Acordul de la München 

(cehă: Mnichovská dohoda; slovacă: Mníchovská
dohoda; germană: Münchner Abkommen; franceză: Accords de Munich; italiană: Accordi di
Monaco; engleză: Munich Agreement) a fost o înțelegere care a permis Germaniei Naziste să
anexeze Regiunea Sudetă (Sudetenland) care aparținea Cehoslovaciei. Regiunea Sudetă era
situată în zona de graniță a Cehoslovaciei și era locuită în principal de etnici germani. Acordul a fost
negociat la o conferință care a avut loc în München, Germania, de puterile mari ale Europei, fără ca
reprezentanții Cehoslovaciei să participe. În prezent, acordul este apreciat ca fiind o încercare
eșuată de conciliere cu Germania Nazistă. Acordul a fost semnat în primele ore ale dimineții de 30
septembrie 1938, dar a fost datat pe 29 septembrie. Scopul conferinței a fost acela de a discuta
viitorul Sudetenland față de pretențiile teritoriale manifestate de Adolf Hitler. Acordul a fost semnat
de Germania Nazistă, de Franța, Marea Britanie și Italia. Sudetenland avea o importanță strategică
imensă pentru Cehoslovacia, deoarece acolo era situată majoritatea defensivei de apărare a
graniței, ca și foarte multe dintre băncile sale. De aceea, când Marea Britanie și Franța au dat
Sudetenland Germaniei, au autorizat implicit ca Germania să ocupe întreaga Cehoslovacie.
Întrucât Cehoslovacia nu a fost invitată la conferință, cehii și slovacii numesc uneori Acordul de la
München, Dictatul de la München. Termenul Trădarea de la München este de asemenea folosit
pentru că alianța militară pe care Cehoslovacia o avea cu Franța nu a fost respectată. În prezent,
actul este numit'Acordul de la München (Mnichovská dohoda).

Cererile privind autonomia Regiunii Sudeților[modificare | modificare

sursă]

Regiunile de dinainte de 1945 cu majoritate etnică germană (cu negru) în cadrul teritoriului actualului
stat Cehia.

Din 1918 până în 1938, după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, mai mult de 3 milioane de
persoane de origine germană trăiau în partea cehă a noului stat Cehoslovacia.
Liderul pro-nazist al Regiunii Sudete, Konrad Henlein, i-a oferit lui Hitler Partidul German al
Sudeților ca agent al campaniei acestuia. Henlein s-a întâlnit cu Hitler la Berlin pe 28 martie 1938,
unde a fost instruit să formuleze cereri inacceptabile pentru guvernul cehoslovac condus de
președintele Edvard Beneš. Pe 24 aprilie, Partidul German al Sudeților a emis Decretul de
la Carlsbad, solicitând autonomia Regiunii Sudete și libertatea de a exprima ideologia nazistă. Dacă
solicitările lui Henlein ar fi fost acceptate, atunci Regiunea Sudetă putea să se alăture singură
Germaniei Naziste.

Presiunea asupra guvernului cehoslovac[modificare | modificare sursă]

Edvard Beneš, al doilea Președinte al Cehoslovaciei și liderul Guvernului Cehoslovac în exil.

