Sunteți pe pagina 1din 26

Curs 1: Despre patima arghirofiliei (iubirea de arginţi)

Marii gânditori ai lumii spun că oamenii îşi conjugă viaţa cu verbul


”a fi” sau ”a avea”. Cei dintâi sunt oameni spirituali, preocupaţi de viaţa
launtrică, pe când aceia care îşi conjugă viaţa cu verbul ”a avea”, sunt
înclinaţi până la robie lumii şi bunurilor materiale.
Lumea a avut, dintotdeauna, harpagonii ei, ciocoi mai vechi sau mai
noi, care, lipsiţi de scrupule, au încercat să îşi construiască fericirea
personală pe necazurile, lipsurile şi lacrimile celorlalţi.
Astăzi, se apreciază că 15% din populaţia planetei stăpâneşte 85%
din resursele ei, iar restul de 85% din populaţia Terrei trăieşte în
pauperizare, trebuind să împartă restul de 15% din bunurile planetei. Mai
mult chiar, din cele 7 miliarde de locuitori ai planetei noastre, mai bine
de 1,5 miliarde trăiesc cu un singur dolar pe zi, acesta incluzând toate
costurile vieţii.
În fiecare an, mor 18 milioane de semeni de-ai noştri, de foame,
dintre care 10 milioane sunt copii, adică 900,000 pe lună, ceea ce
înseamnă 30,000 pe zi. Prin urmare, patima lăcomiei sau iubirii de
arginţi are un pronunţat caracter antisocial şi iraţional, conducând la
nenumărate nedreptăţi şi abuzuri.
Bill Gates a plecat de acasă cu 10 dolari şi a făcut un imperiu;
jumătate din averea sa a donat-o în scopuri caritabile, iar copiilor săi le-a
lăsat, prin testament, câte 10 milioane de dolari.
Jumătate din starea noastră sufletească o moştenim de la părinţi şi
bunici.
S-a realizat un sondaj printre oameni foarte bogaţi şi, în urma
acestuia, 73% din cei intervievaţi au răspuns că banii le-au adus numai
probleme (eşantion pentru interviu: 300 miliardari din topul FORBES şi alţi
497 de miliardari, care au un profit anual de peste un miliard de dolari).
S-au realizat cercetări şi teste de laborator care au scos în evidenţă
dependenţa activităţii scoarţei cerebrale de starea sufletească a fiecăruia.
Astfel, au fost formulate mai multe întrebări la care s-a răspuns diferit, în
funcţie de starea sufletească a celui testat. La întrebarea” ce faci cu 5 dolari, îi
1
păstrezi pentru tine sau îi oferi celorlalţi?”, s-a constatat că cei care aveau o
stare sufletească mai bună, au răspuns că vor împărţi banii celor mai nevoiaşi
ca ei, pe când cei zgârciţi au răspuns că-I vor păstra pentru dânşii. Urmărindu-
se activitatea scoarţei cerebrale a celor două categorii de respondenţi s-a
concluzionat că,cei dintâi,erau mai fericiţi decât cei din urmă. La întrebarea
”cât produci cu un euro?”, cei zgârciţi au reuşit, într-un an de zile, să producă
cu puţin peste 0,3 euro, pe când, cei altruişti au reuşit, cu acelaşi euro, să
producă încă 4,9 euro în acelaşi interval de timp.
Revolta în stare de boală, accentuează suferinţa!
Sociologii afirmă că cele mai fericite popoare nu sunt cele bogate; Elveţia
are cele mai multe cazuri de suicid în rândul tinerilor, iar în Etiopia de Sud (ţara
cea mai săracă din lume) oamenii sunt cei mai fericiţi.

Adaptare hedonică = adaptarea la bine


S-a constatat că duşmanul binelui e ”mai binele” şi ”comparaţia
socială” (eu am…, tu ai…).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe vorbesc despre două forme ale
patimii: pleonexia (dorinţa de a aduna cât mai mult) şi filarghiria (zgârcenia
sau părerea de rău atunci când trebuie să oferim ceva, cuiva).
Mântuitorul nostrum Iisus Hristos ne spune, în Predica de pe munte, că
nu putem să slujim la doi domni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona (avere
câştigată în mod necinstit), şi este foarte interesant că, dacă în aramaică,
”mamona” înseamnă bogăţie, în dialectul caldeic (babilonian) al aceleiaşi
limbi, ”mamona” înseamnă a ascunde un lucru pentru a nu fi văzut; prin
urmare, Mântuitorul a avut perfectă dreptate spunând că nu putem sluji
şi lui Dumnezeu şi averilor lumeşti, pentru că, deşi, în plan teoretic, ele
sunt compatibile (bogaţii filantropi), în plan practic, rareori, se împacă
bogăţia şi credinţa, averea şi generozitatea. Vedem, aşadar că această patimă
este una exogenă (care vine din afară).
Într-un alt studiu, realizat pe mai multe profesii, s-a ajuns la concluzia că
din cadrul celor mai fericite profesii fac parte liderii religioşi (indiferent de
religie) şi medicii iar aceasta se datorează faptului că aceste activităţi au ca
principală componentă latura pro socială.
Femeia, la telefon, socializează; bărbatul, la telefon, rezolvă probleme.
Creştinismul nu este un sistem economic şi, cu atât mai puţin, unul
de piaţă, ci un mod de viaţă, după cum, la fel, nici Mântuitorul Hristos

2
nu a fost un economist sau un finanţist, dar, cu toate acestea, găsim, în
Sfânta Scriptură, numeroase învăţături privind bogăţia sau sărăcia,
zgârcenia sau filantropia. În mod deosebit, Mântuitorul Hristos S-a
pronunţat asupra acestor realităţi, în parabola samarineanului milostiv, a
bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, a bogatului nebun căruia i-a
rodit ţarina din belşug sau a Înfricoşătoarei Judecăţi, precum şi în cuvinte
sau ziceri scurte în care a condamnat, nu atât bogăţia, cât lăcomia, nu
averile, ci dorinţa pătimaşă de a aduna cât mai mult şi zgârcenia
obsesivă, atunci când este vorba despre milostenie. Criteriile de judecată
vor fi criteriile de judecată socială şi filantropică.
Patima iubirii de arginţi provoacă, în sufletul şi în viaţa celor robiţi
de ea, numeroase dezechilibre, fiind o adevărată idolatrie, pentru că omul
lacom are ca Dumnezeu, banul, iar religia sa este averea. De asemenea,
această patimă se defineşte prin caracterul ei tiranic şi obsesiv, prin
rapacitatea ei, conducând către mari nedreptăţi şi inegalităţi între oameni.
Sfântul Ioan Gură de Aur, care a fost numit ”ambasador al
săracilor”, spune că expresia sau cuvintele ”al meu” şi ”al tău” nu au existat
până la căderea în păcat, iar Sfântul Vasile cel Mare îi numeşte pe cei
bogaţi ”hoţi şi borfaşi” pentru că ”surplusul lor înseamnă lipsa multora pentru
alţii”.
Credinţa creştină ne învaţă că Dumnezeu a creat lumea din iubire, iar
aceasta constituie darul oferit omului spre a progresa în mântuire; aşadar,
adevăratul proprietar al tuturor celor ce există, este Dumnezeu; El are asupra
acestora dreptul de proprietate absolută. Omul este doar chivernisitorul,
intendentul sau economul tuturor acestora, iar dreptul său de posesiune
(uzufruct) este unul derivate sau relativ. Teologia ortodoxă vorbeşte despre un
adevărat circuit al darurilor, însensul că Dumnezeu a dăruit, ca un filantrop
absolut, omului, tot ceea ce există în lume. Fiinţa umană, la rândul ei, are
vocaţia de a transmite, mai departe, darurile primite, neblocând acest circuit,
ci punându-şi, asupra lor, pecetea personalităţii sale într-o relaţie continuă
între dar si Dăruitor.
Din punct de vedere creştin, bogăţia şi sărăcia sunt neutre spiritual;
sărăcia nu mântuieşte prin sine însăşi, după cum nici bogăţia nu conduce,
teoretic, spreo sândă, ci important este uzul sau folosinţa pe care le-o dă; de
aceea, există săraci bogaţi şi bogaţi săraci, iar credinţa noastră recomandă
bogăţia sau sărăcia, cu filosofare; atunci când avem bunuri, să oferim şi altora
din ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit cu generozitate, iar dacă trăim în lipsuri
3
materiale, să căutăm şi să trăim averile şi bogăţiile spirituale, pe care, nimeni,
niciodată, nu ni le poate răpi.
Timpul lui Dumnezeu este ”acum”, iar ”atunci sau mai încolo” este timpul
diavolului.

