1.1.

Hortensia Papadat-Bengescu

Printre ctitorii romanului românesc modern se numără și scriitoarea Hortensia Papadat-

Bengescu, considerată a fi „cea mai importantă prozatoare a literaturii române în secolul XX,
având un destin literar excepțional, dar o bibliografie deloc spectaculoasă”1. Proza Hortensiei
Papadat-Bengescu cunoaște două etape, remarcate și analizate pe toate părțile de critica literară.
Prima ei perioadă creatoare este una subiectiv-lirică, perioadă în care exersează perspectivele
narative și creionează în paginile scrise o tipologie a feminității. Această primă etapă începe cu
Ape adânci (1919), urmează Sfinxul (1920), Femeia în fața oglinzii (1921), Balaurul (1923),
Romanță provincială (1925) și se sfârșește cu Desenuri tragice (1927). Aceste ultime volume au
fost percepute de către critica literară ca fiind texte ce realizează o imperceptibilă tranziție spre a
doua etapă de creație a scriitoarei – etapa obiectivă – deoarece, deși ele mai păstrează
subiectivismul, exaltarea lirică, metaforismul senzorial, este evidentă încercarea de obiectivare
prin înregistrarea experienței directe, dar și prin preponderența epicului. Cea de-a doua perioadă
a creației bengesciene este, așa cum am și amintit anterior, etapa obiectivă reflectată prin „Ciclul
Hallipilor”. Această treaptă a muncii creatoare începe cu Fecioarele despletite (1926),
culminează cu Concert din muzică de Bach (1927), și continuă cu Drumul ascuns (1933) și
Rădăcini (1938), opere de excepție ale literaturii române, ce aveau să impună definitiv numele
Hortensiei Papadat-Bengescu.

În Istoria literaturii române contemporane,marele critic Eugen Lovinescu era de părere

că în traiectoria literaturii scriitoarei se poate observa evoluția romanului românesc însuși,
procesul de obiectivare a prozei, precum și performanța scriitorului român de a-și domina
temperamentul prin reflecție. Scriitoarea izbutise deliricizarea definitivă a prozei, dar și evoluția
firească a formelor narative și a tematicii balzaciene în perspectiva mult mai rafinată a analizei
de tip proustian, deși programul estetic nu fusese exprimat minuțios teoretic niciodată.

Romanele din ciclul Hallipilor acoperă, așa cum am amintit, a doua etapă de creație a
scriitoarei și, în opinia lui Eugen Lovinescu, alcătuiesc opera de maturitate. Hortensia Papadat-
Bengescu pare să fi străbătut cu ele lungul și anevoiosul drum de la liric la epic, de la subiectiv la
obiectiv, de la analiză la creație. Reluând, după Duiliu Zamfirescu, ideea romanului ciclic,
scriitoarea realizează o amplă frescă socială a parvenitismului, o cronică de familie în care
adaptabilitatea, păstrarea conveniențelor, aparența moralității vor să mascheze profilul moral
canceros al așa-zisei „lumi bune”. Autenticitatea se manifestă, astfel, prin spectacolul unei
conversiuni spre obiectivitate, aspect ce o diferențiază categoric pe Hortensia Papadat-Bengescu
de ceilalți scriitori interbelici, la care, subiectivitatea reprezenta modul de afirmare a conceptului
lor de autenticitate.

Apropieri s-au făcut și cu ciclul proustian „În căutarea timpului pierdut”, atât prin
alegerea lumii – aristocrația și marea burghezie cultivată, rafinată la Proust, o lume înstărită, a
1
Suzana Miron, Elizabeta Roșca, Prozatori români din perioada interbelică, București, Editura All Educational S.A. ,
2000, p. 156.
doua generație de îmbogățiți la Hortensia Papadat-Bengescu –, cât și prin amploarea construcției
epice de o mare armonie și complexitate. La Proust se regăsește un model arhitectual al cărții,
catedrala, căreia îi corespunde compoziția polifonică, muzicală la Bengescu.

