Meglenoromâni

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Meglenoromânii (numiți în România și Meglenoromâni, vlași megleniți
machedoni) sunt una dintre cele patru ramuri ale vlaș miglinits, miglinits
românilor, pe lângă dacoromâni, aromâni și Populație totală
istroromâni. Etnonimul „meglenoromâni” este un Regiuni cu populație semnificativă
exonim folosit de către cercetători, care se referă la Grecia, Republica Macedonia, circa
faptul că acest grup etnic trăiește în principal în România, Turcia 8.800[1]
ținutul Meglen și că este o ramură a românilor. Ei Limbi vorbite
înșiși își zic vlaș (la singular vla sau vlau̯ ), dar nici idiomul meglenoromân, limbi ale populațiilor
acesta nu este inițial un endonim, ci le-a fost dat de majoritare
popoarele vecine, care de altfel îl folosesc pentru Religii
toți românii sud-dunăreni. creștinism ortodox, islam (în Turcia)
Grupuri înrudite sau legate cultural
În prezent mai trăiesc meglenoromâni mai ales în Aromâni, dacoromâni, Istroromâni
regiunea Macedonia Centrală din Grecia, unde se
găsește cea mai mare parte a regiunii istorice Meglen, mai
puțini în România, în Republica Macedonia și Turcia.
Numărul lor poate fi numai estimat, deoarece nu au niciun
fel de statut oficial și nu sunt recenzați ca meglenoromâni.
În orice caz, în urma unui proces de asimilare continuu, sunt
deja foarte puțini, în total circa 8.800[1]. Numărul celor care
mai vorbesc idiomul meglenoromân este estimat numai
pentru Grecia și Republica Macedonia, la 2.800 de
persoane[2]. Deși există membri ai comunității din România
care folosesc cuvintele machedoni „machidoni” pentru a se Regiuni locuite de români
prezenta celor din exterior, ei nu trebuie confundați cu Dacoromâni
„macedonenii”, care sunt locuitorii regiunii istorice Aromâni
Macedonia în sensul larg (fie ei greci, slavo-macedoneni Meglenoromâni
sau alții), sau cetățenii Republicii Macedonia în sensul mai Istroromâni
restrâns al cuvântului.

Cuprins
Istoricul cercetărilor
Istoria meglenoromânilor
În Evul Mediu
Din secolul al XIX-lea încoace
Meglenoromânii azi
Numărul și distribuția lor geografică
Asimilarea meglenoromânilor
Note
 Surse bibliografice
Bibliografie suplimentară
Legături externe
Vezi și

Istoricul cercetărilor
Meglenoromânii au fost și sunt cercetați de relativ puțini
cercetători. Începutul cercetărilor care se referă la ei poate fi Românii din sudul Peninsulei Balcanice.
situat pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost Aromâni
menționați de călători. Unul din ei este Basil Nikolaides, Meglenoromâni
care amintește în treacăt într-o carte apărută în 1859, despre
50 de sate din Meglen locuite de bulgari și de vlahi[3]. Mai
târziu, diplomatul și filologul austriac Johann Georg von
Hahn, într-o relatare de călătorie din 1867, constată că este
vorba de un grup etnic ușor diferit de aromâni, dat fiind că
idiomul lor nu este identic cu al acestora din urmă[4].

În continuare, de meglenoromâni se ocupă mai ales

lingviști, începând cu germanul Gustav Weigand. În urma
unei călătorii în care trece și prin Meglen, el face o descriere
etnografică a regiunii, pentru prima oară o descriere
Meglenul
lingvistică a idiomului meglenoromânilor, căruia îi dă
Oraș
denumirea „Meglen”[5], și publică pentru prima oară texte
Sat locuit de meglenoromâni
culese de la informatori locali.
Sat locuit în trecut de meglenoromâni

În secolul al XX-lea, mai mult cercetători români sunt cei Sat locuit de aromâni

care publică lucrări în domeniu. Cel mai însemnat este

Theodor Capidan, care publică o trilogie cu rezultatele cercetărilor sale în 1925, 1928 și 1935 (vezi Surse
bibliografice și Bibliografie suplimentară).

Istoria meglenoromânilor
Istoria meglenoromânilor s-a împletit cu cea a popoarelor în mijlocul cărora au trăit ca minoritate, cu
toate vicisitudinile legate de acest statut[6].