Curs 2: Lupta împotriva arghilofiliei (continuare…)


Spiritualitatea ortodoxă plecand de la cuvintele Sfintilor Părinți, dezvolta
o invatatura foarte inaltă despre prezenta Mantuitorului Hristos, in chip de
pelerin in lume, până la sfarsitul veacurilor. Astfel ea invata că în mâna intinsă a
celui sarman, bunul crestin trebuie să vadă mâna lui Hristos, care ne
cercetează. În glasul stins și in mainile celor lipsiti si umiliti, suntem chemati să
descoperim glasul Mantuitorului Hristos, intristat de pacatele noastre si să-I
raspundem.
Prin prezenta Sa sub chipul semenilor nostri, aflati in lipsuri, necazuri si
intristare, Hristos vrea să ne verifice dragostea fata de El, manifestată in iubirea
de semeni sau de aproapele.
Sf. Maxim Marturisitorul: „Milostenia sterge ocean de pacate”.
In lupta noastra impotriva patimii arghilofiliei, Sfintii Parinti ne
recomanda să facem filosofia vietii, adica să intelegem efemeritatea acestei
vieti trecatoare, faptul că intr-adevar atunci cand dobandim viata in groapă ne
sălășluim si că, intre bunurile materiale si cele spirituale, singurele care ne vor
insoti dincolo, in Imparatia lui Dumnezeu, vor fi doar faptele noastre si nu
averile sau posesiunile pe care le-am dobandit.
Americanii au descoperit o genă a zgarceniei si o genă a milosteniei!
Suferinta cea mai mare a bogatilor este de natură spirituală!
Un alt mijloc de luptă, extrem de eficient, pe care ni-l recomandă
credinta crestină il constituie faptul de a intelege că, in lumea aceasta, noi
oamenii suntem doar calatori si că adevaratele comori pe care le putem agonisi
si despre care Mantuitorul spune că nu pot fi furate de furi si nici distruse de
molii sau rugină, sunt comorile spirituale.
Adevaratul crestin stie să se bucure chiar si in necazuri si stramtorare,
pentru că a inteles să cultive in viata sa, bucuriile spirituale legate de credinta si
de inalta viata duhovniceasca.
Pe de alta parte mijlocul cel mai important de lupta impotriva patimii
lacomiei este milostenia.
Sf.Ioan Gura de Aur invata ca „a fi milostiv inseamna a fi om cu
adevarat si că milostenia sau facerea de bine este o meserie, care trebuie
deprinsa ca si celelalte meserii”. Tot el spune că „banii sau lucrurile pe care le
oferim, sunt seminte pe care noi le sadim in cer si pentru care ne vom lua
4
roada sau rasplata”. Pentru Sf Ioan milostenia este imprumutul pe care il dam
cerului si pe care Parintele ceresc il rasplateste asa cum numai El o stie. Tot el
spune că „oamenii milostivi Il imita pe Dumnezeu si prin aceasta pe masura
faptelor bune, ne face tot mai asemanatori lui”.
Biserica sau morala ortodoxa vorbesc despre faptele milei trupesti si
spirituale. Faptele milei trupesti, in numar de 7, sunt urmatoarele: hranirea
celui flamand, adaparea celui insetat, imbracarea celui gol, cercetarea celor
aflatin in necazuri si nevoi, cercetarea celor bolnavi si incurajarea lor prin
cuvinte de mangaiere, sfatuindu-i să-si suporte suferinta cu nadejde si rabdare
prin credinta si speranta de la Dumnezeu, gazduirea celor straini, ingroparea
crestineste a celor saraci.
Faptele milei spirituale, tot in numar de 7, sunt urmatoarele :
intoarcerea celor rataciti la adevarul credintei, invatarea celor nestiutori sau
nepriceputi, sfatuirea celor care au nevoie de un sfat bun, rugaciunea pentru
aproapele nostru, mangaierea celor intristati, nerazbunarea pentru raul suferit,
iertarea greselilor semenilor nostri, dupa cuvantul evangheliei, de 7 ori cate 7,
adica la infinit, sa nu ne poata gresi celalalt atat cat avem noi capacitatea de a
ierta.
Biserica Ortodoxa vorbeste despre asa numitele milostenii dracesti,
atunci cand, atunci cand ajutam persoane care se pot ajuta singure, pentru că
aruncam margaritarele cainilor. De aceea Didahia spune „sa transpire banul
tau in mana ta pana sa faci milostenie cu el”, nu in sensul de a fi zgarciti ci de a
ajuta cu discernamant pe cei care au neaparat nevoie.
Tot Sfintii Parinti ne invata cum sa facem milostenie iar aceasta trebuie
sa aiba cateva insusiri:
- Sa fie facuta din toata inima
- Sa fie dupa puterile noastre
- Sa fie facuta cu bucurie, avand convingerea ca prin faptele noastre de
milostenie, chiar daca aparent ni se golesc buzunarele, in realitate ni
se umplu sufletele
Acelasi Sf Ioan G.A. spune ca important nu este faptul datului, adica
dorinta noastra de a daruie, ci felul datului, adica sa facem intotdeauna
milostenia cu bucurie.
Credinta noastra populara a surprins foarte bine importanta milosteniei
pentru iertarea pacatelor noastre, spunand ca „dar din dar se face rai”, „cel
care da, lui isi da si cine pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta”, sau cum
frumos spunea parintele Nicolae de la Rohia, „daruind vei dobandi”.
Experienta vietii ne demonstreaza fiecaruia dintre noi ca niciodata nu
suntem chiar asa de saraci, incat sa nu putem ajuta niciodata pe cinva mai sarac
decat noi.
Toate cercetarile, nu doar spirituale ci si stiintifice, demonstreaza ca
fericirea, ca stare optima de viata, nu este conditionata de surplusul material, ci
de bogatia si varietatea celor spirituale.

5
O cercetare psihologica recenta, desfasurata la nivelul a 130 de tari si pe
un esantion foarte larg de subiecti, a constatat ca la nivel mondial, in ierarhia
valorilor, banii se situeaza pe locul 4 sau 5, fiind devansate in mod foarte clar
de familie, credinta, prieteni si profesie.

Curs 3: Patima tristeții și tămăduirea ei


OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii), considera ca dupa un framantat
secol 20, numit secolul stresului sau a vitezei, veacul a 21-lea este deja
considerat veacul depresiei, pentru ca tristetea este socotita a fi “regina
afectiunilor psihice”, iar frecventa ei nu este cea a unei boli simple, ci a unei
epidemii.
Aceeasi organizatie considera ca, in present depresia este a treia boala
de pe planeta, dupa cele cardio-vasculare si cancer. Mai spune ca pana in 2020
va deveni a 2-a boala de pe planeta iar pana in 2030, intaia!
Circumstantele exterioare au o pondere de 10%, in procesul formarii
personalitatii, 40% depinde de hotararile noastre, iar 40-50%, il constituie
factorul genetic.
Ceea ce este si mai grav este faptul ca, ultimul manual de diagnostic al
afectiunilor psihice americane are peste 3,5 cm din grosimea sa atribuita
medicamentelor de tratare a depresiei. Iar o simpla cautare pe internet, va
conduce la 11 milioane de titluri, legate de aceasta boala si peste 3000 de
volume.
Se apreciaza faptul ca in 80% din cazurile in care o persoana se prezinta
la un consul medical general, i se descopera o depresie mascata.
Lucrarile de specialitate vorbesc astazi despre forme foarte stranii ale
acestei afectiuni, precum depresia de weekend sau de holiday, sau de
promovare sau , mai rau, depresia de non-shoping; insa cea mai perfida si larg
raspnadita forma contemporana a ei este depresia noogena sau noologica
ori depresia existentiala, resimtita ca un sentiment al golului, esecului sau
vidului existential,in care o persoana aparent bogata si sanatoasa, are
sentimentul lipsei de sens al intregii vieti. In plus aceleasi izvoare medicale
vorbesc despre o permanenta intinerire a depresiei, in sensul ca varsta
debutului acestei vieti a coborat astazi la 13-14 ani , iar varsta medie a
declansarii ei este 20-30 de ani.
Deseori depresia se poate ascunde in dosul unor temperamente pline de
bucurie sau a unui zambet de bucurie.
86% dintre nemti au cerut sa se intoarca la munca sambata!
Doar in 18% dintre cazuri, starea de fericire se manifesta in timpul liber!
Depresia de promovare apare din cauza inmultirii sarcinilor de serviciu,
cu toate ca beneficiile financiare sunt mai mari.