După ce lui Hitler i s-a făcut prima concesie, guvernele francez și britanic s-au străduit să evite
războiul cu orice preț. Guvernul francez nu a dorit să înfrunte Germania Nazistă de unul singur și a
urmat guvernul britanic și pe premierul acestuia, Neville Chamberlain. Chamberlain a crezut că
nemulțumirile germanilor din Regiunea Sudetă erau justificate și că intențiile lui Hitler erau limitate.
Marea Britanie și Franța au recomandat așadar Cehoslovaciei să accepte cererile naziștilor. Beneš
a rezistat și, pe 2 mai, o mobilizare parțială era în curs de desfășurare ca răspuns la posibila invazie
germană. Zece zile mai târziu, Hitler a semnat o directivă secretă pentru un război împotriva
Cehoslovaciei care urma să înceapă nu mai târziu de 1 octombrie.
În același timp, guvernul britanic a pretins ca Beneš să ceară un mediator. Pentru că nu voia ca
relațiile guvernului său cu Europa de Vest să fie afectate, Beneš a acceptat. Britanicii l-au numit
pe Lord Runciman pe care l-au instruit să îl convingă pe Beneš să fie de acord cu un plan acceptabil
pentru germanii sudeți. Pe 2 septembrie, Beneš a trimis Al patrulea plan, aprobând aproape toate
cererile din Acordul de la Munchen. Cu scopul de a împiedica ajungerea la un acord, pe 7
septembrie, Partidul German al Sudeților a organizat demonstrații care au provocat intervenția
forțelor de poliție în Ostrava. Partidul German al Sudeților a întrerupt negocierile pe 13 septembrie
după care au urmat violențele și perturbările. În timp ce armata cehoslovacă încerca să restaureze
ordinea, Henlein a plecat în Germania și pe 15 septembrie a emis o proclamație solicitând anexarea
Regiunii Sudete de către Germania.
În aceeași zi, Hitler s-a întâlnit cu Chamberlain și a cerut preluarea rapidă a Regiunii Sudete de al
Treilea Reich sub amenințarea războiului. Cehii, așa cum a pretins Hitler, îi masacrau pe germani.
Chamberlain a prezentat cererea guvernelor britanic și francez; ambele au acceptat. Guvernul
cehoslovac a rezistat, argumentând că propunerea lui Hitler va ruina economia națională și va duce
la punerea întregii Cehoslovacii sub controlul Germaniei. Marea Britanie și Franța au emis un
ultimatum, oferind o garanție din partea Franței condiționată de acordul Cehoslovaciei. Pe 21
septembrie, Cehoslovacia a capitulat. Oricum, în ziua următoare, Hitler a formulat cereri noi,
insistând ca solicitările etnicilor germani din Polonia și Ungaria să fie satisfăcute.
Capitularea Cehoslovaciei a precipitat o izbucnire de indignare națională. În marșuri și demonstrații,
cehii și slovacii au cerut un guvern militar puternic care să apere integritatea statului. Un nou guvern,
condus de generalul Jan Syrový, a fost numit pe 23 septembrie și a fost emis un decret de
mobilizare generală. Armata Cehoslovacă, modernă și posedând un excelent sistem de fortificații la
frontieră, era pregătită de luptă. Uniunea Sovietică a anunțat că dorește să intervină în favoarea
Cehoslovaciei. Totuși, Beneš a refuzat să intre în război fără sprijinul puterilor vestice.
Pe 28 septembrie, Chamberlain l-a invitat pe Hitler la o conferință. În ziua următoare Hitler s-a
întâlnit la München cu șefii guvernelor din Franța, Italia și Marea Britanie. Guvernul cehoslovac nu a
fost nici invitat, nici consultat.

Soluționarea problemei[modificare | modificare sursă]

Succesiunea evenimentelor care au urmat Acordului de la München:

1. Germania ocupă Regiunea Sudetă (octombrie 1938).
2. Polonia anexează regiunea Zaolzie, o zonă cu majoritatea populației de origine poloneză ocupată de armata
cehă în perioada 1918-1920 (octombrie 1938).
3. Ungaria ocupă regiunile de graniță (treimea sudică a Slovaciei) și sudul Regiunea Transcarpatia cu populație
majoritară maghiară, conform Primului arbitraj de la Viena (noiembrie 1938).
4. În martie 1939, Ungaria anexează Regiunea Transcarpatia, cu populație minoritară maghiară (care a devenit
autonomă din octombrie 1938).
5. Teritoriul ceh rămas devine satelitul german numit Protectoratul Boemiei și Moraviei.
6. Ce a mai rămas din Cehoslovacia devine Republica Slovacă, un alt satelit german.

De la stânga la dreapta: Chamberlain, Daladier, Hitler, Mussolini și Ciano fotografiați înainte de a semna

Acordul de la München, care a dat Regiunea Sudetă Germaniei.

S-a ajuns la un acord pe 29 septembrie, iar pe 30 septembrie 1938, la ora unu și jumătate
noaptea[1], Adolf Hitler, Neville Chamberlain, Benito Mussolini și Édouard Daladier au semnat
Acordul de la München. Acordul a fost anunțat oficial de Mussolini, deși, de fapt, planul așa numit
italian fusese pregătit de ministerul de externe german. Era aproape identic cu propunerea făcută
la Godesberg: armata germană urma să ocupe în întregime Regiunea Sudetă până la 10 octombrie
și o comisie internațională urma să decidă viitorul zonelor care constituiau obiectul disputei.
Cehoslovacia a fost informată de Franța și de Marea Britanie că ar putea să se opună Germaniei de
una singură sau să accepte anexarea regiunii. Guvernul cehoslovac, înțelegând că o luptă solitară
cu naziștii era fără speranță, a capitulat (pe 30 septembrie) și a fost de acord să se supună
acordului. Aranjamentul a dat Germaniei Regiunea Sudetă începând cu 10 octombrie și
controlul „de facto” asupra restului Cehoslovaciei cât timp Hitler a promis să nu meargă mai departe.
Pe 30 septembrie, după ce s-a odihnit, Chamberlain a mers la Hitler și i-a cerut să semneze un
tratat de pace între Regatul Unit și Germania. După ce interpretul lui Hitler i-a tradus solicitarea,
acesta a fost, în mod fericit, de acord.

