Dimensiunile divino-umane ale Bisericii și globalizarea

1. Spritualitatea ortodoxă are un caracter hristologic, pnevmatic și eclesial

Ortodoxia este spirituală prin definiţie. Din perspectivă ortodoxă, spiritualitatea are un ca-
racter ontologic. Acest lucru înseamnă că îmbrățișează omul în integralitatea lui, pentru a nu
rămâne nimic în afara parcursului său spiritual spre Dumnezeu – nici sentimentele, nici dorințele
sale, nici trupul său. Pe toate le îmbrățișează cu dragoste și tandrețe și vede în ele pecetea
dragostei și a înțelepciunii lui Dumnezeu. Separă fiecare funcție umană de păcat și recunoaște în
firea omului binecuvântarea proniei creatoare a lui Dumnezeu.
Omul depune eforturi pentru a duce „lupta practică a virtuților”, după cum spun sfinții, dar
știe că acest lucru nu este capătul drumului; și astfel, dacă dobândește vreo virtute, nu se poate
semeți. Creștinul care este pătruns de spiritualitatea ortodoxă își amintește cuvintele Sfântului
Serafim de Sarov: „Nu virtuțile sunt scopul vieții, ci dobândirea Duhului Sfânt. Iar timpul în
care îl va cerceta Sfântul Duh pe un om aparține judecății lui Dumnezeu, fiind dar care se
trimite de sus”. În mod clar, pentru spiritualitatea ortodoxă, criteriul este dragostea, și toate
celelalte există ca să servească dragostea.
Spiritualitatea ortodoxă are o mare bogăţie duhovnicească. Ea valorizează persoana umană,
oferind un sens precis existenţei pământeşti. Omul nu este singur în existenţa lui, ci se află într-un
permanent dialog de iubire cu Dumnezeu, înţeles ca Treime de Persoane, şi cu aproapele său, pe
baza virtuţilor creştine.
Spaţiul predilect de manifestare a spiritualităţii ortodoxe este monahismul, care, odată cu apa-
riţia sa în istoria Bisericii, a introdus o formă aparte de viețuire. Acest lucru însă nu înseamnă că
a apărut și o nouă morală. Biserica nu are o morală aparte pentru mireni și una pentru monahi,
nici nu diferențiază aceste două categorii de credincioși în privința îndatoririlor lor față de
Dumnezeu. Viața creștină este aceeași pentru toți.
Pe lângă caracterul ontologic, Spiritualitatea ortodoxă are un caracter hristologic,
pnevmatic şi eclesial, ceea ce o deosebeşte de oricare alt fel de spiritualitate.
Spiritualitatea ortodoxă Îl are în centru pe Hristos, El fiind puntea către Dumnezeu, după
cum spune El Însuși :„ Eu sunt Calea , Adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât
prin Mine” (In. 14, 6 ). Nimeni nu poate înainta spre unirea tainică cu Dumnezeu păşind pe altă
cale, decât prin unirea cu Hristos. Doar cu El în unire se poate ajunge la ţinta existenţei omeneşti:
preamărirea lui Dumnezeu şi al statura bărbatului desăvârşit, statură la care a ajuns omul doar în
cu Hristos.
1
 Spiritualitatea ortodoxă, are şi un caracter pnevmatic-eclesial, deoarece acolo unde este
prezent Hristos prin Sfintele Taine, acolo este şi Biserica umbrită de Duhul Sfânt, doar Biserica
prin actualiatea Jerfei Mântuitorului și prin pogârârea Dihului Sfânt peste cinstitele daruri, Îl face
pe Hristos prezent și mereu actual în și prin Sfintele Taine.
Viaţa pământească a Mântuitorului este şi are în acest sens o permanentă actualitate, prin
fiecare liturghie săvârșită. „Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi.” (Evr. 13, 8).

