoarea
îl citesc după sinuciderea ei. După moartea sa, a fost exclusă din
partid și exmatriculată din facultate.
 Edgar - A studiat la aceeași universitate ca și Kurt și Georg. El
provine din Banat. Împreună cu Kurt, cu Georg și cu naratoarea, el
scrie poezia considerată subversivă. În timp, devine o victimă a
persecuției de către Securitate. El a plecat cu naratoarea în
Germania. Acolo a primit repetate amenințări cu moartea.
 Kurt - Este student și șvab bănățean. Împreună cu Georg, cu Edgar
și cu naratoarea, el scrie poezia considerată subversivă. În timp,
devine o victimă a persecuției de către Securitate. După terminarea
studiilor, lucrează ca inginer la un abator. Este găsit spânzurat la
scurtă vreme după emigrarea prietenilor săi.

14
 Georg - A studiat la aceeași universitate ca și Kurt și Edgar. El
provine din Banat. Împreună cu Kurt, cu Edgar și cu naratoarea, el
scrie poezia considerată subversivă. În timp, devine o victimă a
persecuției de către Securitate. După absolvire, a lucrat ca profesor.
După emigrarea în Germania, se sinucide sărind de la o fereastră.
 Hauptmann Pjele (în traducere Căpitanul Piele) - El este căpitanul de
securitate care-i interoghează și hărțuiește pe personajele principale
Edgar, Georg și Kurt.[4]

Exista in ‘Animalul inimii’ o tematica si o atmosfera comuna

multor altor carti si opere de scriitori care s-au ocupat de
viata sub dictatura, de presiunea continua a aparatului de
represiune, de lupta individului pentru pastrarea umanitatii
in fata unui sistem dezumanizant. Partile cele mai valoroase
si mai emotionante ale cartii se afla dupa parerea mea in acele
pasaje in care sunt descrise sentimentele eroinei fata de
uratenia care o sugruma si in metafora ‘animalului inimii’ care
se zbate in fiecare individ. Exista foarte putina speranta in
aceasta carte plina de deznadejde si resemnare, dar ea
traieste cat timp animalul inimii inca palpaie.
Lumea se schimbă sub trecerea timpului, oamenii mor sau se mută, toți
vor un viitor mai bun, o lume și o viață liberă, dar singura care rămâne la
fel este Herta, în același col de lume văzând totul în jurul său, meditând
și scriind metaforizat tot ce vede.

Herta Muller este un fin observator al lumii înconjurătoare, un analist prin

filtrul conștiinței și un scriitor care poate face cititorul să vadă totul și
chiar același lucru când normal și firesc, când terifiant. Te poate face să
simi fiori pe șira spinării de frică și te poate liniști în aceeași măsură.
Animalul inimii urmareste firul amintirilor, al memoriei afective, nu judeca
aspru sistemul ci te lasa sa intri in 4 vieti nedrepte. In destinele a 4 tineri
care nu au voie sa fie ei insisi. Lucrurile mici, cotidiene, scrisorile de la
mama, nebuniile bunicii, grija de a plati chiria, orele de sport, drama
tinerilor se tese din lucruri minore. Toate bucuriile stau in umbra
Dictatorului. Toate necazurile sunt hranite cu fantezii despre bolile
incurabile de care sufera Dictatorul. Oamenii care fac cimitire si cei care
sunt ingropati trebuie sa traiasca in aceeasi comunitate, cu zambetul pe
buze. In lumea lor, chiar si libertatea incatuseaza. Sinuciderea nu e un
act singuratic al individului. Cei 4 prieteni isi reproseaza la un moment
dat prietenia: daca nu ar fi fost prieteni ar fi fost liberi sa incerce sa
scape. Dar in conditiile date, daca unul din ei s-ar fi eliberat, fugind in
strainatate sau sinucigandu-se, i-ar fi condamnat pe ceilalti. Sa fugi pe

15
camp pana cand pamantul de sub picioarele tale sa devina
strainatate…., scrie Muller.

