Ion Budai-Deleanu şi abordarea burlescă a utopiei

Secolul luminilor a impus prin doctrina sa, ea însăşi atinsă într-o oarecare măsură de un
bovarism (fie el şi avant la lettre) pe care-l putem numi, cu liniştită dreptate, utopianism, o
încredere neţărmurită a omului în puterea absolută a raţiunii sale, care ar fi avut nu numai
posibilitatea, dar şi datoria de a trezi în semeni germenii amorţiţi ai propriei conştiinţe de sine.
„Luminarea”, concept pasibil de a fi realizat la mai multe nivele (de la cel individual la cel
naţional şi, poate, chiar mai larg) presupunea o acţiune paideică de scoatere a maselor din
ignoranţa în care, prin natura lor, se complăceau. Un ideal, să recunoaştem, deloc ocolit de o
pregnantă nuanţă utopică. Prin urmare, este limpede de ce, aşa cum observă Raymond Trousson,
„secolul al XVIII-lea este vârsta de aur a utopiei”. 1 Nobilul proiect al iluminiştilor oferea utopiei
pretextul optim pentru a-şi construi lumea perfectă. Succesul genului era explicabil, ne asigură
acelaşi remarcabil specialist al domeniului, prin faptul că el „răspundea de asemenea şi unui
evident «orizont de aşteptare» al publicului”.2
În spaţiul cultural românesc, Iluminismul îşi impune doctrina prin intermediul Şcolii
Ardelene, moment echivalat de G. Călinescu, în a sa Istorie a literaturii române de la origini
până în prezent, cu „descoperirea Occidentului”. Nu se poate, totuşi, afirma că la noi ar fi existat
un asemenea „orizont de aşteptare”, căci noile ideologii, literare sau de altă natură, sunt abia
„descoperite”, iar de aici până la impunerea lor în conştiinţa publicului mai este cale lungă. În
plus, experienţa iluministă pusă în practică pe teren românesc este mult mai săracă decât cea
occidentală, ea manifestându-se mai degrabă prin opere cu tentă ştiinţifică, care aveau menirea
de a îndeplini în epocă anumite indispensabile scopuri pragmatice. Ţiganiada lui Ion Budai-
Deleanu reprezintă mai degrabă o excepţie în contextul aşa-numitului Iluminism românesc, ea
având, printre altele, şi intenţia de a institui (pentru că romanul lui Cantemir nu era cunoscut)
ficţiunea în literatura noastră. Numai că, din nefericire, nici soarta experimentului lui Budai-
Deleanu nu a fost mai fastă decât aceea a capodoperei cărturarului moldovean. Putem spune că
literatura română a debutat cu opere de certă maturitate, capabile să impună un nivel avansat al
discursului, însă sub zodii nefericite.
Chiar şi aşa, atunci când, târziu, a fost publicată, „poema” lui Budai-Deleanu a stârnit
numeroase comentarii, cele mai multe, aşa cum textul o pretinde, din perspectivă comparatistă.
Printre aceste rezonabile opinii s-a strecurat şi ipoteza că Ţiganiada ar fi nici mai mult, nici mai
puţin decât o utopie. Tonul îl dă, fără a exagera însă în această direcţie, Ioana Em. Petrescu, într-
un remarcabil studiu ce înscrie textul în seria „eposului comic”: „Ţiganiada este aşadar un «tratat
despre fericire», dar un tratat conceput la modul epopeic”.3 Numai că echilibratul critic nu
plusează, din precauţie, în acest sens, iar demersul său, întemeiat pe comparaţii susţinute de
natura capodoperei lui Budai, nu încearcă nicidecum să plaseze opera în contextul numeroaselor
utopii ce au acaparat, explicabil, epoca luminilor. Cel care, recent, absolutizează înşelătoarea
ipoteză este George Achim, care, în încercarea de a recompune o tradiţie utopică românească,
apreciază că ar fi Ţiganiada deschizătoare de drum în acest sens. 4 Ceea ce încercăm să
demonstrăm aici este tocmai contrariul: opera lui Budai-Deleanu oferă cititorului atent toate
semnalele necesare pentru a fi interpretată ca o discreditare a utopiei devenită (şi resimţită ca
atare), sub imboldul ideologiei iluministe, sufocantă. Dar, ca să o discrediteze, trebuia mai întâi
1
Raymond Trousson, Voyage au pays de nuulle part. Histoire littéraire de la pensée utopique, Editions de
l’Université de Bruxelles, 1999, p.113.
2
Idem., p. 113.
3
Ioana Em. Petrescu, Ion Budai-Deleanu şi eposul comic, Ed. Dacia, Cluj, 1974, p. 202.
4
George Achim, op. cit., pp.184-185.
s-o înfăţişeze în forma unei fericiri promise. Se creează în acest mod numai o imagine primă, de
contrast.
Există, e drept, câteva indicii care au putut înşela. Este vorba, mai întâi, despre ideea
(utopică, evident) de a face din ţigani, populaţie prin excelenţă nomadă, un popor cu propria ţară,
în fine, chiar o naţiune, cu tot ceea ce implică acest concept. În chiar „Cântecu I” este direct
exprimat acest îndrăzneţ, dar, se va vedea, imposibil de realizat proiect, în două sextine care ar fi
putut provoca începutul unei utopii în toată regula:
„Acolo era din ţara-întreagă
Strânşi ţiganii cu mic şi cu mare
Părăsindu-ţi viaţă pribeagă
Şi puindu-să la noao stare,
Să nu mai îmble din ţară în ţară,
Nici să mai fie altora ocară.

