DESPRE EREZIE

Preocupări privitoare la uniformitatea credinței și cultului au caracterizat creștinismul

încă din primele zile. Procesul de stabilire a ceea ce înseamnă creștinismul ortodox a fost în toi
de la mijlocul până la sfârșitul secolului I, când Apostolul Pavel a scris epistolele care constituie
o mare parte din Noul Testament. În diverse ocazii, prin epistolele sale, el și-a apărat lucrarea
apostolică și i-a îndemnat pe creștinii din diverse locuri să îi evite pe falșii învățători, sau pe cei
care învață orice este în contradicție cu ceea ce el le-a transmis. Epistolele lui Ioan și a lui Iuda,
de asemenea, avertizează cu privire la falșii învățători, așa cum face și Cartea Apocalipsei.

Sfântul Teodor Studitul:

„Avem poruncã de la însusi Apostolul Pavel cã, atunci cînd cineva învatã ori ne sileste
sã facem orice alt lucru decat am primit si decat este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice
si locale, acela urmeazã a fi osîndit, ca nefãcînd parte din clerul sfintit. Nici un sfânt nu a
încãlcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfânt, dacã ar fi cãlcat-o.”

În primele secole, creștinismul a fost permanent proscris din cauză că se opunea venerării
împăraților romani și a zeilor romani. În consecință, atunci când Biserica își eticheta inamicii ca
"eretici" și îi alunga din comunități sau când rupea legăturile cu bisericile dizidente, ea nu avea
puterea de a le persecuta. Totuși, aceia numiți "eretici" mai erau numiți și cu diverse nume (de
exemplu "nebuni", "câini sălbatici", "slujitorii Satanei"), așa încât, cuvântul "eretic" a avut o
asociere negativă încă de la începuturi, așa cum s-a și intenționat.

Termenul de "erezie" vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, "a
alege [ceva]", "a opta [pentru ceva]"), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de
totalitate - de întregimea învățăturii celei drepte, și de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie și
eretic sunt cuvintele pe care le folosește Irineu de Lyon în scrierea sa Contra Haereses (Împotriva
tuturor ereziilor) pentru a descrie învățătura și pe cei care se opun Bisericii creștine, în opoziție
cu poziția ortodoxă (de la ortho-"dreaptă" + doxa "gândire/credință") a Bisericii creștine.

Sfântul Ioan Gură de Aur:

1
 „Dacă cineva contraface o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul
acesta o falsifică; la fel și în credința cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puțin în
ea, o vatămă pe toată. Căci dacă pe de o parte, dogma este răstălmăcită, și înger de-ar fi, să nu-
l credeți. Nimic nu folosește viață virtuoasă, dacă credința nu este sănătoasă.”

Aceeași filieră etimologică exploatează în zilele noastre teologul grec Christos Yannaras
atunci când spune : "Erezia înseamnă a te opri numai la o parte din întreg și a o absolutiza, a o
lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiție a ereziei este aceasta:
absolutizarea relativului și relativizarea absolutului."

Ereziile (gr. hairesis și lat. haeresis = opțiune, alegere) sunt "concepții particulare fie
despre Sfânta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească,
sau despre raportul dintre cele două firi în ipostasul Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind
cunoscute sub numele de erezii hristologice. Se cunosc și erezii pnevmatologice, întâlnite în
teologie sub numele de subordinaționism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie". De asemenea,
ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc erezii eclesiologice.

Deși termenul este adesea utilizat pentru a indica orice credință neortodoxă, cum ar fi
păgânismul, prin definiție, erezia nu poate fi comisă decât de o persoană care se consideră ea
însăși ca fiind creștină, dar respinge învățăturile Bisericii creștine. O persoană care renunță
complet la creștinism nu este considerată eretică, ci apostată; o persoană care renunță la
autoritatea Bisericii, dar nu la învățăturile sale este o schismatică, în timp ce un individ din afara
Bisericii Ortodoxe care se consideră el însuși creștin poate fi numit heterodox. De obicei, ereticii
nu își definesc învățătura ca fiind eretică. Erezia este expresia unei vederi din interiorul unui
sistem de credință stabilit. De exemplu, romano-catolicii îi consideră pe protestanți eretici, în
timp ce unii necatolici consideră catolicismul ca fiind "marea apostazie."