În Evul Mediu
De când se poate vorbi despre meglenoromâni ca despre un grup distinct și cum a apărut acesta, este o
chestiune ce rămâne controversată, deoarece nu există surse despre aceasta. Ceea ce pare verosimil este
că ei nu sunt urmașii unor traci sau ai altui popor romanizat în Meglen[7].

Între secolele V-VII, mase de avari și slavi au pătruns adânc la sud de Dunăre. Cea mai mare parte din
populația romanizată a sfârșit prin a fi asimilată de nou-veniții slavi, iar restul populației romanice
rămasă neasimilată s-a refugiat în munți. Din această cauză, caracterul ei de bloc compact s-a pierdut, și
românii au început să se divizeze în ramurile de mai târziu. În același timp, viața la munte i-a făcut să se
întoarcă la păstoritul practicat de strămoșii traco-iliri. Despre originea meglenoromânilor s-au emis mai
multe ipoteze. Weigand a văzut în ei urmașii fondatorilor Țaratului Vlaho-Bulgar așezați în Meglen.
Istoricul ceh Konstantin Josef Jireček, care s-a ocupat de istoria slavilor, considera că sunt urmașii
amestecului dintre români și pecenegi, opinie acceptată ulterior și de Weigand. Pe baza asemănărilor
dintre idiomul meglenoromânilor cu cel al dacoromânilor, Ovid Densusianu considera că primii erau
dacoromâni care au migrat la sud de Dunăre și s-au așezat printre aromâni. Nicolae Iorga era de părere că
strămoșii lor au fost români sud-dunăreni luați prizonieri de împăratul bizantin Vasile al II-lea
Bulgaroctonul, care i-ar fi așezat în munții Rodopi[8]. Fiind de acord că idiomul meglenoromân prezintă
asemănări mai mari decât cel aromân cu idiomul dacoromân, dar insuficiente pentru a concluziona că
meglenoromânii sunt la origine dacoromâni, Capidan susținea ideea că meglenoromânii au format un
bloc comun cu aromânii în munții Balcani, apoi s-au despărțit de aceștia înaintând spre sud, au trăit o
vreme în munții Rodopi și apoi s-au așezat în Meglen. Acest proces ar fi avut loc în secolul al XII-lea sau
al XIII-lea[9]. Pericle Papahagi a scris că meglenoromânii sunt urmașii vlahilor din principatul condus de
Dobromir Chrysus de pe Valea Vardarului din secolele XII-XIII.[10]

În secolul al XIV-lea, Imperiul Otoman a cucerit teritoriile balcanice ale Imperiului Bizantin, dar a fost
relativ tolerant cu creștinii, așa că și meglenoromânii și-au putut păstra o oarecare autonomie până în
secolul al XIX-lea, cu prețul de a avea totuși o situație inferioară celei a musulmanilor. Mai mult de
jumătate din ei au rămas ortodocși, dar locuitorii unui sat, Nắnti (sau Nǫ́nti) au trecut la islam, probabil
în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, nefiind vorba de un fenomen brusc. Această convertire nu era
lipsită de însemnătate, căci în acest sat trăia aproape jumătate din meglenoromâni, și a constituit o primă
mare dezbinare între ei. Au avut loc și conflicte, uneori sângeroase, între satele megleromomâne, în
primul rând din cauze economice, dar care au căpătat și o tentă religioasă[11].

Așezându-se și în partea de câmpie a Meglenului, meglenoromânii au renunțat parțial la păstorit, trecând

la agricultură, în timp ce aromânii au rămas mai ales păstori. Meglenoromânii cultivau cereale, viță de
vie, fructe, legume, ocupându-se și cu apicultura și cu creșterea viermilor de mătase. Practicau și diverse
meserii, satele lor fiind mai mult sau mai puțin specializate în obiecte din argint, arme, obiecte din piele,
unelte din fier, vase de metal și de lut, îmbrăcăminte, covoare, săpun, obiecte din lemn, var etc., și
totodată făceau comerț cu acestea în târguri nu prea depărtate de satele lor.