6
Tot izvoarele medicale au constatat ca, desi Elvetia are standardul cel mai
ridicat de viata, din UE, adolescentii elvetieni se situeaza pe primul loc la
tentative de sinucudere, iar tinerii romanii sunt cei care au acute momente
depresive.
Denumirea de depresie vine din lb. Latina de la cuv.depresio-
onis=cadere sau afundare, ea descrie perfect starea sufletului depresiv.
Sentimentul pe care il are acesta: daca pana atunci toate erau la locul lor, dintr-
o data parca totul a inceput sa mearga pe un teren miscator si nesigur.
Tabloul biblic clasic pentru patima tristetii, il constituie scena in care
Petru, mergand noaptea pe valurile marii, simte ca se scufunda cerand ajutorul
Mantuitorului.
Stiinta medicala vorbeste despre cauze variate ale bolii iar aceste pot fi
de natura biologica sau genetica, psihologica, cauze legate de mediu precum si
de anumite afectiuni sau boli, iar spiritualitatea ortodoxa vorbeste si despre o
asa-numita depresie demonica .
Depresia poate afecta oricand si pe oricine, indiferent de starea sa
materiala sau de locul unde se afla, chiar daca exista temperamente cu o
dispozitie speciala pentru acesta afectiune.
Barbatii depresivi sunt de doua ori mai dispusi la accidente cadrio-
vasculare; femeile se interiorizeaza iar barbatii sunt nervosi si suspiciosi.
Femeile au probleme cu respectul de sine, barbatii cer si impun agresiv sa fie
respectati.
Manualul de diagnostic al bolilor psihice vorbeste despre 10 simtome ale
aceste afectiuni, in centru lor sta triada negativa care consta in:
1. Evaluarea autodepreciativa, asupra propriei persoane (nu sunt bun
de nimic...), in cazul acesta omul depresiv trebuie sustinut din
afara.
2. Viziune pesimista asupra lumii, ca si cum aceasta ar fi o vale
adanca a plangerilor, un obstacol in calea vietii personale.
3. Perspectiva sumbra si fatalista a viitorului, care este privit in culori
intunecate si fara nici o speranta.
La triada se mai adauga urmatoarele semne aditionale sau simtome:
- disfunctii gastro-intestinale si cadriace cum ar fi: bulimia, anorexia si
starea de panica
- tulburari de somn: insomnie si hipersomnie
- sentimentul nonvalorii si pierderii increderii insine
- afectiuni psihice care nu corespund la tratamentele conventionale
- tulburari de dinamica sexuala
- dependenta de alcool, tigari si droguri
Starea pe care o resimte persoana depresiva este cea de atonie fizica
(lipsa de putere) si psihica, si anhedonie (lipsa placerii in situatii normale),
inclusiv fata de activitatile care atrageau anterior cu pasiune.
Daca simtomele din triada respectiva la care se adauga minim o simtoma
aditionala, dureaza mai mult de 2-3 saptamani si in loc de ameliorarea lor se
7
constata adaugarea altor simtome depresive, aceasta arata ca persoana
respectiva trebuie neaparat sa solicite asistenta de specialitate: medicala,
psihiatrica si duhovniceasca.

Curs 4: continuare…
Rata depresiei dupa razboi era de 1%, astazi este de 28%!
Izvoarele medicale apreciaza ca din 1945 si pana astazi, depresia a
cunoscut o crestere alarmanta, de 400% pana la 700%; in mod similar rata
cresterii anuale a acesteia este de 8-10% si tot asa vanzarile de medicamente
anti-depresive, cresc anual cu 42%. In prezent, vanzarile de medicamente
antidepresive, ocupa locul 3 in cadrul vazarii generale de medicamente.
O persoana cu un psihism bogat, in medie, are 80.000 de ganduri, iar un
om care refuza sa gandeasca are 35.000!

Mijloace de lupta impotriva patimii depresiei

Practica psihiatrica foloseste 4 metode generale de lupta impotiva


patimii depresiei si anume:
- Terapia cognitiv temperamentala
- Terapia interpersonala
- Terapia familiala sau de grup
- Terapia medicamentoasa
Primele trei metode de tratare a depresiei vizeaza reconfigurarea sau
atribuirea altor sensuri pentru evenimentele stresante, in timp ce terapia
medicamentoasa, vizeaza completarea deficitului de neurotransmitatori, in
mod deosebit deficienta de serotonina, care influenteaza starea psihica a
omului.
Cercetarile recente au demonstrat ca psiho-terapiile (primele 3), au
eficienta de 70%, in timp ce tratamentul medicamentos, cu efect imediat,
recidiveaza in cea mai mare parte a cazurilor (efectul lor dureaza intre 6 luni si
un an).
Dintre metodele cele mai eficiente ale psihoterapiei laice sunt
recomandate sau practicate urmatoarele:
- Exprimarea recunostintei si gandirea constructivau; primul ceas de
dupa trezire este considerat „ceasul de aur”
- Cultivarea optimismului.S-a constatat ca persoanele care au o
gandire pozitiva, isi prelungesc viata cu pana la 7,5 ani. Multe dintre boli vin din
gandurile noastre. „omului nu-i lipseste puterea, ii lipseste voina”(Victor
Hugo). „Daca vrei sa iti dublezi sansele de castig, dubleazati sansele de
esec”( Harrison Ford)
- Evitarea autoanalizarii excesive si a comparatiei sociale

8
- Actele de binefacere.O fapta buna se intoarec inapoi de 10 ori.
- Cultivarea relatiilor sociale. Sotii americane vorbesc 38 de ore
saptamanal, iar in fata Tv-ului stau in medie 5 ore pe zi; copii americani stau 28
de ore pe saptamana la Tv, iar cu parintii stau de vorba 3,5 minute pe
saptamana.
- Rezilienta (capacitatea de a infrunta si de a depasi necazurile). Se
spune pe buna dreptate ca incercarile din viata, fie ne vor ruina, fie ne vor
slefui. Se apreciaza ca fiecare incercare cu care se confrunta omul, contine in
sine beneficii, cel putin egale cu suferinta produsa, daca stim sa vedem dincolo
de suprafata produsului.
- Deprinderea lectiei iertarii
- Cresterea starilor de flux ( sunt intalnite in iubire, atunci cand esti
absorbit cu totul de celalalt)
- Sentimentul de a ne bucura de placerile curate ale vietii
- Dedicarea scopurilor pe care ni le-am ales in viata
- Activitatea fizica, atunci cand suntem depresivi. Dupa 20 de min de
efort moderat este eliberata endorfina, responsabila de starea de fericire.
- Religia si spiritualitatea. Spiritualitatea ortodoxa adauga la aceste
metode terapeutice urmatoarele caii sau mijloace de lupta impotriva patimii
depresiei:
a) Constientizarea efectelor negative ale tristetii, atat asupra noastra
cat si a celor din jurul nostru.
b) Nevoia de ajutor din partea familiei, a prietenilor, a unui duhovnic,
psiholog sau medic
c) Filosofia vietii, adica a interpreta la adevarata valoare,
evenimentele dureroase din viata, precum boala, saracia.
d) Descoperirea frumusetilor vietii
e) Bucuria de a fi crestin
f) Credinta statornica in ajutorul lui Dumnezeu
g) Optimismul crestin
h) Spovedania curata inaintea unui duhovnic
i) Rugaciunea staruitoare. Sf Ioan Scararul numeste rugaciunea
„secure impotriva deznadejdii”
j) Lecturi duhovnicesti si pelerinaje. Credinta crestina precum si
rugaciunea constituie adeseori, alaturi de spovedanie si nadejde in ajutorul lui
Dumnezeu, mijloacele cele mai eficiente de lupta impotriva tuturor incercarilor
sau necazurilor, care ne-ar putea provoca tristete. De aceea Fer. Augustin,
intalnind odata un prieten distrus, care-si pierdu-se familia si intraga sa avere, i-
a adresat urmatoarele cuvinte: „roaga-te si mergi mai departe, la capatul
drumului te asteapta Hristos”.

9
Curs 5: Patima trandaviei sau akedia și mijloacele de lupta
împotriva ei

Nevoia de odihna sau relaxare este un efect natural si nevinovat, insa


satisfacerea exagerata a acesteia, duce la patima trandaviei sau a lenei, sau
“demonul de amiaza”, cum il numeau Sfintii Parinti.
Societatea in care traim cauta cu orice prêt si cultiva in mod ostentativ
aceasta patima, cautand confortul, civilizatia, relaxarea, placerea. Mai mult
decat atat in ultimele decate au aparut discipline si stiinte care se ocupa cu
relatia dintre munca si placere, asa cum este ergonomia. In plus, ultimele
cercetari psihologice arata, contrar asteptarilor generale, ca 54% din starea de
fericire a oamenilor, se produce in timpul muncii si doar 18% in timpul liber, in
concedii, in compania prietenilor sau prin practicarea hobby-urilor. Din acest
motiv s-ar parea ca reteta unei stari optimale, include munca si relatiile sociale.
Patima trandaviei este una foarte vicleana si perfida, ea ascunzandu-se
de multe ori sub alte forme, precum: nevoia de a alterna activitatile, nevoia de
odihna sau iluzia agendei supraincarcate, care defapt tradeaza mediocritatea
spirituala, golul sufletesc, vidul sau esecul existential.
Sfintii Parinti, care i-au denuntat lucrarea vicleana, identifica doua forme
ale acestei patimi:
- Trandavia venita de la firea noastra
- Lenea, care incearca sa strecoare in sufletele noastre diavolul
Dintre formele cele mai frecvente, akedia se manifesta prin:
- Starea de lene sau plictis, incluzand lehamitea, sila, uratul,
lancezeala, moleseala, descurajarea, somnolenta;
- In formele ei externe, trandavia induce, la nivelul trupului si a
sufletului, un sentiment de insatisfactie vaga si generala, prin care pe om nu-l
mai intereseaza nimic, toate i se par lipsite de viata si de sens si nu mai
asteapta nimic de la propria existenta;
In plan spiritual, akedia se manifesta prin tentatia schimparii, prin
tendinta de a cauta noi relatii si prieteni, prin grija ipohondrica (teama
exagerata si obsesiva de boli), fata de trup si sanatatea lui, prin lipsa de
preocupare fata de viata spirituala, neglijarea randuielilor duhovnicesti,
slabirea credintei si imputinarea rugaciunii; toate acestea au ca ultima radacina
iubirea pacatoasa fata de noi insine (filaftia), pe care Sf Maxim Marturisitorul o
considera o iubire fata de trup si „maica sau originea tuturor rautatiilor”.
In monahism se intalneste acesta patima, in general, prin mutarea de la o
manastire la alta!
Dintre mijloacele cele mai importante de lupta impotriva acestei patimi,
Sfintii Parinti ne recomanda:

