Biserica Ortodoxă Română *

între Bisericile ortodoxe surori, Biserica Ortodoxă Română este cea

ai mare după Biserica ortodoxă rusă.
în componenţa Bisericii Ortodoxe Române au intrat Bisericile or-
doxe ale celor trei ţări româneşti : Ţara Românească sau Muntenia,
bldova şi Transilvania.
Biserica Ţării Româneşti şi Biserica Moldovei au avut o istorie se-
irată pînă la 3 decembrie 1864, cînd domnitorul Unirii celor două prin-
pate la 24 ianuarie 1859, Ioan Alexandru Cuza (1859—1866), a pro-
jmat Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale cen-
ile în Biserica română.
Bisericile româneşti ale celor două principate s-au aflat sub
juris-:ţia canonică a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol,
Biserica irii Româneşti sau a Ungrovlahiei din mai 1359, iar Biserica
Moldovei i 26 iulie 1401, pînă la 25 aprilie 1885, cînd Patriarhia
Ecumenică recunoscut Bisericii Ortodoxe Române autocefalia,
devenind din Bi-
* Capitol redactat de Pr. Prof. I. Rămureanu.
 BISERICA IN EPOCA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANA

461

serică fiică, Biserică soră, egală cu toate celelalte Biserici ortodoxe

autocefale.
Biserica Ortodoxă a Transilvaniei a avut o istorie separată din se -
colul al X-lea pînă la 23 aprilie 1919, cînd, în urma unirii Transilvaniei, la
1 decembrie 1918, cu România, a intrat în sînul Bisericii Ortodoxe
Române.
Intre anii 1250 şi 1359, nevoile religioase ale clericilor şi credin-
cioşilor români din Dobrogea, din răsăritul Ţării Româneşti şi sudul
Moldovei au fost împlinite de mitropoliţii Vicinei, localitate situată ps
Dunăre, în apropierea oraşului Isaccea, înainte de desfacerea marelui
fluviu în cele trei braţe ale Dunării. Mitropolia Vicinei se afla sub de-
pendenţa canonică a Patriarhiei Ecumenice de la 1204 piuă la 1359.
întemeietorul Ţării Româneşti : Basarab I cel Mare (1310—1352),
prin lupta victorioasă de la Posada din 9—12 noiembrie 1330 contrE
regelui Ungariei Carol Robert de Anjou (1308—1342), francez de origine
a reuşit să asigure independenţa politică a Ţării Româneşti, care a de -
venit un puternic stat în sud-estul Europei.
Cîştigarea independenţei politice a Ţării Româneşti impunea de Îs
sine organizarea vieţii religioase a ţării, deoarece, urmînd rînduielilo!
politice şi religioase ale Evului mediu, conducătorul statului «trebuie
să fie uns» de un mitropolit sau patriarh.
Desigur, Basarab I întemeietorul va fi avut pe lîngă sine un mi -
tropolit care să-1 «ungă» ca voievod şi să satisfacă, de asemenea, cerin-
ţele religioase ale credincioşilor, hirotonind preoţi, sfinţind bisericile ş:
organizînd viaţa monahală.
O ierarhie bisericească recunoscută de Patriarhia Ecumenică dir
Constantinopol, centrul spiritual al Ortodoxiei şi autoritatea
supremi în rezolvarea treburilor bisericeşti în Răsăritul ortodox, n-a
existat îi Ţara Românească în timpul domnitorului Basarab I
întemeietorul.
Această lipsă a împlinit-o cu mult tact diplomatic şi după stăruinţf
îndelungate fiul său, Nicolae-Alexandru Basarab (1352—1364), care i
reuşit să obţină în mai 1359 aprobarea patriarhului ecumenic Kalist (1350
—1353; 1355—1363) şi a Sfîntului Sinod al ■ Patriarhiei Ecumenici pentru
mutarea ultimului mitropolit al Vicinei, Iachint, la Argeş, reşe dinţa
ţării, ca mitropolit al Ţării Româneşti, unde a păstorit între ani 1359—
1372. Menţionăm că după ultimele cercetări (P. P. Panaitescu C-tin C.
Giurescu) reşedinţa mitropoliei Ungrovlahiei a fost la începu la
Cîmpulung, prima capitală a Ţării Româneşti, în biserica zisă a Iu
Negru Vodă, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, unde sînt înmor
mîntaţi primii domnitori : Basarab I întemeietorul (1310—1352) şi fiu
său Nicolae Alexandru Basarab (1352—1364). Mutarea mitropolitulu
Iachint de Vicina în capitala Ţării Româneşti s-a făcut şi cu «părere,
Şi încuviinţarea împăratului» Ioan al V-lea Paleologul (1341—1376
1379—1391), fapt care reliefează interesul Imperiului bizantin, ame
ninţat de turci, faţă de tînărul stat de la nordul Dunării.
Depinzînd în mod canonic de Marea Biserică din Constantinopo!
Biserica Ţării Româneşti a obţinut astfel legitimitatea canonică, titulari
462 PERIOADA A ŞASEA

