Constantineanu (Tudorache) Oana Olivia

RI - An I

EVOLUTIA PREPOZITIEI DIN ROMANA IN LATINA

1.LIMBA LATINA

O parte din prepoziţiile folosite în limba latină sunt formaţii vechi, cu corespondenţă în alte limbi indo-
europene: ab, ad, ante, cum, de, ex, in, per, post, prae, pro, sine, sub, super, trans. Alte propoziţii au
corespondent în limbile italice (contra, extra, supra, pone „înapoi”), caracterizându-se prin dublă valoare,
de prepoziţie şi de adverb.

Latina îşi va crea prepoziţii proprii, în primul rând din adverbe (intra, praeter „în faţă”, propter „aproape”,
circa, circum „în jur, împrejur”) care se puteau folosi cu ambele valori. Alte prepoziţii s-au format din
substantive în cazul ablativ (causa, gratia, fini).

Prepoziţiile mai noi provin în exclusivitate din adverbe: versus, propius,proxime, subtus. Latina populară
s-a îmbogăţit şi cu prepoziţii împrumutate; în Italia se folosesc prepoziţiile ana şi cata (aceasta moştenită
de rom câte), împrumutate din greacă.

În latina clasică au apărut prepoziţii compuse (abusque, desuper), care, însă, fuseseră folosite la început
ca adverbe. În latina populară procedeul ia amploare; prepoziţii cu un corp redus, ca ab, ex etc. întră în
componenţa unor construcţii mai rezistente ca abante deex etc. Multe compuse sunt formaţii cu de: de
in (> rom. din), de intru (> rom. dintru), de inter (> rom. dintre), de post (> ar. dipă, dipu, mr. dupu, dr.
după), de super (> rom. despre); formaţii cu per: per intro (> rom. pentru), per extra (> rom. peste), per
in (> rom. prin), per inter (> rom. printre); compuse cu ad: ad supra (> rom. asupra), paene ad (> rom.
până), illac ad (> rom. la) etc. Apar şi locuţiuni prepoziţionale: ad latus, de latus, in giro, per girum, inter
medium etc. Unele au fost îmbinări ocazionale care au avut viaţă scurtă. Altele, destul de puţine, au
evoluat la statut de prepoziţii compuse, apoi prepoziţii simple. De altfel, întregul sistem prepoziţional a
cunoscut modificări. Din seria prepoziţiilor vechi, unele au fost abandonate (ab, ex – înlocuit prin de –
ob); s-au transmis limbii române: ad (> rom. a), cum (> rom. cu), in (> rom. în), de (> rom. de), per (> dr.
pre > pe; ar. pre. mr.pri), inter (> dr. între, ar. -ntră, mr. antri) etc. Din creaţiile aparţinând latinei populare
sau latinei târzii, româna a moştenit: foras (> rom. fără), intro (> dr. întru, ar. ntru, mr. tru), ad prope (>
rom. aproape), de intro (> rom. dintru), de subtus (> rom. de sub).

Fragilitatea sistemului prepoziţional din latina populară şi latina târzie e probată de faptul că prepoziţiile
nou create sunt reprezentate în grupuri de limbi romanice de până la trei. Cel mai bine s-au păstrat
prepoziţiile folosite pentru marcarea unor raporturi concrete, cum ar fi temporalitatea şi spaţialitatea.
O caracteristică a latinei clasice era că toate prepoziţiile, exceptând câteva situaţii, aveau un regim cazual
bine precizat. În latina populară s-a ajuns la omonimie cazuală din cauze de natură fonetică (dispariţia
consoanelor finale, neutralizarea opoziţiei de durată la vocale) sau de natură sintactică (neutralizarea
opoziţiei Ac./Abl. s-a datorat renunţării la distincţia dintre „locul realizării acţiunii” şi „direcţia spre locul
de acţiune”, singura care justifica selectarea prepoziţiilor cu un caz sau altul). Rezultatul a fost că în latina
târzie fixarea unui caz sau a altuia a devenit arbitrară; prepoziţiile noi se puteau combina cu mai multe
cazuri (delatus, supinul lui dēfĕro „a duce, a arunca, a vinde”, se putea combina cu Abl., Ac. şi chiar G.).

Confuzia dintre ablativ şi acuzativ în privinţa recţiunii prepoziţionale a făcut ca în latina târzie folosirea
unui caz sau a altuia să fie întâmplătoare, iar faptul s-a soldat cu eliminarea ablativului.

În limba română, diferite prepoziţii compuse sau locuţiuni prepoziţionale se vor fixa cu un caz sau altul,
în funcţie de structura lor: în faţa, în spatele, înaintea, înapoia, de-a lungul, în mijlocul etc. selectează
genitivul, iar faţă de, înainte de, de-a lung de, în (la) mijloc de etc. se construiesc cu acuzativul, deşi
raportul realizat este aproximativ acelaşi şi numai structura diferă (comp. la mijloc de codru/ la mijlocul
codrului, era înaintea cinei/ era înainte de cină).