Căci Vlad-Vodă locuri de moşie

Le dădusă cu ceastă-învoială,
Ca de-acuma şi dânşii să fie
Oameni ca ş’alţii cu rânduială,
Iar ei mult se sfătuiea-între sine
Cum ş’ar tocmi trebile mai bine.”

Avem, aşadar, enunţat proiectul, este exprimat, de fapt, nucleul unei posibile utopii,
ingenioase chiar, căci însuşi autorul ţine să observe originalitatea subiectului ales: „Iară, să fie
alcătuit cineva ceva despre ţigani, n’am cetit nice într-o limbă”. Ar fi putut, prin urmare, Budai-
Deleanu să purceadă la construcţia unei utopii, chiar în cheie burlescă, ironică etc., cum, în parte
numai, a şi făcut-o, căci nu era străin secolul de asemenea experienţe. Numai că, odată enunţat,
acest proiect devine, de fapt, resort al comicului, căci antieroismul şi pragmatismul cu bătaie
imediată al ţiganilor dărâmă din start orice tentativă de a clădi un astfel de construct. Mai mult
decât atât, iniţial vrăjiţi de mirajul unei asemenea posibilităţi („Noi ţiganii s-avem ţărişoară!.../
Unde să him numai noi dă noi!.../ Să-avem sate, căsi, grădini ş’ogoare/ Şi dă toate, ca ş’alţii, mai
apoi?/ Zieu! privind la lucruri aşa rare,/ Ca când treaz fiind, aş visa-îm pare…”, exclamă bătrânul
Drăghici), ei ajung, în cele din urmă, să vadă limpede imposibilitatea punerii în practică a unui
astfel de plan: „Voi faceţi din iarba crudă/ Grâu, din toporâşte săcure/ Hoho! nu vă răpeziţi aşa
tare/ că nu sunt toate, păcum vă pare!...”, le strigă celor adunaţi la sfat înfometatul Cucavel,
observând şi sancţionând, cu o luciditate stârnită de obsedantul drept pe care, nemilos, stomacul
i-l cerea, himera promisiunii făcute de domnitor. În fine, şi faptul că, o dată câştigaţi de ideea
„luminată” a voievodului, ţiganii fac din ea un simplu pretext de interminabile şi dezlânate
discuţii („Aceasta-i curat Ţigăniada!”, remarcă din subsol, poate mai realist decât numele o
indică, Simpliţian) contribuie la dezavuarea proiectului utopic. Prin urmare, încă de la începutul
poemei sale, Budai-Deleanu construieşte premisele necesare dezvoltării unei utopii, pe care însă
tot el le spulberă fără nici o reţinere. Devine clar că nu a stat în intenţiile autorului să preia
modelul canonizat al utopiilor iluministe şi să încerce să-l împământenească în solul destul de
nefertil al literaturii române.
Mult mai aproape de adevăr mi se pare ipoteza conform căreia autorul Ţiganiadei, spirit
lucid şi nelipsit de un accentuat simţ critic, sesizând artificialitatea genului utopic şi, mai mult
decât probabil, şi supărătoarele sloganuri pe care acesta, supraevaluat în epocă, tindea să le
impună ca model, creează, de fapt, o parodie a pattern-ului existent, vizând atât forma căzută
într-un agasant manierism, cât mai ales ideologia iluministă. „Cu cât utopia răspunde mai mult
definiţiei genului, cu atât mai puţin ea pare să-l intereseze pe artist”, remarcă Alexandru
Ciorănescu5, sintetizând, parcă, atitudinea scriitorului român faţă de modelul canonizat. Prin
proiectul utopic ticluit de Vlad Ţepeş (în rol de despot luminat) Budai-Deleanu vizează, de fapt,
doctrina curentului iluminist. Ridicarea maselor la un grad de înţelegere compatibil cu acela al
