Maria-Daniela Bratu

Studii Culturale Balcanice

Facultatea de Limbi și Literaturi Străine

Râul de sticlă

Comentariu

Date despre autor

Emil Andreev, prozator și dramaturg, este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai
literaturii bulgare de astăzi. Acesta s-a născut la data de 1 septembrie 1956 la Lom, a urmat
studiile Facultății de Filologie din Veliko Târnovo (specialitatea bulgară-engleză) și a predat în
cadrul Universității “Sfântul Clement de Ohrida” din Sofia, lucrând de asemenea ca jurnalist,
editor TV și traducător. A debutat ca scriitor în anul 1996, cu volumul Povestiri din Lom,
remarcându-se apoi prin intermediul prozei scurte (Un Secession târziu în 1998 și Insula
bețivilor în 1999). Mai târziu a continuat cu piesele de teatru Să ucizi un prim-ministru în 2002,
Căutătorii de comori în 2003, Bebelușul în 2004 și Barca magică a dlui J. în 2007.

Romanul Râul de sticlă a fost publicat în anul 2004, autorul obținând astfel nu numai
Premiul Vick pentru cel mai bun roman bulgar, ci și Premiul Cititorilor. Cartea lui Andreev a
fost tradusă în mai multe limbi, printre care engleză, rusă, sârbă, română, polonă și germană.
Ecoul operei sale nu s-a oprit însă aici – în anul 2010 a avut parte de o adaptare cinematografică
ecranizată de către regizorul bulgar Stanimir Trifonov și, mai mult, cu distribuție internațională.
Autorul se remarcă și cu alte romane, precum Luca cel nebun și Blestemul broaștei, cel din urmă
menționat aducându-i Premiul Helicon pentru Literatură de ficțiune.

În cadrul lansării ediției în limba română a romanului Râul de sticlă, Emil Andreev a
vorbit despre povestea acestei cărți, despre perspectiva sa asupra literaturii și despre societatea
contemporană. Ajungând să discute despre ceea ce caută în și prin literatură, acesta mărturisește
următoarele:

“Toţi scriitorii caută ceva şi vânează demoni. Literatura este, simplu, o lume prin care te
cauţi pe tine ca fiinţă umană. Şi mai găseşti şi demoni. Dincolo de stil şi de registre, toţi
scriitorii ajung la aceleaşi întrebări fundamentale: De ce trăiesc? Ce dă sens vieţii mele? Şi toţi,
deci şi eu, găsim răspunsuri foarte simple: dragostea, Dumnezeu, umanitatea, binele.”1

Analiză

Atât motivul căutărilor lui Andreev în literatură, sinele ca ființă umană, cât și întrebările
existențiale pot fi identificate în dilemele și problemele personajelor din romanul Râul de sticlă,
acestea ieșind la iveală odată cu progresul poveștii și fiind, în cele din urmă, rezolvate.

Autorul creează un roman tipic balcanic folosindu-se de un număr restrâns de personaje

cu ajutorul cărora construiește o lume închisă, o lume ce va fi alimentată de tensiunile acumulate
între protagoniști și de trăirile lor. Acțiunea se desfășoară pe parcursul a două zile într-un sat din
nord-vestul Bulgariei, Gradiște, în contextul restaurării picturii din biserica Sfântul Nicolae,
despre care se crede că ar fi bogomilică. Întâlnim două grupuri contrastante, cel din care fac parte
profesorul Stefan Metodiev și ucenicii săi (Milena Savova, Ciavdar Trifonov, Marița Filipova și
Daniela Tonev) și cel al sătenilor, alcătuit din părintele Metodi, Dimităr Kotlarski și tușa Monka.
Echipei lui Metodiev i se alătură un membru aparte, Hélène Thibault, o franțuzoaică licențiată în
istoria religiilor ce intenționează să elucideze mai multe mistere ale bogomilismului. Fiecare
personaj este mânat în comportament și în credințe de experiențe din trecut și de convingeri
personale, conturându-se astfel diferențele dintre cele două grupuri. În timp ce grupul
profesorului Metodiev se axează predominant asupra rațiunii și a diferite forme de cunoaștere,
grupul sătenilor își asumă o bază arhaică, în strânsă legătură cu divinitatea. Părintele Petăr pare a
fi un mediator, acesta având un bagaj cultural deosebit și acționând precum o conștiință.