O carte complexă, mai dificil de înţeles datorită metaforelor,

imaginilor disparate, o lectură care cumva relaxează, duce pe un alt
tărâm. Este dificil de înţeles la ce anume s-a referit autoarea în anumite
părţi,dar asta face tot farmecul cărţii. E ca un puzzle şi cititorul trebuie
să-l rezolve până la finalul cărţii. E o provocare şi cred că e printre
puţinele cărţi care mai sunt scrise astfel în ziua de azi. Lectura nu este
una uşoară, necesită răbdare şi atenţie pentru detalii, dar stilul metaforic
şi fluenţa frazei câştigă cititorul. Sentimentele predominate pe care ţi le
inspiră romanul sunt frica şi amărăciunea, însă deasupra lor stă şi luptă
neobosit animalul inimii.

Tristeţea pe care mi-a sugerat-o romanul provine din această

constrângere suferită de personaje, din fragmentarea identităţii, a sinelui.
Autoarea foloseşte pentru această idee o altă metaforă interesantă, cea
a organelor risipite în frigiderul Lolei, şi a muncitorilor de la abator care
îşi practică meseria cu ferocitate. Animalul inimii este un roman care te
răscoleşte, de un lirism înspăimântător. Ameninţarea morţii care-i
pândea pe cei ajunşi dincolo de graniţă pluteşte în jurul personajelor, dar
ele o sfidează căutând imagini expresive şi acolo unde atmosfera păstra
apăsări de plumb. Animalul inimii vorbeşte despre solidaritate şi
prietenie în ţara unde toţi ar fi trebuit să-şi suspecteze aproapele,
descoperindu-i sfârşitul prin scrisorile întârziate de o primă lectură a
securistului, care-şi lăsa dorintele cu limbă de lemn chiar lângă existenţa
rostită cu limbă de moarte a fiinţelor reduse la tăcere.

”Capătul drumului” este un roman care face o incursiune într-o

istorie tragică (deportarea românilor din Bucovina de către sovietici, în
1940), amintind de memoriile Aniţei Nandriş-Cudla. Un roman bine scris,
chiar dacă şi cu oarecari lungimi, pe alocuri un adevărat poem epic (nu o
dată frazele sunt versificate) de o tulburătoare frumuseţe, cu multe
obiceiuri vechi care luminează lectura. Un destin ca multe altele,
reprezentativ pentru secolul trecut. Cartea se înscrie în rândul exercițiilor
de memorie ale celor care au trăit atunci, cea mai cunoscută fiind
autobiografia semnată de Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia, dar
poate fi așezată lângă romane din aceeași arie, precum Leagănul
respirației de Herta Müller, și de alte volume care cuprind tragediile trăite
în URSS de atâtea popoare considerate ostile.

16
 Cele trei cărți au ca temă comună istoria, descriind atrocitățile la
care au fost supuși românii basarabeni în urma deportărilor, dar si
presiunea pe care o exercită regimul totalitar asupra unor tineri şvabi,
presiunea continua a aparatului de represiune, lupta
individului pentru pastrarea umanitatii in fata unui sistem
dezumanizant. Personajele trăiesc o dramă ce le va urmări
toată viața. Iubirea este o modalitate de salvare. Autoarea
cărții ”20 de ani de Siberia” de Anița Nandriș - Cudla, cu toate
că are doar trei clase dovedește talent de povestitoare. Un
aspect al cărtii ce se pare deosebit de important, este limbajul
moldovenesc, cu multe regionalisme și arhaisme. ”Animalul inimii” este
o carte complexă, mai dificil de înţeles datorită metaforelor, imaginilor
disparate, o lectură care cumva relaxează și duce pe un alt tărâm. Este
dificil de înţeles la ce anume s-a referit autoarea în anumite părţi,dar asta
face tot farmecul cărţii. E ca un puzzle şi cititorul trebuie să-l rezolve
până la finalul cărţii. Cartea Hertei Müller modifică orizontul de aşteptare
al cititorului care doreşte să primească de-a gata mărturii despre regimul
comunist. Ororile sunt denunţate subtil, într-un permanent joc al aluziilor,
al metaforelor strecurate în adâncimea textului, pentru ca lectorul avizat
să le poată decoda. Atmosfera sumbră ia uneori forma unui vis în care
personajele sunt animale hăituite care încep să se dezumanizeze din
cauza fricii. Animalul inimii este un roman despre salvare: prin fugă ori
prin sinucidere. Cele două bunici, una albă, cealaltă neagră (deşi nu se
ştie exact care e care) pot fi simbolul rugăciunii şi al poeziei, două
modalităţi de rezistenţă (subversive, bineînţeles) împotriva sistemului.