Ciclul urmărește un grup larg, Hallipii. Maniera e originală, în sensul atenuării acțiunii, al
eludării intrigii și al concentrării asupra relațiilor dintre personaje, extrem de mobile, cu refulări
și defulări. Relația obsesiv surprinsă e cea dintre părinți și copii, dintre maternitatea declarată și
cea ascunsă.

În continuare ne vom opri asupra celui de-al doilea roman al ciclului, și anume, Concert
din muzică de Bach. Elaborat în anul 1925 și apărut abia în anul 1927, romanul înfățișează
„textul-efigie al Hortensiei Papadat-Bengescu, operă în care critica a căutat întotdeauna înalțimea
personalității prozatoarei”2. Comparându-l cu volumele anterioare, în Concert din muzică de
Bach se observă că arhitectura narativă se organizează exclusiv pe coordonatele romanescului și
nu pe elementele care aparțineau stilului eseistic și discursului liric. Prin Concert din muzică de
Bach, Papadat-Bengescu smulge biruința geometriei în spațiu, fiind un element care atestă
autenticitatea romanului său.

Poveștile narate au ca temă analiza cazurilor în care emoția ia locul rațiunii, precum și
urmările, atât în plan individual, cât și în plan social al acestei preluări. Romanul urmărește
destinul celor trei cupluri care fac parte sau se află în legătură cu familia Hallipa. Cu alte cuvinte,
în Concert din muzică de Bach sunt identificate trei axe epice. Prima dintre ele este povestea
cuplului social al Rimilor, căreia i se adaugă povestea Siei, copilul nelegitim care transformă
drumul ascuns al fecioarei despetite, buna Lina; cea de-a doua poveste urmărește istoria cuplului
social al prințului Maxențiu și al făinăresei Ada Razu, două destine aflate în centrul acelorași
emoții ascunse; și nu în ultimul rând povestea cuplului social al Drăgăneștilor. Subiectul
urmărește pregătirea unui concert în casa Elenei Drăgănescu. Aceasta reunește o serie de
amatori, aleși din cercul monden pe care aceasta îl frecventează, în ideea de a realiza un
experiment artistic sub bagheta unui muzician celebru: Victor Marcian.

Pe măsură ce se pregătește concertul, cele trei cupluri trec printr-o criză acută, stimulată
de câte un personaj intrus. Astfel, în familia Rimilor își face apariția Sia, fiica nelegitimă a Linei
Rim. Timp de aproape douăzeci de ani, fata s-a aflat în grija tatălui ei, Lică Petrecu, cunoscut și
sub numele de Lică Trubadurul. El și Lina fac parte dintr-o ramură săracă a familiei Hallipa,
fiind, de asemenea, veri, iar în tinerețe au avut o aventură în urma căreia s-a născut Sia.
Ascunzându-i adevărul soțului ei, Lina o prezintă pe Sia drept infirmieră, fiind angajată pentru a
se ocupa de bolnăviciosul Rim. Acesta din urmă face o pasiune pentru tânăra fată, pasiune care
se transformă de-a lungul romanului într-o poveste grotească.

În același timp, Ada Razu și-l face amant pe Lică Trubadurul, ignorând cu totul starea
precară a prințului Maxențiu: acesta era bolnav de tuberculoză. Stăruitor în analiza stărilor

2
Ioan Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Iași, Editura Tipo Moldova, 2010, p. 82.
degenerescente își trăiește extatic boala, singura experiență față de care arată manifestări
devoționale. Luptându-se cu adevărul, încercând să îl ascundă, lumea exterioară devine pentru
Maxențiu un iad, deoarece prințul nu este capabil să identifice în ceilalți vibrațiile afectelor.
Epuizat fizic, acesta realizează că soția îl înșală, însă nu face nimic pentru a remedia situația. În
vreme ce pregătirile pentru concert înaintează, Elena Drăgănescu se îndrăgostește de Marcian. Pe
fondul acesta, Mini și Nory, două tinere ce fac parte din lumea modernă, stabilesc legături între
cele trei cupluri: analizează știrile noi, îi pun la curent pe toți cu ceea ce află, realizează asociații
inteligente și caracterizează personajele.