1
https://adevarul.ro/cultura/arte/emil-andreev-o-carte-e-predica-buna-1_50ace4f27c42d5a6638b5fb7/index.html -
accesat în data de 23.04.2019
 Activitatea de restaurare ajunge să fie tulburată de întâmplări aparent inexplicabile,
întâmplări față de care personajele se raportează în funcție de natura interioară. Glasuri
misterioase, schele care se clatină, vopsea vărsată, toate aceste evenimente ciudate trezesc în
martori reacții puternice și interpretări diferite. Geamătul înfundat, acel “lașame” dureros, devine
impulsul ce duce la confruntarea personajelor cu problemele care îi macină pe interior: absența
unuia dintre părinți (Hélène), refugiul cunoașterii (Victor), moartea unui soț (mătușa Monka).
Încercarea bulgarilor de a da un sens acestor fenomene va consta în asocierea lor cu sosirea
franțuzoaicei, Sinele simțindu-se amenințat de către Alteritate și reacționând în consecință. Alte
teorii se conturează, printre care posibilitatea existenței unui poltergeist sau prezența unor spirite
ce pot fi contactate. Atunci când aceste întâmplări misterioase își găsesc explicația într-o farsă
plănuită de studenții lui Stefan Metodi, deși ipotezele alcătuite de ceilalți se prăbușesc, punerea
în scenă și-a făcut deja efectul, personajele fiind nevoite să își reanalizeze modul de viață,
cunoașterea și să confrunte raționalul și iraționalul.

Dualismul prezent în credința bogomilică se răsfrânge asupra întregii comunități. Astfel,

autorul ne îndeamnă să privim omul dintr-o perspectivă specială, ținând cont de natura sa
dualistă, o natură percepută de bogomili în toate privințele. Fie că privim contrastul dintre
grupuri, fie că privim contradicțiile spirituale ce macină personajele, observăm acest tip de
înțelegere și de cunoaștere. Dualitatea lumii nu este însă reprezentată doar prin intermediul
personajelor, simbolurile sacre întâlnite la biserica Sfântul Nicolae constituind referințe
importante. Elemente vegetale, zoomorfe și antropomorfe sunt folosite pentru a reprezenta viața,
moartea, purificarea și renașterea. Toate aceste simboluri împreună cu semnificațiile lor
corespund cu viețile personajelor, fiecare dintre ele purtând o povară din trecut și consecințele ei.
Deși ele caută să înțeleagă esența acestor greutăți la nivel cognitiv, răspunsul nu este unul
palpabil, care să poată fi definit. Reprezentările întâlnite în biserică sunt o trimitere clară către
concepte ce trebuie adoptate de către personaje – lipsa certitudinilor, variabilitatea lumii și a
vieții umane, o variabilitate în care singurul lucru cert este moartea. De la tentative de crimă la
farse de anvergură, de la depravare erotică la contactarea spiritelor, personajele romanului
acționează într-un mediu ce se află în permanentă schimbare, în ei coexistând atât dorința de
mântuire, cât și tentația de a păcătui.
 Autorul îndeamnă cititorul să renunțe la stereotipurile trecutului și să privească dintr-o
altă perspectivă identitatea balcanică, explorând identitatea bulgară și rădăcinile ei în cadrul
întâlnirilor dintre național și străin. Conceptul de necunoscutului este întâlnit atât din punct de
vedere teritorial, cât și în tema depărtării de realitate, personajele existând în două lumi diferite,
cea a râului de sticlă și cea reală. Mai mult, regăsim această noțiune în diferențele de comunicare
ale personajelor determinate de utilizarea limbii bulgare, a limbii franceze sau a dialectului local.
Aceste diferențe nu fac decât să creeze voci independente ce formează o interacțiune
interculturală, ce îmbogățesc experiența personajelor, ele ajungând să se înțeleagă reciproc, să își
completeze experiența de viață și să își definească identitatea. Lipsa de perspective din societatea
bulgară aduce aceste voci într-un sat al superstițiilor și al legendelor populare transmise prin viu
grai. Tradițiile satului sunt văzute drept aspecte ale unei vieți primitive și simple, însă aceasta
conține și umbre, fantome, superstiții și credințe. Chiar și așa, regulile simple și inadaptate ale
acestei vieți sunt opuse față de civilizația europeană modernă, reprezentată de către franțuzoaica
Hélène.

