ROMANITATEA ROMÂNILOR

Poporul român s-a format într-o perioadă foarte îndelungată, în mileniul I, din amestecul a trei
componente etnice: daci, romani și slavi, elementul principal fiind cel roman. Fiecare dintre limbile
acestor trei popoare au contribuit la sinteza din care a rezultat o limbă nouă – limba română,
individualizată in jurul secolului VIII. Formarea poporului român înseamnă de fapt formarea
limbii române.

SECOLUL II
-Războaiele dintre Decebal și Traian, în urma cărora romanii cuceresc Dacia (anul 106) – eveniment care
constituie punctul de pornire al etnogenezei românilor.

SECOLUL III
-în urma atacurilor devastatoare ale popoarelor migratoare, Imperiul roman (sub împăratul Aurelian)
abandonează provincia Dacia, retrăgând de acolo o parte a populației, armata și administrația (așa numita
„retragere aureliană”). O parte din locuitorii romani rămân pe loc, alături de daci, în zona munților
Apuseni și a Carpaților Meridionali, zone care constituie „leagănul poporului român”.

SECOLELE III – XIII (Mileniul migrațiilor)

-în acest interval de peste 1000 de ani, numit și „mileniul întunecat”, asupra spațiului țării noastre s-a
revărsat un torent de popoare migratoare deosebit de violente și sălbatice, majoritatea venite din imensa
stepă euro-asiatică (ce începea în Bărăganul nostru și continua neîntrerupt, pe la nordul Mării Negre și a
Mării Caspice, până în Asia Centrală și până la Marele Zid Chinezesc!). Cele mai importante astfel de
popoare migratoare au fost: goții, hunii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, mongolii (sau
tătarii). Aceste popoare au produs distrugeri pustiitoare, ucigând, înrobind și jefuind populația autohtonă
daco-romană, devenită cu timpul românească.
Unul singur dintre toate aceste popoare s-a integrat în final autohtonilor, anume slavii,
realizându-se o remarcabilă simbioză între slavi și străromâni, din care s-au format poporul
român și limba română. Aproximativ o treime din cuvintele limbii române actuale sânt de origine slavă,
ceea ce denotă influența profundă pe care a exercitat-o acest popor asupra strămoșilor noștri. [substantive
comune precum: dragoste, iubire, nevastă, voievod, cneaz, zmeu, vrajă, iad, rai, izvor, plug, târg, duh,
sfânt, popă, babă, zăpadă, a vorbi etc. – dar și nume proprii: Ialomița, Dâmbovița, Bistrița, Toplița, Sibiu,
Craiova, Brașov, Nanov, Prahova, Târgoviște, Siliștea, Târnave, Vâlcea etc.]

SECOLUL XV
-caracteristica izvoarelor istorice care abordează romanitatea românilor în sec.XV este aceea că ideea
originii romane a românilor este descoperită și prezentată în scrierile lor de către umaniștii italieni.
Aceștia erau mari cărturari din epoca Renașteii, pasionați de istoria Romei antice. Ei au descoperit în
sec.XV faptul că în Estul Europei trăiește un popor – românii – despre care până atunci nu știau practic
nimic! Contactul direct dintre români și italieni a transmis umaniștilor italieni informația că românii se
considerau urmașii romanilor care au cucerit Dacia în timpul lui Traian. Studierea limbii române de către
umaniștii italieni i-a convins pe aceștia de caracterul latin al limbii române și de originea romană a
poporului român. Cel mai important umanist italian din sec.XV care a analizat romanitatea românilor și a
limbii române a fost Silvio Piccolomini, contemporanul lui Ștefan cel Mare, care a devenit papă sub
numele de Pius al II-lea.

SECOLUL XVI
-apar primele scrieri românești [dar nu în limba română, încă] în care se subliniază romanitatea poporului
român și a limbii române, precum și originea comună a tuturor românilor (munteni, moldoveni, ardeleni):
operele, în latină, ale umanistului român din Transilvania, Nicolaus Olahus.
SECOLUL XVII
Apar primele cronici în limba română din istorie! Sânt cele ale cronicarilor moldoveni, Grigore
Ureche și Miron Costin, ambele intitulate Letopisețul Țării Moldovei, în care se subliniază romanitatea
poporului român și a limbii române, precum și originea comună a tuturor românilor. Miron Costin, cel
mai profund gânditor din literatura română veche, a compus primul tratat românesc despre etnogeneza
românilor, intitulat „De neamul moldovenilor”. El a subliniat unitatea românilor, adică faptul că și
muntenii, și moldovenii, și ardelenii sânt toți români, proveniți din romanii care au cucerit Dacia. În acea
epocă în care erau foarte puține cărți, 99% din români erau analfabeți iar oamenii nu călătoreau aproape
deloc dintr-o țară în alta; de aceea pentru românii din Țara Românească, Moldova și Transilvania
locuitorii celorlalte țări române erau practic un popor străin și aproape complet necunoscut! Conștiința
națională a poporului român încă nu apăruse! De aceea, Grigore Ureche sau Miron Costin nu au avut
nicidecum ideea unirii muntenilor cu moldovenii. Ei se considerau înainte de toate creștini și moldoveni,
și numai pe un plan secund se considearu și români.