Din secolul al XIX-lea încoace

În secolul al XIX-lea, Imperiul Otoman slăbea din ce în ce mai mult, iar în Balcani luau avânt mișcări
naționale. Și meglenoromâni luau parte la revolte antiturcești împreună cu alți creștini, de exemplu la cea
numită de Ilinden „din ziua de Sfântul Ilie” din 1903, împreună cu bulgari, sârbi și greci. Aceasta a fost
înfrântă, iar printre cei întemnițați au fost și meglenoromâni. Totuși, cedând revendicărilor și presiunii
Germaniei, Italiei, Austro-Ungariei, Rusiei și României, în 1905, stăpânirea otomană a dat și vlahilor
(aromâni și meglenoromâni considerați împreună) aceleași drepturi culturale, religioase și politice pe care
le aveau și celelalte minorități: dreptul de a folosi limba proprie în școli și în biserică, precum și drepturi
electorale în consiliile administrative locale. Statul român sprijinea revendicările lor și căuta să le
trezească conștiința apartenenței la poporul român, ajutând realizarea învățământului și a serviciilor
religioase în limba română. Între 1881 și 1912 a existat învățământ în română în școli primare și la școala
comercială din Salonic[12]. Aceasta nu era pe placul Greciei, unde se proclama oficial că vlahii fac parte
din grecime, concepție acceptată și de unii vlahi. În regiune, tensiunea a crescut. Pe de o parte, puterea
otomană îi persecuta pe meglenoromânii pe care îi credea aliați cu naționaliștii bulgari, iar pe de altă
parte, greci și vlahi aliați cu ei comiteau atrocități împotriva meglenoromânilor cu spirit românesc.
Dezvoltarea mișcării Junilor Turci a trezit noi speranțe în rândul meglenoromânilor și mai mulți dintre ei
au luat parte în 1908 la revoluția lor, pentru că Junii Turci promiseseră egalitatea în drepturi a tuturor
locuitorilor imperiului, indiferent de etnie și de religie. Pentru o scurtă perioadă, meglenoromânii au avut
cea mai bună situație din istoria lor, deoarece abia atunci au fost respectate prevederile legale adoptate în
1905. Și ei au putut participa la viața politică prin reprezentanți în administrația locală, având și doi
parlamentari, un deputat și un senator, precum și funcționari în instituții centrale. Însă Junii Turci n-au
fost consecvenți în politica lor, căci vedeau în tendințele de autonomie un pericol pentru unitatea Turciei.
Aceasta a trezit din nou atitudinea ostilă a minorităților etnice față de turci, alimentată și de Rusia, care
dorea să-i alunge de tot pe turci din Balcani.

Pentru meglenoromâni au urmat vremuri foarte grele când în 1912 a izbucnit Primul Război Balcanic.
Meglenul a devenit teatru de război și a ajuns la Bulgaria, apoi în 1913, în urma celui de-al Doilea
Război Balcanic, la Grecia. Acesta a prilejuit noi atrocități din partea extremiștilor greci. Un exemplu în
acest sens este omorârea lui Vani Chiaia, meglenoromân primar al satului L’úmniță (azi Skra, în Grecia),
care a luptat împotriva acțiunilor de deznaționalizare[13]. Pentru vlahi a început o politică intensă de
asimilare.

Primul Război Mondial a transformat din nou Meglenul în teatru de război, locuitorii mai multor sate
meglenoromâne fiind evacuați, unii pe teritoriu sârbesc, alții pe teritoriu bulgar, alții pe teritoriu grecesc.

Cu ocazia reglementărilor de după război, vlahii ar fi dorit o Macedonie independentă sau măcar
autonomă, cu o organizare asemănătoare Elveției, dar nicio țară nu a fost de acord. Pe deasupra,
meglenoromânii au ajuns în două state diferite, în Grecia și în viitoarea Iugoslavie, ceea ce a constituit o
nouă rupere a comunității lor. A doua dintre aceste țări a fost prima care i-a lipsit pe meglenoromâni de
toate drepturile lor, mai mult chiar, le-au fost confiscate și pășunile de munte pe care le cumpăraseră de la
proprietari turci.