elitelor îşi demonstrează, în acest mod, zădărnicia. Înaltele idei, emise de instanţa superioară, o
dată însuşite de ţigani, cad în derizoriu, devin mai degrabă pretext de comedie burlescă. Nu
trebuie să înşele cadrul istoric în care autorul îşi plasează eroii şi acţiunea „jucărelei” sale, căci,
s-a observat exact, „adevărul pe care îl iubeşte Budai vizează nu istoria nudă, ci esenţa ei utopică
susţinută de o umanitate inconştientă, gata să-i ia în serios utopia”. 6 Odată pusă în practică,
utopia îşi demonstrează incapacitatea funciară de a deveni funcţiona(bi)lă. După cum deja am
amintit, dar nu mă feresc să o repet, Berdiaev încă atrăgea atenţia asupra acestui pericol:
„Utopiile au fost întotdeauna realizate sub o formă alterată.(…) Utopiile sunt realizabile, dar cu
condiţia expresă de a fi deformate”.7 Iar această deformare conduce, de cele mai multe ori, la
întoarcerea utopiei în sens invers sau, cu alte cuvinte, la antiutopie. Ironizând tocmai miezul
ideologiei iluministe, Budai-Deleanu transformă, de fapt, utopia într-o antiutopie. Mecanismul
este simplu şi nu chiar atât de accentuat travestit în filigranul textului, încât să poată înşela cu
uşurinţă. Lumea Ţiganiadei devine una pe dos, în care nimic din ordinea imperturbabilă,
geometrică a utopiei nu mai e de regăsit. Se înscrie şi autorul român într-o mai largă tendinţă, pe
care o observă Jean-Jacques Wunenburger, a trecerii de la utopie la reversul ei, pe fundalul unor
certe intenţii satirice şi nu numai: „Utopia nu mai aduce cu ea nişte lumi nădăjduite sau nişte
universuri gratuite, ci se prezintă ca un discurs disperat asupra inanităţii lumii istorice prezente.
Ea va fi un vector ce nu mai este pozitiv, ci negativ, distructiv, iconoclast. Utopia va putea fi
asimilată atunci unei forme nu de reformă socială, ci de critică socială, asemena celeilalte feţe a
istoriei, la limită dând în contra-utopie”. 8 Prin urmare, în Budai-Deleanu, Iluminismul îşi află nu
numai un strălucit reprezentant (cel puţin pe tărâm românesc), ci şi un critic lucid, care, prin
mijloacele finei ironii, observă şi scoate în evidenţă gratuitatea unei ideologii fermecătoare în
litera ei, dar desigur alunecând în ridicol când este privită prin prisma posibilităţii probării sale în
practică.
Un alt punct fierbinte al poemei, în care au cantonat îndelung comentariile critice şi care
i-a îndemnat pe unii să vadă în Ţiganiada o utopie, este acel celebru fragment din partea a IX-a,
recunoscut îndeobşte sub denumirea convenţională de „rai al ţiganilor”. Ruptă din context,
frântura cu pricina pare (şi chiar este) un perfect bruion utopic, în buna tradiţie a Cucaniei, vis
himeric al diverselor clase sociale în Evul Mediu, identificată de A.L. Morton drept „utopia
poporului”.9 Diversele forme pe care această proiecţie utopică iniţial populară a cunoscut-o
(Cokaygne în Anglia, Coquaigne în Franţa, Pomonaq, Venusberg, Lubberland ori
Schlaraffenland) nu reprezintă, de fapt, decât faţete ale aceleiaşi medalii, toate mărturisind un
anumit vis, în esenţă acelaşi, al unei anumite colectivităţi. „Istoria Utopiei va oglindi, în