10
1. „ora et labora”, adica implicarea activa atat a trupului cat si a
mintii, intr-o lucrare duhovniceasca intensa, prin meditatie profunda asupra
rugaciunii, dar si prin inchinaciuni si metanii.Un sfat duhovnicesc ne recomanda
ca in timpii morti, sau in momentele goale in care mintea este tentata sa se
imprastie si sa rataceasca, sa spune rugaciuni scurte si concise, capabile sa
umple fiecare clipa de sens.
Dintre acestea, cea mai eficienta este rugaciunea catre Iisus. Intr-o zi prin
minte noastra trec intre 60-80.000 de ganduri, insa ar putea trece pana la
180.000, asa incat, am putea asculta patru oameni deodata.
2. Construirea unui orizont de asteptare, in sensul ca nu trebuie sa
ne traim niciodata viata la intamplare, de pe o zi pe alta, ci dimpotriva, sa ne
elaboram niste scopuri foarte precise si sa identificam niste mijloace eficiente
de atingere a scopurilor. Aceasta presupune totodata sa ne alcatuim niste
planuri de viitor, atat pt cel imediat cat si pt cel indepartat si sa incercam sa
implinim aceste planuri. Se spune ca lumea este a visatorilor si asa si este; se
potriveste foarte bine sintagma „nu lasa pe maine ce poti face azi”, deoarece
maine va aparea ceva mai important.
Timpul lui Dumnezeu este acum; atunci, fie ca se refera la trecut, fie la
viitor, este timpul diavolului. O cugetare inteleapta spune ca „drumul spre
maine sfarseste in tara lui niciodata”
3. Munca, care este cel mai eficient mijloc impotriva patimii akediei.
Pentru credinta crestina, munca este o porunca divina, un mijloc soteriologic si
mantuitor si nu doar un mijloc de satisfacere a traiului.
Atunci cand vorbim despre diversele profesii si activitati profesionale,
discutia se centreaza in jurul teoriei motivatiei. O statistica recenta arata ca
50% dintre oameni nu se interesau unde se intreapta, alti 40% erau indecisi,
nestiind in ce directie sa mearga, iar 10% efectiv nu stiau ce doreau de la viata
si doar 3-4% isi urmeaza proiectele si acestia sunt liderii si performerii.
O alta cercetare arata ca 67% dintre oameni, nu au obiective foarte clare,
10 %, nu au strategii de atingere a scopurilor si doar 2% actioneaza in vederea
atingerii acestora, astfel incat o vorba foarte adevarata spune „decat 100 de
oameni bine intentionati, mai bine unul implicat”.
Lucrul cel mai important in desfasurarea unei activitati il constituie
vocatia, care poate fi definita a fi deplina armoniea trasaturilor, nu atat fizice
cat mai ales, morale, ale unei persoane si specificul activitatii sau profesiei
respective.
Un om cu vocatie, considera ca rostul sau pe pamant il constituie tocmai
implinirea activitatii respective si ca aceasta din urma a fost creata special
pentru el si pentru persoane asemenea lui, deplin motivate si implicate.
Atunci cand facem un locru din vocatie, nu mai simtim dificultatea sau
oboseala, ci dimpotriva, ceea ce pe altul il oboseste, pe cel de vocatie il
realizeaza si il implineste.

11
In mod deosebit, preotia este o vocatie culminanta, care presupune
chemare din partea lui Dumnezeu si raspuns din partea omului prin curatie
sufleteasca si pregatire inalta.
Wiston Churchill: „prin ceea ce adunam, ne intretinem, prin ceea ce
daruim, traim”!
In privinta motivatiilor, psihologia religioasa identifica trei forme:
- Unii asa cum sunt, mai ales copii, fac un lucru din teama
- Motivarea prin stimulente
- Motivarea interioara sau intriseca
O persoana care are astfel de motivatii este cpabila sa-si implineasca
vocatia fara nici un fel de stimulent sau rasplata exterioara, ci doar in baza unor
resorturi sufletesti profunde.
Aceeasi psiholigie identifica trei atitudini sau comportamente fata de
munca pe care o desfasuram. Unii o privesc ca pe un simplu job sau o simpla
slujba, care la aduce un beneficiu material prin care isi indeplinesc dorintele,
total diferite de specificul job-ului respectiv:
- Ca o profesie sau cariera,activitatile desfasurate, implinite, ca
motivatii mai adanci, in sensul ca ofera posibilitatea unei promovari
adica a unei autorealizari si a unui venit mai mare, insa nici aceasta
nu-i aduce cu adevarat omului implinirea. Doar cel ce vede in profesia
sa o chemare, o priveste pe aceasta ca pe un izvor de bucurii
personale si comunitare, ca pe o sursa autentica de implinire
sufleteasca.
De altfel, chieia succesului in fiecare profesie, este a desfasura acea
activitate ca sub privirea lui Dumnezeu, avand convingerea ca El este cel care
ne rasplateste sau ne pedepseste pentru modul in care o indeplinim.
Deasemenea, in psiholigia contemporana, se vorbeste despre motivatie
sau vocatie, constatandu-se ca 10% dintre oameni, desfasoara, cu adevarat o
activitate in folosul general si care sa-i motiveze si sa-i implineasca personal.
Din pct de vedere spiritual, aici referindu-ne la preotie, putem constata
cu usurinta, ca lumea contemporana, tot mai framantata si zbuciumata, se afla
in cautarea unui sens existential profund, ca este insetata de viata
duhovniceasca si doritoare de persoane care sa-i lumineze calea spre
descoperirea si implinirea acelora, iar preotia constituie factorul fundamental.

12
Curs 6: Patima mâniei şi lupta împotriva ei
Dintre toate patimile, parcă nici una dintre ele nu îl apropie atât
de mult pe om de animalitate, aşa cum o face patima mâniei, prin
iraţionalitatea ei. Sfântul Ioan Casian identifică două forme generale ale
acesteia: mânia lui Dumnezeu şi mânia omenească.

Mânia lui Dumnezeu are sensul de îngăduinţă, pe care Dumnezeu o


dă pentru ca, asupra noastră şi ca urmare a păcatelor noastre, să se
abată necazurile, încercările şi suferinţele. În toate acestea există o
iconomie sau o înţelepciune a lui Dumnezeu, semn al îndelungii Sale
răbdări, pentru că Dumnezeu nu săvârşeşte niciodată un lucru absurd sau
inutil. Mai mult decât atât, în toate lucrările Sale, există o înţeleaptă
armonie între bunătate şi dreptate, între iubire şi iertare.

Dintre toate lucrările vieţii, singură, iubirea are capacitatea de a


întoarce chiar şi cele mai încrâncenate suflete, de a topi chiar şi cele mai
îngheţate inimi.

Mânia omenească, la rândul ei, poate fi bună şi mântuitoare atunci


când omul se întristează şi se mânie pentru păcatele sale, dar devine
păcătoasă, atunci când capătă o formă patologică împotriva lucrurilor, a
fiinţelor sau a semenilor. Indiferent de formele ei exterioare sau lăuntrice
şi de nuanţele pe care le îmbracă, sub forma ostilităţii sau a duşmăniei
directe, ori a sentimentelor sau ranchiunii lăuntrice, ea este dăunătoare
nu doar asupra persoanei vizate, ci, mai ales, asupra celui care întreţine
astfel de sentimente negative.

Mântuitorul Iisus Hristos, ca un subtil psiholog, ne-a îndemnat, în


Predica de pe munte, să nu lăsăm să apună ziua cu răutatea noastră
pentru că toate trăirile, fie pozitive, fie negative, se depozitează în
subconştientul nostru şi, de acolo, prin forma emoţiilor, a sentimentelor,
a convingerilor şi a deciziilor noastre, ne conduc viaţa.

Patima mâniei se caracterizează prin lipsă de discernământ şi


raţionalitate, omul mânios privind şi văzând, în toate, doar primejdii şi
ameninţări, răutate şi duşmănie, injustiţie şi persecuţii, pe care, în felul
său păcătos şi pătimaş, încearcă să le rezolve căutând satisfacţii. Sfântul
13
Vasile cel Mare face o descriere grotească a omului mânios care, pur şi
simplu, este asemenea unui posedat.

