Sunteți pe pagina 1din 10

MEDALIOANE FUNERARE ÎN DACIA SUPERIOR

În contextul artei provinciale din Dacia romană monumentele funerare sunt


poate, cele mai pline de semnificaţie. Căci lăsând la o parte inscripţiile cu valoare
inestimabilă, monumentele anepigrafice dau şi ele ştiri despre credinţe, port şi
podoabe, atestă prezenţa unor meşteri pietrari veniţi de pe cuprinsul imperiului sau
existenţa unor ateliere meşteşugăreşti locale.
Monumentele funerare lipsite de inscripţii par să fi pătruns mai adânc în rândurile
populaţiei, atât în mediul urban, cât şi în cel rural, deoarece cel puţin în primele
decenii după cucerire, formulele abreviate latine erau mai puţin accesibile
populaţiei băştinaşe, decât reprezentările figurative.
De la început trebuie subliniat faptul că din punct de vedere tipologic toate
monumentele funerare din Dacia, cu excepţia leilor, îşi găsesc originea îndepărtată
în arta clasică greacă şi în arta epocii elenistice, din care, cum este firesc, nu derivă
direct, ci prin intermediul artei publice şi private de la Roma sau a artei provinciale
din nordul Italiei. În Dacia elementele greceşti preluate, asimilate şi transformate
de artiştii lumii romane, au pătruns fie de-a dreptul din nordul Italiei, fie pe o cale
ocolită, prin filiera provinciilor învecinate.
În ceea ce priveşte originea acestor monumente funerare teza lui A. Schober,
acceptată de Gr. Florescu şi necontestată de vreun alt cercetător, este că ele derivă
din imagines clipeatae. Atestate în Grecia în sanctuarul divinităţilor din
Samothrace către anul 100 î.e.n, aceste „portrete pe scut ” din metal apar pentru
prima oară la Roma, după relatările lui Plinius, în templul Bellanei, către anul 80
î.e.n. Multă vreme aceste imagini transpuse în piatră sau în pictură, păstrează
urmele tehnicii de lucru ale materialului originar. Dacă de la aceste imagines
clipeatae s-a trecut direct la medalioanele lucrate aparte din câteva provincii ale
imperiului sau dacă au existat verigi intermediare este greu de spus.
Arta romană, în speţă sculpturală, pe lângă caracterele sale fundamentale, se
manifestă în diferitele provincii ale imperiului printr-o sumă de particularităţi
regionale,care, în totalitatea lor, imprimă monumentelor figurate, o mare varietate
de forme. Fie ca rezultat al evoluţiei artistice generale, fie ca produs al întretăierii
unor influenţe diverse, monumentele sculpturale prezintă elemente specifice,
uneori dintre cele mai importante, de la o regiune geografică la alta. Din acest
punct de vedere, Dacia se numără şi ea printre provinciile romane cu produse
sculpturale executate într-o manieră proprie.
Spre deosebire de celelalate categorii de monumente funerare, larg
răspândite în lumea romană, medalionul lucrat aparte se întâlneşte, după cum se
ştie, numai în trei provincii din imperiu : Noricum, pannonia şi Dacia Superioră. În
cadrul acestei arii restrânse de răspândire, monumentul prezintă unele
particularităţi de la o provincie la alta. Astfel, în opoziţie cu medalioanele norico-
pannonice, care adesea sunt prevăzute cu fronton, au nişa mai puţin concavă şi
ornamentaţia mai sărăcăcioasă, exemplarele din Dacia se caracterizează printr-un
decor mai încărcat, prin nişa în formă de scoică şi mai cu seamă prin lipsa
consecventă a frontonului. Aceste variaţiuni de la regiune la alta, demult observate,