Finalul operei suprapune două evenimente: concertul și înmormântarea Siei. Acestea sunt
prevestite de o succesiune neîntreruptă și vârtoasă de fapte. Printre acestea se numără și dialogul
dintre Sia și Lina, care, pentru fată, nu are nicio însemnătate. De asemenea, Sia acceptă
avansurile lui Rim, este dată afară din casă și locuiește un timp sub același acoperiș cu gemenii
Hallipa, nepoții Linei. Însă, cel mai tragic eveniment este, fără îndoială, încercarea Siei de a
avorta atunci când află că a rămas însărcinată. În urma acestui eveniment, din lipsită de îngrijire
și de sprijin material, moare de septicemie. Acest eveniment este modul prin care mama sa
naturală își pedepsește vinovăția prin sacrificiu. Personajele eșuează dorind să supraviețuiască
propriilor emoții. Și în familia Maxențiu evenimentele iau o întorsătură care duce spre un
deznodământ dezastruos: Maxențiu își acceptă, în cele din urmă, boala, pleacă la un sanatoriu,
unde moare, îndreptându-și ultimele gânduri spre iubirea sa din tinerețe: Elena Drăgănescu. De
asemenea, Ada se ocupă de ascensiunea lui Lică, ajutându-l să devină profesor de echitație și
apoi deputat. După înmormântare, personajele participă la concertul din casa Drăgănescu. După
acest eveniment, Elena și Marcian pleacă în Elveția, unde trăiesc o scurtă aventură de dragoste.
Așadar, toate personajele sunt urmărite pe parcurcursul romanului în transformarea lor, însă
puține sunt cele care reușesc, așa cum este cazul lui Lică Trubarulul.

Mediul social al romanului, de o mare diversitate tipologică, vizează în esență

parvenitismul burgheziei de după primul război modial, al unei burghezii care încerca din
răsputeri să dea o superficialitate de blazon nobiliar unei descendențe îndoielnice. „Sufletul lor
( al reprezentanților burgheziei) – observă Mihai Ralea – e încă primitiv și grosier sub reflexe de
aur și purpur. Din civilizația ei n-au decât confortul. [...] Cu alte cuvinte, dacă sociologia d-nei
Papadat-Bengescu e justă, burghezia românească iese abia din faza Caragiale ca să intre în faza
Balzac”3.

Un alt exemplu reprezentativ în acest sens este Lică Trubadurul. El este tipul arivistului
care urcă încet, dar sigur, treptele ierarhiei sociale. Trubadurul este un seducător, care își joacă
lucid șansele parvenirii sale politice în saloanele lumii moderne. Acolo diferențele care aprțin
planului social dispar, mondenitatea fastuoasă egalează nivelurile ierarhice, totul fiind redus la
punctul comun al modei și al snobismului. Lică este un personaj ambivalent, dovenind instinct de
apărare perfect, îndrăzneț, dar și laș, apropiat de ceilalți, în special de femei, dar prea puțin

3
Mihai Ralea, Perspective, București, Editura Casei Scoalelor, 1928, p. 74-76.
binevoitor, un om rezervat, precaut în gesturi și vorbe, extrem de perseverent, grijuliu cu aspectul
său psihic, pe care îl folosește ca pe o monedă prețioasă de schimb, în tot timpul curat, îngrijit,
ascultând cu atenție precum un animal la pândă, concentrat pe dorința sa de a parveni.
Descurcărețul Lică Trubadurul parcurge o evoluție extrem de interesantă și simbolică, de la
fostul plutonier major, până la profesorul de echitație al Adei Razu, fiind și amantul acesteia,
senatorul Basile Petresco și un obișnuit al mondenității bucureștene.

