În introducerea lucrarii, în primul capitol intitulat Duhul Cincizecimii, autorul afirmă

că Biserica, botezată şi regenerată prin Sângele lui Hristos, este pecetluită, întărită o dată
pentru totdeauna în viata cea nouă care este viata Duhului, viată în Duhul lui Dumnezeu; și
aici adaugă textul Sfântului Pavel care descrie experienţa duhovnicească a Bisericii întru
Duhul: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă"
(Rom. 5, 5).
În cel de al doilea capitol, Slujirea Duhului în Biserică, părintele Boris îl înfățișează pe
primul teolog care, în mod consecvent, a susţinut și a plasat Persoana Sfântului Duh într-un
sistem pe deplin trinitar, fiind vorba despre părintele Irineu de Lyon. Tot ceea ce caută să
aprofundeze şi să propovăduiască referitor la Sfânta Treime priveşte numai şi numai
mântuirea noastră. Viziunea sa teologică asupra lumii şi a omului este întotdeauna treimică.
Repetă adesea că Tatăl, cu Mâinile Sale, care sunt Cuvântul şi Duhul, 1-a făcut pe om,
plămădindu-1 din ţărână şi din Duhul Sfânt. Cuvântul şi Duhul constituie astfel cei doi
mijlocitori ai revelaţiei iubirii şi comuniunii cu Tatăl.
La Sfântul Irineu se poate observa o dublă mişcare a harului treimic: pe de o parte,
împărtăşirea harului dumnezeiesc pe care Tatăl îl dăruieşte Fiului, iar Fiul îl revarsă asupra
Bisericii, har care este Duhul; pe de altă parte, acelaşi Duh este Cel care readuce făptura la
Tatăl, prin Fiul. Este o aceeaşi lucrare a Duhului, asupra Fiului dar şi asupra Bisericii, în taine
ca şi în omul însuşi.
Cel de al treilea capitol, Duhul Sfânt în cultul Bisericii, ne arată cum Duhul Sfânt
este Cel care întipăreşte în noi dorul de Dumnezeu, Cel care ne întoarce spre Domnul Iisus
pentru ca, prin El, să ne înfăţişeze Tatălui. Cultul creştin este, deci, o închinare în duh şi în
adevăr cum se spune la Ioan cap. 4, dar în acelaşi timp prin puterea Duhului care lucrează în
Biserică, cât şi prin scopul acestei închinări, care este cel de a ne face pnevmatofori, purtători
de Duh, până vom ajunge toti la starea lui Hristos smerit şi preaslăvit .
În epoca Sinodului al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381), la sfârşitul conflictului,
odată cu izbânda Bisericii asupra ereziei pnevmatomahilor, este afirmată şi justificată din
punct de vedere teologic egalitatea de închinare şi slăvire a Duhului cu Tatăl şi cu Fiul.
Capitolul al patrulea, intitulat Inițierea creștină și Euharistia, ne prezintă că
Adevăratul Săvârşitor al iniţierii baptismale este Duhul Sfânt însuşi, marele Slujitor al
Tainelor ecleziale. În El şi prin El se realizează întâlnirea şi unirea cu Iisus Hristos iar prin
aceasta noi reușim să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său.
Pregătirea catehumenală, exorcismele, lepădarea de Satana, alipirea de Hristos, fiecare
etapă a luptei duhovniceşti se desfăşoară sub semnul şi întru puterea Duhului. Prin sfinţirea
apei botezului, mediul viu al apei este exorcizat de puterile diavoleşti şi pătruns de harul
Duhului. Untdelemnul, apa, mirul (iar mai târziu darurile euharistice, pâinea şi vinul) sunt
pnevmatizate şi devin instrumentele ale sfinţirii omului. În sfârşit, în afundarea baptismală,
moartea şi naşterea coincid: moartea omului vechi şi a păcatului, naşterea la viata cea nouă în
împărăţia Duhului care infuzează sămânţa vieţii în trupurile noastre muritoare. Întreg cultul
Bisericii trebuie înţeles în perspectiva acestei mijlociri cereşti a lui Hristos pe lângă Tatăl
pentru trimiterea Duhului peste Biserică, peste Sfintele Daruri, peste comunitatea
credincioşilor.