Între 1919 și 1922 a avut loc un nou conflict militar între Grecia și Turcia, în urma căruia s-a procedat la
un schimb de populații între cele două țări. Au fost tranferați cu forța 1,5 milioane de greci din Turcia în
Grecia și 400.000 de musulmani din Grecia în Turcia. Printre aceștia se aflau și 6.000 de meglenoromâni,
pe care nu i-au așezat împreună, ci distribuiți în mai multe localități: Edirne (100 familii), Kirklareli
(100), Babaeski (70), Lüleburgas (80), Uzunköprü (100), Ciorlu (100), Malkara (50), Balli (10),
Gözsüzköy (50), Kalamiș (50), Hoșköy (20), Mürefte (5), Șarköy (80)[14]. Prin aceasta, comunitatea
meglenoromânilor din Meglen s-a micșorat și mai mult, iar structura etnică a regiunii s-a schimbat mult
prin așezarea de greci veniți din Turcia. În același timp, politica de asimilare s-a accentuat, dar mai ales
din motive economice, în rândul meglenoromânilor și aromânilor s-a pus problema emigrării în
România[15]. Unii dintre fruntașii lor deja emigrați aici în urma persecuțiilor anterioare au susținut
această idee, alții au fost împotriva ei. Emigrația a început în 1925 și a culminat în 1926. Cei sosiți în
România au fost așezați în Cadrilater, partea de sud a Dobrogei anexată în urma Războaielor Balcanice,
și de unde populația turcă emigra treptat. Așezarea meglenoromânilor a decurs greoi, în mod insuficient
organizat. Ei ajungeau cu greu la pământurile ce li se promiseseră. Imigrarea a continuat totuși, chiar și în
1938 fiind meglenromâni care ar fi vrut să vină, dar n-au mai reușit, din cauza complicării din nou a
situației internaționale. În 1940, în Cadrilater trăiau 3.332 de persoane recenzate ca macedoneni,
majoritatea fiind meglenoromâni.

În 1940, România a fost nevoită să cedeze Cadrilaterul Bulgariei, ceea ce a adus după sine un schimb de
populație obligatoriu între românii de acolo și bulgarii din Dobrogea. Procesul n-a fost lipsit de
vicisitudini și suferințe. Meglenoromânii au fost așezați mai întâi provizoriu în diferite sate din județele
Ialomița și Constanța, apoi adunați mai ales în comuna Cerna din județul Tulcea. Împroprietărirea lor se
desfășura greoi, fiind îngreunată în 1941 și de intrarea țării în război. Împroprietărirea nu s-a realizat
complet nici în 1945, în ciuda reformei agrare de atunci. De aceea, din cele circa 400 de familii din
Cerna, 57 s-au mutat în 1946 în județul Timiș, în locul unor șvabi bănățeni care emigraseră. A urmat
regimul comunist, care a pus capăt aproape total modului de viață tradițional al meglenoromânilor.

Cei rămași în Meglen au suferit și ei vicisitudinile celui de-al Doilea Război Mondial, regiunea fiind
scena unor lupte. Exitau trei mișcări de rezistență grecești, una dominată de comuniști și două de dreapta,
și toate trei au avut adepți meglenoromâni. După război, forțele guvernamentale de dreapta au întreprins
acțiuni de intimidare împotriva minorităților. În 1946 a izbucnit un război civil între guvern și comuniști,
iar Meglenul a devenit din nou teatru de război. Au fost meglenoromâni de ambele părți, și comunitatea
lor a suferit o nouă răspândire. Din satele recucerite, forțele guvernamentale au alungat mai multe sute de
locuitori, care au ajuns în orașele din apropiere, iar alții s-au refugiat în Iugoslavia. Războiul a ținut până
în 1949 și după încheierea sa, meglenoromânii care n-au fost de partea guvernului au emigrat în grupuri
mici în mai multe țări comuniste: în Iugoslavia, nu numai în Macedonia, ci chiar până în Voivodina, în
Ungaria, în România, în Bulgaria, în Cehoslovacia, în Polonia, în Uniunea Sovietică. Petar Atanasov,
lingvist meglenoromân din Macedonia, scrie despre unii ajunși până și la Tașkent[16].