si parti cipînd ca membri de drept la şedinţele sinodului patriarhal din

capitala Imperiului bizantin.
In cadrul Patriarhiei Ecumenice, mitropolitul Ţării Româneşti sau
al Ungrovlahiei s-a bucurat de la începutul secolului al XV-lea de o
orerogativă de întîietate, exercitând unele atribuţii patriarhale asupra
•omânilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, puşi sub jurisdicţia
;a, după cum indică titulatura sa din 1401, fără îndoială mai veche, care
;ste aceasta : Prea Sfinţitul mitropolit al Ungrovlahiei (= al Ţării Ro-
nâneşti), prea Cinstit şi Exarh al întregii Ungarii şi al Plaiurilor = repcoxato?
[AY^POTCOXÎTTJ? OufYpofiXaX'0^! uireptijio? xai Ilap^oS uâo7j? OoŢfapîaS ai IIXaŢivffiv.
Prin termenul IlXoqîvai = plaiuri, se înţeleg plaiurile Tran-ilvaniei.
O mărturie temeinică şi sigură referitoare la exercitarea
drepturi-or patriarhale de jurisdicţie de către mitropoliţii
Ungrovlahiei sau ai rării Româneşti asupra românilor ortodocşi din
Transilvania ne-o oferă satriarhul Ierusalimului Hrisant Nott ara (1707—
1731), patriarhul care, n lucrarea lui numită greceşte EimcqţuzTiov =
Culegere, tipărită în gre-eşte la Tîrgovişte, în 1715, spune : «Mitropolitul
Transilvaniei, adică al irdealului... stă în legătură cu mitropolitul
Ungrovlahiei (ăl Ţării Ro-tâneşti) pe tevieiul dreptului de patriarh sau
exarh» (Syntagmation..., 'îrgovişte, 1715, p. 67 ; I. Bianu şi Nerva Hodoş,
Bibliografie româneas-z veche (1508—1816), t. 1, Bucureşti, 1903, p.
490—491.
Prestigiul şi rolul Bisericii ortodoxe a Ţării Româneşti sau a Ungro-
lahiei au crescut şi mai mult la fi nele secolului al XlV-lea, datori- i
faptului că patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (1346—1376) şi Sf. inod
al Patriarhiei Ecumenice au hotărît în mai 1371, prin actul de ri- [care a
episcopiei Haliciului (în Galiţia) la rangul de mitropolie şi a legerii
episcopului Antonie (1371—1391) ca mitropolit al Haliciului, j
acesta, neavînd episcopi hirotoniţi pentru cele patru episcopii ce i-au
>st supuse, anume Helm, Tulzov, Premisl şi Vladimir-Wolhinsk, «să
■ eargă la Preasfinţitul mitropolit al Ungrovtohiei (Ţării Româneşti)
intru ca acolo, împreună cu acesta, să facă alegerile şi hirotoniile»
documente privind istoria României B. Ţara Românească, t. I, Bucu-şti,
1966, p. 23).
Avînd în vedere importanţa şi presti giul de care se bucura Biseri- i
Ţării Româneşti , Patriarhia Ecumenică a acordat în 1382 ti tularului
— era atunci mitropolit Anti m Kritopol (1370—1370, la Severin ; :81
—'1401, la Argeş) — titlul onorific de locţiitor al Nicomidiei, adică ngul
al şaptelea în sînul mitropoliţilor dependenţi de Marea Biseri- ,
apoi, în 1386, pe cel de locţiitor al Andrei (azi Ankara, capitala
irciei), care-1 situa pe treapta a patra după patriarhul ecumenic de
mstantinopol.

în august 1370, a luat fiinţă în vestul Ţării Româneşti, adică în Ol-

nia, a doua mitropolie cu reşedinţa la Severin, prin hirotonirea ca
mi-}polit a dicheofilaxului Daniil Kritopol, trimisul voievodului Vladis- if-
Vlaicu (1364—1377) la Patriarhia Ecumenică, de către patriarhul
umenic Filotei Kokkinos. La hirotonie, potrivit rînduielii monahale,
 BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

el a primit numele de Antim şi a păstorit între 1370—1381 ca «mitro-

polit al unei părţi din Ungrovlahia (Ţara Românească), adică a linei
jumătăţi».
Din actul sinodal al Patriarhiei Ecumenice din septembrie 1369 aflăm
că «poporul acelei ţări a ajuns să fie mult, ba aproape de nenumărat, astfel
încît nu este de ajuns un singur arhiereu la atît de mare popor ca să-i
poată cerceta duhovniceşte şi să-i înveţe cele de folos şi mîntuitoare
sufletului» (Documente privind Istoria României. B. 'ţara Românească
(1247—1400), de P. P. Panaitescu şi Damaschin Mipc, :. I, Bucureşti, 1966,
p. 25—27 şi doc. nr. 19 din august 1372).
înfiinţarea celei de a doua mitropolii a Ţării Româneşti, în afară
de semnificaţia ei religioasă, a însemnat în acelaşi timp o măsură de
apărare a întregii Ortodoxii faţă de insistenta propagandă romano-
cato-lică în sud-estul Europei, şi mai ales în ţările române.
Amintim că sub voievodul Radu I (1377—1385) al Ţării Româneşti s-
a întemeiat, cel mai tîrziu în 1380, Episcopia catolică de Severin, iar în
mai 1381 Episcopia catolică de Argeş, care era sufragană arhiepiscopiei
catolice din Kalocsa (Ungaria).
Existenţa mitropoliei de Severin a încetat după 1405.
Moldova, care exista ca stat independent din 1359, s-a orientat, de
asemenea, pentru trebuinţele ei religioase către Patriarhia
Ecumenică de Constantinopol. In timpul voievodului Petru Muşat (1375
—1391) moldovenii au început tratative, înainte de 1386, cu Patriarhia
Ecumenică, în timpul patriarhului ecumenic Nil (1379—1388), pentru
înfiinţarea mitropoliei Moldovei sub jurisdicţia canonică a patriarhiei de
Constantinopol.
Au fost trimişi succesiv în Moldova de către Patriarhia Ecumenică
ierarhii greci Teodosie şi Ieremia, dar moldovenii i-au respins, voind
un ierarh de origine română.
Pentru împăcarea dintre Biserica Moldovei şi Patriarhia Ecumeni-
că, patriarhul ecumenic Matei I (1397—1410) a trimis în delegaţie în
1401 în Moldova pe Grigorie Ţamblac, ucenicul patriarhului Eftimie de
Tîrnovo (1375—1393; f 1400)] mai tîrziu între 1415—1419, .mitropolitul
Kievului, însoţit de diaconul Manuil Arhon.
In urma celor constatate în Moldova de delegaţia Patriarhiei de
Constantinopol, patriarhul ecumenic Matei I şi Sinodul său patriarhal,
prin gramata din 26 iulie 1401, trimisă domnitorului Moldovei Alexan -
dru cel Bun (1400—1432), au recunoscut pe Iosif Muşat român de ori-
gine, rudă cu domnitorii din familia Muşatinilor, ca mitropolit al Bise-
ricii Moldovei (1401—1408), cu reşedinţa în capitala ţării, la Suceava,
hirotonit înainte de 1386 de mitropolitul Antonie al Haliciului (1371—
1391). Recunoaşterea mitropoliei Moldovei în 1401 s-a confirmat impli-
cit şi de împăratul bizantin Manuil al II-lea Paleologul (1391—1425),
care avea în perspectivă ajutorul politic şi militar al Moldovei împotri -
va turcilor. Mitropolia Moldovei avea sub dependenţa ei două episcopii
una la Rădăuţi ,şi a doua la Roman, întemeiată de Alexandru cel Bun.
Mult mai tîrziu, de la 15 decembrie 1598, a luat fiinţă, în timpul pri -
mei domnii a lui Ieremia Movilă (1595—1600 ; 1600—1606), episcopia
Huşilor, primul ei titular fiind episcopul Ioan (1598—1605).
464 PERIOADA A ŞASEA