Personajele există în lumi paralele, lumea râului de sticlă și lumea din afara satului
Gradiște. Gradiște este o lume a viselor, a glasurilor misterioase, a legendelor și a răzbunării, în
timp ce lumea reală este percepută ca un spațiu gol care nu mai are parte de vreo semnificatie –
este lumea visurilor și promisiunilor neîmplinite, a frustrărilor cauzate de societatea coruptă din
perioada de tranziție posttotalitaristă a Bulgariei. Dezgustate de o societate în care soarta
indivizilor este determinată de un regim crud și nedrept, personajele găsesc un refugiu temporar
în spațiul acestui sat. Vedem indivizi neajutorați care ajung să fie străini în propria lor țară,
îndepărtându-se de propria identitate și pierzând-o. Vedem consecințele multitudinii de
informații ce determină acești indivizi să se zbată în interiorul unor dihotomii, fără a reflecta îns ă
asupra lor cu adevărat, un comportament tipic al societăților postcomuniste. Andreev introduce
tema identității naționale prin trimiterea la mișcarea bogomilică, sugerând că procesul de
construire a identității ar trebui să fie asociat nu numai cu lumea contemporană a personajelor, ci
și cu lumea propriilor lor origini. Percepția personajelor asupra calității de bulgar este distrusă,
această imagine reflectând propriile lor identități distruse sau pierdute. Vocile misterioase,
scrierile secrete, râul de sticlă, toate sunt semne ale unei existențe bulgare contemporane în
condiții complexe. Această existență duce lipsă de valori și de stabilitate intelectuală și socială.
Biserica, un spațiu sacru asociat cu sfințenia, umilința, pacea și rugăciunile, se dovedește a fi un
spațiu al terorii, în care voci sinistre cer răzbunare.

Părintele Petăr, cel care condamnă erezia doctrinei bogomilice, poate fi văzut ca singurul
personaj care își construiește propria identitate datorită credinței sale sincere în creștinism și în
Dumnezeu, în timp ce celelalte personaje depind de percepția lor subiectivă asupra lumii și de
credințele lor personale. Viețile lor egoiste sunt prinse în râul de sticlă, o metaforă a vieții fără
rost și a visurilor inutile. Oricât de distanțate ar fi însă de realitatea dezgustătoare a Bulgariei,
reușesc să își găsească Sinele.

Romanul Râul de sticlă ajunge să reflecte ideologiile societății bulgare și tendințele ei

contemporane. Multitudinea vocilor reprezentative aduce dezechilibru în direcția narațiunii,
personajele înstrăinate formând un univers fragmentat și arătând adevărata complexitate a
identității umane. Existența umană și sensul ei sunt definite prin intermediul varietății de valori și
de perspective. Prin confruntarea a diferite neliniști și stiluri de viață, Andreev forțează
personajele să analizeze istoria și credința, să folosească raționalul și mitul spre a obține
înțelegerea de Sine și spre a îmbrățișa eterogenitatea.

“Pentru mine, misterul care învăluie biserica s-a transformat în sensul vieții mele. Îți
amintești ce ți-am spus ieri? Viața e aici și acum, restul e un râu de sticlă. Fiecare clipă a vieții
se răcește ca un vis și o amintire, doar cunoașterea îi dă sens și lumină.”2

2
Emil Andreev, Râul de sticlă, Editura Humanitas, București, 2011, traducere de Mariana Mangiulea, p. 194
 Bibliografie

Andreev, Emil, Râul de sticlă, Editura Humanitas, București, 2011, traducere de Mariana
Mangiulea

Resurse web

https://adevarul.ro/cultura/arte/emil-andreev-o-carte-e-predica-buna-
1_50ace4f27c42d5a6638b5fb7/index.html - accesat în data de 23.04.2019