La mijlocul secolului al II-lea, trei grupuri neortodoxe de creștini au aderat la o serie de

doctrine care au divizat comunitățile creștine din Roma:

• Montanismul, care susținea revărsarea continuă a revelației creștine penticostale asupra

profeților creștini în extaz (mișcare numită așa deoarece a fost inițiată de Montanus și

discipolele sale feminine)

2
• Marcionismul - învățăturile predicatorului Marcion din Sinope

• Gnosticismul - învățăturile lui Valentin din Alexandria

Primele atacuri asupra acestor erezii au constituit conținutul lucrării lui Tertulian, Rețete
împotriva ereticilor (cu 44 de capitole și scrisă la Roma) și a lui Irineu Contra ereticilor (cca 180,
în cinci volume), scrisă la Lyon după reîntoarcerea sa dintr-o vizită la Roma. Scrisorile lui
Ignatie de Antiohia și a lui Policarp al Smirnei către diverse biserici au avertizat împotriva
falselor învățături, iar Epistola lui Barnaba, acceptată de mulți creștini din secolul al II-lea ca
parte componentă a Scripturii, avertiza asupra amestecării iudaismului cu creștinismul, la fel ca
și alți scriitori. Toate acestea au condus la deciziile luate la Sinodul I Ecumenic, care a fost
convocat de împăratul Constantin cel Mare la Niceea în 325, ca răspuns la controversele
polemice din cadrul comunităților creștine, în cazul de față disputele ariene privind natura Sfintei
Treimi.

Irineu a fost singurul care a susținut că poziția "proto-ortodoxă" era aceeași credință pe care Iisus
a transmis-o apostolilor și că identitatea apostolilor, a succesorilor și învățăturile acestora sunt
cunoștințe publice bine cunoscute.

Acesta a fost, așadar, un prim argument, pe baza succesiunii apostolice. Oponenții lui
Irineu au pretins că au primit învățături secrete de la Iisus prin ceilalți apostoli care nu au fost
făcute publice. Gnosticismul se bazează pe existența unor cunoștințe ascunse, cu toate că scurte
referințe la învățăturile private ale lui Iisus au supraviețuit și în Scriptura canonică. Oponenții lui
Irineu au pretins, de semenea, că izvorul nesecat al inspirației divine nu a secat, de aici provenind
doctrinele revelației continue.

Înainte de anul 325, natura "eretică" a unor credințe a fost subiectul unor dezbateri
îndelungate în cadrul Bisericii. În biserica primară, ereziile erau uneori stabilite de un sinod de
episcopi aleși sau de un sinod ecumenic, cum a fost Primul Sinod de la Niceea. După 325, unele
opinii au fost formulate ca dogme prin intermediul canoanelor emise de sinoade. Fiecare frază
din Crezul de la Niceea, care a fost fixat la Sinodul de la Niceea, conține unele aspecte care
au fost subiectul unor discuții aprinse și care astfel au fost stinse prin puterea deciziei a 300 de
episcopi aleși cu grijă din întreg imperiul. Cu toate acestea, Sinodul nu a reușit să împiedice ca
arienii, învinși în 325, să domine majoritatea bisericii în cea mai mare parte a secolului al IV-lea,

3
adesea cu ajutorul împăraților romani care îi favorizau. În Răsărit, adepții lui Chiril i-au declarat
pe Nestorie și pe adepții lui eretici și le-au confiscat și ars scrierile.

Unele dintre credințele pe care Biserica le consideră eretice sunt cele care privesc
Hristologia, firea lui Iisus Hristos și relația dintre Hristos și Dumnezeu Tatăl. Învățătura istorică
spune că Hristos a fost Dumnezeu deplin și om deplin în același timp și că cele trei persoane ale
Sfintei Treimi sunt egale și eterne. Este de remarcat că această poziție nu a fost declarată oficial
ortodoxă până când nu a fost pusă sub semnul întrebării de Arie în secolul al IV-lea (Crezul de la
Niceea în 325); și nici Noul Testament nu a fost pus în forma prezentă până la sfârșitul secolului
al IV-lea (Atanasie al Alexandriei a fost primul care a alcătuit lista celor 27 de cărți pe care le
avem în prezent în Noul Testament, în anul 367.

