Fanarioții 

sau grecii fanarioți (în limba greacă: Φαναριώτες) erau membri ai familiilor

aristocratice grecești care locuiau în cartierul Fanar[1] (Φανάρι,),[2] Acesta era principalul cartier al
grecilor din Constantinopol (Istanbul), unde se afla și sediul Patriarhiei Ecumenice a
Constantinopolului. Fanarioții dominau administrația Patriarhiei și interveneau deseori în alegerea
înalților prelați, inclusiv a Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, care avea statutul de „Primul
între egali” în lumea episcopilor ortodocși.
Unii dintre membrii acestor familii, care cuceriseră o mare influență politică și adunaseră averi
considerabile în cursul secolului al XVII-lea, ocupau funcții administrative foarte importante
în Imperiul Otoman. Din 1669 până la 1821, fanarioții au servit ca dragomani (translatori) ai Sublimei
Porți și ai ambasadelor străine. Alături de demnitarii bisericii și de funcționarii locali din provincii,
fanarioții reprezentau clasa conducătoare greacă în timpul dominației otomane până la
izbucnirea războiului de independență al Greciei. În timpul acestui ultim război, fanarioții au jucat un
rol de primă importanță și au influențat deciziile Adunării Naționale, corpul reprezentativ al
revoluționarilor, care a fost convocat în șase ședințe între 1821 și 1829.
Între 1711/1716 și 1821, unii dintre fanarioți au fost numiți domnitori (voievozi) ai Țărilor
Române Moldova și Țara Românească, de obicei ca o promovare pentru funcționarii dragomani.
Această perioadă este cunoscută în istoria României ca epoca fanariotă/domniile fanariote.
După cucerirea Constantinopolului, când sultanul Mahomed Cuceritorul i-a luat locul de facto și de
jure împăratului bizantin ca suveran al creștinilor imperiului cucerit. Sultanul a recunoscut Patriarhul
Ecumenic ca lider național și religios (ethnarch) al grecilor și altor etnii care erau incluși
în Milletul ortodoxiei grecești.[3] Patriarhul a câștigat o deosebita importanță, deoarece otomanii nu
făceau nici o dinstincție legală între religie și naționalitate, considerându-i pe toți ortodocșii din
imperiu ca aparținând unei singure entități.[4]
Aceasă poziție a Patriarhiei în statul otoman a încurajat proiectele rezistenței grecești, care era
centrată pe reînvierea și revitalizarea Imperiului Bizantin. Patriarhul și ceilalți ierarhi ai bisericii
ortodoxe constituiau primul centru de putere al grecilor din sânul statului turc, unul care a reușit să
se infiltreaze în structurile de bază ale Imperiului Otoman, atrăgând de partea lor și o bună parte a
fostei nobilimi bizantine.[4]
Ca rezultat al administrației ecleziastice și fanariote, grecii au atins o culme a influenței lor în secolul
al XVIII-lea, perioadă în care s-au dovedit cei mai influenți dintre toate națiunile supuse ale
imperiului. În teritoriu însă, situația era puțin diferită, în secolul al XVI-lea slavii de sud fiind cei mai
importanți în afacerile imperiului. Spre deosebire de greci, printre slavi s-a manifestat dorința de
convertire la islam (pentru a se bucura de toate drepturile cetățeniei otomane), fenomen foarte
puternic prezent printre locuitorii Bosniei Otomane. În același timp, sârbii au preferat să nu se
convertească, dar au încercat să capete poziții militare de prim rang.[5]
Cu timpul, prezența slavilor în administrație a devenit extrem de periculoasă pentru statul otoman,
de vreme ce acești supuși au tins să-și ofere sprijinul armatelor Habsburgilor în contextul Războiului
dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman. Până în secolul al XVII-lea, Patriarhul Grec al
Constantinopolului a devenit conducătorul administrativ și religios suprem al tuturor supușilor
ortodocși din imperiu, indiferent de apartenența lor națională. Toate patriarhiile care fuseseră
independente până la acea vreme, inclusiv Patriarhia Serbiei, fondată încă din 1557, au fost trecute
sub autoritatea Bisericii Grecești.[6]
În plus, începând din secolul al XVII-lea, otomanii au început să întâmpine probleme în dirijarea
relațiilor lor externe, având dificultăți în impunerea termenilor tratatelor cu vecinii. Poarta a fost pusă
pentru prima oară în situația de a se angaja în tratative diplomatice cu vecinii săi. Dată fiind tradiția
otomană de ignorare în general a limbilor Europei Occidentale, oficialii turci s-au văzut în
imposibilitatea de a participa la orice fel de negociere cu Apusul.[5] Poarta s-a folosit pentru aceste
sarcini diplomatice de greci, care erau printre cei mai cultivați din imperiu. Ca rezultat imediat, așa-
numiții fanarioții, membrii ai familiilor grecești originare de obicei din Constantinopol, au ajuns în
situația de a ocupa înalte poziții de secretari și interpreți ai oficialilor și ofițerilor otomani.[6]
Au apărut astfel două grupuri care au intrat în competiție pentru putere cu liderii bisericești.[7] Aceste
grupuri erau reprezentate pe de-o parte de fanarioții Constantinopolului și pe de altă parte de
notabilitățile locale din provinciile Greciei Otomane (kocabași, gerontes, dimogerontes, prokritoi). În
conformitate cu afirmațiile lui Constantin Paparregopoulus, unul dintre cei mai importanți istorici
greci, fanarioții au deținut la început cele mai importante funcții seculare de la curtea Patriarhală și,
prin aceasta, au putut interveni deseori în alegerile episcopilor, sau au putut influența deciziile
Patriarhului.[8] Negustorii greci și clericii de origine aristocratică bizantină, care câștigaseră o mare
prosperitate economică și politică și care au fost cunoscuți mai apoi ca fanarioți, s-au așezat în
cartierul cel mai nord-vestic al Constantinopolului, care a devenit centrul puterii grecești după
stabilirea sediului Patriarhiei aici în 1461 (la scurtă vreme după ce Hagia Sophia a fost transformată
în moschee).[9]