Mitropolitul Bisericii Moldovei purta în plus titlul, ca si mitropoliei

Ţării Româneşti, de «prea cinstit şi exarh al Plaiurilor», adică avea
ireptul să păstorească peste unele ţinuturi care, în cursul istoriei, au
lepins din punct de vedere politic de Moldova, ca cetatea şi domeniul
I^iceiului, în comitatul Dăbîca, şi domeniul şi Cetatea de Baltă, în co-
nitatul Tîrnavei.
Biserica Moldovei a participat la sinodul unionist de la Ferrara-
^lorenţa din 1438—1439.
Domnitorii Moldovei Ilieş şi Ştefan (1435—1442) au trimis o dele-
gaţie compusă din mitropolitul Damian al Moldovei, locţiitor al
Sevas-;ei, grec de neam, numit în 1437 de Patriarhia Ecumenică,
însoţit de acarul său, protopopul Constantin şi un delegat mirean,
logofătul Nea-;oe, probabil locţiitorul episcopiei Romanului. Mitropolitul
Damian al Moldovei a semnat actul de unire de la Florenţa din 6 iulie
1439, dar nai tîrziu, în 1452, s-a alăturat antiunioniştilor din Bizanţ,
renunţînd a unirea cu latinii.
Avînd în vedere prestigiul de care se bucurau Ţara Românească
i Moldova ca state independente în sud-estul Europei, au fost
invitate i ele de Patriarhia Ecumenică şi de împăratul Manuil al II-lea
Paleo-ogul (1391—1425) să participe la sinodul de la Constanţa (1414—
1418), raş situat în sudul Germaniei, în vederea unirii dintre greci şi
latini, perind ca în urma acesteia să primească ajutoare din Apus
pentru a tăvili pericolul otoman.
Astfel, în februarie 1418, a sosit la Constanţa o delegaţie compu-
â din 19 mitropoliţi răsăriteni, între ei şi Grigorie Ţamblac, ucenicul
latriarhului Eftimie de Tîrnovo (1375—1393 ; f 1400), mai tîrziu mi-
ropolit al Kievului (între 1415—1419), din laici din Constantinopol şi in
reprezentanţii laici ai Ţării Româneşti — fiind domn Mircea cel lare
(1396—1418) — şi ai Moldovei, în timpul domniei lui Alexandru el
Bun (1400—1432), două personalităţi înzestrate cu echilibru şi mult
act diplomatic.
Sinodul de la Constanţa, socotit al XVI-lea Conciliu ecumenic de
liserica romano-catolică, a fost mai mult «un congres european», al
ăpeteniilor eclesiastice şi bisericeşti din Apus şi are meritul de a fi pus
apăt marii schisme papale (1377—1417), urmînd ca problema unirii
iisericilor să fie discutată într-un alt sinod, în viitor.
Prezenţa muntenilor şi a moldovenilor la sinodul «Conciliarist» de
i Constanţa este prima participare a românilor la un congres interna-
onal sau intercreştin.
Transilvania a avut, de asemenea, mitropoliţii şi episcopii ei, înce-
înd din secolul al X-lea.
O inscripţie descoperită în 1978, pe al doilea strat de pictură în or-
inea vechimii pe zidul bisericii mînăstirii Rîmeţ, jud. Alba, consem-
ează în 1377 numele arhiepiscopului Ghelasie, primul ierarh român
inoscut în Transilvania, fapt care adevereşte în mod evident existenţa
nei vieţi bisericeşti ortodoxe bine organizate în această provincie la
ursitul secolului al XlV-lea.
 hSiSSiiUUA HM M-UtA IV1U1-