2. FORMAREA LIMBII ROMÂNE

Prepoziţia şi conjuncţia

Din multitudinea de prepoziţii şi construcţii cu valoare prepoziţională existente în latina populară, „par să
fi fost specifice pentru latina dunăreană următoarele prepoziţii şi formaţii care nu au lăsat nici un fel de
urme în celelalte limbi romanice: directo, ad + supra, de + in, de + super, de + supra, foras, paene + ad,
per + extra, per + in, per + inter, per + super” (TILR, 2, 107). Se identifică aici prepoziţiile simple aproape
toate panromanice: ad, contra, de, directo, extra, foras, in, intra, intro, inter, per, pro, super, supra,
suptus.

Pentru asigurarea caracterului concret, conjuncţiile încep să fie întărite cu alte conjuncţii, cu prepoziţii,
adverbe sau particule, sau încep a se folosi cu valoare de conjuncţii cuvinte cu sens concret. Puţine
conjuncţii simple latineşti s-au păstrat în limba română, din cauza acestui proces de înnoire, iar pentru
locuţiuni este specifică nesiguranţa în stabilirea locuţiunilor care au stat la baza conjuncţiilor şi a
locuţiunilor conjuncţionale româneşti.

3. ROMÂNA COMUNĂ

Simplificarea flexiunii cazuale a făcut ca în româna comună importanţa prepoziţiilor să crească, ducând şi
la modificări ale valorilor lor semantice.

Din compararea dialectelor limbii române rezultă că româna comună avea douăsprezece prepoziţii
simple şi treisprezece prepoziţii compuse. Numărul prepoziţiilor compuse ar putea fi mai mare, dar unele
dintre acestea puteau fi doar îmbinări libere, îmbinări ocazionale; chiar pentru cele treisprezece
prepoziţii compuse acceptate, gradul de sudură este discutabil.

La prepoziţiile simple înregistrăm:

a (< ad), indică locul şi direcţia concretă; cătră (< contra) (dr. către, ar. căt‹r›ă, cât‹r›î, mr. cătră, ir. cătra),
indică direcţia concretă; cu (< cum), indică asocierea; de (< de), indică depărtarea; fără (< adv. faras),
opusă lui cu, neagă asocierea; n (< in), indică interiorul unui spaţiu continuu; ntru (< intro), apropiat de n,
indică pătrunderea într-un interior; ntre (< inter), apropiat de n, indică interiorul unui spaţiu continuu;
pre (< per), indică locul, suprafaţa; construirea acuzativului complement direct cu pre în dacoromân este
ulterioară; stră (< extra), indică trecerea dincolo de, peste; supre (< super) (dr. spre, ar. mr. spre, spră, în
unsprezece, unsprădzaţi, unspreţ) avea în româna comună sensul „deasupra, superpoziţie”, din
numeralele compuse; subtu (< subtus), opusă lui pre, indică spaţiul de sub obiect.

Prepoziţiile compuse se pot grupa în funcţie de formanţi. Prepoziţiile care arată interiorul se combină cu
de, care arată îndepărtarea de interior: de + n > den, de + ntru > dentru, de + ntre > dentre, toate
indicând „ieşirea dintr-un spaţiu”, continuu sau discontinuu. În acelaşi mod apar combinaţii cu pre,
rezultând: pren (> dr., ar., mr. prin, ir. pren), prentru (> dr. pentru, ar. p‹r›it‹r›u „prin”, mr. pitru „prin”, ir.
printru „printre”), prentre (> dr. printre, ar. printră, ir. printre, printru „printre”).

O serie de prepoziţii compuse se formează cu ad, apărând: la (< illac + ad), păstrat în toate dialectele, cu
sensul fundamental „direcţia concretă, punctul de contact”, preluat de la ad; lăngă (< longo + ad) adăugă
direcţiei ideea de apropiere; pănă (< paene + ad) indică apropierea de punctul limită, valoare preluată de
la ad.

Alte prepoziţii s-au format cu supră (< supra): asupră (> dr. asupră, asupra, ir. supra), de supră (> dr.
deasupra, ar., mr. disupră, ir. despre, dispre „de pe”), pre supră (>ar. prisupră).

Tot prin compunere s-au format după (< dăpă < depă < de post); prestre (< per extra), devenit ulterior dr.
prestre, preste, pestre, peste; ar. priste, pristi, pisti; ăntre (< ănte + ntre < ante + inter), devenit ulterior
dr. între, ar. ntră, mr. åntru, ir. ăntre).

4. LIMBA ROMÂNĂ ÎNTRE SECOLELE AL XIII-LEA ŞI AL XV-LEA

Prepoziţia a suferit modificări, cea mai cunoscută fiind prepoziţia "pre" care a fost utilizată ca morfem de
acuzativ al substantivului, în vederea delimitării acuzativului de nominativ. Lipsa documentelor, sărăcia
informaţiilor fac să avem o imagine destul de vagă asupra modului în care a evoluat sintaxa. Afirmaţiile
privind folosirea unor prepoziţii şi a unor conjuncţii privesc totuşi realizarea raporturilor sintactice.
Coteanu menţionează situaţia prepoziţiei slave po, cu sensul prepoziţiei pre „cu sens local, dar discutabil
ca acuzativ al obiectului direct al numelui de persoană” (SELR, 87). Faptul că unele particularităţi ale
limbii române erau transpuse în textele scrise în slavă este probat şi de exemplul mai lepşago roditelea
„părintele mai bun”, citat la gradele de comparaţie.