Meglenoromânii azi

Numărul și distribuția lor geografică

Prima informație despre numărul meglenoromânilor provine de la Weigand, care l-a estimat la 14.000 în
1892[17]. Dintre diverse estimări ulterioare, numărul cel mai mare este de 30.000, informație de la
începutul secolului al XX-lea. Numărul meglenoromânilor a scăzut continuu în urma evenimentelor
istorice care au avut loc în prima jumătate a secolului, de la Războaiele Balcanice la războiul civil din
Grecia. Acestea au spart comunitatea lor, care s-a răspândit prin schimburi de populație și emigrări. În a
doua jumătate a secolului, modernizarea societăților a grăbit dispersarea lor prin mutarea în orașe, ba
chiar și prin emigrare în Europa Occidentală. Aceste fenomene au provocat asimilarea multor
meglenoromâni la populațiile majoritare, inclusiv prin căsătorii mixte, ușurate și de religia comună[18].

Conform estimării lui Atanasov, în 2014, în afara României trăiau circa 5.500 de meglenoromâni, iar în
România, istoricul Virgil Coman a apreciat în 1994 numărul lor la 2.500[19]. Istoricul german Thede Kahl
a luat contact cu meglenoromâni în Turcia, pomenind în 2002 despre 805 de persoane de această
etnie[20].

Cei mai mulți trăiesc în regiunea Macedonia Centrală din Grecia, unde se află regiunea istorică Meglen,
în prefecturile Kilkis și Pella, în localitățile L’úmniță (Σκρα – Skra), Cúpă (Κούπα – Kupa), Țărnaréca
(Κάρπη – Karpi), Oșíń (Αρχάγγελος – Arhagghelos), Birislắv (Περίκλεια – Perikleia) Lundzíń
(Λαγκάδια – Lagkadia) și Nắnti/Nǫ́nti (Νότια – Notia). Aproape de frontiera cu Grecia, în Republica
Macedonia, majoritatea locuitorilor satului Umă (Хума – Huma) erau meglenoromâni, dar practic toți s-
au mutat în orașul Gevgelija[21].

Asimilarea meglenoromânilor
Asimilarea meglenoromânilor a fost continuă începând cu Evul Mediu, dar relativ lentă până la începutul
secolului al XX-lea. Ei au trăit în satele lor relativ izolate, cu ocupațiile lor vechi de secole. Cei creștini
erau excluși de la poziții importante în ierarhia statului otoman, ceea ce i-a făcut să-și păstreze modul de
viață tradițional. Pe de altă parte, otomanii n-au organizat un sistem școlar pentru creștini, iar limba turcă
era singura folosită oficial. În familii și în sate se vorbea numai meglenoromâna. Doar bărbații care
umblau la oraș erau bi- sau trilingvi. Astfel s-a putut păstra și limba maternă a meglenoromânilor[22].

Începând cu secolul al XX-lea, asimilarea s-a accentuat din cauza evenimentelor istorice care au dus la
dispersarea meglenoromânilor, din cauza fenomenelor sociale în general și a politicii de asimilare a
statelor în special. La aceasta s-au adăugat modernizarea societăților și școlarizarea în altă limbă decât
cea maternă. La asimilare a contribuit și faptul că meglenoromânii n-au avut niciodată conștiință
națională, ci doar o parte a elitei lor a avut conștiința apartenenței la românime. Azi ei se consideră greci
în Grecia, macedoneni sau vlași (împreună cu unii aromâni) în Macedonia, români în România și turci în
Turcia[23]. Este adevărat că nici nu au posibilitatea oficială de a se declara meglenoromâni[24].

Idiomul meglenoromân neavând aspect scris, nu are nici literatură cultă. Totuși, din folclorul literar au
fost notate multe texte de către lingviști. După textele publicate de Weigand au mai apărut culegeri ale lui
Pericle Papahagi[25], Ion Aurel Candrea[26] și Theodor Capidan[27]. Cele mai recente sunt culegerile lui
Dionisie Papatsafa[28] și Dumitru Ciotti[29].

Există o singură lucrare cultă, o broșură despre creșterea viermilor de mătase[30], cu grafia adaptată după
cea română și cu termeni împrumutați din aceasta.

Idiomul meglenoromânilor este pe cale de dispariție, fiind înscris în Cartea roșie a UNESCO despre
limbile în pericol, secțiunea „Limbi în pericol grav”[31], și în Atlasul UNESCO al limbilor din lume în
pericol[32].