Din puţinele acte referitoare la mînăsti rea Sf. Arhanghel Mihail

din Peri, declarată la 13 august 1391 stavropighie de patriarhul ecume-
nic Antonie al IV-lea (1389—1390 ; 1391—1397), depinzînd adică direct
de patriarh, reiese că pe la 1391 existau în Transilvania «alţi ierarhi»
(arhierei locali), iar la 14 mai 1394 era amintit un «arhiepiscop» orto -
dox al Transilvaniei.
înainte de 1456, în Transilvania păstorea episcopul ortodox Ioan
din Kaff a Krimeei, avînd reşedinţa în oraşul Hunedoara, fi ind înlăturat
de inchizitorul papal Ioan Capistan.
Dintr-un document dat la 20, marti e 1479 de regele Ungariei de
origine română Matei Corvin (1458—1490), aflăm că peste românii orto-
docşi din Maramureş şi Transilvania păstorea mitropolitul ortodox
loanichie, originar din Belgradul Serbiei.
La finele secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-
lea, sediul mitropoliei Transilvaniei s-a stabilit pentru şapte de cenii în
satul românesc Feleac, lîngă Cluj-Napoca, primul mitropolit fiind
Daniil (Mircea Păcuariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşti,
1980, p. 71—91).
Din 1579, reşedinţa mitropoliei Transilvaniei s-a stabilit la Alba
Iulia, primul mitropolit despre care avem ştiri sigure fiind Ghenadie (1579
—1585). Cu ajutorul lui Mihai Viteazul (1593—1601), domnitorul unirii
celor trei ţări române în 1600, s-a ridicat în 1597 o biserică şi o clădire
mînăstireaseă la Alba Iulia, lângă zidurile cetăţii, care a servit drept
catedrală şi reşedinţă mitropolitană pentru românii ortodocşi pînă la
1761, cîmd locul ei 1-a ocupat episcopia unită, dependentă de. arhi-
episcopia romano-eatolică de Esztergom, sub conducerea fostului mitro -
polit ortodox Atanasie Anghel (1701—1713).
în jurm anului 1714, fosta catedrală şi reşedinţa mitropolitană, cti -
torii ale lui Mihai Viteazul, au fost dărîmate din temelie din ordinul
Curţii din Viena, iar sediul episcopiei unite a fost mutat, la 4 octom -
brie 1716, la Făgăraş, iar la 31 august 1737, la Blaj, în timpul episcopu lui
Inochentie Micu-Clain (1730—1751).
Pentru reorganizarea Bisericii din Ţara Românească domnitorul
Radu cel Mare (1495—1508) a chemat în 1503, cu învoirea Porţii, pe fos tul
patriarh ecumenic Nifon al II-lea (1476—1488 ; 1497—1498 ; 1502 ; f 11
august 1508), care a păstorit mitropolia Ungrovlahiei între 1503— 1505.
în soborul convocat în 1503, s-a hotărît principial crearea a dous noi
episcopii : a Rîmnicului — în locul fostei mitropolii a Severinului de aci
ti tulatura ei de «episcopia Rîmnicului Noului Severin», şi E Buzăului.
Ele n-au funcţionat imediat.
Patriarhul Nifon a hirotonit pentru ele doi episcopi, cărora le-E
dat «eparhie hotărîtă, care cît va birui». Organizarea lor canonică S - E
făcut mult mai tîrziu, în ultimii ani de domnie ai lui Neagoe Basarat (1512
—1521).
Reşedinţa mitropoliei Ţării Româneşti a fost la început, după ulti -
mele cercetări (C-tin Giurescu, P. P. Panaitescu), la Cîmpulung, în bi-
serica zisă a lui Negru Vodă, cu hramul Adormirea Maicii Domnului
unde sînt înmormîntaţi primii domnitori ai ţării, Basarab I Intemeieto-
30 — Istoria Bisericească Universală Voi. II
ui (1310—1352) şi fiul său Nicolâe Alexandru Basarab (1352—1364).
>ub domnitorul Vladislav-Vlaicu (1364—1377) o aflăm la Curtea de
Ar-;eş, unde a rămas pînă la 1517.
La 17 august 1517, cu ocazia sfinţirii bisericii Curtea de Argeş, cti-
oria lui Neagoe Basarab (1512—1521), ea a fost mutată definitiv Ia
rîrgovişte, unde se afla atunci capitala Ţării Româneşti, în biserica în-
epută de Radu cel Mare (1495—1508) şi terminată de domnitorul Nea-
oe Basarab, unde a funcţionat pînă la 1668.
In 1658, s-a sfinţit frumoasa biserică din Bucureşti : Sfinţii Impă-
aţi Constantin şi Elena, începută de domnitorul Constantin Şerban Ba-
arab (1654—1658) şi terminată de urmaşii săi, care, din 1668, a
deve-it reşedinţă mitropolitană, iar mai tîrziu, din 1925, reşedinţa
Patriar-iei Române, unde se află pînă azi.
Mitropolia Moldovei a avut reşedinţa la început la Rădăuţi, avînd
rept catedrală mitropolitană biserica cu hramul Sfîntul Nicolae, ctito-
ia lui Bogdan I (1359—1365), apoi, în timpul lui Petru Muşat (1374—
391), la Suceava, unde se afla capitala ţării.
Prin hrisovul domnitorului Antonie Ruset (1675—1678) din 29 mar-
e 1677, reşedinţa mitropoliei Moldovei s-a mutat definitiv la Iaşi, ca-
itala Moldovei din timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Lă-
uşneanu (1552—1561 ; 1564—1568).
O altă mitropolie a fost aceea a Proilaviei sau Proilavului ( = a
răilei), denumire formată. din numele grecesc al oraşului Brăila,
poîXâ^iov care a luat fiinţă la sfîrşitul secolului al XV-lea.
în componenţa ei au intrat din 1417 raialele (cuvînt turcesc =
jpor de adunătură) din Ţara Românească, Giurgiu şi Turnu
Măgure-, iar din 1542 Brăila, apoi raialele din Moldova (Chilia şi
Cetatea Albă, n 1484, Bugeacul cu Tighina, numită de turci, Bender,
adică regiunea idică dintre Prut şi Nistru din 1538, şi din 1713
Hotinul.
Din toate aceste raiale, care făceau parte din Imperiul turc s-a for-
at o unitate bisericească aparte, numită mitropolia Proilaviei (= a
milei), sub jurisdicţia directă a Patriarhiei Ecumenice, care s-a men-
îut pînă la pa.cea de la Adrianopol din 2^14 septembrie 1829, cînd toate
tăţile din stînga Dunării cu ţinuturile înconjurătoare au fost restitui-
Ţării Româneşti.
Bisericile din raialele Turnu şi Giurgiu au fost alipite mitropoliei
igrovlahiei, iar cele din raiaua Brăila, episcopiei Buzăului.
Menţionăm că, între 1672—1679, a funcţionat episcopia efemeră a
rehaiei, judeţul Mehedinţi.
In 1793, a luat fiinţă episcopia Argeşului, ca sufragană a mitropo-
■i Ungrovlahiei, primul ei ierarh fiind Iosif al Argeşului (1793—1820),
mân de origine, un mare cărturar şi patriot din trecutul Bisericii
astre.
Pentru a cinsti în chip deosebit rolul şi importanţa mitropoliei Ţă-
Româneşti, cea mai mare mitropolie din cuprinsul Patriarhiei Ecu-
înice, patriarhul ecumenic Sofronie al II-lea (1774—1780) a ridicat,
10 octombrie 1776, scaunul mitropoliei Ţării Româneşti la treapta de
;ţiitor al scaunului de Cezareea Capadociei, cel dintîi scaun dintre
mitropoliile Patriarhiei de Constantinopol, titlu care conferea mitropc
