Biserica sîrbă *

Actuala Biserică sîrbă din Iugoslavia s-a contopit într-o organizaţie

mitară abia după constituirea statului sîrbo-croato-sloven, în mai
1919.
nainte existau pe teritoriul actualului stat 5 Biserici ortodoxe «inde-
endente» (şi o parte supusă Constantinopolului), din care două, mi-
rapoliile de Belgrad şi Cetinje, erau autocefale. Fiecare din cele cinci
îitropolii îşi datorează existenţa unor împrejurări politice specifice ;
■ei din ele, şi anume cea din Muntenegru, cea din Serbia veche şi
cea
in nordul Dunării, reclamau fiecare dreptul de a fi socotite continua-
>are legale ale vechii patriarhii proclamate la Peci (Ipek) în 1346. Nici
ia din ele nu avea însă decît o parte de dreptate. Abia. patriarhul
de
:i, care poartă titulatura de «arhiepiscop de Peci, mitropolit de Bel-

ad şi Karloviţ şi patriarh al sîrbilor», poate afirma că a reconstituit

,Capitol redactat de Pr. prof. T, Bodogae.

 BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

vechea autoritate a patriarhiei din secolul XIV, desigur în cadrele]

care le permit împrejurările veacurilor XIX şi XX.
Biserica independentă a Muntenegrului, cu organizaţia ei politii
bisericească (mitropolitul era şi şeful statului), se rupsese cu totul
Constantinopol şi se apropiase de Rusia, iar uneori de Karloviţ, de ur
lua hirotonia şi mirul. Muntenegrul, vechiul principat de Zeta, cu
dintîi tipografie slavonă în Balcani (1495), a cultivat de multă vreJ
legături cu Veneţia, care a apărat cît a putut pe conducătorii" refugi]
aici. O parte din cei rămaşi au trecut la islamism. Tradiţia indepe
denţei s-a păstrat însă vie tot timpul şi în 1695 mitropolitul Danj
Petrovici-Njegoş a început lupta de emancipare, înlăturînd pe toţi ce
ducătorii trecuţi la mahomedanism (1707—1711) şi întemeind o dinasj
de vlădici-suverani.
Petru I Petrovici îşi făcuse studiile în Rusia — care 1-a sprijiniţi
băneşte şi unde s-a şi hirotonit. El, cel dintîi, a dat ţării sale cărţi
legi civile şi bisericeşti (Zaconic) şi a luptat ca un ereou contra turcil|
şi a francezilor. El n-a vrut să recunoască autoritatea patriarhului
Constantinbpol, atunci cînd în 1766, după desfiinţarea scaunelor de
Ohrida şi Peci, se socotea conducător peste toate Bisericile din Balcar
Urmaşul său a fost ultimul mitropolit-voievod, căci nepotul său Danij
Petrovici Njegoş renunţă la mitropolie, declarîndu-se prinţ ereditar,
atunci (1852) mitropolitul de Muntenegru e ales de cler şi de pope
indiferent de familie. Danilo a modernizat statul, a făcut un codice noj
a introdus dare generală şi serviciul militar, cîştigîndu-şi astfel şi îr
crederea altor popoare prin lupta dusă în Crimeea (1854) şi Balcanii
în 1878 i se recunoaşte independenţa deplină, se măreşte şi statul spri
nord anexînd provincia Rascie sau Zahum, unde se înfiinţează şi
episcopie la Ostrov. Conducerea Bisericii o are acum sinodul celor dej
episcopi, doi arhimandriţi (existau 6 mînăstiri), 3 protopopi şi un se
cretar mirean. Clerul nu e cult, dar e foarte patriot şi credincios. Ce
peste 250.000 de credincioşi au fost trecuţi, după 1920, la
Patriarhii de Belgrad. Au rămas în Muntenegru vreo 15.000 catolici,
majoritate albanezi, pentru care s-a înfiinţat arhiepiscopia Antivari.
Restul, vre 16.000, sînt albanezi islamizaţi.
Ceea ce trebuie subliniat în general la sîrbi sînt tradiţiile vieţi
populare deosebit de vii, îndeosebi «slava», un fel de sărbătoare a fami
liei, la care — chiar dacă nu-i de faţă preotul — bătrînii fac o rugăciuni şi
pomenesc pe toţi ai familiei, vii şi morţi, şi închină apoi un pahar cu
vin «întru slavă şi cinste». Structurile acestor frăţii explică puterea da
rezistenţă morală a tradiţiilor, dar în acelaşi timp ele explică şi rolul
mare al mînâstirilor unde se făceau, mai ales cu ocazia hramului, p<
Ungă slujbele de binecuvîntare şi de pomenire a rudeniilor, şi planur
îndrăzneţe de acţiuni patriotice. Aşa se explică rolul lor în răscoalele
din 1804 şi 1815, cînd au avut loc în Balcani primele răscoale naţionale
împotriva turcilor.
E adevărat că pe lîngă ajutorul moral şi material oferit de creştini]
(ruşi, români, austrieci, mâi apoi francezi), sîrbii au ştiut să organizeze
atacuri armate atît de ingenioase împotriva turcilor, îneît un
Napoleoni
 478 PERIOADA A ŞASEA