În prezent există foarte puține forme de organizare culturală sau de altă natură meglenoromâne, cum
există în cazul aromânilor și chiar al istroromânilor. Există de exemplu la Cerna (județul Tulcea), singura
localitate cu populație majoritar de origine meglenoromână din România, Ansamblul folcloric
meglenoromân „Altona” și Asociația „Altona”, la care participă elevi de la Școala Gimnazială „Panait
Cerna”. Aceste trei entități, precum și familiile se preocupă de cultivarea moștenirii culturale
meglenoromâne[33]. Muzicologul Mirela Kozlovsky a cules în comună balade, doine, alte cântece și
muzică instrumentală pentru jocuri populare, constatând că, simțindu-se români, meglenoromânii de aici
au și conștiința specificității tradițiilor lor, care îi și unește. Doar cei mai bătrâni, dintre care câțiva s-au
născut în Meglen, mai cunosc puțin meglenoromâna, dar reușesc să transmită chiar și celor mai tineri,
care nu cunosc limba, ceea ce a mai rămas din tradiții, iar aceasta se practică pe scenă la festivaluri și
sărbători[34].

Note
1. ^ a b Suma datelor din trei surse: Atanasov
2014, p. 33. (referitor la Grecia și la
Macedonia); Coman 2012, p. 217 (referitor
la România); Kahl 2002, p. 42, apud
Coman 2012, p. 217 (referitor la Turcia).
2. ^ Atanasov 2014, p. 33.
3. ^ Nikolaides 1859, p. 295
4. ^ Hahn 1867, p. 261, apud Capidan 1925,
p. 8.
5. ^ Weigand 1892, p. VI.
6. ^ Secțiune după Coman 2012, în afara
informațiilor din surse indicate separat.
7. ^ Lozovanu 2012, 313. o.
 8. ^ Rezumat al acestor ipoteze făcut de
Capidan 1925, pp. 54–57.
9. ^ Capidan 1925, p. 65.
10. ^ Papahagi, Pericle, Meglenoromânii,
Studiu etnografico - istoric, Editura
Institutului de Arte Grafice Carol Gobl,
București, 1902.
11. ^ Lozovanu 2012, p. 315.
12. ^ Lozovanu 2012, p. 328.
13. ^ Cf. N. Delavardar, „Din trecutul
Megleniei. Ținut pur românesc în
Macedonia (https://meglenoromanii.wordpr
ess.com/2014/01/21/din-trecutul-megleniei-
tinut-pur-romanesc-in-macedonia/)”,
Cultura Poporului, Cluj, 20 iulie 1924;
online: site-ul Meglenoromânii (https://megl
enoromanii.wordpress.com/), 21.01.2014
(accesat la 7 septembrie 2018).
14. ^ Kahl 2014, p. 41.
15. ^ Kahl 2014, p. 40.
16. ^ Atanasov 2002, p. 9, apud Coman 2012,
p. 213.
17. ^ Weigand 1892, p. XXVIII.
18. ^ Atanasov 2014, pp. 32–35.
19. ^ Coman 2012, p. 217.
20. ^ Kahl 2002, p. 42, apud Coman 2012,
p. 217.
21. ^ Narumov 2001, p. 671 (numele
localităților în meglenoromână cu grafia lui
Capidan și în paranteză în limba oficială a
țării).
22. ^ Atanasov 2014, p. 34.
23. ^ Atanasov 2014, pp. 35-36.
24. ^ Lozovanu 2012, p. 312.
25. ^ Papahagi 1902
26. ^ Cadrea 1923, 1924.
27. ^ Capidan 1928.
28. ^ Papatsafa 1997.
29. ^ Ciotti 1999.
30. ^ Cum si cată bubili, Salonic, 1907.
31. ^ Cartea roșie a UNESCO despre limbile
în pericol (http://www.helsinki.fi/~tasalmin/e
urope_index.html), Meglenoromâna (http://
www.helsinki.fi/~tasalmin/europe_report.ht
ml#Meglenitic) (accesat la 7 septembrie
2018).
32. ^ Atlasul UNESCO al limbilor din lume în
pericol (http://www.unesco.org/languages-a
tlas/) (accesat la 7 septembrie 2018).
33. ^ Școala Gimnazială ,,Panait Cerna” Cerna
(https://ccdtulcea.ro/wp/wp-content/upload
s/2017/08/Scoala-Panait-Cerna-prezentar
e.pdf) (accesat la 7 septembrie 2018).
34. ^ Kozlovsky 2012.