Dintre mijloacele de luptă împotriva patimii mâniei, Sfinţii Părinţi ne


recomandă, pentru eficienţa lor, următoarele:

1. Trezvia sau paza gândurilor şi a minţii, nelăsând ca, trăirile


noastre lăuntrice sau manifestările noastre exterioare, să fie marcate de
furie sau mânie.

2. Tăierea tuturor manifestărilor de mânie, mai întâi exterioare, iar,


mai apoi, din planul conştiinţei noastre.

3. Iertarea, ca iubire creştină faţă de aproapele. Sfântul Ioan Gură


de Aur ne recomandă să-i privim pe duşmanii noştri ca pe nişte medici
trupeşti şi sufleteşti, care ne-au scos la iveală o boală foarte gravă, de
care nu ştiam sau pe care am tăinuit-o foarte iscusit, şi anume, ura sau
răutatea. De asemenea, ne este de folos să privim, astfel de persoane,
dacă nu ca pe nişte medici, măcar ca pe nişte persoane aflate în
suferinţă, iar boala lor se numeşte ”a nu mă putea iubi pe mine”.

Dacă şi noi, ca unii care am trecut, poate frecvent, prin această


boală, am arăta mai multă înţelepciune şi răbdare, am reuşi, poate, să
privim, astfel, pe aceştia, trăind în dragoste şi armonie. În plus, sfânta
noastră credinţă ne recomandă să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte,
ceea ce, în limbajul duhovnicesc creştin, nu înseamnă doar de patrusute
nouăzeci de ori, ci înseamnă a ierta la infinit, adică a nu avea ceilalţi
puterea să ne greşească, pe căt avem noi capacitatea de a îngădui şi
ierta. De asemenea, Sfântul Isac Sirul ne îndeamnă să le acoperim pe
toate cele rele ale aproapelui nostru cu iertare şi bunătate, lăsându-i,
doar lui Dumnezeu, răsplata sau pedeapsa.

4. De mare folos ne este, spun Sfinţii Părinţi, să nu ne mâniem


niciodată pentru nimic, sau cum întreabă Părinţii Patericului: ”ţi s-a făcut
ţie ocara ca dreptatea?”.

5. Mijlocul cel mai eficient de luptă impotriva mâniei îl constituie


cultivarea virtuţii blândeţii pentru că, aşa cum spune Sfântul Ioan
Scărarul, ”sufletul omului blând este tronul dumnezeirii sau sălaş
dumnezeirii, iar sufletul omului mânios este peşteră a tâlharilor sau
sălaş al dracilor.”

14
Părintele Arsenie Papacioc spunea, cu foarte multă înţelepciune:
”pacea este de patru ori cât dreptatea”, adică, decât să ni se dea
dreptate de către patru persoane sau în patru situaţii, pentru dreptatea
făcută, mai degrabă să le acoperim pe toate cu iubire şi iertare şi vom
avea, din partea lui Dumnezeu, mai multă răsplată. În privinţa duşmanilor,
să nu uităm, niciodată, o vorbă foarte înţeleaptă care spune că un
duşman sau un străin este un prieten pe care încă nu l-am descoperit.

Slava deşartă şi mândria şi lupta împotriva lor

Trufia, infatuarea, mândria sau slava deşartă, sunt considerate a fi


păcate sau patimi rafinate, superioare, de catifea, specifice persoanelor
care au realizat oarece progrese, în viaţa lor, materiale sau spirituale. Ele
sunt patimi rezervate celor sporiţi duhovniceşte.

Aceiaşi Sfinţi Părinţi ne spun că există, în viaţa noastră, un


sentiment legitim de respect faţă de noi înşine, de preţuire de sine şi,
aceasta, din mai multe motive:

În primul rând, pentru că am fost creaţi, într-un mod special, de


Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa, şi avem vocaţia desăvârşirii sau
a îndumnezeirii. În mod asemănător, Sfântul Vasile cel Mare spune că,
dintre toate vieţuitoarele, doar omul are poziţie verticală, fiind un inel de
legătură între cer şi pământ, un adevărat preot al lumii, săvârşind o
adevărată liturghie cosmică. Mai mult chiar, după unii Părinţi
duhovniceşti, denumirea grecească de om (o antropos) ar proveni de la
prepoziţia ”ama” (sus) şi substanvitul ”” (loc), adică doar omul are privirea
îndreptată către cer şi tinde către Creatorul său, Dumnezeu.

Atunci când se exagerează sentimentul preţuirii de noi înşine, se


cade foarte uşor în trufie, grandomanie, ajungându-se chiar la delirul de
grandoare. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre o slavă deşartă a
începătorilor şi despre o slavă deşartă a celor progresaţi duhovniceşte şi
despre anumite momente de retragere a harului din partea lui Dumnezeu
pentru ca omul să-şi conştientizeze starea sa şi să se îndrepte.

Mândria, la rândul ei, poate fi de mai multe feluri:

15
- În relaţie cu Dumnezeu, se poate merge, ca în cazul îngerilor
căzuţi, a demonilor, pănâ la lupta deschisă împotriva lui Dumnezeu şi la
autoîndumnezeire, iar în cazul oamenilor, prin îngâmfare, la tăgăduirea
ajutorului dumnezeiesc.

- În raport cu semenii cu care comunică, simte, întotdeauna, nevoia


să se compare, iar, de aici, în mod evident, pe sine se vede tot superior,
iar pe ceilalţi, mult inferiori lui.

Forme foarte larg răspândite ale mândriei, în comparaţie cu


aproapele, sunt: judecarea, osândirea, clevetirea, mustrarea aproapelui
nostru. Tot Sfinţii Părinţi vorbesc despre o formă de mândrie pentru
darurile noastre naturale: sănătatea, frumuseţea, inteligenţa, averea şi o
mândrie datorată eforturilor noastre şi darurilor dobândite: cultura în
artă, cunoaşterea unor limbi străine, talentul de a vorbi sau scrie frumos,
precum şi ambiţiile în plan material sau social.

Spiritualiatea ortodoxă critică, vehement, această practică,


considerându-o a fi, cu adevărat, drăcească, o dată ce, îngerii nu au
căzut, nici din lăcomie, nici din curvie, ci, tocmai, din trufie, după cum
înfierează şi formele ei, prin care atentăm la demnitatea semenilor noştri.
Sfântul Grigorie Sinaitul consideră că, ”acela care judecă şi pedepseşte
sau osândeşte pe aproapele său este un antihrist”, pentru că îi răpeşte
lui Hristos, dreptul de Singur Judecător, iar Sfântul Isac Sirul spune că ”în
ziua când l-ai judecat pe aproapele tău să te simţi ca şi mort înaintea
lui Dumnezeu, iar ceea ce cu greu ai adunat, ai risipit dintr-odată ”. La
Pateric citim o frumoasă întâmplare cu un bătrân avvă, care, văzând un
frate mai tânăr greşind şi, cu câtă asprime era judecat, a început să
plângă şi a spus: el azi, iar eu mâine.

Lupta împotriva acestor patimi presupune:

1. Filosofia vieţii, adică meditarea la faptul că, înaintea bolii, a


suferinţei şi, mai ales, înaintea morţii, toţi suntem egali şi că pământul
ne înghite pe toţi deopotrivă: împăraţi sau ostaşi, bogaţi sau săraci,
drepţi sau păcătoşi.

2. Lupta împotriva filaftiei sau egoismului (iubirea de sine),


considerat a fi izvorul şi maica tuturor patimilor.

16
3. Conştientizarea ajutorului din partea lui Dumnezeu, Cel care a
spus că ”fără de Mine nu puteţi face nimic”, iar Sfântul Apostol Pavel
afirmă că ”sunt ceea ce sunt prin harul lui Hristos”.

4.Conştientizarea slăbiciunilor, neputinţelor sau vulnerabilităţilor


personale, trupeşti sau spirituale.

5. Cugetarea la efectele nefaste ale acestei patimi care atrag


marginalizarea sau izolarea din partea semenilor, iar din partea lui
Dumnezeu, retragerea harului.

6. Fuga de lux, pompă sau de laudă.

7. Conştientizarea darurilor pe care, cu toţii, le-am primit prin Sfânta


Taină a Mirungerii şi punerea lor în valoare.

8. Evitarea clevetirii, a bârfei sau a osândirii, precum şi a mediilor pe


care acestea se cultivă.

9. Dragostea faţă de aproapele, mila şi iertarea faţă de el, ca unul


care, asemenea nouă, luptă şi el împotriva păcatelor.

10. Smerenia sau umilinţa, ca virtute opusă trufiei, despre care Sfântul
Ioan Scărarul spunea că este”singura virtute care nu poate fi umilită de
demoni ”şi despre care, tot el spunea că ”este veşmânt dumnezeiesc pentru
faptele noastre omeneşti.”

Curs 7: Prin stiinta spre credinta


Statisticile de data decent arata ca din pct de vedere al religiozitatii,
Roamnia se afla pe locul 3 in lume, iar un barometru de opinie a romanilor, a
demosnstrat ca 82,6% dintre romani s-au declarat persoane religioase. Dintre
acestia rata celor care practica in mod fidel credinta este in mod real de 4-8%.