litului Ţării dreptul de a ocupa locul al doilea după patriarhul ecume
nic, pe care 1-a păstrat pînă la 25 aprilie 1885, cînd patriarhul ecumen:
loa'chim al IV-lea (1884—1886) şi Sinodul său patriarhal au recunosct
autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.
în secolele XVII—XIX Biserica Ţării Româneşti şi a Moldovei a
cunoscut o mare înflorire datorită conducerii înţelepte a unor ierarhi c
alese calităţi.
Dintre mitropoliţii Ungrovlahiei, un loc deosebit îl ocupă Anth
Ivireanul (f 1716), personalitate de prim rang a epocii lui Constanţi
Brîncoveanu (1688—1714), una din figurile luminoase din trecutul B
sericii şi patriei noastre. El a fost ti pograf renumit al cărţilor de cu
in limbile slavă, română, greacă, arabă şi georgiană (iviră), predicate
talentat, păstor ales de suflete, ctitor de biserici, sprijinitor al Ortodc
xiei, ajutător al românilor din Transilvania.
Din numeroasele lui lucrări, locul de frunte îl ocupă predicile sal
numite «Didahii», operă oratorică originală de mare valoare pentru z
direa duhovnicească a credincioşilor, care este în acelaşi timp un mom
ment de seamă al limbii române, fi ind pline de multi ple nuanţe şi c
figuri de stil remarcabile. Ele îl aşază pe mitropolitul Antim Iviream
alături de marii oratori ai epocii sale din Franţa, deşi nu au fost rost
te într-o limbă de circulaţie europeană.
Lui îi revine meritul deosebit de a fi introdus definitiv limba r<
mână în slujba bisericească. El este creatorul limbii liturgice de mai
frumuseţe, care se foloseşte pînă astăzi în Biserica noastră.
Grigorie al IV-lea Dascălul (1823—1834) este de asemenea una dii
tre figurile cele mai reprezentative ale ierarhiei bisericeşti în Ţara R<
mânească. El are o contribuţie importantă la traducerea unor scriso
duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi.
S-a impus prin respectarea pravilei călugăreşti în duhul tradiţi
lui Paisie Velicicovschi (f 1794) de la mînăsti rea Neamţ.
A fost, în acelaşi ti mp, un mare păstor de sufl ete, îngrijind îndei
sebi de buna pregătire, a preoţilor. S-a remarcat şi ca bun gospodar,
pi nînd rînduială în administrarea bunurilor mitropoliei
Ungrovlahiei a averilor mînăsti rilor închinate, luînd măsuri pentru
curmarea numi roaselor abuzuri ale călugărilor greci.
In Moldova, merite deosebite pentru promovarea teologiei şi
cultt rii româneşti au mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei. Ei sînt creatorii
lin bii literare române şi apărătorii Ortodoxiei.
Mitropolitul Varlaam (1632—1653 ; f 1657) a publicat la Iaşi :
1643, în timpul domnitorului Vasile Lupu (1634—1653), Cartea rom<
nească de învăţătură la dumenicele preste an şi la praznice împărătei
Şi la Svănţi mari sau Cazania, cea dintîi carte tipărită în Moldova, ca:
a avut o contribuţie de seamă la formarea limbii române, fiind răspîi
dită pretutindeni printre români. A tipărit apoi : Şapte Taine ale Bis ricii,
1644 ; Răspuns la Catehismul calvinesc, 1644 sau 1645. -
Mitropolitul Dosoftei (1671—1674 ; 1675—1686) este creatorul po<
ziei culte româneşti. El a publicat în 1673, la Uniev, în Polonia, Psalt
ea în versuri, 150 de Psalmi versificaţi, prima lucrare poetică de mari
iroporţii în limba română.
In 1682 publică la Iaşi : Viaţa şi petrecerea Sfinţilor, în 4 volume,
lult citită în trecut de strămoşii noştri.
Mitropolitul Veniamin Costachi (1803—1808 ; 1812—1846) s-a im-us
în viaţa bisericească şi culturală a Moldovei prin mulţimea cărţilor
raduse şi tipărite de el, sau alcătuite de alţii, de cuprins foarte
variat, i tipărite cu cheltuiala sa.
El a tradus şi publicat în româneşte numeroase lucrări din Sfinţii
ărinţi şi din scriitorii postpatristici, unele lucrări teologice traduse din
mbile slavă şi rusă, şi aproape toate cărţile de cult (peste 70 de vo-
imej.
Pentru ridicarea nivelului teologic şi cultural al viitorilor preoţi a
îfiinţat în 1803 Seminarul teologic de la Socola, lîngă Iaşi.
Veniamin Costachi a fost pe drept cel mai mare şi renumit mitro-
olit din istoria Moldovei. ,
In Moldova s-a remarcat, prin activitatea sa, călugărul Paisie Ve-
cicovschi (f 1794), care este reorganizatorul şi îndrumătorul mona-
ismului din mînăstirile Dragomirna, Neamţu şi Secu. Curentul paisian
a extins apoi şi la alte mînăstiri din Ţara Românească. Unirea Prin-
patelor Române, Ţara Românească, Muntenia şi Moldova, la 24 ianua-
e 1859, sub domnitorul Alexandru loan Cuza (1859—1866) a produs
iportante schimbări şi în viaţa bisericească.
In urma unirii politice a celor două Principate, a urmat în chip
ne-;sar unirea celor două Biserici ortodoxe, a Ţării Româneşti şi a
Mol-)vei într-o singură unitate, Biserica Ortodoxă Română. In urma unirii
rincipatelor Române, la 17 noiembrie 1864 s-a înfiinţat episcopia Du-
irii de Jos cu sediul la Ismail ca sufragană a mitropoliei Moldovei,
•imul ei episcop fiind Melchisedec Ştefănescu (1864—1879), cel mai
văţat ierarh al Bisericii Ortdooxe Române în a doua jumătate a seco-
lui al XlX-lea. în acelaşi timp, domnitorul Alexandru loan Cuza şi
itropoliţii celor două Principate unite au stăruit pentru recunoaşterea
itocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
Prin Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale
ntrale pentru afacerile religiei române, promulgat la 3 decembrie 1864
• domnitorul Alexandru loan Cuza, se stipulau la articolul 1 referitor
autocefalie, următoarele :
«Biserica Ortodoxă Română este şi rămîne independentă de
ice autoritate bisericească streină în tot ceea ce priveşte organizaţia şi
sciplina». Articolul al 2-lea prevedea crearea «unui singur Sinod ge-
ral» pentru întreaga Biserică Română, iar articolul 3 prescria :
«Sino-:l general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a
sfintei zdinţe ortodoxe române cu Marea Biserică de Răsărit prin
coînţele-re cu Biserica Ecumenică din Constantinopol».
Este pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe Române şi a
atului român cînd o lege prevede în mod oficial autocefalia Bisericii
■todoxe Române.
In încercarea de a obţine recunoaşterea autocefaliei, Biserica
Orto-xă Română şi domnitorul Alexandru loan Cuza au întîmpinat
însă
 BISERICA ÎN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

