Fiinţa religiei.

Teorii despre fiinţa religiei

Religia – de la latinescul religio, derivat al verbului religare =

a lega, sinonim cu ebraicul berit = legătură, legământ (cf. Fc. 9,9.
11-12. 15-16; Iş. 19, 5; Dt. 5, 2-3) - este legătura conştientă şi
liberă a omului cu Dumnezeu. În conţinutul acestei legături intră
cunoaşterea lui Dumnezeu şi trăirea după voia lui Dumnezeu; iar în
aceasta din urmă se pot distinge două părţi: cea de trăire morală şi
de cult divin, adorarea lui Dumnezeu. Prima parte, cea de
cunoaştere, constituie partea teoretică a religiei, doctrina, iar
celelalte două, anume de trăire morală şi de cult, partea practică a
ei.
Aici este de remarcat şi de reţinut că cele trei părţi
constitutive ale religiei – doctrină, morală şi cult –, deşi distincte
între ele, nu sunt despărţite, ci alcătuiesc un întreg unitar,
păstrându-şi între ele, dacă sunt bine şi corect înţelese, o vie şi
indisolubilă legătură.
Totodată, pentru a se înţelege deplin şi just definiţia religiei ca
legătură conştientă şi liberă a omului cu Dumnezeu, ca şi pentru a
ne feri de false înţelesuri şi regretabile greşeli, sunt necesare
câteva lămuriri cu privire la principalele noţiuni care intră în
definiţia religiei.
1. Pentru ca omul să poată avea într-adevăr legătură cu
Dumnezeu, este absolut necesar ca Dumnezeu să fie înţeles aşa
cum este El, adică: fiinţa absolută, vie, mai presus de lume,
spirituală şi personală. Căci dacă Dumnezeu este gândit, înţeles şi
afirmat fără aceste însuşiri, sau chiar dacă I-ar lipsi una dintre ele,
atunci ceea ce s-ar numit Dumnezeu nu mai este Dumnezeu, ci
simplă ficţiune, iar ceea ce se numeşte religie nu mai este religie
care să-şi merite numele. Şi, ca urmare, dacă Dumnezeu nu este
conceput ca fiind mai presus de lume, atunci religia se reduce la
superstiţie, la idolatrie fetişistă; dacă Dumnezeu nu este fiinţă
spirituală, El poate fi confundat cu materia, ceea ce înseamnă
tocmai negarea Lui, materialism; dacă Dumnezeu nu este o fiinţă
personală, panteismul ia locul religiei. Dacă însă adevăratul
Dumnezeu, având între alte însuşiri şi pe cele amintite, are totodată
şi iniţiativa legăturii Lui cu noi, ca şi permanenta grijă părintească
faţă de noi, ne luminează mintea şi ne sporeşte puterile, ca,
descoperindu-ni-Se, să-l cunoaştem şi să întreţinem cum se cuvine
legătura cu El, ştiind noi, tot de la El, că nu stă departe şi nepăsător
faţă de noi. Dumnezeu „nu este departe de fiecare dintre noi, căci
în El avem viaţă, în El ne mişcăm şi suntem” (FA 17, 27-28).
 2. Dacă omul n-ar fi fiinţă raţională, el n-ar putea înţelege
nimic din ceea ce este religios; iar dacă omul n-ar avea suflet
spiritual şi nemuritor, deosebit de trup şi neconfundabil cu acesta,
pentru el n-ar putea exista religie, adică legătură cu spiritul absolut.
După modul ei de manifestare, religia se înfăţişează sub două
aspecte: interior şi exterior. Sub aspect interior, religia s-ar putea
numi religiozitate, ceea ce înseamnă trăire sufletească a întregului
cuprins al religiei, ca şi chipul şi gradul de intensitate al acestei
trăiri. Aceasta este aspectul subiectiv al religiei. Sub aspect
exterior, religia înseamnă suma atitudinilor şi actelor morale şi de
cult. Se obişnuieşte ca sub prim aspect, cel interior, religia să fie
numită subiectivă, iar aspectul al doilea, cel exterior, să se
numească religie obiectivă.
Cu privire la cele două aspecte ale religiei, interior (subiectiv)
şi exterior (obiectiv), cel mai important lucru este să se înţeleagă
just strânsa legătură, echilibrul şi armonia dintre aceste aspecte,
care numai împreună, în unitate bine orânduită, formează religia
deplină, adevărată. Căci atât la închegarea lăuntrică a religiei, cât
şi la exprimarea ei exterioară ia parte omul în întregimea fiinţei sale
psihofizice: prin raţiune, la cunoaşterea religioasă, la doctrină; prin
voinţă, la creşterea puterii de îndeplinire a normelor morale; prin
sentiment, la sporirea căldurii sufleteşti în năzuinţa către
Dumnezeu, trupul lăsându-se condus în săvârşirea tuturor lucrărilor
exterioare rezervate lui, în cult sau morală.
Tot cu privire la cele două aspecte ale religiei, anume la
raportul dintre ele, mai este de observat faptul că se ivesc uneori şi
greşeli de înţelegere a acestui raport, producându-se un
dezechilibru între ele, pierzându-se armonia necesară din viaţa
religioasă. Astfel, dacă aspectul subiectiv, considerându-se
dominant, se dezvoltă singular şi se apreciază ca îndestulător, cu
nesocotirea şi în paguba celui exterior, se ajunge la misticism sau
chietism bolnav, iar dacă, dimpotrivă, aspectul obiectiv se cultivă
cu preferinţă, acordându-i-se întâietate şi lăsându-se cel interior în
umbră, ca şi cum n-ar avea valoare, se cade în formalism sec.
Religia deplină, sănătoasă, evită aceste deformări şi exagerări, care
înseamnă, amândouă, îngustime de orizont spiritual, respingându-i-
le ca fiindu-i străine.
Fiind sădită de Dumnezeu în însăşi fiinţa omului, rămâne
nedezlipită de om. Geografic şi istoric, pretutindeni şi totdeauna,
prezenta umană arată şi prezenţa religioasă, fireşte în diferite
forme.