De-a lungul anilor, numeroși profesori și predicatori creștini au fost în dezacord cu

Biserica privind diverse subiecte și doctrine. Când Biserica a luat cunoștință de aceste credințe,
ele au condamnate ca eretice. Istoric, acest lucru s-a întâmplat adesea atunci când credința a
contestat, sau a părut că o face, autoritatea Bisericii sau a dus la o formarea unui grup de adepți
care contestau ordinea socială stabilită. Din motive pe de-a-ntregul seculare, unii oameni
influenți au avut un interes în menținerea unui status quo sau în condamnarea unui grup pe care îl
doreau îndepărtat. Explicațiile din interiorul Bisericii pentru acțiunile proprii se bazau în
întregime pe obiecții la credințe și filozofii mai mult decât pe opoziția la interpretare Sfintei
Scripturi sau pe interpretarea oficială a Sfintei Tradiții.

Sfântul Teofan Zăvorâtul:

„Fie se pronunţă, fie nu se pronunţă asupra învăţăturii şi numelui tău anatema, tu deja
eşti căzut sub ea atunci când cugeţi cele potrivnice Bisericii şi stărui în această cugetare.”

Pentru Biserica Ortodoxă , adevărul nu poate fi epuizat în stabilitatea îngusta a unei formulări
obiective, pentru ca adevărul este un fapt dinamic, este modul de existență al lui Hristos și al
Bisericii, dincolo de o identitate formală a inteligenței și inteligibilului. Exprimarea și formularea
acestui adevăr în Sfânta Scriptură, în hotărârile Sinoadelor, în textele liturgice și în scrierile
Părinților "definesc", fără a-l epuiza, evenimentul "noii vieți" în Hristos, modul de existență al
comuniunii sfinților mereu perfectibilă".

Sfântul Maxim Mărturisitorul:

4
 „Biserica Sobornicească nu este o anume Biserică sau adunarea Bisericilor locale, care
s-au îndepărtat de Adevăr, ci este cea care păstrează ”mărturisirea dreaptă și mântuitoare a
credinței în Hristos.”

Sfântul Teodor Studitul (+826)

“Atunci când Credinţa e primejduitã, porunca Domnului este de a nu pãstra tãcere. Dacã
e vorba de Credinţã, nimeni nu are dreptul sã zicã: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic
de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreşte sã aibã vreun amestec. Sau un
sãrac care de-abia îşi cîştigã existenta? … Nu am nici cãdere, nici vreun interes în chestiunea
asta. Dacã voi veţi tãcea şi veţi rãmâne nepãsãtori, atunci pietrele vor striga, iar tu rãmâi tãcut și
dezinteresat?” „Sinodul nu este aceasta: să se întruneascã simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacã ar fi
mulţi; ci sã se întruneascã în numele Domnului, spre pace şi spre pãzirea canoanelor… şi nici
unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stãpânirea de a încãlca canoanele, fãrã numai sã le aplice şi sã se
alãture celor predânisite, şi sã urmeze pe Sfinţii Pãrinţi cei dinaintea noastrã…

Sfântul Ioan Gurã de Aur a spus deschis cã duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii,
ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.” “Avem poruncã de la însuşi Apostolul Pavel cã, atunci când
cineva învaţã ori ne sileşte sã facem orice alt lucru decît am primit şi decît este scris de canoanele
Sinoadelor ecumenice şi locale, acela urmeazã a fi osândit, ca nefãcând parte din clerul sfinţit.
Nici un sfânt nu a încãlcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfânt, dacã ar fi
cãlcat-o.” „Şi chiar dacã am fi pãcãtoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mãdulare ale Bisericii
Universale, îndepãrtîndu-ne de orice erezie şi urmând oricãrui Sinod recunoscut ca ecumenic sau
local. Şi nu numai acestora, ci şi hotãrîrilor pe care le-au luat şi le-au propovãduit Sinoadele.
Nici nu este ortodox desãvîrşit, ci pe jumãtate, cel care crede cã are dreapta credinţã, dar nu se
alãturã dumnezeieştilor Canoane.” (Migne, PG EpistolaII.81)”

După învăţătura Bisericii Ortodoxe, încă din vremea Sfinţilor Apostoli, erezia a fost
socotită ca având urmări dezastruoase asupra omului. Îl îndepărtează de Dumnezeu şi îl duce la
pieire. De aceea şi Domnul Însuşi şi Apostolii sunt foarte aspri faţă de „ereziile pierzării”
(Matei.7,15; Fapte 20, 29; II Corinteni. 11,13; II Petru. 2,1; I Ioan 4,1; II Ioan 1,7).