Romanele prezentate sunt superbe poeme epice, deopotrivă

tragice şi tonice, în ciuda ororilor relatate atât de minuţios, reprezintă
perspectiva asumată a unei vocaţii – aceea a suferinţei izbăvitoare. Ea
vine din acceptarea răului, din memoria frumuseţii şi din iertare.

17
Volumul urmăreşte existenţele a patru personaje – naratoarea, Edgar,
Georg şi Kurt, toţi prieteni şi studenţi şvabi. De multe ori, firul
întâmplărilor îi leagă, astfel că sunt nevoiţi să reacţioneze similar atunci
când se văd persecutaţi de căpitanul Piele de la Securitate. Cei patru
ajung să se cunoască cu prilejul morţii Lolei, colegă de cămin cu
naratoarea. Primul lucru pe care studenţii vor încerca să îl ascundă este
caietul acesteia, de unde, deşi membră de partid, iese la iveală o
literatură subversivă. După caietul care va dispărea, tinerii încep să scrie
poezie şi să păstreze cărţi interzise de regimul totalitar într-o căsuţă a
cărei cheie era păstrată cu grijă ori uitată ca din întâmplare la persoane
care nu puteau fi suspectate.
Imaginea recurentă a morţii are, cu siguranţă, un impact puternic asupra
cititorului. Încă de la începutul romanului, vocea naratoarei aduce în
scenă obiectele de care se leagă înlănţuirea evenimentelor de factură
tragică: „Azi nu-mi pot încă imagina un mormânt. Doar un cordon, o
fereastră, o nucă şi o funie. Fiecare moarte e pentru mine un sac“.
Fiecare obiect se află în strânsă legătură cu sfârşitul unora dintre
personaje. Astfel conceput, fragmentul pare să fie un rezumat, o
prolepsă ce conturează orizontul de aşteptare.
Într-un interviu acordat în 2008 pentru Evenimentul Zilei, Herta Müller
nega alegerea conştientă, obiectivă, a temelor. Dimpotrivă: „Greutăţile
mari din viaţă aleg temele“. Privit din această perspectivă, Animalul inimii
poate fi citit şi drept proză memorialistică, fapt datorat unor „coincidenţe“
cu biografia scriitoarei, precum experienţa regimului dictatorial impus de
Ceauşescu, prietenia cu membrii „Grupului de acţiune din Banat“,
studenţii ce protestau împotriva sistemului ori relaţia cu tatăl, fost
membru SS. „Greutăţile mari“ la care se referă scriitoarea se fac simţite
peste tot în roman, astfel că teama acaparează personajele, ajungând să
le controleze vieţile. Frica dictează raţiunii în momentele limită. De pildă,
atunci când căpitanul de la Securitate o obligă pe naratoare să cânte
nişte versuri modificate (versiunea iniţială constând în versurile lui Gellu
Naum, care sunt şi moto-ul romanului: „aveam câte un prieten în fiecare
bucăţică de nor/ de fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă pe lume/
mama spunea şi ea că e normal şi că nu accepta să mă/ fac prieten/ mai
bine m-aş gândi la ceva serios“), se face simţită înstrăinarea de sine.
Sarcina se îndeplineşte sub formă de dicteu automat: „Frica singură şi-a