5
Alexandru Ciorănescu, Viitorul trecutului. Utopie şi literatură, traducere de Ileana Catuniari, Ed. Cartea
românească, Buc., 1996, p. 169.
6
Elvira Sorohan, Introducere în opera lui Ion Budai-Deleanu, Ed. Minerva, Buc., 1984, p.180.
7
Nikolai Berdiaev, Împărăţia spiritului şi împărăţia cezarului, traducere de Ilie Gyurcsik, Ed. Amarcord, Timişoara,
1994, p. 221.
8
Jean-Jacques Wunenburger, Utopia sau criza imaginarului, traducere de Tudor Ionescu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
2001, pp. 175-176.
9
A.L. Morton, Utopia engleză, traducere de L. Leviţchi, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Buc., 1958, p.10.
consecinţă, condiţiile de viaţă şi aspiraţiile sociale ale claselor şi indivizilor, în diferite epoci” 10,
ne încredinţează acelaşi partinic cercetător. Lăsând în lături limbajul de lemn, propriu ideologiei
comuniste pe care criticul englez o apără, să reţinem, totuşi, ideea, nu întru totul lipsită de
adevăr. Prin urmare, este firesc şi faptul că raiul ţiganilor, conduşi de instincte vitale, nu poate fi
altfel decât culinar. În contextul întregii opere, fragmentul are şi rolul de a contrapune utopiei
înalte, proiectate de voievod, o alta, mai empirică, dacă putem spune aşa, pornită din ceea ce
reprezintă, de fapt, principalul interes al acestei rase aparte. Asemenea constructe utopice apar de
regulă în momentele de criză, trădând o bulimie psihică a maselor înfometate. Pictura flamandă,
de pildă, abundă în astfel de scene. Viziunea nu se poate eschiva, oricare i-ar fi resortul deloc
vesel, unui comic burlesc. Este, pin urmare, firesc faptul că acest loc comun al imaginarului
medieval, cunoscut, desigur, lui Budai, i-a convenit de minune autorului român, potrivindu-se
perfect cu tonalitatea operei sale. A porni de la acest fragment, ignorându-i însă funcţia cert
ironică pe care o îndeplineşte în cadrul întregului text şi a concluziona că Ţiganiada este o
utopie, cea dintâi din literatura română, mi se pare o dovadă de obtuzitate receptivă, de nu chiar o
modalitate condamnabilă de a te folosi de text, în loc de a-l interpreta în conformitate cu datele
pe care el ţi le oferă.

În concluzie, dacă literatura română nu a avut condiţiile necesare pentru a dezvolta o autentică
tradiţie utopică, ea se poate lăuda, în schimb, cu privilegiul unor momente de certă (sau chiar
precoce) maturitate încă de la începuturile ei, deconstruind, prin Dimitrie Cantemir şi Ion Budai-
Deleanu, un discurs impus în spaţiul cultural occidental şi, desigur, cunoscut autorilor români, nu
din practici literare autohtone, ci din cele canonizate. Ei întorc împotriva utopiei propriile arme,
căci discreditarea acesteia porneşte, după cum s-a văzut, chiar de la mimarea ei. Opere singulare
(fiecare în felul său) în literatura noastră şi, de ce să n-o spunem, şi în cea europeană, Istoria
ieroglifică şi Ţiganiada, marcând începuturile literaturii culte pe tărâm românesc, ar fi putut,
dacă ar fi intrat în conştiinţa cititorilor imediat după ce au fost scrise, îndeplinindu-şi funcţia
catalizatoare, să formeze o tradiţie, să impună o altă evoluţie a tergiversatului fenomen literar
românesc.

10
Idem., p. 9.