Credinta reprezinta virtutea de temeile a edificiului duhovnicesc si asa


cum arata teologia ortodoxa prin asa numitul „apriorism religios” sau
„inteligenta spirituala”, ea face parte din fondul sufletesc uman, fiind o virtute
innascuta sufletului si tinand de chipul lui Dumnezeu, salasluit in profunzimile
vietii noastre launtrice.

17
Acest adevar a fost exprimat in mod variat de catre parintii duhovnicesti
ai spiritualitatii ortodoxe.

Fer. Augustin, spre exemplu spunea „Ne-ai facut pt Tine Doamne si


nelinistit este sufletul meu, pana cand nu se va odihni intru Tine”.

Sf Grigore Palama spunea ca „omul este insufletit de pasiunea


divinului”, iar Sf Maxim Marturisitorul, talcuind Ps.42, invata ca „Dumnezeu
este un adanc infinit, care il cheama pe om sa se adanceasca in taina
cunoasterii Sale”.

Filosoful si teologul Nae Ionescu spunea ca „Dumnezeu este mai interior


sufletului nostru decat sufletul insusi”, iar in mod inspirat, Nichifor Crainic, isi
intitula una dintre cartile sale „Nostalgia paradisului”.

Pentru teologia ortodoxa, Dumnezeu constituie marea iubire sau iubirea


cea dintai a sufletului nostru si El Insusi arata fiintei umane o iubire infinita si
nebuna.

Potrivit Sf Parinti, credinta asezata in sufletul nostru ca un dar, este o


credinta generala si ea se dezvolta catre credinta cea mare sau credinta vederii.
Un mijloc de intensificare a ei, foarte important, il constituie cunoasterea
duhovniceasca sau religioasa, total diferita ca paradigma de cea stiintifica.

Pentru crestini, cunoasterea si trairea legaturii sale cu Dumnezeu, nu


este o problema de speculatie pur teoretica, ci este o problema de experienta,
de traire si simtire a existentei lui Dumnezeu in lume si in sufletul nostru.

Filosoful si matematicianul Blase Pascal, spunea „nu m-ai cautat daca nu


m-ai fi gasit”, iar in universalitatea credintei, daca la inceput credem ceea ce
vedem, mai tarziu vedem ceea ce credem.

Dumnezeu este cea mai mare certitudine a vietii noastre, incat pe buna
dreptate se spune ca pt cel care crede nu exista intrebari iar pt cel care nu
crede, nu exista raspunsuri.

Astazi domeniile de varf ale stiintei contemporane, uneori mai iscusit


decat lucrarile de teologie, demonstreaza existenta si lucrarea plina de iubire a
lui Dumnezeu. Cei mai mari savanti ai lumii astro-fizicieni sau personalitati
apartinand fizicii fundamentale, atomice sau cuantice, demonstreaza in mod
stiintific existenta unei ratiuni supreme, care a creat lumea ii poarta de grija.La
fel, cele mai mari observatoare astronomice din lume, cum ar fi cel de la

18
Pasadena si Princeton. Vorbesc despre o rationalitate a lumii, care i-a fost
imprimata acestuia de Dumnezeu.

Literatura ascetica, vorbeste despre o credinta care vine din auzite si


care se dezvolta in credinta cea mare ca un sentiment al trairii si unirii cu
Dumnezeu prin rugaciune curata si neincetata.

Teologia rasariteana, considerand credinta a fi temelia vietii spirituale, o


aseamana cu un paradis in care se aduna apoi toate celelalte virtuti, conducand
catre unirea depllina cu Dumnezeu.

Decartes: „Lumea ma incanta si nu pot sa ma gandesc macar, ca ceasul


exista fara un ceasornicar”!

Temerea de Dumnezeu si cugetarea la moarte.Judecata


Spiritualitatea ortodoxa considera teama de Dumnezeu, a fi primul rod al
credintei pentru ca pe masura ce omul constientizeaza existenta lui Dumnezeu,
isi pune tot mai intens problema moralitatii faptelor personale. Atunci omul
incepe sa-si interpreteze singur faptele sale, sa le cultive pe cele bune si sa se
fereasca de pacate si patimi.
Cea mai mare teama a americanilor pana acum 5 ani era teama de a
vorbi in public, acum este teama de semeni.
Teama ar trebui inteleasa ca o teama de a nu-L supara pe Dumnezeu!
Literatura filocalica vorbeste despre 3 trepte ale temerii de Dumnezeu si
anume:
- Teama robilor, specifica celor pacatosi care se tem de pedepsele
lui Dumnezeu
- Teama lucratorilor, care nadajduiesc sa-si primeasca plata
ostenelilor
- Teama fiilor, de a nu-si supara parintii, care le fac dezinteresat tot
binele
Diadoh al Foticeii spune ca „in functie de starea noastra duhovniceasca,
fiecare dintre noi experiem frica gheenei sau dragostea imparatiei”.
Pentru spiritualitatea rasariteana, cugetarea la moarte, este o virtute
esentiala sau inceput al intelepciunii. Batranii asceti recomandau tinerilor
novici „mergi la morminte si roaga-te”, iar Sf Vasile cel Mare considera ca
adevarata filosofie o constituie cugetarea la moarte.
Parintii Duhovnicesti ai spiritualitatii noastre, ne invata ca moartea este
efectul culminant, o lege de neevitat a firii, urmare a pacatului stramosesc si
tribut pe care il platim pentru acesta.

19
Sf Ioan Damaschin spune ca „moartea alearga ca o fiara neimblanzita,
cautand pe cine sa apuce”, iar Sf Grigore Palama, considerand viata o
succesiune de morti, spune ca dupa cadera in pacat a omului, Dumnezeu a
intarziat clipa mortii lui, tocmai pentru a-i oferi posibilitatea de a se intoarce
prin pocainta.
Moartea este cuprinsa in insasi actul credintei pentru ca nascandu-ne
murim putin cate putin, pana cand vom ajunge la moartea cea mare, adicala
despartirea sufletului de trup.
In credinta ortodoxa, cunoasterea clipei mortii de catre o persoana, este
o adevarat harisma, descoperita de Dumnezeu putinilor oameni cu viata sfanta.
Spiritualitatea nostra vorbeste despre mai multe feluri de morti si diverse
experiente duhovnicesti legate de ea.
Din pct de vedere medical, exista o moarte aparenta biologica sau
celebrala, iar spiritual vorbim de moartea trupeasca, prin despartirea sufletului
de trup, apoi moartea sufleteasca, prin despartirea de Dumnezeu, prin lucrarea
pacatului si moartea vesnica, a celor care au parasit lumea aceasta cu pacate
grele si nepocaite.
Este interesant faptul ca tanotologiau sau stiinta mortii, confirma prin
experientele de moarte clinica, toate adevarurile de credinta.
Sf. Parinti vorbesc despre anumite experiente din pragul mortii, din
timpul mortii si de dupa moarte.
Sf Ignatie Brancianinov vorbeste despre 4 ispite pe care diavolul incearca
sa le infatisesze sufletului muribund si anume:
- Prea multa credinta sau deznadejdea
- Slava desarta si diferite inchipuiri
In timp ce persoanele virtuoase au in clipele premergatoare mortii,
vedenii cu Dumnezeu, cu Maica Domnului sau cu ingeri sau cu persoane
virtuoase din familie, mutate la Domnul, cei pacatosi vad duhuri hidoase de
demoni. Dintre toti Sf Parinti, cel care descrie cel mai bine, drumul suferintei
dupa moarte este Sf Efrem Sirul .
Pt credinta ortodoxa, moartea nu este un deznodamant implacabil si
fatal, ci este un inceput al vietii vesnice, in care trebuie sa intram prin insasi
actul mortii. De aceea ortodoxia nu priveste cu teama si angoasa sau cu durere
si deznadejde moartea, ci cu multa speranta.
Parintii greci, recomandau cugetarea la moarte, acea „meletetanatu”, iar
Parintii latini recomandau „memento mori”.
Intr-o frumoasa pisanie sin Sf Munte, este scris foarte intelept „daca vei
muri inainte de a muri, nu vei muri cand vei muri”, iar Sf Isac Sirul spune „fii ca
un mort in viata ta si vei trai vesnic”. La randul sau, Sf Pavel spune „moartea
este un castig, viata este Hristos”, iar Sf Antonie cel Mare spune ca „moartea
de-o va avea omul in minte, nemurire este”.