18
amintit din nou melodia. N-am mai uitat-o niciodată“. În traducerea Norei
Iuga, titlul cărţii trimite la aceeaşi idee: inima este locuită de un animal
hăituit, astfel că personajele se dezumanizează treptat. Frica este mereu
vie şi atât de puternică încât devine palpabilă, reperabilă spaţio-
temporal: „Sughiţa, i-am simţit animalul inimii sărindu-i din burtă în mâna
mea. Sărea încoace şi-ncolo în timp ce-o mângâiam, din ce în ce mai
repede“.
Deşi numele lui Ceauşescu nu apare explicit decât o dată în roman,
aluziile la imaginea dictatorului sunt nenumărate. Din cauză că încearcă
să se opună regimului totalitar, cei patru prieteni vor fi aspru pedepsiţi.
Înţelegând forţa prohibitivă a Cuvântului, acesta va fi înlocuit cu gesturile,
căci ele atrag mai puţin atenţia. Doar cuvântul nerostit înseamnă adevăr
şi, cum regimul nu permitea decât minciuni, adevărul putea să existe
doar dacă era tăcut: „Şi-n timp ce vorbeam, simţeam că îmi rămânea
ceva pe limbă, ceva ca un sâmbure de cireaşă. Adevărul aştepta
numărătoarea oamenilor şi degetul de pe propriul meu obraz. Şi totuşi,
cuvântul o mie nu-mi venea pe buze (…) El aşteaptă adevărul, simte că
tac în timp ce vorbesc“. Pentru că „gura a mâncat cuvântul, nu l-a rostit“,
semnele şi gesturile se încarcă de toată puterea pe care o aveau cândva
cuvintele. Fiindcă ştiau că scrisorile pe care şi le trimiteau erau desfăcute
şi citite mai înainte de a ajunge la destinatar, cei patru prieteni se
folosesc de forme subtile, care puteau trece cu uşurinţă de vigilenţa
Securităţii, pentru a-şi transmite mesaje grave: „Am scris două scrisori cu
virgulă după formula de adresare: Dragă Edgar, Dragă Georg, Virgula
trebuia să tacă atunci când căpitanul Piele citea scrisorile, ca să le
lipească la loc şi să le trimită mai departe. Dar, când Edgar şi Georg
deschideau scrisorile, virgula trebuia să ţipe“.
Apreciat de mulţi critici literari drept un roman-poem, Animalul inimii este
construit cu lirismul ce o caracterizează pe scriitoarea Herta Müller.
Structura de poem este sesizabilă din modul în care ideile par a curge
dintr-o frază în alta, bucăţi de imagini surprinse fragmentar, dar legate
într-o manieră coerentă: „Călătoria mi se părea lungă şi distanţa mare,
am spus. Florile-soarelui nu mai aveau nici o frunză şi tulpinile lor negre
formau o delimitare precisă. Aveau atâţia sâmburi negri, încât oamenii
din compartiment obosiră de prea mult privit. Pe toţi cei care şedeau cu
mine în compartiment i-a prins somnul. O femeie ţinea o gâscă cenuşie
în braţe. Femeia adormise şi gâsca mai gâgâi un timp în poală. Apoi îşi