SECOLUL XVIII
În jurul anului 1720, cel mai mare cărturar român al secolului, Dimitrie Cantemir, redactează o
amplă lucrare despre originea poporului român, intitulată Hroniconul vechimii romano-moldo-vlahilor, în
care susține printre altele ideea originii pur romane a românilor precum și continuitatea lor pe străvechea
vatră a Daciei. Ideea unirii românilor nu apare însă în opera sa. Încă nu apăruse deci conștiința națională
românească, iar muntenii, moldovenii și ardelenii își păstrau o identitate regională încă extrem de
puternică. Din păcate lucrarea sa (bazată pe o vastă documentație) a rămas neterminată și netipărită, dar a
constituit baza lucrărilor de istorie elaborate o jumătate de secol mai tîrziu de către Școala Ardeleană.
În secolul XVIII apare conștiința națională a românilor, mai ales prin operele cărturarilor Școlii
Ardelene, Samuil Micu, Gh. Șincai și Petru Maior, care elaborează Supplexul din 1791 și care combat
teoria lui Sulzer. Spre deosebire de vechii cronicari, cei trei cărturari ai Școlii Ardelene prezintă în
operele lor istoria întregului popor român, nu doar a uneia dintre cele trei țări române!
Teoria imigraționistă a fost elaborată de istoricul austriac F. Sulzer la sfârșitul sec.XVIII pentru a
justifica stăpânirea Imperiului Habsburgic (Austriac) asupra Transilvaniei prin ideea că ungurii și
sașii (germanii) s-au stabilit în această provincie în sec. IX-X iar românii abia în sec. XIII. Ea susținea că
poporul român s-a format la sudul Dunării, în Peninsula Balcanică, de unde a migrat la nordul
Dunării în sec. XIII. Scopul acestei teorii era să demonstreze că primii sosiți în Transilvania au fost
ungurii, secuii și sașii (cele trei națiuni privilegiate ale Transilvaniei), iar românii sânt doar emigranți
târzii veniți din Peninsula Balcanică. De aceea românii din Transilvania nu puteau cere egalitate în
drepturi cu cele trei națiuni privilegiate.
Istoricii români din „Școala Ardeleană” (sfârșitul sec.XVIII și începutul sec.XIX) au combătut în
operele lor teoria imigraționistă creată de Sulzer, demonstrând că este o teorie falsă. Mai mult, acești
istorici au transformat ideea romanității românilor într-o armă de luptă politică. Ei au redactat în
1791 memoriul de cereri ale românilor („Supplex Libellus Valachorum”), înaintat împăratului austriac,
prin care cereau egalitate în drepturi pentru români cu cele trei națiuni privilegiate. Împăratul a respins
Supplexul!