20
Curs 8: Rabdarea necazurilor cu nadejde
Cuviosul Paisie Aghioritul, mare duhovnic grec, contemporan, spunea ca
„drumul spre preadulcele rai, are naparata nevoie de pasaportul incercarilor”,
iar Arsenie Papacioc, spunea ca „mantuirea nu se dobandeste cu miorlaiala, ci
prin eroism”
Mantuitorul Insusi ne-a spus ca oricate necazuri veti intalni, indrazniti.
Suferinta, incercarile, necazurile, patimirile fara de voie, boala, toate culminand
in moarte, sunt realitati ale vietii si lumii prezente.
Nu exista om, care de la nastere si pana la moarte, sa aiba parte doar de
bucurii, dupa cum nu exista persoana care de cand a intrat in aceasta viata si
pana a parasit-o, sa traiasca intr-o vale a plangerii si sa guste doar din cupa
amara a necazurilor.
In viata fiecaruia, bucuriile si necazurile, se impletesc, in sensul ca
bucuriile prezente, daca nu sunt traite curat, se transforma in cauze ale
suferintelor. Dupa cum la fel, necazurile cele mai mari, daca sunt privite
duhovnicesc si profund, se transforma in izvoare de bucurii curate.
Sf.Maxim Marturisitorul spune ca „Dumnezeu, ca un Parinte bun si
iubitor, incearca sa se apropie de noi, creatura Sa iubita, pe mai multe cai”.
O prima cale o constituie creatia, lumea pe care El a facut-o pentru noi
din iubirea Sa nemarginita. O minte luminata poate sa-L distinga cu usurinta pe
Creatorul perfect al ei, in dosul acesteia, insa putini sunt aceia care Il descopera
pe Dumnezeu in creatia Sa si atunci El se mai propune pe o a doua cale pozitiva
si anume pronia sau darurile pe care ni la ofera.
Viata, sanatatea, frumusetea, intelepciunea si toate celelalte calitati, sunt
binecuvantari din partea Tatalui ceresc. Insa si de aceasta data, spune Maxim
Marturisitorul, din cauza trufiei sale luciferice, omul considera ca toate acestea
i se datoreaza doar lui, fara nici un ajutor din partea lui Dumnezeu. Si atunci,
constrans de indaratnicia noastra, Dumnezeu se propune pe o a treia cale, de
data aceasta negativa, dureroasa prin judecata, adica prin intermediul
necazurilor, incercarilor, suferintelor si bolilor.
Suferintele din viata aceasta „toiagul judecatorului”, nu sunt dovezi ale
certarii lui Dumnezeu, ci ale cercetarii Sale cu iubire, nici forme ale maniei Lui,
ci dovezi ale iubirii Sale atotmilostive, ale purtarii Sale de gria si ale dorintei
Sale de mantuire pentru neamul omenesc.
Sfintii Parinti ne invata ca starea primordiala a primilor oameni, era o
stare de sanatate perfecta, trupeasca si spirituala si de relativa desavarsire, ca
unii care au fost creati dupa chipul lui Dumnezeu.
Suferinta. Durerea, neputinta, boala, slabiciunile si moartea, au intrat in
lumea si in viata omului, ca urmare a pacatului stramosesc, amplificaat prin
pacatele personale. De aceea, la intrebarea, care sunt cauzele suferintei in

21
lume, Biserica raspune: „pacatul stramosesc, o anume vulnerabilitate al
arborelui genealogic, pacatele personale si atotintelepciunea lui Dumnezeu”.
In privinta limitelorincercarilor din viata aceasta, spiritualitatea ortodoxa,
ne invata ca Dumnezeu, nu face nici un lucru fara rost, si ca toate incercarile
care vin asupra omului, sunt suportabile sau in limitele furiei si de obicei direct
proportionale cu pacatele si virtutile personale, astfel incat cei mai incercati
sunt cei pacatosi iar pentru cei virtuosi, spune Sf Isac Sirul, ca necazurile rasar la
tot pasul.
Daca la pacatosi, incercarile au ca scoppocainta, curatirea si intoarcerea
la adevar, pt cei curati, necazurile fara de voie, constituie o proba a dragostei
lor fata de Dumnezeu si de bunurile spirituale si fiecare suferinta indurata, le
adauga o noua piatra la cununa nemuririi.
Stiinta durerii a constatat ca fiecare isi suporta durerea intr-un mod
ppersonal si in functie de temperamentul sau, de suferintele indurate anterior
si de valorile sale morale si ca in general femeile sunt capabile sa suporte o
durere de 8 ori mai intensa decat barbatii.
Aceiasi Sf Parinti ai spiritualitatii ortodoxe vorbesc despre universalitatea
si necesitatea acestor incercari, in sensul ca ele sunt de trebuinta, atat celor
pacatosi cat si celor sporiti duhovniceste.
Daca la cei pacatosi ele sunt cai de pocainta, pt cei sporiti duhovniceste,
sunt mijloace de progres spiritual si rasplata de la Dumnezeu.
In privinta scopului incercarilor, Sf Ioan Gura de Aur spune ca „boala
loveste trupul, ca sa smereasca sufletul”. Asadar scopul esential al incercarilor
il reprezinta dobandirea vietii celei virtuoase. In suferintele noastre, lucrul cel
mai important il constituie atitudinea sau conduita noastra in necaz.
Pe de o parte nu trebuie sa cautam niciodata sa dorim sau sa cerem
suferinta sau durere, iar odata intrata in viata noastra, trebuie sa ne purtam cu
noblete sufleteasca si rabdare.
Conduita adevaratului crestin nu inseamna negarea durerii si nici
revolata contra lui Dumnezeu, ci presupune asa cum spun Sf Parinti, a face
filosofia bolii, adica a ne intreba care sunt cauzele acesteia si cum putem prin
suferinta noastra sa progresam spiritual.
In orice boala sau suferinta, lucrul cel mai important este sa-i intelegem
sensul. Asadar, adevarata conduita in necazuri trebuie sa fie cea de rabdare,
caci Sf Isac Sirul spune „rabdarea injumatateste durerea...”.
Insasi denumirea de pacient inseamna rabdare, dupa cum pozitia omului
in patul suferintei sale ne arata ca altadata cand era sanatos, trata viata cu
superioritate, ca si cum se afla la picioarele lui, acum in patul de boala, a
devenit egal vietii, daca nu cumva aceasta il invinge.
Prin urmare, experienta necazurilor, constituie o adevarata treapta de
incercare, o pedagogie a lui Dumnezeu, dar si o cale de intoarcere din pacat la
virtute. Nimic nu dobandeste mai multa rasplata din partea lui Dumnezeu decat
milostenia si rabdarea necazului cu smerenie.

22
Pr Staniloae spune ca viata omului se deruleaza de pe dealul bucuriilor,
in caile necazurilor, dar omul duhovnicesc a dobandit in viata sa, taria stancii in
fata necazurilor vietii. El nu se bucura peste masura in realizarile sale pt ca stie
ca au si un revers, dupa cum nici nu dispera la vreme de incercare, pt ca stie ca
Il are necontenit ajutor pe Hristos sau asa cum l-a indemnat Fer. Augustin pe un
prieten apropiat care pierduse totul „roaga-te si mergi mai departe,la capatul
drumului te asteapta Hristos”.

Curs 9: Smerita cugetare și iubirea. Taina Vieții veșnice.