Discursul auctorial se oprește asupra amănuntelor semnificative. Hortensia Papadat-

Bengescu rezumă în enunțuri succinte psihologia personajului, etichetează cu implicare: Lică
„are o pedagogie sumară, nu are principii, ci gusturi”; Rim „avea, din demnitate, o ură mică
pentru Lina”, Mika-Le își ascunde gândurile, luând un „aer inert, de păpușă oblă”. În alte
împrejurări, scriitoarea sintetizează în descrieri fragmentare dominanta psihologică a unui
personaj; de exemplu, vecina Rimilor este o femeie bătrână și singură, blocată în mentalitățile
altui secol, iar naratoarea notează într-un stil subiectiv: „ [...] doamna Vera – odăi cu pelargonii
la ferestre și brise-brise cu dantelă cu igluță, model greu – doamna Vera, soacra băcanului –
casă corp cu Coloniale-delicatese-băuturi, peste drum de casa Rim – doamna Vera,
necunoscând genealogia vecinilor, judeca după aparențe înșelătoare”.

Sentimentul iubirii reprezintă una dintre temele centrale ale romanului, putând fi
identificate mai multe ipostaze ale acesteia. Prima ipostază este aceea a iubirii ca efect al
complexelor. Ea se manifestă prin cuplul doctorul Rim-Sia, într-o relație erotică nefirească, ușor
morbidă, generată de drama și complexele unui cuplu pasager mai vechi: Lina și Lică.

Cea de-a doua ipostază a iubirii este aceea a iubirii ca efect al similitudinii
temperamentale, proiectate pe un fundament social. Singura problemă pusă de cuplul Ada Razu-
Lică ține de acceptarea publică a ambiției „făinăresei”, devenite prin căsătorie prințesa Maxențiu,
de a-l introduce în societate pe fostul plutonier major, înălțat de ea la gradul de manager al
grajdurilor de cai de curse și apoi profesor de echitație. Ada Razu și Lică sunt la fel de orgolioși,
de activi și întreprinzători. Ada are dorința de a-și domina partenerul, iar Lică, de s-și păstra
liberatea. Prințul Maxențiu se dovedește a fi cel mai interesant personaj al acestui trio conjugal.
Este fiul unei „fecioare despletite”, cântăreața Zaza, și al unui „prinț bătrân și decavat, dar
destul de autentic”. După doi ani de la căsătoria cu Ada arată golit de viață. Bolnav de
tuberculoză, prințul încearcă să își ascundă boala ca să facă față vieții mondene și obligațiilor ei
obositoare, „figurațiile” la care îl obligă investiția făcută în el de către „făinăreasă”. De aici se
dezvoltă și ipohondria alimentată și de o preocupare insistentă față de sine. Boala devine o cale
de a o teroriza pe Ada, de a redobândi, fie și simbolic, supremația asupra ei.

Ultima, dar nu cea din urmă ipostază este aceea a iubirii ca expresie a emoției estetice.
Aceasta este întruchipată de cuplul Elena Hallipa-Drăgănescu și muzicianul Marcian. Armonia
relației celor doi este evidentă în scena aflării morții Siei. Marcian organizează programul
săptămânii corelând cele două evenimente, cel familial și cel monden, și trecând cu tact peste
momentul de cumpănire trăit de Elena. În cuplu nu se observă decât evoluția Elenei spre
descoperirea tainelor iubirii. Marcian are o singură inițiativă – a pregătit în secret coralul, oferit
iubitei ca ofrandă, „ca pe un buchet de flori rare, e drept, dar cu manșetă de hârtie, la o
aniversare de familie”. Coralul marchează apoteoza, plenitudinea și splendoarea iubirii
interiorizate.

