Ion

de Liviu Rebreanu
Unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai realismului în literatura
română este Liviu Rebreanu, prozator interbelic, creator al romanului realist-
obiectiv în literatura română. El debutează cu nuvele ce devin nuclee narative
pentru romanele de mai târziu. La baza operei stau două aspecte: impresia
afectivă, ce se constituie în substratul antropologic al romanului, și bogata
documentare.

Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență

culturală când în literatura română se manifestă două curente literare:
Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul
"Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui
Nichifor Crainic. Este un roman social de viziune realistă, care ilustrează viața
satului ardelenesc dinainte de Primul Război Mondial, în toată complexitatea
structurii sale sociale.

Din punct de vedere tematic, romanul reconstituie viața satului

transilvănean de la începutul secolului XX, în care demnitatea și locul omului în
colectivitate se măsoară în funcție de avere, respectiv, de pământ; astfel romanul
fiind unul monografic, ce totodată prezintă drama țăranului ardelean și
discrepanța claselor sociale.

Realismul este un curent literar care a început să se manifeste spre

sfârșitul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva
romantismului, ce prezintă întâmplările în mod veridic, urmărind principiul
„mimesisului”. Opera își susține caracterul realist prin intermediul veridicității
evenimentelor; fiecare personaj este o victimă a fatalității, nu poate ieși din
destinul său. Prezentând evenimentele majore din viața unui sat (hora, nuntă,
botez și înmormântare), romanul urmărește două planuri narative, cu acțiune
complexă, ce conturează realitatea din secolul al XX-lea. Având drept surse
majore de inspirație, viața satului și evenimente trăite de el însuși, Rebreanu
reușește să transpună pe hârtie produsul propriei imaginații; satul Pripas,
toponim simbolic operei, reprezintă de fapt satul Prislop, în care acesta
copilărise, Personajul eponim, Ion Pop al Glanetașului este inspirat din realitate,
acesta fiind un vecin de-al său, ce dorește să se îmbogățească prin obținerea de
pământ. Văzând odată un țăran, în haine de sărbătoare, că sărută pământul,
autorul este de părere că poate ilustra, prin acest roman, clasele sociale ale
acelor vremuri, diferențiate de averea fiecăruia: „bogotani și sărăntoci” și
intelectualii satului. Totodată, opera este plasată atât temporal, cât și spațial:
acțiunea se desfășoară într-un sat transilvănean, Pripas, sat aflat sub regim
austro-ungar, la începutul secolului al XX-lea. Încă de la început, romanul
debutează prin descrierea drumului; prin intermediul acestuia cititorul este
primit în sat. Apelând la descriere ca mod principal de expunere, împreună,
desigur, cu dialogul și narațiunea, autorul scoate în evidență două repere spațiale
semnificative: „Râpele dracului” și „Cișmeaua mortului”. Dând curs romanului
se poate observa importanța celor două repere cu caracter funebru; au rol
prevestitor, sintetizează posibilele întâmplări ce pot fi regăsite în sat.

Un aspect important al acestei opere îl reprezintă planurile narative

prezente, urmărind atât țăranul, cât și comunitatea intelectuală; cele două
planuri dezvoltă viața antitetic trăită a celor două familii: familia lui Alexandru
Glanetașu și familia Herdelea. Astfel, primul plan urmărește destinul lui Ion, fiu
al lui Alexandru Glanetașu, ce risipise zestrea soției Zenobia, lăsându-i
moștenire tânărului foarte puțin pământ. Îndrăgit de două fete din sat, Florica și
Ana, tânărul este prins între cele două glasuri: glasul pământului și glasul
iubirii. Deși este îndrăgostit de Florica, fată frumoasă dar săracă, Ion nu poate
accepta ideea unei noi înfrângeri în viață: „Și să rămân tot calic... pentru o
muiere!”; dorința sa supremă este să obțină zestre, mai exact pământ. Această
chemare reprezintă de fapt glasul iubirii, momentul în care inima poruncește
mai presus de orice. Dorința de înavuțire îi generează tânărului diferite conflicte
cu celelalte personaje, dintre care amintim: Simion Lungu, Vasile Baciu, preotul
Belciug și George Bulbuc. Glasul pământului își spune și el „cuvântul”; pentru a
pune mâna pe avere, acesta o lasă pe fata lui Vasile Baciu, Ana, fată urâtă dar cu
zestre, însărcinată, pentru a-și asigura succesiunea la avere. Odată cu nunta,
acesta realizează că alături de pământ, trebuie să o primească și pe Ana: „De
abia acum înțelese Ion că, împreună cu pământul, trebuie să primească și pe
Ana”. Cel de-al doilea plan narativ dezvoltă conflictul dintre intelectualii
satului, respectiv învățătorul Herdelea și preotul Belciug. Acest conflict este
instaurat din cauza lui Ion, privit diferit de către cele două tabere: învățătorul
vede în el un suflet bun, dornic să ajute, pe când preotul în consideră un
exemplu negativ pentru sat.