19
culcă gâtul pe aripi şi adormi de asemenea“. Ceea ce naratoarea
surprinde par tablouri disparate, aduse laolaltă într-o încercare ludică de-
a literatura, de a cuprinde în cuvinte cât mai multe detalii redate succint,
astfel că jocul devine dinamic. Modul în care este percepută dragostea
este şi el liric. Naratoarea reuşeşte să localizeze cu exactitate asupra cui
ori, mai degrabă, asupra a ce se revarsă dragostea ei: nu este vorba
despre Tereza, tânăra cu origini incerte pe care o consideră uneori
prietenă, ci despre ceva ce îi aparţinuse ei, forma cancerigenă de nucă.
Proiectându-şi sentimentele în afara fiinţei, imaginea dă impresia de
compunere urmuziană a personajului: „O vedeam pe Tereza divizată: doi
ochi mici, un gât lung, degete groase (…). Tereza ar fi trebuit să plece,
dar să-şi lase obrazul aici pentru că mi-a lipsit atât de mult. Mi-a arătat
cicatricea de sub braţul ei, nuca fusese tăiată. Aş fi vrut să iau cicatricea
în mână şi s-o mângâi fără Tereza“.
În ceea ce priveşte ordinea celor narate, memoria afectivă este cea care
organizează întregul roman. Poate că tocmai de aceea, în tehnica
narativă aleasă de scriitoare, volumul se încheie circular, cu Edgar şi
naratoarea stând pe jos, în acelaşi loc şi uitându-se la fotografii: „Când
tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, când vorbim, devenim
ridicoli“. Cititorul s-ar putea întreba dacă timpul în care a văzut
derulându-se imaginile cu cei patru prieteni nu a fost decât rememorarea
celor întâmplate, pozele având rolul madelenelor proustiene. Găsindu-se
la tot pasul, „prăjiturile“ ce declanşează memoria afectivă conduc la
felurite digresiuni. Orice obiect sau fiinţă poate fi declanşatorul unei alte
întâmplări rememorate, de unde impresia că romanul se derulează ca o
înlănţuire de fotografii în care fotograful focalizează detalii pe care le
prezintă apoi separat, pentru ca un nou tablou să rezulte. Din acest
punct de vedere, romanul se aseamănă cu un permanent joc cu păpuşile
ruseşti. De exemplu, atunci când ajunge să vorbească despre Edgar şi
Georg ca fiind „bărbaţi de rezervă la două învăţătoare“, naratoarea îşi
aminteşte de bărbatul pentru care, cândva, avusese şi ea acelaşi rol.
Apoi, îl captează pe acest bărbat într-o imagine mult mai clară, detaliind
episoade întregi de care se lega viaţa ei alături de el.
Tot în jocul memoriei afective intră şi trecerile multiple de la persoana I a
naratorului la persoana a III-a a copilului care a fost odată, mai ales că
se reiau aceleaşi imagini, doar că prin ochii Copilului tăcut, vulnerabil în
faţa autorităţii paterne. De cele mai multe ori, copilul apare ca un martor

20
al prohibiţiilor de care a suferit, frica fiind în ambele cazuri termenul
comun. Spaima permanentă conduce la ideea morţii de fiecare dată
asociate cu un sac ori cu cordonul ce zăcuse înfăşurat în jurul gâtului
Lolei: „Pe întuneric parcă zăceam într-un sac. În cel cu cordonul, în cel
cu fereastra. Şi în cel cu pietre, care nu deveni al meu“. Moartea devine
o obsesie chinuitoare, văzută drept singura salvare din regimul totalitar,
căci calea emigrării era mult mai periculoasă. Fuga nu este o opţiune, ci
calea de a fi liber, de a nu te mai simţi în permanenţă dezrădăcinat,
renegat de regimul dictatorial.
Cartea Hertei Müller modifică orizontul de aşteptare al cititorului care
doreşte să primească de-a gata mărturii despre regimul comunist.
Ororile sunt denunţate subtil, într-un permanent joc al aluziilor, al
metaforelor strecurate în adâncimea textului, pentru ca lectorul avizat să
le poată decoda. Atmosfera sumbră ia uneori forma unui vis în care
personajele sunt animale hăituite care încep să se dezumanizeze din
cauza fricii. Animalul inimii este un roman despre salvare: prin fugă ori
prin sinucidere. Cele două bunici, una albă, cealaltă neagră (deşi nu se
ştie exact care e care) pot fi simbolul rugăciunii şi al poeziei, două
modalităţi de rezistenţă (subversive, bineînţeles) împotriva sistemului.
După expresia în germană pe care o foloseşte scriitoarea, traductibilă
prin „zăpada de ieri“, adică ceva ce a devenit inactual (referindu-se la
Securitatea ce nu s-a modificat mult faţă de vremurile pe care le-a trăit
ea în ţară), Animalul inimii este o carte puternică despre supravieţuire,
despre teama dusă la extrem, la suicid ori la moarte în condiţii incerte,
despre existenţele a patru dezrădăcinaţi şvabi obligaţi să suporte
ostilitatea regimului politic: „Sub masă picioarele copiilor nu ajungeau
până la podea. Pe masă mâini de copil se împungeau cu creioanele.
Furia de pe feţele lor era îndărătnică şi matură. Mi-am zis: cât întârzie
mama lor, ei cresc. Ce o să se întâmple dacă într-un sfert de oră devin
oameni mari, îşi împing scaunele cu dosul de lângă masă şi îşi iau valea.
Cum am să-i spun croitoresei, când o să vină acasă şi o să pună cheia
pe masă, că năzdrăvanii ei nu mai au nevoie de cheia asta“.