Am mai spus și mai spunem că Biserica Ortodoxă este ecumenică (universală), nu

ecumenistă, fapt pentru care, atunci când vine vorba să ne definim viața noastră în sânul Bisericii

5
Ortodoxe, să nu fim în confuzie, ci să reflectăm puțin câte puțin la ceea ce suntem și la ceea ce
nu trebuie să fim. Așadar, să nu fim indiferenți la furiile dezlănțuite ale răului ce vin în valuri
distrugătoare și zdrobitoare peste credința noastră ortodoxă și peste valorile tradiționale ale
poporului român.

În vremea asta sunt mulți apostoli mincinoși care, prin cuvinte ademenitoare, pângăresc sufletul
ortodocșilor din sânul Preacuratei Maici – Biserica. Și pentru credința înaintașilor noștri care s-
au închinat unui singur Dumnezeu și și-au „păzit unirea Duhului întru legătura păcii”, după cum
spune Sf. Ap. Pavel efesenilor (4:3), nici noi să nu ne pierdem curajul, ci cu învățătura Sfinților
Părinți, să-i întâmpinăm pe cei care se învrăjbesc împotriva Adevărului și a credinței ortodoxe,
arătându-le că, prin harul și puterea lui Hristos Mântuitorul, Ortodoxia nu va fi înghițită niciodată
de egoismul lumii degradate și că, în ciuda tuturor tensiunilor și a încercărilor de pe acest
pământ, vom fi mereu în lupta cea bună pentru Adevărul Ortodoxiei și al credinței creștine,
pecete pusă adânc pe sufletul și ființa noastră. Știm că, lupta împotriva Ortodoxiei se dezlănțuie
ca un foc mistuitor și erorile sunt aplaudate cu sărutare frățească.

Părintele Justin Pârvu, spunea că ignoranța e cuceritoare, dar „luptați până la capăt! Nu
vă temeți!”. Iar, Ieremia, Mitropolitul Gortinei (prof. emerit al Universității Kapodistriene din
Atena), spunea: „Iubitule, nu uita că ești botezat în sfânta cristelniță și ești creștin ortodox. Ești
parte a Bisericii Ortodoxe, cea care păstrează credința adevărată. Întreabă, citește și vei înțelege
singur că numai dreapta credință este adevărată. Există o mișcare care se cheamă ecumenism. Ai
grijă să nu te amăgească această mișcare vicleană! Este o mare erezie, este erezia tuturor
ereziilor. Erezia aceasta vrea să unească Adevărul credinței noastre cu minciunile celorlalte
religii, chipurile și pentru unitate…”.

Consider că, fiecare dintre noi avem datoria de a ne stradui să fim madulare vii ale ale lui
Hristos așa că, pe învățătura și îndemnul Sfinților Părinți strigăm la poarta inimilor celor
înfierbântate de erezie și-i chemăm la trezvie, prin lucrarea neobosită a harului iubirii
dumnezeiești, arătându-le ca și altădată că arma cea mai de temut a Ortodoxiei, imbatabilă, este
„sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:17). Biserica Ortodoxă este

6
ecumenică (universală), nu ecumenistă, fapt pentru care, atunci când vine vorba să ne definim
viața noastră în sânul Bisericii Ortodoxe, să nu fim în confuzie, ci să reflectăm puțin câte puțin la
ceea ce suntem și la ceea ce nu trebuie să fim. Așadar, să nu fim indiferenți la furiile dezlănțuite
ale răului ce vin în valuri distrugătoare și zdrobitoare peste credința noastră ortodoxă și peste
valorile tradiționale ale poporului român.