 În capitolul al cincilea, intitulat Înălţarea, temelie a mărturiei misionare a Bisericii,
face o paralelă între rugăciune și înălțarea noastră către Hristos, și spune că Rugăciunea
Bisericii este o înălţare continuă a omului către intimitatea dumnezeiească, o procesiune
care se alcătuieşte şi care, urmându-L pe Iisus, urcă către Tatăl. Rodul acestei înălţări este
îndumnezeirea firii omeneşti iar momentul culminant al acestei îndumnezeiri este comuniunea
euharistică, în care Dumnezeu însuşi Se face hrană pentru noi şi ne preface prin unire.
Rugăciunea Bisericii nefiind închisă în sine, ci îmbrăţişând întregul univers, misiunea
Bisericii nu are nici ea alt scop decât pe acela de a înălţa pe toti oamenii la slăvirea şi
închinarea Prea Sfintei Treimi.
Capitolul următor, Cum se situează Hristos și Sfântul Duh, unul față de celălalt în
Liturghie, ne prezintă că taina lui Hristos este nedespărţită de Duhul Sfânt. Întreaga viață a
lui Iisus este „constituită" de prezența Duhului Sfânt, începând cu zămislirea feciorelnică de la
Nazaret. Iisus a fost alcătuit, format, purtat de Duhul Sfânt, însufleţit de Duhul, ascultând de
Duhul, mânat de Duhul.
Următorul capitol intitulat Structura pascală a inițierii, a Botezului ne arată că
numai prin moartea şi învierea lui Hristos poate fi omul izbăvit de păcat şi născut la o viată
nouă. În botez este, deci, o convergență, cea a trecutului şi a viitorului, cea a luptei care se
pregăteşte să înceapă, dar şi a izbânzii care determină şi încununează întreaga existenţă
creştină, cea a curăţirii şi a iertării, cea a lepădării de Satana şi a alipirii de Hristos.
Convertirea baptismală se situează pe trei nivele:
a) este o lepădare de Satana, care este exorcizat şi alungat;
b) este o eliberare de condiţia păcătoasă care-1 împiedică pe om şi îl paralizează;
c) este o pocăinţă personală profundă şi o încredinţare deplină în voia milostivirii
dumnezeieşti.
Ultimul capitol, Sfântul Duh în Euharistia Bisericii, ne arată cum Viaţa
creştinului nu va fi decât o realizare progresivă, crescândă, neîncetată a acesteia. Semnul
permanent al acestui botez mereu reînnoit în Duhul Sfânt se situează în reunirea săptămânală
a Bisericii în Euharistie. Dacă botezul ne altoieşte pe Trupul lui Hristos şi deşteaptă simţurile
noastre duhovniceşti, Euharistia ne dă hrana fiinţială care ne va face să creştem din zi în zi.
La rândul său, Euharistia este locul unde legătura nedespărţită şi slujirea reciprocă a lui
Hristos şi a Duhului sunt cele mai puternice.
Înaintea sfinţirii, Duhul este chemat peste slujitori şi peste adunare spre a-i curaţi, ca să nu
constituie o piedică la sfinţirea Darurilor euharistice. În timpul sfinţirii, epicleza este
momentul prin excelenţă al invocării Sfântului Duh peste pâinea şi vinul puse înainte, dar
totodată şi in acelaşi timp şi peste toată adunarea, într-o continuă Cincizecime care se
perpetuează în Biserică din Euharistie în Euharistie.
După sfinţire, Biserica se roagă ca Dumnezeu să-i dăruiască roadele Duhului: „Trezirea
sufletului, iertarea păcatelor, împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei
cerurilor, iar nu spre judecată sau spre osândă" (epicleza Sfântului Ioan Gură de Aur), „pe
noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin
împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh..." (epicleza Liturghiei bizantine a Sfântului Vasile cel
Mare).
Această lucrare, a părintelui Boris Bobrinskoy are o valoare extraordinară pentru Teologia
Ortodoxă, cu un limbaj accesibil și este destinată oricărei persoane care dorește să afle mai
multe persoana Sfântului Duh.