Surse bibliografice
Atanasov, Petar, Meglenoromâna astăzi, București, Editura Academiei Române, 2002
en Atanasov, Petar, The Current State of Megleno-Romanians. Megleno-Romanian, an
Endangered Idiom (https://www.memoria-ethnologica.ro/wp-content/uploads/me_vol_52_5
3/pdf/me_52_53_p_030_037_peter_atanasov.pdf) (Starea actuală a meglenoromânilor.
Meglenoromâna – un idiom pe cale de dispariție), Memoria ethnologica, anul XIV, nr. 52-53,
iulie-decembrie 2014, pp. 30–37 (accesat la 7 septembrie 2018)
Capidan, Theodor, Meglenoromânii (https://fr.scribd.com/document/73277978/Theodor-Capi
dan-Meglenoromanii-in-3-volume-1925-1934), vol. I: Istoria și graiul lor, București, Cultura
Națională, 1925 (accesat la 7 septembrie 2018)
Coman, Virgil, Scurtă privire asupra meglenoromânilor până la sfârșitul secolului al XX-lea.
Berciu-Drăghicescu, Adina (coord.), Aromâni, meglenoromâni, istroromâni: aspecte
identitare și culturale (https://meglenoromanii.files.wordpress.com/2014/12/aromani_meglen
oromani_istroromani__berciu_adina__lozovanu_dorin__coman_virgil.pdf), București,
Editura Universității din București, Colecția IEH, 2012, pp. 109–230, ISBN 978-606-16-
0148-6 (accesat la 7 septembrie 2018)
de Hahn, Johann Georg von, Reise durch die Gebiete des Drin und Wardar (http://digital.bi
b-bvb.de/view/bvbmets/viewer.0.6.2.jsp?folder_id=0&dvs=1536320875054~984&pid=10405
28&locale=fr&usePid1=true&usePid2=true) (Călătorie în ținuturile Drinului și Vardarului),
Viena, K. Gerold und Sohn, 1867 (accesat la 7 septembrie 2018).
 en Kahl, Thede, Language Preservation, Identity Loss: the Meglen Vlachs (https://www.me
moria-ethnologica.ro/wp-content/uploads/me_vol_52_53/pdf/me_52_53_p_038_047_thede
_kahl.pdf) (Păstrarea limbii, pierderea identității: vlahii din Meglen), Memoria ethnologica,
anul XIV, nr. 52-53, iulie-decembrie 2014], pp. 38–47 (accesat la 7 septembrie 2018)
de Kahl, Thede, Zur Islamisierung der meglenitischen Vlachen (Meglenorumänen): Das
Dorf Nânti (Nótia) und die „Nântinets” in der heutingen Türkey (Despre islamizarea vlahilor
megleniți (meglenoromânilor): satul Nânti și nântineții în Turcia de azi), Zeitschrift für
Balkanologie, vol. 38, nr. 1 + 2, 2002. Wiesbaden, Harrassowitz
Kozlovsky, Mirela, Trăsăturile specifice muzicii tradiționale a meglenoromânilor din Cerna
(jud. Tulcea), Berciu-Drăghicescu, Adina (coord.), Aromâni, meglenoromâni, istroromâni:
aspecte identitare și culturale (https://meglenoromanii.files.wordpress.com/2014/12/aromani
_meglenoromani_istroromani__berciu_adina__lozovanu_dorin__coman_virgil.pdf),
București, Editura Universității din București, Colecția IEH, 2012, pp. 344–389, ISBN 978-
606-16-0148-6 (accesat la 7 septembrie 2018)
Lozovanu, Dorin, Meglenoromânii – aspecte istorice, geografice, etnoidentitare și
etnodemografice, Berciu-Drăghicescu, Adina (coord.), Aromâni, meglenoromâni,
istroromâni: aspecte identitare și culturale (https://meglenoromanii.files.wordpress.com/201
4/12/aromani_meglenoromani_istroromani__berciu_adina__lozovanu_dorin__coman_virgil.
pdf), București, Editura Universității din București, Colecția IEH, 2012, pp. 310–343, ISBN
978-606-16-0148-6 (accesat la 7 septembrie 2018)
ru Narumov, B. P., Мегленорумынский язык/диалект (Limba meglenoromână/dialectul
meglenoromân), I. I. Celâșeva, B. P. Narumov, O. I. Romanova (coord.), Языки мира.
Романские языки (Limbile lumii. Limbile romanice), Moscova, Akademia, 2001, pp. 671–
681, ISBN 5-87444-016-X
fr Nikolaides, Basil, Les Turcs et la Turquie contemporaine (https://archive.org/stream/lest
urcsetlatur00nikogoog#page/n11/mode/2up) (Turcii și Turcia de astăzi), vol. II, Paris, F.
Sartorius, 1859 (accesat la 7 septembrie 2018)
de Weigand, Gustav, Vlacho-Meglen, eine ethnographisch-philologische Untersuchung (htt
ps://archive.org/details/vlachomeglenein00weiggoog) (Vlaho-Meglen, o cercetare
etnografico-filologică), Leipzig, Johann Ambrosius Barth, 1892 (accesat la 7 septembrie
2018)