Fanarioții în posturi înalte[modificare | modificare sursă]

În timpul secolului al XVIII-lea, fanarioții au apelat la grupările lor ereditare clerical-aristocratice
pentru a conduce afacerile Patriarhiei, devenind astfel puterea politică dominantă în comunitatea
greacă din Imperiul Otoman.[10] Cu timpul, rolul lor a crescut până la a ajunge un factor politic foarte
important în imperiu și, în funcțiile de agenți diplomatici, au jucat roluri notabile în afacerile Regatului
Marii Britanii, Franței sau Imperiului Rus.[10]
Fanarioții au intrat rapid în competiție cu musulmanii pentru unele dintre cele mai importante funcții
administrative din imperiu: unii dintre ei erau implicați în munca de colectare a impozitelor, erau
împuterniciți să controleze monopolurile comerciale, lucrau ca subcontractori în diferite întreprinderi,
au devenit furnizori ai Curții Sultanului și au căpătat demnitatea de domnitori ai unuia sau altuia
dintre Țările Române (Moldova și Muntenia).[9] În timp ce-și îndeplineau funcțiile oficiale, ei s-au
lansat în afaceri private, câștigând controlul asupra comerțului de maximă importanță pe Marea
Neagră.[9] Fanarioții au reușit să-și extindă negoțul mai întâi în Regatul Ungariei, iar după aceasta în
toate țările Europei Centrale. Toate aceste afaceri au intensificat contactele lor cu națiunile
occidentale, iar drept consecință fanarioții au învățat limbile occidentale și au cunoscut foarte bine
cultura statelor apusene.[9]
Chiar înaintea de izbucnirea războiului de independență al Greciei, fanarioții deveniseră elita
grecilor. După cum apreciază Paparregopoulus, acestă evoluție a fost una naturală, datorită
experienței și educației înalte a fanarioților.[11] În paralel, Svoronos afirmă că ei au
subordonat identitatea națională clasei lor sociale, de vreme ce principala lor strădanie era aceea de
a asigura coexistența pașnică a cuceritorilor și cuceriților, coexistență pașnică care ar fi garantat mai
departe prosperitatea economică proprie. Svoronos crede că, prin acest fapt, fanarioții nu au
îmbogățit identitatea națională greacă și au pierdut treptat puterea în confruntare cu grupurile
dispuse să lupte cu orice preț cu Imperiul Otoman, (la început klephtii și mai apoi armatoloii).[12]