Ovid. S. Crohmălniceanu susține că sentimentul iubirii, sau „amorul”, așa cum îi spune
Hortensia Papadat-Bengescu e „dominant pe fondul stărilor sufletești, al proceselor morale, al
nevrozelor, a căror monografie autoarea o face. Astfel, romanul Concert din muzică de Bach
analizează câteva forme ale amorului, intimidat de convenții, la Elena Drăgănescu, calculat,
cinic, nerușinat, la Ada Razu, animalic și morbid, la profesorul Rim”4.

Așa cum am amintit deja, romanul urmărește trei cupluri, ai căror membri, la rândul lor,
formează alte relații. Astfel, jocul cuplurilor erotice este urmărit prin construirea cuplului și
dubla raportare a acestuia la imboldul interior și la norma socială. Posibilitățile combinatorii
fructificate de autoare dau complexitate si ambiguitate atât personajelor, cât și relațiilor dintre
ele. Personajele nu apar monopolizate de o unică atracție erotică, ci sunt prinse simultan sau
succesiv într-o plasă foarte complicată de afinități: de exemplu, Ada Razu intră în relație erotică
cu doi bărbați situați la poli opuși: soțul ei, prințul Maxențiu, tuberculos și grăbit spre moarte de
viața ei tumultoasă, și amantul Lică Trubadurul, plin de sănătate, ușuratic. Un alt exemplu
pertinent ar fi acela al doctorului Rim, care se află într-o relație cvasiincestuoasă mascată cu
buna Lina și fiica vitregă, Sia.

Două dintre temele fundamentale se alătură celei a sentimentului iubirii – boala și

moartea –, ilustrate cu măiestrie de evoluția a două dintre personajele operei: prințul Maxențiu și
Sia. O altă temă este aceea a concertului. Muzica, temă recurentă în romanul proustian este
regăsită și în Concert din muzică de Bach, și susține arhitectural compoziția romanului, dar, în
egală măsură și metafora de profunzime a textului. Concertul polarizează tensiunile actanțiale,
evenimentele producându-se sau amânându-se în funcție că de punerea în scenă a acestuia, care
se transformă într-un simbol al succesului în plan social, al transcendenței, al eliberării din cercul
caselor, al lumii, al patimilor, dar și mecanismul care declanșează viețile celorlalți, deci însuși
destinul. Multiplicarea vocilor, a reflectorilor prelungește în structura microscopică a narațiunii
simbolul mare, axul operei. Sub aspectul conceptului de autenticitate, prozatoarea are suprema
ironie de a face din muzica lui Bach, pură, senină, emblemă pentru mișcările unei societăți
diforme, încălcând în mod constant nu doar normele sociale, ci și pe cele umane. Aceste teme
încadrează opera eclatantă a Hortensiei în abisul autenticității.

Atitudinea ironică, înlocuind lirismul din primele cărți, relativizarea conștiințelor,

pluriperspectivismul, acestea sunt noutățile romanului, proiectate pe cele ale întregului ciclu. Ele
fac din Concert din muzică de Bach „cartea cea mai construită și totuși nu cea mai puțin vie”,
după caracterizarea lui Mihail Sebastian.
4
Ovid. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Constanța, Editura Universalia,
2003, p. 253.
 Așadar, tabloul prozei române interbelice este extrem de complex. Încercarea de a alcătui
o clasificare, de a stabili direcții și orientări, de a realiza o istorie a evoluției sale se lovește de
numeroase dificultăți. Bogăția tematică și tipologică, a formulelor artistice, a tehnicilor narative,
lipsa criteriilor unitare în considerarea critică, confruntarea unor opinii foarte controversate, sunt
doar câteva dintre trăsăturile reprezentative ale operelor celor mai cunoscuți romancieri români:
Camil Petrescu, Anton Holban, Max Blecher, Mircea Eliade și, nu în ultimul rând, Hortensia
Papadat-Bengescu.