2. În Jertfa Sa Domnul Iisus realizează, din punct de vedere negativ…, iar

din punct de vedere pozitiv… 
Iubirea lui Dumnezeu pentru om se revelează mai ales în Jertfă, prin aceasta ea făcându-se
mai evidentă: „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El şi-a dat viaţa pentru noi”(I In. 3,
16). În suferinţele Sale, Iisus n-a vrut de la om altceva decât un singur lucru: să accepte a
răspunde cu iubire la iubirea ce i se arată. Prin iubirea Sa, Hristos a vrut mântuirea omului.
„Crucea este cheia tainei iubirii lui Hristos. Fără Cruce am fi ştiut ceva despre iubire în
general, dar n-am fi ştiut nimic despre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.”
Jertfa Mântuitorului se realizează prin:
Aspectul negativ: constă în ștergerea păcatului strămoșesc și a celor personale. Așadar, se
desființează principiul păcatului iar impulsul spre păcat devine un mijloc de exercitare a voinței.
Aspectul pozitiv: constă în sfințirea firii, restaurarea și înnoirea chipului divin din om, luminarea
rațiunii, întărirea voinței etc. Această stare pe plan extern se concluzionează în fapte bune. Totuți,
nimeni nu are garanția mântuirii pentru că putem cădea din îndreptare prin păcatele grele sau prin
amânarea pocăinței; ritmul înaintării în viața duhovnicească e diferit de la om la om.
Sântul Chiril al Alexandriei spune că: „nici un om nu va putea cuprinde în cuvinte după
vrednicie iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Nici chiar dacă s-ar aduna toate limbile oamenilor la un
loc, nu vor putea să exprime măcar o parte din iubirea Sa de oameni.”

3. Biserica este o extensie în lume a lui Hristos

Biserica, extensia lui Hristos în lume, după cum spunea părintele Stăniloae, este depozitarul
celor două izvoare ale Revelaţiei divine: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Toate pârghiile
necesare cunoaşterii lui Dumnezeu se află aici. În Biserică începe de fapt viaţa în Hristos, care
înseamnă educaţie.
Sfântul Ciprian al Cartaginei spune : Cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe
Dumnezeu drept Tată, iar în afară Bisericii nu există mântuire”. Doar în Biserică este prezent
2
Hristos, în chipul pâinii și a vinului, El fiind capul Bisericii. Biserica se constituie într-o realitate
socială care își face simţită prezenţa în lume prin mai multe îndatoriri care rezidă în dubla
realitate : lumea şi Biserica fiind creaţii ale lui Dumnezeu, în lume primează legile dumnezeieşti
naturale, iar în Biserică primează darurile Dumnezeiescului Har, prin prezența tainică a lui
Hristos.
Mântuitorul Iisus Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui, cum ne învaţă
Sfântul Apostol Pavel: „... şi L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce
plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 22-23); „Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este
începutul, Întâiul-Născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit
(Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de
pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col. 1, 18-20).
Acelaşi Apostol al Neamurilor, adresându-se romanilor şi corintenilor, prezintă Biserica în
calitatea ei de comunitate concretă de credincioşi, organizată ierarhic, prin imaginea unui trup cu
multe mădulare, fiecare dintre acestea avându-şi vocaţia şi lucrarea proprie: „Precum într-un
singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi,
un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora, şi avem felurite daruri, după
harul ce ni s-a dat...” (Rom. 12, 4-6). În Biserică, credincioşii formează un singur trup,
subliniază Sfântul Apostol Pavel: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în
parte” (I Cor. 12, 27), „pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup,
fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un
mădular, ci multe” (I Cor. 12, 12-13). „Mădularele trebuie să se îngrijească deopotrivă unele de
altele” (I Cor. 12, 25). Sfânta Tradiţie susţine şi ea de la început că Hristos e capul Bisericii, iar
aceasta, trupul Lui.
Având pe Hristos, adică pe Dumnezeu-Fiul drept cap, Biserica poate garanta şi înfăptui
mântuirea oamenilor, pentru că este cu adevărat trupul lui Hristos. Biserica e dumnezeiască şi
omenească, asemenea lui Iisus Hristos, Care a fost Dumnezeu şi Om. În calitatea Lui de cap
nevăzut al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos conduce Biserica, iar Duhul Sfânt, ca „Domnul
de viaţă făcătorul”, o însufleţeşte. Asemenea Mântuitorului, Cel în două firi, Biserica, în calitatea
ei de comuniune şi comunitate a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, are o
constituţie teandrică, adică divino-umană.
Biserica are rolul de a restabili chipul primordial, iar în final să devină „cer nou și
pământ nou, căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut” (Apoc. 21, 1).

3
4