opoziţia dîrză a patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea (1863—186

şi a cercurilor patriarhale din Constantinopol, supărate îndeosebi penti
faptul că, la 13/26 decembrie 1863, Camera Deputaţilor a votat şi aprd
bat Legea pentru secularizarea averilor mănăstirilor închinate Locurile
Sfinte.
După abdicarea silită a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 11 fi
"bruarie 1866, prevederile referitoare la autocefalia Bisericii Ortodo:
Române din Decretul organic publicat la 3 decembrie 1864 au trecut
Constituţia Statului Român, promulgată la 30 iunie 1866, care prescr
la art. 21, următoarele :
«Biserica Ortodoxă Română este şi rămîne neatîrnată de orice eh
riarhie streină, păstrîndu-se însă unitatea cu Biserica Ecumenică a R
săritului în privinţa dogmelor».
Abia după 20 de ani însă, în urma unor intervenţii repetate,
faci te de Biserica Ortodoxă Română, mai ales după ce România a
dever stat independent, la 9 mai 1877, Patriarhia Ecumenică a
recunoscut, 25 aprilie 1885, autocefalia Bis'ericii Române — fiind
mitropolit prim Calinic Miclescu (1875—1886) — prin tomosul acordat
ei de către p triarhul ecumenic Ioakim al IV-lea (1884—1886) şi de
Sinodul pati arhal.
Cu trei ani înainte de recunoaşterea ofi cială a autocefaliei,
penti a sublinia că Biserica Ortodoxă Română se consideră autocefală,
meri brii Sfîntului Sinod Român au sfinţit la 25 martie 1882, în Joia cea
Ma a Sfintelor Paşti, în catedrala mitropoliei din Bucureşti, Sfîntul şi
M rele Mir, fără a mai cere în prealabil încuviinţarea Patriarhiei
Ecum nice.
Faptul acesta a indispus pe patriarhul ecumenic Ioakim al III-1<
(1878—1884), care trimite, la 10 iulie 1882 membrilor sinodali ai Bis
ricii Române o scrisoare patriarhală — semnată de cei 11 arhierei
Patriarhiei Ecumenice — plină de mustrări şi ameninţări.
Din încredinţarea Sfîntului Sinod român, învăţatul episcop Melch
sedec al Romanului (1879—1892) a întocmit un raport de răspuns
scrisoarea patriarhului ecumenic, în care el avu ocazia să-şi arate t
talentul şi toată erudiţia sa ca teoloog şi istoric, răspunsul fiind socoi
«o capodoperă a genului». Sfîntul Sinod român a aprobat, în şedinţa d
23 noiembrie 1882, raportul, care a devenit «Act sinodal care cuprin(
autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, şi relaţiile ei cu Patriarhia <
Constanti nopol», fi ind trimis în februarie 1883 Patriarhiei Ecumeni
la Constantinopol. După ce combate punct cu punct acuzaţiile nedrep
ale patriarhului Ioachim al III-lea, Actul Sinodal subliniază că, du]
canoanele Bisericii ortodoxe, sfinţirea Marelui Mir o poate săvîrşi ori
episcop.

«A căuta Mirul pe la Bisericile altor ţări, înseamnă a nu avea co

Şti inţa şi încrederea că Duhul Sfî nt se pogoară de la Dumnezeu... A
dar, şi Biserica noastră crede că Duhul Sfînt se pogoară asupra ei W
cum şi asupra celorlalte Biserici, şi ea-l caută şi-l cere de sus, de
Părintele luminilor şi dătătorul a tot darul desăvîrşit...».
 PERIOADA A ŞASEA