Führerbau, clădirea în care a fost semnat acordul, este astăzi o școală, Hochschule für Musik und Theater
München

Pe 30 septembrie, la întoarcerea sa la Londra, Chamberlain a ținut în fața mulțimii încântate celebrul

său discurs "Peace for our time" (pace pentru timpul nostru).

Reacții[modificare | modificare sursă]
Deși britanicii și francezii erau mulțumiți, ca și conducătorii militari naziști și liderii diplomației
germane, Hitler a fost furios. A simțit că a fost forțat de diplomații și de generalii săi să acționeze ca
un politician burghez. A exclamat nervos curând după întâlnirea cu Chamberlain: „Domnilor, aceasta
a fost prima mea conferință internațională și pot să vă asigur că va fi și ultima”.[2] Atitudinea lui Hitler
față de Chamberlain era acum de dispreț total. Un diplomat britanic din Berlin a fost informat de
surse de încredere că Hitler îl considera pe Chamberlain ca pe un „băgăcios impertinent care vorbea
un jargon ridicol dintr-o democrație demodată. Umbrela, care pentru neamțul de rând era simbolul
păcii, a fost pentru Hitler numai un motiv de batjocură”[3] De asemenea, Hitler a fost auzit spunând:
„Dacă vreodată acel bătrân nebun se mai amestecă aici cu umbrela lui, am să-l împing pe scări și
am să sar pe burta lui în fața fotografilor”[4]. Într-unul din discursurile publice de după conferința de la
München, Hitler a declarat: „Slavă Domnului că nu avem politicieni cu umbrele în această țară”[4].
Stalin a fost și el supărat din cauza rezultatelor conferinței de la München. Sovietele, care aveau un
tratat de ajutor militar reciproc cu Cehoslovacia, s-au simțit trădate de Franța, care avea, de
asemenea, un tratat de asistență militară încheiat cu Cehoslovacia. Britanicii și francezii, totuși, au
folosit Sovietele mai mult ca amenințare împotriva Germaniei. Stalin a ajuns la concluzia că vestul a
complotat cu Hitler să cedeze o țară central europeană naziștilor, pentru a induce temerea că, în
viitor, se va întâmpla același lucru cu Uniunea Sovietică, prin permisiunea ca USSR să fie împărțită
între puterile vestice și Axa fascistă. Această convingere a dus la reorientarea politicii externe a
Uniunii Sovietice către Germania, care în cele din urmă a avut drept consecință semnarea Pactului
Ribbentrop-Molotov în 1939.[5]
Cehoslovacii au fost foarte dezamăgiți de Acordul de la München. Regiunea Sudetă ocupată de
Germania, Ceho-Slovacia (așa cum a fost redenumit statul) a pierdut frontiera ușor de apărat cu
Germania și fortificațiile acesteia. Fără acestea, independența a devenit mai mult nominală decât
reală. De fapt, Edvard Beneš, președintele Cehoslovaciei, a cerut armatei să imprime ordinele de
marș și presei să aștepte o declarație de război. Cehoslovacia a pierdut 70% din rezervele de fier și
oțel, 70% din puterea electrică, 3,5 milioane de locuitori și faimoasele uzine Škoda în favoarea
Germaniei ca rezultat al aplicării acordului.[6]
Sudeții au sărbătorit ceea ce ei au văzut ca fiind eliberarea. Războiul părea că fusese evitat.
În Germania, decizia a făcut ca o potențială revoltă a ofițerilor superiori împotriva lui Hitler să treacă
pe locul doi. Hotărârea lui Hitler de a continua realizarea planului său de a invada Cehoslovacia în
1938 a provocat o criză majoră în structura de comandă a armatei germane. Șeful Statului Major,
generalul Ludwig Beck, a protestat într-o serie lungă de note împotriva începerii unui război pe care
Germania îl va pierde și i-a cerut lui Hitler să amâne războiul plănuit. Hitler a caracterizat
argumentele lui Beck împotriva războiului ca „kindische Kräfteberechnugen” („calcule copilărești”).
Pe 4 august 1938 a avut loc o întâlnire militară secretă. Beck a citit un raport lung în fața ofițerilor
adunați. toți au fost de acord că trebuie făcut ceva pentru a împiedica producerea unui dezastru.
Beck a sperat că vor demisiona cu toții, dar nimeni nu și-a dat demisia, cu excepția lui Beck. Totuși,
înlocuitorul său, generalul Franz Halder, era un simpatizant al lui Beck și, împreună, au conspirat cu
câțiva generali din vârful ierarhiei, amiralul Wilhelm Canaris (șeful serviciului de informații german)
și Graf von Helldorf (șeful poliției din Berlin) să îl aresteze pe Hitler în momentul în care acesta va fi
dat ordinul de invazie.
Totuși, planul nu ar fi putut fi realizat decât dacă Marea Britanie și Franța ar fi anunțat că vor lupta
pentru a păstra Cehoslovacia. Aceasta ar fi ajutat la formarea convingerii populației germane că
Germania trebuia să înfrunte o apărare. Au fost trimiși agenți în Marea Britanie să îi spună lui
Chamberlain despre atacul programat asupra Cehoslovaciei și despre intențiile de a-l îndepărta pe
Hitler de la putere dacă aceasta se întâmplă. Britanicii nu au luat mesajul în serios. În septembrie,
Chamberalin și Daladier au decis să nu amenințe cu un război pentru Cehoslovacia și astfel planul
de îndepărtare a lui Hitler nu putea fi justificat.[7] Așadar, Acordul de la München l-a ajutat pe Hitler
să-și păstreze puterea.

