Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Atenția puterilor europene a fost îndreptată spre contracararea acțiunilor lui Napoleon Bonaparte la
începutul secolului al XIX-lea. Napoleon a semnat în 1807 Tratatul de la Tilsit cu Rusia, prin care
urmărea să-și asigure dominația în vestul Europei. Această alianță urma să-i asigure lui Napoleon
sprijinul Rusiei în războiul cu Regatul Unit. În schimb, Rusia avea permisiunea să
ocupe Moldova și Muntenia. În cazul în care sultanul s-ar fi opus ocupării acestor teritorii, Franța și
Rusia urmau să îi atace pe otomani, iar posesiunile turcilor din Europa urmau să fie împărțite între
cei doi aliați. Acest aranjament era o amenințare nu doar la adresa Imperiului Otoman, ci și la
adresa Regatului Unit, Austriei și Prusiei, care erau aproape lipsite de capacitatea de reacție
împotriva unei alianțe atât de puternice. Austriecii erau poate cei mai afectați de un posibil atac
franco-rus împotriva turcilor, care ar fi dus la distrugerea Imperiului Otoman și de aceea au încercat
să prevină o asemenea amenințare cu ajutorul manevrelor diplomatice. În cazul eșecului măsurilor
diplomatice, Klemens Wenzel von Metternich a hotărât să sprijine împărțirea Imperiului Otoman, o
soluție care dezavantaja Austria, dar era mai puțin defavorabilă decât cucerirea sud-estului
european de către Imperiul Rus.
Plănuitul atac împotriva Imperiului Otoman nu a mai avut loc, alianța semnată la Tilsit a fost anulată
practic de invadarea Rusiei de către Napoleon în 1812. După înfrângerea lui Napoleon de alianța
marilor puteri în 1815, reprezentanții învingătorilor au negociat un nou aranjament european
la Congresul de la Viena. În timpul acestor negocieri nu s-a reușit să se ia niciun fel de decizie în
legătură cu soarta Imperiului Otoman. Neabordarea acestei probleme, ca și neinvitarea otomanilor
să participe la Sfânta Alianță a fost interpretat de observatori ca o indicație a faptului că puterile
europene considerau Chestiunea Orientală drept un subiect de politică internă a Rusiei, care nu
putea să intereseze pe niciunul dintre aliați.
Bătălia de la Vassilika din 1821, unul dintre cele mai importante momente ale Războiului de Independență
Rusia a declarat război Imperiului Otoman pe 24 aprilie 1877. Diplomatul Alexadr Gorciakov a reușit
să obțină neutralitatea Austriei în conflict prin semnarea unei înțelegeri prin care rușii primeau în caz
de victorie în război mână liberă în Basarabia și Caucaz, austriecii își asigurau în schimb dreptul să
ocupe Bosnia și Herțegovina, iar cele două puteri promiteau creștinilor din Balcani o mai mare
libertate și independență limitată. Deși Regatul Unit continua să se teamă de creșterea influenței
rușilor în Asia de sud, nu s-a implicat în conflict. Totuși, atunci când Rusia a amenințat siguranța
Constantinopolului, premierul britanic Benjamin Disraeli a cerut Austriei și Germaniei să se alăture
britanicilor într-o alianță împotriva rușilor. Aceste manevre diplomatice i-a obligat pe ruși să
semneze păcii de la San Stefano. Acest tratat de pace impunea condiții grele Imperiului Otoman:
recunoașterea independenței României, Serbiei și Muntenegrului și a autonomiei Bulgariei,
instituirea de reforme în Bosnia și Herțegovina și cedarea în favoarea rușilor a Dobrogei și a unei
părți a Armeniei. Influența Rusie creștea considerabil în sud-estul Europei prin semnarea acestui
tratat de pace. Pentru a limita influența țaristă în regiune, Marile Puteri (în special Regatul Unit) au
insistat ca acest tratat să fie revizuit. Congresul de la Berlin a redus în mod semnificativ avantajele
obținute de Rusia la sfârșitul războiului.
Tratatul de la Berlin a modificat granițele noilor state independente în favoarea Imperiului Otoman. În
plus, Bulgaria a fost împărțită în două state separate, deoarece un stat unit bulgar ar fi asigurat o
dominație evidentă a Rusiei în regiune. Prin acest tratat, Bosnia și Herțegovina, deși rămâneau
oficial în cadrul Imperiului Otoman, treceau de facto sub controlul Austriei. Insula Cipru a fost cedată
de otomani Regatului Unit prin semnarea unei înțelegeri secrete. Manevrele făcute de premierul
Disraeli i-au adus acestuia admirația lui Otto von Bismarck, care avea să spună despre el: „Bătrânul
evreu, ce bărbat”[10].