Bonaparte a ajuns să spună despre Petru Karagheorghevici că e «cel

mai viteaz luptător al vremii».
Biserica din statul creat prin răscoalele lui P. Karagheorghevici şi
Milos Obrenpvici (1805—1815) nu s-a putut organiza decît mai tîrziu.
Ambii ierarhi, cel de la Belgrad şi cel de la Ujiţe, erau greci. Oricît a
încercat şi Karagheorghevici în 1809 şi mai ales diplomatul Milos Obre-
novici în 1816 şi 1822, ei n-au putut obţine ierarhi sîrbi decît în 1830,
cînd, în urma păcii de la Adrianopol (1829), sultanul şi patriarhul de
Constantinopol au recunoscut statul şi Biserica sîrbă liberă, şi anume
ambele sub control politic şi bisericesc turcesc. In schimb, încă din 1822,
Milos a ştiut să frîneze şi chiar să înlăture în scurt timp lăcomia episco-
pilor greci, care trimiteau pînă atunci oameni prin sate ca să strîngă
birul bisericesc şi dobînzile pentru o veche datorie faţă de Patriarhia
de Constantinopol. Cu un rar simţ gospodăresc, acest voievod atît de
modest, dar atît de credincios, a stabilit în micul său parlament (Scup-
ştina) cheltuielile de întreţinere a Bisericii, salariul episcopilor şi taxele
cuvenite slujbelor acestora (hirotoniri, tîrnosiri), plătind printr-un îm-
prumut intern toate datoriile faţă de Patriarhia Ecumenică. A
stabilit şi un mic consistoriu, care controla pe episcopi şi-i ajuta la
judecarea preoţilor. Prin convenţia din 1832, Patriarhia Ecumenică
recunoaşte independenţa Bisericii sîrbe, clerul şi poporul sîrb putînd
alege de acum pe cine voiau, patriarhul trimiţîndu-le doar confirmarea
şi binecuvîn-tarea. Singurul lucru care se mai cerea era ca mitropolitul
sîrb să pomenească la slujbe numele patriarhului de Constantinopal,
căruia i se va trimite de către orice ierarh sîrb nou ales o anumită
sumă de bani drept ajutor. Episcopii greci sînt rechemaţi în acelaşi an.
Noua ierarhie sîrbă cuprinde, pe lîngă scaunele de Belgrad şi Ujiţe, încă
unul la Sabat şi altul la Timoc, iar după 1878 — cînd statul mai anexează
o provincie în est — şi episcopia de Niş.
Cei mai importanţi mitropoliţi din secolul XIX au fost Petru şi
Mihail. Cel dintîi era un om energic, şi cu simţ practic. De la el datează
primele reforme ale Bisericii sîrbe : crearea consistoriului, reforma le-
gislaţiei bisericeşti, a vieţii monahale, a clerului de jos, pe care 1-a
apărat, apoi întemeierea Seminarului de la Belgrad (1836), ridicarea ca-
tedralei (1827) — nimeni n-a clădit atîtea biserici ca Milos — 3 fixarea
taxelor de epitrahil etc. Petru a păstorit 25 de ani dar nestatornici,
căci în acest răstimp s-au schimbat cinci cneji şi, în a doua domnie a
lui Milos, certîndu-se cu el, a trebuit să părăsească ţara cu durere, tre-
cînd în eparhiile din nordul Dunării unde muri ca episcop la Pacraţ.
Mitropolitul Mihail păstori cu întrerupere 40 de ani. Din activitatea lui
administrativ-bisericească n-au rămas ca de la Petru legi şi decizii deo-
sebite, afară de cea despre autoritatea bisericească, ale cărei dispoziţii
(1890) sînt valabile şi azi. în schimb, el a umplut cu personalitatea lui
o perioadă întreagă din viaţa culturală, socială şi mai ales politi că
a ţării.
La 20 octombrie/l noiembrie 1879, după ce statul e recunoscut ca
independent prin pacea de la Berlin din 1/13 iulie 1878, mitropolitul
scrie şi obţine de la patriarhul ecumenic Ioachim III (1878—1884 ;
 BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORAÎţA

i—1912) tomosul autocefaliei Bisericii sîrbe, în timpul mitropolitului

Mihail Iovanovici al Belgradului (1859—1881 ; 1889—1898). Pentri statul
care în 1882 devenea regat, mitropolitul compuse şi rînduiala ungerii de
rege a cneazului Milan ; în 1875 făcuse operă umanitară îr Bosnia,
protejînd pe răsculaţii de acolo împotriva tiraniei turceşti. Partidele
politice care se formaseră în Serbia şi care luptau cu patimă unele
împotriva aitora l-au depus pentru că n-a vrut să semneze o lege prir
care statul voia să încaseze anumite taxe de la orice cleric, preot sai
episcop cu ocazia hirotonirii şi instalării. Mitropolitul vedea în ea c
consfinţire a simoniei şi nu cedă. Trei episcopi au demisionat împreun;
cu el, dar guvernul radicalilor execută totuşi legea. Mihail a pleca
în Rusia.
De fapt, partidele nu se interesau prea mult de viaţa Bisericii —
erau şi clericii de vină, preoţi şi episcopi, căci se amestecau în politică
moştenire poate de pe vremea răscoalelor vechi. Drepturile ierarhie:
s-au restrîns tot mai mult, s-au redus episcopiile şi în~ general a coborî!
prestigiul Bisericii, mai ales prin asasinatele şi prin scandalurile ma-
trimoniale ale familiei regale. Influenţa mitropolitului Mihail a fosi
atît de mare, încît, după abdicarea regelui, a fost rechemat şi
ierarhia a fost restabilită, numărul episcopilor la fel şi s-a impus chiar
Patriarhiei de Constantinopol ca la scaunele din sudul Serbiei rămase sub
turc: (Prizren şi Scoplje) să se aleagă numai ierarhi sîrbi.
Pentru sîrbii emigraţi în 1690 din sudul Serbiei, din cauza asu -
pririi turcilor, la nordul Dunării, pe teritoriul imperiului austriac, pa -
triarhul Arsenie al IlI-lea Cernojevici de Peci (Ipek) a înfiinţat în 1690
mitropolia sîrbă de Karloviţ, unde a păstorit (1690—1705), cu aprobaree
împăratului Austriei Leopold I (1657—1706), care a acordat sîrbilor la
21 august 1690 aşa-numitele «privilegii ale naţiunii rasciene», de care,
în anumite momente, s-au prevalat şi românii din Transilvania.
Mitropolia din Karloviţ a avut în secolul XIX doi ierarhi mari,
Ştefan Stratimirovici (1790—1836) şi Iosif Raiacici (1842—1861). Cel
dintîi a studiat teologia în şcoala lui Ivan Raici, iar dreptul şi filosofia
la Viena. Cu ajutorul negustorilor mai bogaţi a întemeiat cu cîţiva ani
înainte de 1800 şcoli de teologie din Karloviţ, cărora le adaugă apoi un
internat pentru cei săraci. A întemeiat fondul pentru ridicarea palatului
mitropolitan din Karloviţ, pe care însă numai patriarhul Gheorghe
Brancovici îl va termina în 1892. Stratimirovici a înţeles slăbiciunea în
care căzuseră congresele bisericeşti, devenite mai mult adunări poli-
tice ; de aceea în cei 48 de ani de păstorire n-a ţinut nici unul, ci
condus cU energie şi cu multă înţelepciune Biserica, disciplinînd preoţi-
mea, luptînd contra influenţei catolice şi mai ales întemeind peste
300 şcoli primare şi secundare. Era membru al societăţii ştiinţifice din
Gottingen şi a scris multe lucrări în sîrbeşte, latineşte şi nemţeşte.
Iosif Raiacici a fost mitropolitul «politic» al sîrbilor. A luptat îm-
potriva asupririi din partea ungurilor, contra cărora a ştiut să ridice
tot poporul în 1848, chemîndu-l la Karloviţ, unde noul împărat Franz-
Iosif I (1848—1916) i-a acordat titlul de patriarh. Raiacici a dus
 480 , PERIOADA A ŞASEA