Apoi Actul sinodal conchide astfel : «Pe temeiul istoriei noastre

nane, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe temeiul demnităţii
itului Român şi al demnităţii naţiunii române, Sfîntul Sinod român
ilară sus şi tare că Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autoce-
ă în tot cuprinsul teritoriului României şi nici o autoritate biseri-
scă"streină nu are drept a ne impune ceva...».
«Declarăm totodată că noi, apărînd autocefalia Bisericii noastre de
ce presiune din afară, nu voim a ne despărţi de întregimea Bisericii
odoxe. Noi păstrăm aceleaşi doctrine bisericeşti, aceeaşi disciplină.
;laşi cult divin, pe care le-am moştenit de la părinţii noştri, şi care
t comune Bisericii ortodoxe din toate ţările» (Arhiva Sf. Sinod, Dosar
75, f. 410—420 (original) ; «Biserica Ortodoxă Română», VI (1882), 12,
decembrie, p. 738—757).
In Tomos-ul de recunoaştere a autocefaliei din 25 aprilie 1885, pa-
îrhul ecumenic Ioachim al IV-lea, după ce ia în considerare argu-
ntele Bisericii Ortodoxe Române, confirmă autocefalia ei în terme-
următori :
«Aşa dar, după ce am deliberat cu Sfîntul Sinod cel de pe lîngă
al Prea iubiţilor noştri fraţi în Sfîntul Duh şi coliturghisitori, de-răm că
Biserica ortodoxă din România să fie şi să se zică şi să se unoască de
către toţi neatîrnată şi autocefală, administrîndu-se de ipriul şi Sfîntul
său Sinod, avînd de Preşedinte pe înalt Prea Sfîntul Prea Cinstitul
Mitropolit al Ungrovlahiei şi exarh al României, cel }ă vremi,
nerecunoscînd în propria sa administraţiune internă nici o i
autoritate bisericească, fără numai pe Capul Bisericii ortodoxe... pe
ituitorul Dumnezeu-omul...» (Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. 78, f. 22— ;
Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 5, p.
17—23 ; «Bis. Ort. Rom.», IX (1885), p. 344—354).
Biserica ortodoxă din Transilvania a depins pînă la 1701 de Biseri-
Ţării Româneşti, cînd mitropolia Transilvaniei cu sediul la Alba ia
a fost desfiinţată de Curtea habsburgică din Viena, în urma înfiin-ii
Bisericii române unite cu Roma. Intre 1701 şi 1761, românii orto- şi
din Transilvania au rămas fără conducători bisericeşti. In urma >r
numeroase proteste şi intervenţii Curtea din Viena a permis între 1
şi 1796 unui număr de patru episcopi sîrbi, aflaţi sub jurisdicţia
ropoliei sîrbe de Karloviţ, să păstorească peste românii ortodocşi
Transilvania, avînd reşedinţa la Sibiu. Apoi datorită catolicismului
pritor, Curtea din Viena a lăsat scaunul episcopal al Sibiului vacant
tru 15 ani (1796—1810).
Abia la 1810, românii ortodocşi din Transilvania au putut să-şi
agă un episcop român în persoana lui Vasile Moga (1810—1845), cu
iul la Sibiu. Din decembrie 1829, după numeroase plîngeri şi inter-
ţii, a fost ales la Arad primul episcop român. La 6 iulie 1865, s-a
obat înfiinţarea episcopiei ortodoxe române a Caransebeşului, ca
scopie sufragană a mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei.
Marele mitropolit Andrei Şaguna (1848—1873) a reuşit, după efor-
i îndelungate, să reînfiinţeze, la 24 decembrie 1864, fosta mitropolie
'ransilvaniei, acum cu reşedinţa la Sibiu, pe care a scos-o de sub
 BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

jurisdicţia mitropoliei sîrbe de Karloviţ, declarînd-o Biserică autonomă

Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei cu cele două episcopii sufragane
Arad şi Caransebeş va continua să funcţioneze pînă la 23 aprilie 1919
cînd va intra în componenţa Bisericii Ortodoxe. Române.
La 26 noiembrie 1853, episcopia greco-catolică a Blajului devim
mitropolie unită, avînd două episcopii sufragane : Gherla şi Lugoj, crea-
te din 1853 prin bula papală : Ad apostolicum ministerium-,
promulgate de papa Pius al IX-lea (1846—1878).
Astfel au continuat să coexiste în Transilvania două Biserici româ ne
: ortodoxă şi unită, cu un cler învrăjbit de un confesionalism mărunt
deşi poporul nu voia să ştie de aceste dezbinări.
Pentru românii din Bucovina, cotropită de Imperiul austriac înd
din 1775, s-a înfiinţat la 23 ianuarie 1873, mitropolia Bucovinei cu se-
diul la Cernăuţi, avînd sub dependenţa ei depărtatele episcopii dii
Zaro şi Cattaro, în Dalmaţia, precum şi coloniile ortodoxe din Triest ş
Viena, potrivit spiritului de dezbinare al Austriei.
După unirea Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918 cu vechea Românie
mitropolia Bucovinei a intrat în 1918 în componenţa Bisericii Ortodox
Române, iar episcopiile din Zaro şi Cattaro din Dalmaţia, în component
Bisericii ortodoxe sîrbe.
După reîntregirea României în 1918, a urmat unificarea organizato
rică a Bisericii Ortodoxe Române, care, avînd în vedere că românii dii
toate provinciile vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi credinţă şi tradiţi
religioase, s-a realizat uşor.
La 23 aprilie 1919, mitropolia Transilvaniei cu episcopMle ei sufra
gane a intrat în componenţa Bisericii Ortodoxe Române.
La 1 ianuarie 1920, a fost ales ca mitropolit primat Miron Criste;
mai înainte episcop de Caransebeş (1910—1919), care are merite deo
sebite în realizarea unificării organizatorice a Bisericii Ortodoxe Roma
ne, devenită acum a doua mare Biserică ortodoxă după Biserica orta
doxă rusă. Lucrările de unificare bisericească începute în 1920 s-au în
cheiat la 6 mai 1925, cînd s-a proclamat Legea şi Statutul de organizat
a Bisericii Ortodoxe Române.
Evenimentul cel mai de seamă din istoria Bisericii Ortodoxe Re
mâne în secolul al XX-lea, care a sporit prestigiul ei în sînul Ortodoxif
este, fără îndoială, ridicarea ei la rangul de Patriarhie prin tomos-i
din 30 iulie 1925, cu nr. 1579, acordat de patriarhul ecumenic Vasile ; III-
lea (1925—1929) şi de Sfîntul Sinod al Patriarhiei de Constantinopo
Primul patriarh român a fost Miron Cristea, investit la 1 noien
brie 1925 (f 6 martie 1939). După el au păstorit următorii : Nicodi:
Munteanu (5 iulie 1939 — f 27 februarie 1948), Justinian Marina (6 ii
nie' 1948 — f 26 martie 1977), Iustin Moisescu (19 iunie 1977 — f î
august 1986) şi Teoctist Arăpaşu (16 noiembrie 1986).
După ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la demnitatea de patr
arhie la 30 iulie 1925, evenimentul istoric cel mai de seamă din via
ei este întoarcerea, la iniţiativa şi prin participarea activă a
autorităţ lor de stat, la 21 octombrie 1948 a românilor din
Transilvania uniţi < Roma, la 1698—1701, în sînul Bisericii Ortodoxe
Române căreia '<■
 PERIOADA A ŞASEA