Titlul prezintă personajul principal, ce este tipul țăranului parvenit, ce

folosește femeia ca obiect de parvenire. „Ion” este un nume des întâlnit în satele
ardelenești, ceea ce reprezintă în plan simbolic că povestea lui Ion al
Glanetașului din satul Pripas nu este una unică, încercarea de îmbogățire prin
căsătorie fiind o practică uzuală a vremii narate. Prin individul Ion este oglindită
o întreagă societate de țărani care văd în pământ o modalitate de a avea un statut
social.
Structura romanului este una simetrică și circulară. Cele două părți ale
romanului, intitulate sugestiv „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, fac
referire la cele două instincte de care este dominat personajul principal:
dragostea pentru pământ și dragostea pentru Florica. Impresia de operă circulară
închisă, este dată cu ajutorul primului, respectiv ultimului capitol din roman:
„Începutul” și „Sfârșitul”. Întreaga acțiune este construită în jurul unei axe de
simetrie, în această operă fiind „drumul”; prin intermediul acestuia se intră în
sat, sunt urmărite evenimentele majore din viața satului, iar în final, se iese din
el: „Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba […] se desprinde un drum alb, mai sus
de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn […] Drumul trece prin
Jidovița, pe podul de lemn […] pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără
început”.

Tema acestei opere evidențiază caracterul monografic al acesteia,

prezentând totodată drama țăranului ardelean, prins între dorința de înavuțire și
iubire. Acestor teme li se subordonează și altele, precum: căsătoria de interes,
moartea și spânzurătoarea.

Scenele reprezentative acestor teme, conturează, pe de-o parte,

evenimentele majore din viața satului (horă, botez, nuntă, înmormântare) ce au
efect asupra comunității, iar pe de altă parte, scoate în evidență statutul țăranului
prins între cele două chemări ale vieții: iubirea și averea. Astfel, o primă scenă
reprezentativă poate fi regăsită în incipitul romanului, în capitolul intitulat
sugestiv „Începutul”; descrierea satului începe prin prezentarea unui eveniment
marcant pentru viața satului. „Duminecă. Satul e la horă. Și hora e pe ulița din
dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea.”, această secvență plasează acțiunea
în timp și spațiu; încă de la început autorul utilizează tehnici complexe de
descriere, creând impresia că cititorul se află și el la horă. Dând curs acestei
scene, pot fi regăsite diferite aspecte, precum: discrepanța claselor sociale:
comunitatea satului este împărțită în intelectuali (învățătorul, preotul, primarul)
și țărani („bogotani sau sărăntoci”) „Pe-alături, ca un câine la ușa bucătăriei […]
sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași”; și sinteza acțiunii, realizată prin
intermediul conflictelor de natură exterioară. Din cauză că niciunul nu a plătit
ceterașii, între Ion și George se iscă o bătaie; scenă semnificativă, reprezintă o
repetiție pentru scena crimei, regăsită în deznodământul romanului. Văzându-l
cu Ana, Vasile Baciu este cuprins de o furie extraordinară: „Trebuie să-i beau
sângele, altminteri plesnesc!”; face un scandal în fața mulțimii, numindu-l pe
Ion „tâlhar” și „hoț”. Rolul horei în viața comunității sătești este acela de a-i
asigura coeziunea și de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea
principiului economic. Cea de-a doua scenă reprezentativă este cea a nunții,
regăsită, de asemenea, în capitolul intitulat sugestiv „Nunta”. Această scenă
dezvoltă conflictul de natură interioară al protagonistului; acesta este nevoit să
aleagă între iubire și avere. Doar după căsătoria cu fata lui Vasile Baciu, tânărul
realizează că „împreună cu pământul, trebuie să primească și pe Ana”; acest
lucru evidențiază prima chemare din roman, „Glasul pământului”; pentru a-și
atinge obiectivul, personajul recurge la metode drastice, știind destul de bine că
nu va ține cont de jurămintele nupțiale. Văzând-o pe Florica, care fusese
domnișoară de onoare, inima tânărului este aprinsă, evidențiind totodată cea de-
a doua chemare a operei, „Glasul iubirii”. Dând uitare soției sale, acesta începe
să danseze cu Florica, fiind indiferent față de mulțimea ce îl privea. Momentul
în care cele două glasuri își spun cuvântul deodată, este momentul în care Ion
devine confuz referitor la alegerile sale: „ce-ar fi oare dacă aș lua pe Florica și
am fugi amândoi în lume […] Și să rămân tot calic... pentru o muiere!”. Astfel,
această nehotărâre evidențiază complexitatea oferită personajului, a cărui
obiectiv principal este averea. Acest gest încheie conturul tabloului
personajului, prin parvenitismul ce îl definește, prin răutate și infidelitate; nu îi
pasă de viața de familie, scopul său unic este îmbogățirea.

Opera lui Rebreanu este apreciată pentru originalitate, fiind o operă

inovativă pentru literatura română. Eugen Lovinescu apreciază că „Ion e cea
mai puternică creație obiectivă a literaturii române […] poate fi pus pe treapta
ultimă a scării evolutive”.