politică dublă de alianţă cu Viena, dar în acelaşi timp şi de subordonare

a episcopilor de altă limbă.
Biserica din Karloviţ pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ar-
dealului şi la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii
— Zaro şi Cattaro — din Dalmaţia, rămînînd deci numai cu centrele
bisericeşti : Karloviţ, Novisad, Buda, Carlştadt şi Pacraţ, în Slovenia.
O mulţime de fonduri şi de societăţi culturale şi de binefacere fiinţau
în cadrul acestei Biserici, cea mai ridicată culturaliceşte dintre mitropo-
liile actualei Patriarhii sîrbe.
în Bosnia şi Herţegovina stăpîniseră turcii pînă în 1878. în mişcarea
de eliberare clerul sîrb a fost alături de marea' masă a poporului,
îndeplinind chiar şi roluri de conducători. Dintre cei 330 preoţi care au
participat la răscoalele din 1875 din Bosnia şi Herţegovina, 32 de clerici
au avut rol conducător : doi arhimandriţi, un egumen, trei protopopi,
restul preoţi de mir. Centrul cel mai cunoscut al luptelor a fost oraşul
Ujite. Mitropoliţii Mihail al Serbiei şi Ilarion al Muntenegrului au ajutat
şi ei moral, şi material. De altfel lupta preoţimii devenise o tradiţie.
Nume ca ale lui Proto Nenadovici, preşedintele de comitet executiv şi
unul din «diplomaţii» Mişcării din 1804 şi 1815, Meletie Nikşici, viitor
episcop de Sabat, doi iconari din popor deveniţi martiri : ,Hagi Ruvim
şi Hagi Gera — ca să pomenim doar pe cîţiva — au intrat în istoria
spirituală a sîrbilor. «Cîntecele populare» sau baladele strînse de auto-S
didactul Vuk Karagici, creatorul limbii literare sîrbeşti, i-a făcut popu^|
lari şi pe ei şi pe sfinţii naţionali din Evul mediu.
De atunci Bosnia şi Herţegovina trec sub ocupaţie austriacă pînăl
la 1909, cînd imperialismul vienez le anexează, provocînd însă nemulţu-l
miri care vor duce la războiul mondial din 1914—1918. Patru mitropo-l
liţi erau atunci la Sarajevo, Zvornic, Mostar şi Banjaluca. Ei eraul
numiţi de împărat, dar stăteau sub jurisdicţia nominală a Patriarhieil
din Constantinopol. Viaţa bisericească se ridică ; îşi fac seminar la Sa-I
rajevo (1883), consistorii eparhiale şi un consistoriu central format dini
patru mitropoliţi şi din patru preoţi. între 1902—1905 s-au dus discuţiil
între Viena şi Constantinopol, care au dus la recunoaşterea
autonomiei) celor patru mitropolii, adăugîndu-se pentru chestiuni
mixte un consilii suprem forrnat din cei patru mitropoliţi, patru preoţi,
16 mireni şi patrv profesori. Din secolele XV—XVII o parte din păstoriţi
trec la islamisr şi la catolicism (bogomilii), pentru care în 1881 se
înfiinţa — sub scut austriac — arhiepiscopia latină de Sarajevo cu trei
episcopii sufragane.
Biserica ortodoxă a Dalmaţiei şi Istriei ajunse, prin pacea de la
Pojon (1805), sub Franţa în timpul împăratului Napoleon Bonaparte
(1804—1854), dar din 1814 trece din nou la Austria, pînă la 1918, cînd
Dalmaţia şi Istria intră în componenţa Iugoslaviei. Centrele bisericeşti
sînt în Şibenik (mai tîrziu la Zaro şi Cattaro (1870), încadrate apoi în
mitropolia de Cernăuţi, înfiinţată la 23 ianuarie 1873 pentru românii
din Bucovina. Tot de episcopiile din Zaro şi Cattaro ţineau într-un timp
şi Bisericile sîrbe din Triest şi din Viena, care sînt azi încadrate în Pa -
triarhia Sîrbă. Propaganda unită desfăşurată în aceste regiuni, deşi în
jur erau mai mult romano-catolici, n-a prins.
 BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