Animalul inimii este un roman care te răscoleşte, de un lirism

înspăimântător. Ameninţarea morţii care-i pândea pe cei ajunşi dincolo
de graniţă pluteşte în jurul personajelor, dar ele o sfidează căutând
imagini expresive şi acolo unde atmosfera păstra apăsări de
plumb. Animalul inimii vorbeşte despre solidaritate şi prietenie în ţara

21
unde toţi ar fi trebuit să-şi suspecteze aproapele, descoperindu-i sfârşitul
prin scrisorile întârziate de o primă lectură a securistului, care-şi lăsa
dorintele cu limbă de lemn chiar lângă existenţa rostită cu limbă de
moarte a fiinţelor reduse la tăcere.

Deşi are mai puţin de 250 de pagini, romanul Hertei Muller pare să nu se
mai termine. Tensiunea psihologică este provocată de metaforele
înfricoşătoare ale cenzurii violente, iar lumea interioară a personajelor
devine un labirint emoţional fără ieşire. Teama, revolta, furia tăcută,
meschinăria securiştilor caricaturizaţi şi universul claustrofob în care s-a
transformat România din timpul dictaturii ceauşiste au ecouri puternice în
mintea cititorului, indiferent de vârsta lui sau de ţara în care s-a născut.
Dispreţul faţă de torţionari este o limbă comună, prin care Herta Muller a
vrut să-şi transmită mesajele dincolo de ţara devenită cimitirul fugarilor
prinşi de primul grănicer al statului absurd

Animalul inimii păstrează trăsăturile care definesc proza Hertei Muller:

lirismul ce învăluie dramele perioadei comuniste, o eroină care a visat
mereu să iasă dintr-un orizont strâmt şi îmbinarea unor detalii banale
prin jocurile metaforice ale imaginilor.

Animalul inimii este o carte despre 4 tineri de etnie germana ce traiesc

in Banatul romanesc sub regimul comunist, o carte scrisa de Herta
Muller „în memoria prietenilor români care au fost uciși sub regimul
Ceausescu.”

Mai mult decat orice critici obiective aduse sistemului, poezia scriiturii
Hertei Mulle te face sa te cutremuri de metaforele grele, asternute pe
pagini. Fraze scurte si imagini puternice, care te confrunta cu animalul
inimii tale.

„Animalul inimii tale e un soarece.” Inima naratoarei e mereu mica, cat

un purice, speriat de moarte, insa destul de puternic pentru a continua sa
bata si sa infrunte lumea care ii este impotriva. Tot universul este plin de
22
semne. Trifoii cu patru foi, moartea Lolei, spanzuarata cu cordonul
rochiei naratoarei, umbrele inserarii, pensula care picteaza noaptea pe
cer, se aduna si se chircesc in animalul inimii, care se zbate neputincios,
inhatat de fantasme si realitati dure. Dar care reuseste sa
supravietuiasca Raului. Pe care il invinge prin insasi actul sau de
supravietuire, care se transforma intr-un triumf amar.

Animalul inimii e o carte care te invata sa rezisti, sa te salvezi, sa

traiesti, spune Nora Iuga.

23