rţinut. Ei au acceptat — în majoritate covîrşitoare, clerici şi laici —

îstă întoarcere acasă ; o parte infimă însă — prelaţi, preoţi şi laici
rămînînd în conti nuare rupţi de Biserica-Mamă pînă după Revolu-
din 1989, s-au reorganizat şi şi-au reafirmat ataşamentul la unirea
Scaunul Romei, constituindu-se din nou în Biserică română unită
transilvania. Un alt eveniment de seamă din viaţa Bisericii
Ortodoxe Române
generalizarea cultului Sfi nţilor ale căror moaşte se afl ă de secole
ara noastră şi canonizarea unor sfinţi români.
A fost generalizat cultul sfinţilor : Sfînta Cuvioasă Paraschiva, săr-
>rită la 14 octombrie ; Sfî nta Muceniţă Filoft eia, la 7 decembrie ;
Ltul Dimitrie cel Nou (Basarabov), la 27 octombrie ; Sfîntul Nicodim a
Tismana, la 26 decembrie ; Sfîntul Ioan Valahul, la 12 mai. Au fost
proclamaţi şi canonizaţi ca sfi nţi : Calinic de la Cernica, lătorit la 11
aprilie ; Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, la iprilie ; Sfîntul
Ierarh Visarion Sărai, Cuviosul Sofronie de la Cioara f. Oprea
Miclăuş, la 24 octombrie ; Sfîntul Ierarh Iosif de la Partoş, 5
septembrie. Canonizarea solemnă s-a făcut în zilele de 10—23 oc-brie
1955, iar a Sfîntului Iosif de la Partoş, la 6 octombrie 1956. începînd din
1920, în afară de mitropoliile şi episcopiile existente,
înfiinţat în Biserica Ortodoxă Română noi episcopii, arhiepiscopii,
•opolii, după cum urmează : episcopia Oradiei, la 30 august 1920 ;
copia Armatei, în 1921 ; episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului, 8
iulie 1921, ridicată la rangul de arhiepiscopie la 11 iunie 1973 ;
copia de Tomis-Constanţa, în 1923, contopită cu episcopia Dunării
r
os în 1950, cu sediul la Galaţi, ridicată la 16 octombrie 1975 la ran-
de arhiepiscopie sub titlul : «Arhiepiscopia Tomisului şi a Dunării
'os»; arhiepiscopia Chişinăului, în 1918, care în 1927 a fost ridicată
mgul de mitropolie ; episcopiile de Cetatea Albă-Ismail şi Hotin, în-
ate la 10 martie 1923 ; episcopia Maramureşului, cu sediul la Sighet,
7 iunie 1937, care a durat pînă la 18 septembrie 1948 ; episcopia
işoarei, înfi inţată la 7 noiembrie 1939, ridicată la rangul de
arhi-:opie la 24 aprilie 1947, apoi mitropolie la 3 iulie 1947 ;
mitropolia ovei, cu reşedinţa la Craiova, înfi inţată la 1 noiembrie
1939 ; epis- Î de Alba-Iulia înfiinţată la 16 octombrie 1975.
In ultimii 2 ani s-au mai înfiinţat următoarele eparhii : Arhiepisco-
Tomisului, cu sediul la Constanţa ; Arhiepiscopia Tîrgoviştei, cu se-
la Tîrgovişte ; Arhiepiscopia Sucevei, cu sediul în Suceava ; episco-
Argeşului, cu sediul în Curtea de Argeş ; episcopia Galaţiului, cu se-în
Galaţi ; episcopia Sătmarului, cu sediul în Baia Mare. Pentru românii
emigraţi de peste hotare, s-au creat două arhi-:opii. Astf el,
pentru românii emigraţi în Statele Unite şi Canada :reat la 25
aprilie 1929 Episcopia Misionară Ortodoxă Română în rica, cu
sediul la Detroit, statul Michigan în Statele Unite, re- scută de
Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa din ai 1934 ;
în şedinţa din 12 iulie 1950 i-a acordat autonomia biserică
administrati vă. Mai tî rziu, în şedinţa din 12 decembrie 1974, ;ul
Sinod al Bisericii noastre a ridicat-o la rangul de arhiepiscopie
 BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA 473

şi, în aceeaşi şedinţă, i-a reînnoit autonomia acordată la 12 iulie 1950. Ea cuprinde 35 de
parohii în Statele Unite ale Americii şi Canada şi una în Venezuela.
Pentru românii din ţările Europei Centrale şi Occidentale a luat fiinţă în 1957 Episcopia
Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală cu reşedinţa la Paris, care prin
aprobarea Sfîntului Sinod Român, şedinţa din 25 aprilie 1972, a intrat sub jurisdicţia canonică a
Patriarhiei Ortodoxe Române, apoi în şedinţa din 12 decembrie 1974, a fost ridicată la
rangul de arhiepiscopie, intitulîndu-se «Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală
şi Occidentală». Ea cuprinde 24 de parohii, aflate în diferite ţări din Europa : Anglia, Austria,
Belgia, Bulgaria, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Spania şi Suedia.
Ea are, de asemenea, în afara hotarelor ţării, două vicariate : Vicariatul Ortodox Român
din Iugoslavia, cu reşedinţa la Vîrşeţ, dependent de mitropolia Banatului, reorganizat în 1971,
care cuprinde 39 de parohii, grupate în trei protopopiate ; Vicariatul Ortodox Român din
Ungaria, cu sediul în oraşul Gyula, dependent de episcopia Aradului, înfiinţat în 27 martie
1964, care cuprinde 19 parohii. Biserica Ortodoxă Română are în prezent, în ţară, o patriarhie,
5 mitropolii şi 12 eparhii, iar în afara hotarelor are sub jurisdicţia sa canonică 2
arhiepiscopii şi 2 vicariate, despre care am amintit. Biserica Ortodoxă Română din Ierusalim,
schitul ortodox român de la Iordan, Comunităţile ortodoxe române din Australia, în număr de
trei, şi parohia ortodoxă română din Wellington, Noua Zeelandă, depind direct de Patriarhia
Română.