In fine, sudul Serbiei, care a revenit abia după 1913 şi 1920 la stătu Iugoslaviei, a adus cu el
amintirea stărilor celor mai apăsătoare şi £ cierului celui mai incult.
La 12 septembrie 1920, în urma înţelegerii ierarhilor şi organeloi de xstat (scaunul
patriarhal de Karloviţ, vacant de cîţiva ani, a fost suprimat), ca şi a aprobării
Constantinopolului, Biserica ortodoxa dir Iugoslavia se constituie în patriarhie, în frunte cu
mitropolitul Belgradului, Dimitrie, întronizat în 1924. Tomosul de recunoaştere a ridicări
Bisericii sîrbe la rangul de patriarhat i s-a acordat la 9 marti e 1925 de către patriarhul
ecumenic Meletie IV Metaxakis (1921—1923) Patriarhia sîrbă are un patriarh, patru mitropolii
(Scoplje, Cetinje, Sara-jevo şi Banjaluca) şi 17 episcopii. La acestea se adaugă cîte un vicariat
la : Timişoara, Budapesta, Viena, iar în America un episcopat şi ur vicariat. De asemenea are
o episcopie în Australia şi Noua Zeelandă Biserica are patru seminarii pentru pregătirea
preoţilor : la Belgrad Karloviţ, Prizren şi Krka, şi o Facultate de teologie (din 1920).
Din 1966, s-a reorganizat ti pografi a patriarhală, care a ti părit îr ultimii ani, între altele,
şi «Vieţile sfinţilor», 12 volume, în redacţis marelui teolog Justin Popovici.
In 1969, s-a constituit în Macedonia (Ştip) centrul unei mitropoli deosebite, care din 1958
s-a declarat autocefală, dar autocefalia ei n-s fost încă recunoscută de Patriarhia sîrbă. In 14
—15 septembrie 1967 Biserica ortodoxă sîrbă a convocat un sinod extraordinar şi a respinj
comuniunea cu Biserica ortodoxă macedoneană, proclamată arbitrar ş unilateral autocefală.