MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII,TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA DE NORD DIN BAIA MARE

FACULTATEA DE LITERE
CATEDRA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Specializarea TOP/TOD

Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol din 680-681

Monotelismul
-lucrare de seminar-

Coordonator:
Pr. lect. univ. dr. Dorinel Dan

Absolvent:
Bondre Vlad

Baia-Mare
2012
 Disputa "Celor Trei Capitole "a provocat rani dureroase, care încă nu se
vindecaseră când a luat naştere o nouă controversă hristologică. Dogma stabilită la
Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, învăţătura că fiecare din cele două naturi ale
Mântuitorului îşi păstrează toate însuşirile şi caracteristicile, nu a satisfăcut pe deplin.
Unii credeau că Hristos, fiind alcătuit dintr-o natură divină şi una umană, trebuie să
aibă şi o activitate corespunzătoare naturilor. Cum însă Hristos constituie o singură
persoană şi cum acesta, în virtutea voinţei omeneşti urmează voinţei divine, are o
singură voinţă morală prin simpla desconsiderare a deosebirii între voinţa naturală şi
morală. Astfel se putea uşor scoate in evidenţă învăţătura monofizită că Hristos are o
singură sferă de acţiune şi o singură voinţă.1
Toate concesiile făcute succesiv monofiziţilor nu avură ca efect decât să-i
încurajeze în poziţia lor faţă de Biserica Ortodoxă. Condamnarea "Celor Trei
Capitole" la Sinodul V-lea ecumenic de la Constantinopol din 553 a fost considerat de
ei un triumf. În secolul al VII-lea monofiziţii constituiau un pericol grav pentru
unitatea Imperiului bizantin.
Conducerea autoritară a împăratului Phocas şi atmosfera de teroare instaurată
în întregul Imperiu Bizantin în timpul domniei sale au dus în cele din urmă la
înlăturarea sa de pe tronul imperial. Succesorul lui Phocas, Heraclius (610-641 d.Hr.),
a fost încoronat împărat de către patriarhul Serghie al Constantinopolului, la 5
octombrie 610 d. Hr..
Pe plan intern, statul bizantin se confrunta cu o gravă criză economică
şi financiară. În plus, structurile statului, moştenite de la Diocleţian şi Constantin
erau învechite şi ameninţau să ducă la moartea organismului imperial. Organizarea
militară bazată pe recrutarea mercenarilor nu mai era funcţională.
În Peninsula Balcanică s-au instalat avarii şi slavii; oraşele mai importante din
Balcani – Singidunum (Belgrad), Viminacium (Kostolatz), Naissus (Niş), Serdica
(Sofia) – vor fi cucerite rând pe rând de către slavi. Singurele puncte de sprijin ale
puterii imperiale în Balcani au rămas,în afară de Constantinopol, Thesalonicul

1 Pr.Prof.Ioan Rămureanu,Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Institutele teologice, Vol.I, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1975,p.284
şi câteva oraşe de pe coasta Mării Adriatice: Jader  (Zadar, Zara) şi Trogurium
(Trogir) la nord, Butua (Budva), Scorda (Skadar) şi Lissus (Ljech) în sud.2
În timpul împăratului Heraclie (610-641), cel mai mare pericol extern pentru
Imperiul bizantin erau perşii. În timpul regelui Chosroe II, perşii cuceriră în 612
Antiohia, Apameea şi Cezareea, la 614 Ierusalimul, de unde luară Sfânta Cruce pe
care o duseră în capitala Persiei, în Asia Mică au pătruns până la Calcedon, în faţa
Constantinopolului.
Între 612-628, împăratul Heraclie a dus un război crâncen împotriva perşilor şi
se convinse de pericolul monofizit şi ca trebuie găsit un compromis dogmatic pentru
împăcarea cu Ortodoxia. Credea că învăţătura despre o singură voinţă şi o singură
energie în persoana lui Iisus Hristos, găsită în Egipt realiza acest scop de împăcare cu
Ortodoxia.
Câţiva conducători monofiziţi moderaţi i-au inspirat împăratului ideea că ei ar
cădea de acord cu Sinodul IV-lea ecumenic din 415, dacă ortodocşii ar admite
concepţia monoenergistă, potrivit căreia în Hristos sunt două naturi, dar nu şi două
voinţe şi energii, ci numai o singură voinţă şi o singură energie. Alături de episcopii
Teodor de Faran, Cir de Phasis şi patriarhul Serghie al Constantinopolului, împăratul
a căzut de acord că se poate admite că în Hristos sunt două naturi, dar o singură
voinţă divino-umană şi o singură energie divino-umană.

2 Georges. Ostrogorski, L'histoire de l'Etat byzantin, Paris, 1956, p.121