SECOLUL XIX
-R. Roesler elaborează o nouă versiune a teoriei imigraționiste. Al. Xenopol o combate în cartea „Teoria
lui Roesler” (1884)
Robert Roesler - Istoric și geograf austriac din sec. XIX (profesor de geografie la Universitatea din Graz)
a dezvoltat teoria imigraționistă, elaborând o variantă mai abilă și mai complexă decât cea a lui Sulzer din
sec.XVIII. („Teoria Imigraționistă 2.0”) Printre argumentele aduse în sprijinul teoriei sale au fost:
-nu există nici un fel de știri despre prezența românilor în Transilvania înainte de sec.XIII (argumentul
tăcerii „impresionante” a izvoarelor istorice despre români înainte de anul 1200);
-în sec.III, abandonarea provinciei Dacia de către Imperiul Roman (așa-numita „Retragere aureliană”) a
însemnat retragerea tuturor locuitorilor romani din provincia Dacia la sudul Dunării.
-există cuvinte comune în limba română și limba albaneză („vatră”, „buză” etc), care demonstrează astfel
că românii s-au format la sudul Dunării, în vecinătatea albanezilor.
Teoria continuității - elaborată de istoricii români, susține că poporul român s-a format în esență
la Nordul Dunării și a continuat permanent să locuiască pe acest teritoriu.
Primul istoric român care a combătut teoria imigraționistă în noua versiune a lui Roesler (deși numai
în treacăt) a fost cel mai mare poliglot din istoria culturii române, Bogdan P. Hasdeu (care știa circa 20
de limbi străine!)
Cel mai mare istoric român din sec. XIX, Al. Xenopol, a scris o carte specială dedicată în întregime
combaterii teoriei imigraționiste, numită „Teoria lui Roesler” (1884). Xenopol a demontat toate
argumentele lui Roesler, arătând falsitatea acestei teorii. Argumentele lui Xenopol:
1. Există izvoare istorice vechi care îi atestă pe români la nordul Dunării înainte de sec.XIII, precum
cronica maghiară „Faptele Ungurilor” („Gesta Hungarorum” în latină) scrisă în sec.XII, care atestă
voievodatele lui Gelu Românul, Glad și Menumorut - existente încă din secolul IX.
2. Argumentul toponimiei: numele de locuri, munți, ape din Transilvania (ex.„Mureș”) sânt de origine
daco-romană, ceea ce arată că ele au fost preluate de cuceritorii unguri de la populația românescă, găsită
de ei acolo în sec.IX-X. Obs: Cuvântul „Mureș” demolează singur întreaga teorie imigraționistă! El este
de origine dacică, numele său antic „Maris” fiind pomenit pentru prima dată de cel mai vechi istoric grec,
Herodot, acum 2.500 de ani. Apoi a fost preluat de romani când aceștia au cucerit Dacia. Populația daco-
romanică, devenită cu timpul poporul român, a continuat să folosească aceeași denumire pentru cel mai
mare râu al Transilvaniei. Când ungurii au început cucerirea Transilvaniei în sec.X, au preluat de la
românii găsiți acolo denumirea râului, zicându-i Maros (pronunție ungurească – Moroș). Dacă nu ar fi
existat români pe malurile Mureșului, atunci ungurii ar fi dat un nume pur maghiar acestui fluviu. Faptul
că ungurii îl denumesc cu un nume daco-roman străvechi este cea mai puternică dovadă că atunci când au
pătruns în Transilvania, au găsit acolo români! Altfel, nu se poate explica de ce ungurii folosesc pentru
acest râu un nume românesc! Același lucru se poate spune și despre alte râuri mari din Transilvania,
precum Criș sau Someș - nume străvechi dacice, însușite de romani și apoi preluate ca atare și de unguri
de la românii găsiți pe malurile lor!
3. Dovezi arheologice - ceramică, așezări, morminte, obiecte de metal, locuințe, care atestă prezența
continuă a populației romanizate pe teritoriul de la nordul Dunării, din care au provenit românii.

PRIMA JUMĂTATE A SEC. XX (1901 – 1950)

-continuă disputa între istoricii români și cei maghiari, susținători ai teoriei imigraționiste.
-Istoricii români care combat teoria imigraționistă în această perioadă: Nicolae Iorga, cel mai mare istoric
român din toate timpurile, (a scris mai mult decât orice om din lume, autor a peste 1.300 de cărți!!!) și
Vasile Pârvan, primul arheolog român de talie mondială și fondatorul școlii românești de arheologie.
Pârvan este primul istoric care aduce dovezi arheologice masive în favoarea teoriei continuității și contra
teoriei imigraționiste.

PERIOADA COMUNISTĂ (1945 – 1989)

Trăsătura generală: istoricii comuniști oficiali au minimalizat componenta romană a poporului
român, exagerând componenta slavă (în timpul perioadei staliniste) sau pe cea dacică (în perioada
național-comunistă). Astfel s-a politizat problema romanității românilor, încercând-se în perioada
stalinistă apropierea de URSS prin ideea înrudirii strânse între români și ruși (rușii sânt popor slav) sau -
în perioada național-comunistă - distanțarea de URSS sau Occident prin exagerarea vechimii ronânilor,
considerat popor dacic, unul dintre cele mai vechi din Europa.
-În aproape tot timpul perioadei comuniste au continuat controversele dintre istoricii maghiari –
susținători ai teoriei imigraționiste - și istoricii români, care au combătut-o.
-În timpul perioadei staliniste (1948 – 1960) România era total subordonată Uniunii Sovietice. Din acest
motiv istoricii oficiali ai statului comunist român au susținut ideea exagerată a rolului foarte mare jucat de
slavi în formarea poporului și a limbii române, încercându-se să se demonstreze astfel o cât mai mare
înrudire etnică între români și ruși – care să justifice relațiile strânse dintre România și URSS.
-Perioada național – comunistă (circa 1960 – 1989) s-a caracterizat prin distanțarea treptată a României
de URSS pe toate planurile. În acest context s-a înscris și o nouă viziune despre formarea poporului
român, exagerându-se foarte mult rolul elementului dac în defavoarea celui slav și, mai ales, a celui
roman. Românii deveneau astfel urmașii direcți ai dacilor, fără o prea mare „contaminare” cu elemente
romane și slave. Variantele extreme ale acestei viziuni mergeau până la susținerea ideii că poporul român
s-a format încă dinainte de cucerirea Daciei de către romani [românii de azi sânt de fapt daci!] sau chiar
aberația că romanii și limba latină provin din daci și limba dacică! – adică dacii sânt strămoșii romanilor!