Despre smerenie

Potrivit Avei Dorotei, despre smerenie nu poate vorbi cu adevărat decât


cel care a aflat-o prin “cercare”, prin nevoinţă, prin fapte. Celorlalţi, ea le este
“dumnezeiască şi de neînţeles” şi nu poate fi tâlcuită prin cuvinte.
Smerenia este începutul şi culmea virtuţilor creştine, “mântuirea
prescurtată”, ea “nu cade, ci ridică din cădere pe cei ce o au”. Virtuţile creştine
nu dau roade duhovniceşti, bune, adevărate, decât dacă sunt păzite de către
smerita cugetare.
Cuviosul Nichita Stithatul, spunând că: “Smerenia şi iubirea sunt
începutul şi capătul ultim al celor două părţi ale şirului dumnezeiesc al tuturor
virtuţilor. Căci smerenia e începutul de jos cel mai din cap al acestui şir, iar
iubirea, sfârşitul lui de sus cel mai din urmă”.
Iubirea şi smerenia formează o “sfinţită pereche”, cum o numeste Sfântul
Ioan Scărarul.
Iubirea înalţă, în timp ce smerenia, susţinându-i pe cei înălţaţi, nu-i lasă
să cadă niciodată.
Sfântul Ioan Scărarul consideră virtutea smereniei “împărăteasa
virtuţilor”, “un har fără nume al sufletului”, “unica virtute care nu poate fi
umilită de draci”.
Lucrarea smereniei este paradoxală: cu cât te smereşti mai mult, cu atât
vei fi înălţat mai mult spre culmile sfinţeniei, şi, dimpotrivă, cu cât te înalţi pe
tine mai mult, cu atât afli prilejul să te smereşti mai adânc.
Smerenia luptă în mod special împotriva egoismului şi egocentrismului
nostru, împotriva iubirii pătimaşe de sine - filavtia, maică a păcatelor şi se
împotriveşte cu toată puterea părerii de sine, slavei deşarte şi mândriei din
firea noastră.
La întrebarea “Cum poate dobândi cineva smerenia?”, Sfântul Isaac Sirul
dă următorul răspuns: “Prin neîncetată pomenire a greşelilor sale şi prin
conştiinţ apropierii de moarte, prin îmbrăcăminte sărăcăcioasă, prin alegerea
locului din urmă în fiecare clipă şi prin alergarea la faptele cele mai înjosite şi
mai de ocară în orice lucru, prin a fi totdeauna ascultători, prin tăcerea
neîncetată, prin neiubirea de întâlnire în adunări şi prin voinţa de a fi
23
necunoscut şi neluat în seamă; prin înstrăinare, prin sărăcie şi prin vieţuirea
însingurată”.
Diadoh, episcop al Foticeii vorbeşte despre două etape în dobândirea
“sfintei smerenii” sau despre două smerenii: una dobândită la mijlocul
eforturilor noastre ascetice sau la mijlocul nevoinţelor noastre şi alta, primită la
sfârşitul acestora, ca dar dumnezeiesc.
Cea dintâi formă de smerenie produce întristare şi descurajare, cu privire
la noi înşine şi la neputinţa firii noastre, slăbită de păcat.
Cea de-a doua formă sau etapă a smereniei - smerita cugetare, care se
dăruieşte de către Însuşi Dumnezeu, celor ce s-au apropiat de desăvârşire,
cuprinde în sine o bucurie împreunată cu o sfială plină de înţelepciune şi nu o
pot mişca, impresiona nici măcar toate împărăţiile lumii, ea fiind
duhovnicească.
În privinţa felurilor smereniei, Sfântul Isaac Sirul delimitează, din punctul
de vedere al originii, două tipuri ale acesteia: o smerenie izvorâtă din frica de
Dumnezeu şi o smerenie dăruită de Dumnezeu. Smereniei izvorâte din frica de
Dumnezeu îi urmează bunătatea, simţiri bune, curate şi o inimă zdrobită toată
vremea.
Celei dăruită de Dumnezeu şi izvorâtă din bucurie, îi urmează multă
simplitate şi o inimă curată şi iubitoare la culme de Dumnezeu.
Ava Dorotei arată că, precum există o mândrie mirenească şi una
călugărească, cu manifestări specifice, tot aşa există două feluri de smerenie. O
primă formă de smerită cugetare constă în a socoti cineva pe fratele sau
semenul său mai înţelept decât este el şi în a se socoti pe sine mai prejos de
toţi. Cea de-a doua formă de smerenie, “smerenia desăvârşită a sfinţilor”, cum
o numeşte Ava Dorotei, se naşte în suflet în chip firesc din lucrarea poruncilor şi
constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune.
Pe treptele cele mai înalte ale vieţuirii creştine, smerenia este definită a fi
“o putere tainică pe care o primesc sfinţii desăvârşiţi după desăvârşirea
întregii lor vieţuiri. Această putere nu se dă - spune Sfântul Isaac Sirul - decât
numai celor desăvârşiţi în virtute, prin puterea harului, atâta cât încape în
hotarul firii”.
Măsura adevărată a smereniei este discernământul cu privire la propria
noastră fiinţă sau autocunoaşterea. Numai smerindu-ne, vom dobândi
sensibilitatea spirituală care ne permite să ne vedem cum ne văd ceilalţi şi cum
de fapt suntem în realitate.
Cuviosul Nichita Stithatul consideră cunoaşterea de sine roadă a
adevăratei smerenii, făcând următorul îndemn socratic: “Cunoaşte-te pe tine
însuţi! Iar aceasta este adevărata smerenie, care ne învaţă să cugetăm
smerit, ne frânge inima şi ne învaţă să lucrăm şi să păzim această stare. Iar
dacă nu te-ai cunoscut încă pe tine, nu ştii încă nici ce este smerenia, nici nu
te-ai atins de adevărata lucrare şi pază”.
Iar Sfânt Isaac Sirul învață că smerita cugetăre, constă în a nu ne supăra
când suntem învinuiţi pe nedrept, ci a primi cu bucurie defăimările şi
24
învinovăţirile mincinoase, cerând iertare de la cel ce ni le aruncă ne nedrept.
Prin urmare, cel ce a dobândit în inima lui smerita cugetare, s-a făcut mort
lumii, păcatului şi deci şi ispitei.

Iubirea- culmea virtuților creștine

Sfântul Simeon Noul Teolog o numeşte “prima împărăteasă şi doamnă a


tuturor virtuţilor”, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, arată pe om a fi chipul lui
Dumnezeu. Pe scurt iubirea face pe Dumnezeu om şi om pe Dumnezeu.
Iubirea este, prin urmare, un atribut esenţial al dumnezeirii (Dumnezeu
este iubire). Lumea și tot ce există în ea este opera lucrării Sale nemărginite.
Sfântul Ioan Scărarul spune că “cel ce voieşte să vorbească despre
dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu însuşi”.
Iubirea ca virtute este semn al nepătimirii sufletului, pentru că unde sunt
patimi nu poate fi dragoste. Dintre toate lucrările duhovnicești cea care ajută
cel mai mult la cunoașterea dumnezeirii este rugăciunea curată.
Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul “Cel ce iubeşte cu adevărat pe
Dumnezeu,, acela se şi roagă cu totul neîmprăştiat”.
Sfântul Ioan Scărarul ne încredinţează că “Iubirea este mai mare decât
rugăciunea”. Dacă rugăciunea poate fi o virtute parțială, iubirea este
cuprinzătoare a tuturor.
În aceeași manieră Sf. Simeon Noul Teolog, spune că slujirea aproapelui e
mai mare decât rugăciunea.
Iubirea este sinteza poruncilor și culmea virtuților creștine, cea mai
generală dintre virtuți după Sf. Simeon Noul Teolog.
Referitor la cauzele și felurile iubirii, Sf Maxim Mărturisitorul enumeră
cinci pricini:
1) Pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi oamenii, drepţi sau
păcătoşi, buni sau răi. Aceştia au ajuns să dobândească iubirea desăvârşită,
dragostea duhovnicească, asemenea iubirii lui Dumnezeu faţă de lume şi om.
2) Alţii iubesc pentru fire, cu o dragoste firească, asemenea celei a
părinţilor pentru copii şi a copiilor faţă de părinţi.
3) alţii iubesc cu o dragoste pătimaşă, pentru slava deşartă, aşa cum
iubeşte cel mândru pe cel care îl slăveşte, îl laudă;
4) pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat care îl
miluieşte;
5) pentru plăcere, ca pătimaşii care iubesc şi slujesc patimilor lor.
Diadoh al Foticeii vorbeşte despre o dragoste naturală a sufletului şi
despre dragostea duhovnicească a acestuia, care vine de la Duhul Sfânt.
Calist Patriarhul vorbeşte despre iubirea sensibilă, simţuală, senzitivă,
adică a simţurilor, apoi despre o iubire rațională a omului care caută fericirea și
25
în final despre o iubire înțelegătoare, duhovnicească care se naște din Duhul, și
se varsă în inimă fără de voie care e mai presus.
Sintetizând aceste forme, Părinţilor filocalici, evidențiază mai multe stări
sau modalități de exprimare.
1. Iubirea dumnezeiască, prin care Dumnezeu a creat și poartă de
grijă lumii create;Iubirea dumnezeiască, este iubirea care conduce către
dragostea mai presus de fire;
2. Iubirea firească, naturală, care trebuie să fie dezvoltată în iubirea
creştină şi să conducă spre cea duhovnicească;
3. Iubirea sensibilă, având ceva iraţional în ea, ca o conducere
exclusivă prin simţuri;
4. Iubirea pătimașă de sine (filaftia), inferioară chiar iubirii sensitive.
Iubirea pătimașă de sine este iubirea pătimașă a tuturor patimilor.
5. Iubirea nerațională față de trup, din ea se nasc toate gândurile
pătimașe, lăcomia pântecelui, iubirea de arginți, slava deșartă.
Ca metode de luptă împotriva acesteia, ascetica ortodoxă ne recomandă
nevoinţele şi ostenelile trupeşti şi sufleteşti, prin care se sting patimile, trezvia
şi paza minţii şi a gândurilor, necontenita cugetare la moarte şi judecată,
rugăciunea, închinăciunile şi metaniile.
Eliberat de iubirea pătimașă de sine, omul îl descoperă pe Dumnezeu și
pe semeni într-o altă lumină de adevărata iubire și de bucurie nesfârșită.
Virtutea iubirii este fără margine, iar trăirea ei prin unirea nesfârșită cu
Dumnezeu, îi aduce omului adevărata viață îngerească.
Semnele acestei iubiri sau ale beției iubirii cum o iubea Sf. Grigorie
Sinaitul, stare ce nu poate fi destăinuită, nici explicată: „faţa omului se face ca
de foc şi plină de farmec şi trupul lui se încălzeşte. Frica şi temerea se
îndepărtează de la el şi îşi iese din sine (intră în extaz). Puterea ce ţine mintea
adunată pleacă de la el şi se face cu un ieşit din minţi. Moartea înfricoşătoare
o socoteşte bucurie şi niciodată vederea minţii lui nu află vreo întrerupere în
înţelegerea tainelor cereşti, iar nefiind de faţă, vorbeşte ca fiind de faţă, fără
să fie văzut de cineva. Cunoştinţa şi vederea lui naturală încetează şi nu-şi
simte în chip trupesc mişcarea lui, care se mişcă între lucruri. Chiar dacă face
ceva, nu o simte aceasta deloc, ca unul ce are mintea înălţată în vedere.”

26