Opinii despre acord[modificare | modificare sursă]

Deși inițial reacția britanică a fost pozitivă, în parlament, mulți au calificat evenimentul ca „un gest de
om de stat”, iar, pe măsură ce populația se aștepta la un război, reacția a devenit ostilă. În ciuda
patronajului familiei regale - Chamberlain a fost felicitat ca erou de familia regală și a fost invitat în
balconul de la Palatul Buckingham înainte să prezinte acordul Parlamentului - opoziția a fost
prezentă din start; Clement Attlee și Partidul Laburist, aliat cu facțiunea reacționară din Partidul
Conservator, s-au opus acordului.
În anii care au urmat, Chamberlain a fost criticat pentru rolul jucat în încheierea Acordului de la
München - poate cea mai cunoscută critică e aceea din cartea apărută în anul 1949, Guilty Men. O
rară luare de poziție în favoarea acordului a venit în timpul războiului, în anul 1944, din partea
lui Viscount Maugham, care era la acel moment Lord Cancelar. Maugham a văzut decizia de a
înființa statul Cehoslovac prin includerea unor populații numeroase de origine germană și maghiară
ca fiind un „experiment periculos” în lumina disputelor anterioare și a descris Acordul de la München
ca fiind în mare măsură o nevoie a Franței care trebuia să se elibereze de obligațiile asumate prin
tratate din cauza faptului că era nepregătită pentru război.[8]
Daladier a crezut că a înțeles scopurile lui Hitler și că acestea erau amenințătoare. El le-a spus
britanicilor în cadrul unei întâlniri care a avut loc la sfârșitul lunii aprilie 1938 că scopul real al lui
Hitler este să-și asigure până la urmă „o dominație asupra continentului în comparație cu cu care
ambițiile lui Napoleon erau debile”. A continuat spunând că „astăzi este rândul Cehoslovaciei. Mâine
va fi rândul Poloniei și României. Când Germania va obține petrolul și grâul de care are nevoie, se
va întoarce împotriva vestului. Cu siguranță trebuie să intensificăm eforturile pentru a evita războiul.
Dar acest țel nu va fi atins dacă Marea Britanie și Franța nu vor rămâne unite, intervenind la Praga
pentru noi concesii, dar declarând în același timp că vor garanta independența Cehoslovaciei. Dacă,
din contră, puterile vestice vor capitula din nou, nu vor face decât să precipite războiul pe care vor
să-l evite.”[9] Probabil descurajat de argumentele civililor și militarilor din guvernul francez referitoare
la armata nepregătită și la situația financiară precară, ca și la trauma suferită de Franța în Primul
Război Mondial, la care el a fost martor, Daladier nu a mai insistat pe lângă Chamberalin. La
întoarcerea în Franța, Daladier, care credea că va fi întâmpinat cu ostilitate, a fost aclamat. I-a spus
atunci asistentului său „Ah, les cons!” (Ah, nebuni!)[10]
În 1960, William Shirer, în lucrarea devenită clasică, “Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea
Reich”, a considerat că, deși Hitler nu a blufat cu privire la intenția sa de a invada Cehoslovacia,
aceasta ar fi fost în stare să opună o rezistență semnificativă. El a opinat că Marea Britanie și Franța
aveau suficiente resurse în ceea ce privește apărarea antiaeriană pentru a evita bombardamente
grave asupra Londrei și asupra Parisului și ar fi putut să ducă un război rapid și victorios împotriva
Germaniei.[11] William Shirer îl citează pe Churchill când spune că Acordul de la München a
însemnat că “Marea Britanie și Franța erau într-o poziție mult mai rea în comparație cu Germania lui
Hitler.”[11]