Bibliografie suplimentară
fr Belkis, Dominique, Comment peut-on être Mégléno-roumain? La construction
historique d’une identité ethnique (Cum poți fi meglenoromân? Construcția istorică a unei
identități etnice), Martor. Revue d’Anthropologie du Musée du Paysan Roumain, vol. 1, nr.
1, 1996
Candrea, Ion Aurel, Texte meglenite, Grai și suflet, fasc. I-II, 1923, 1924.
Capidan, Theodor, Meglenoromânii, vol. II. (http://www.unibuc.ro/CLASSICA/megleno2/inde
x.htm): Literatura populară la meglenoromâni, București, Cultura Națională / Academia
Română. Studii și Cercetări VII, 1928 (accesat la 7 septembrie 2018)
Capidan, Theodor, Meglenoromânii (https://fr.scribd.com/document/73277978/Theodor-Capi
dan-Meglenoromanii-in-3-volume-1925-1934) (accesat la 1 septembrie 2018):

vol. II: Literatura populară la meglenoromâni, București, Cultura Națională /

Academia Română, Studii și Cercetări VII, 1928;
vol. III: Dicționar meglenoromân, București, Cultura Națională / Academia Română,
Studii și Cercetări XXV, 1935

Ciotti, Dumitru; Papatsafa, Dionisie; Faitär, I., Poizii și adetur din Meglenia (Poezii și
obiceiuri din Meglen), Skopje, 1999
 Papahagi, Pericle, Românii din Meglenia. Texte și glosar, București, Tipo-Litografia Tiparul,
1900
Papatsafa, Dionisie, Prikozmur din Meglenia (Povești din Meglen), Skopje, Alfa Grafik,
1997, ISBN 9989992800
Saramandu, Nicolae, Studii aromâne și meglenoromâne, Constanța, Ex Ponto, 2003
Țârcomnicu, Emil, Meglenoromânii. Destin istoric și cultural, București, Editura Etnologică,
2004
Țârcomnicu, Emil, Historical Aspects Regarding the Megleno-Romanian Groups in Greece,
the FY Republic of Macedonia, Turkey and Romania (https://www.memoria-ethnologica.ro/w
p-content/uploads/me_vol_52_53/pdf/me_52_53_p_012_029_emil_tircomnicu.pdf),
Memoria ethnologica, anul XIV, nr. 52-53, iulie-decembrie 2014 (http://www.memoria-ethnol
ogica.ro/ro/detalii/memoria-ethnologica-nr-52-53-an-xiv), pp. 12–29 (accesat la 7
septembrie 2018)

Legături externe
Meglenoromânii (https://meglenoromanii.wordpress.com/) (accesat la 7 septembrie 2018)
Der letzte Pelikan (https://www.youtube.com/watch?v=Dwx2LkDrAVU), trailerul unui film
documentar despre meglenoromâni (accesat la 7 septembrie 2018)

Vezi și
Limba meglenoromână
Români
Valahi

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Meglenoromâni&oldid=13101351

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 30 septembrie 2019, ora 20:27.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.