1
sunt considerate ca elemente de ordin secundar, care reflectă în general evoluţia
acestui tip de monument în cadrul ariei sale de răspândire. Dar variantele amintite
ale medalionului funerar lucrat aparte, atât cele din Noricum şi Pannonia, cât şi
cele din Dacia, nu reprezintă în genere întreg procesul de evoluţie al medalionului.
Până la sfârşitul existenţei sale, medalionul a mai suferit şi alte modificări
structurale, necunoscute până acum, modificări ce se constată iarăşi numai în
provincia carpatică, ele lipsind cu totul în teritoriile norico- pannonice. Această
fază, socotită ca o etapă finală în dezvoltarea monumentului, apare documentată
prin descoperirea în centrul Daciei Superioare, a trei medalioane funerare. Cele trei
regiuni în care s-au descoperit aceste monumente sunt Alba Iulia, Aiud şi Ploieşti.
În cursul săpăturilor sistematice din anul 1957, în al doilea cimitir al oraşului
roman Apulum, s-a descoperit un medalion funerar lucrat dintr-un singur bloc de
piatră de gresie poroasă şi friabilă. În momentul găsirii, piatra stătea cu baza la
capul defunctului, iar cu varful la picioarle lui, de unde rezultă că iniţial ea a fost
aşezată la capul celui decedat cu faţa spre groapa sepulcrală. La baza lui, pe un
soclu înalt, aşezaţi simetric, spate în spate şi cu capul spre exterior, sunt
reprezentaţi doi lei culcaţi pe labe. Ţinând capul sus şi întors spre privitor, gura
căscată, limba scoasă peste buza de jos, lăsând să se vadă colţii, leii susţin cu
spatele şi cu ceafa medalionul propriu-zis. Amândoi leii ţin în ghiarele labelor
anterioare câte un cap de animal, greu de identificat, poate cal sau mistreţ. Sub
corpul leilor, sub soclu mai înalt decât la celelalte monumente similare, rămâne un
spaţiu în care se pare că se conturează două animale întregi, cu capul spre centru.
Acest din urmă element din cauza eroziunii pietrei, nu poate fi destul de precis
conturat. Chenarul medalionului, ca de obicei este împodobit cu o cunună de
frunze, legate în partea de jos cu o panglică ( taenia ). În nişă, în atitudinea
solemnă obişnuită, sunt reprezenate busturile portrete a trei personaje: în planul din
spate, un bărbat şi o femeie, iar în faţă un copil. Toate trei personajele sunt redate
din faţă. Îmbrăcămintea lor, foarte asemănătoare, se compune din tunică şi sagum.
La fiecare, pupila ochilor a fost marcată printr-o mică scobitură rotundă. Femeia
fără cercei în urechi, poartă părul aranjat în şuviţe lungi şi cu cărare la mijlocul
capului. În schimb, bărbatul şi copilul au părul tăiat mai scurt, lăsat în suviţe de o
estetică aproximativă. Deasupra medalionului se află un con de pin, element
nelipsit şi la acest gen de monument funerar.
La Aiud, medalionul funerar a fost descoperit în anul 1951 de către
tractoriştii Gospodăriei Agricole. Monumentul, de o execuţie artistică excelentă,
este cioplit dintr-un singur bloc de piatră având soclul alcătuit din doi lei întinşi pe
labe, cu capul sus şi întors înainte. Între ei, la mijloc, este redat un cap de meduză.
Leul din stânga ţine sub labele dinainte un cap de berbec, iar cel din dreapta un cap
de cal. Suspendat pe un picior scund, deasupra capului de meduză, se înalţă
medalionul propriu- zis, terminat la vârf cu obişnuitul con de pin, din care acum se
mai păstrează doar partea inferioară. În nişa adâncă a medalionului, săpată în
formă de scoică, sunt înfăţişate busturile a trei personaje îmbrăcate în veşminte
romane şi în ţinuta solemnă canonizată: la spate o femeie şi un bărbat, iar în palnul
din faţă un copil. Monumentul se păstrează în muzeul raional din Aiud.
În colecţiile muzeului regional din Ploieşti există un medalion funerar inedit,
cu soclul format din doi lei funerari culcaţi pe labe, cu capul spre exterior. Leii
2
susţin cu spatele şi cu ceafa, ca şi pe monumentul de la Alba Iulia, medalionul
propriu- zis, în nişa căruia sunt redate din faţă, după tipicul consacrat, figuriile
defuncţilor. Medalionul de la Ploieşti, este lucrat şi el dintr-un bloc monolit, iar ca
formă se aproprie mai mult de exemplarul de la Alba Iulia decât cel de la Aiud. Ca
loc de descoperire se indică Sarmisegetuza romană, ceea ce nu pare a fi tocmai
sigur. Dar descoperirea monumentului în Ardeal, poate într-o localitate de pe
cursul mijlociu al Mureşului, este mai presus de orice îndoială.
Prin soclul prevăzut cu grupul de doi lei culcaţi, ciopliţi în acelaşi bloc cu restul
monumentului, tipul de medalion funerar descrie mai sus constituie o noutate în
sculptura funerară romană. Monumentul conceput în forma aceasta nu are analogii
în regiunile norico- pannonice, iar în Dacia Superioară se dovedeşte a fi o apariţie
rară. În literatura de specialitate se cunoştea din Dacia un singur exemplu de
asociere a medalionului lucrat separat cu figura leului funerar. Ne referim la
monumentul de la Proştea Mare, lângă Mediaş, unde în adevăr se constată
îmbinarea celor două elemente, dar cu deosebirea că acolo există doar un singur
leu apotropaic, aşezat nu dedesuptul ci deasupra medalionului propriu-zis , ca
acroteriu. În privinţa genezei tipului, este de observat că elementele care se îmbină
într-o formă nouă pe un bloc monolit, dând prin aceasta monumentului nota
caracteristică, sunt însuşi medalionul cu figuraţia sa proprie şi soclul format din leii
funerari, cu sau fără capul meduzei. Dar nici unul dintre aceste două elemente luate
izolat nu reprezintă ceva nou, întrucât ele sunt cunoscute în sculptura funerară
romană ca monumente oarecum independente, sub forma medalionului clasic şi a
coronamentelor de stelă lucrate aparte. Tipul de monument în chestiune se naşte
deci nu din elementele până atunci inexistente, create ad-hoc, ci din asocierea a
două forme vechi, nouă şi originală fiind numai combinarea şi sudarea lor într-un
tot unitar şi armonios. Comparate între ele cele trei medalioane descrise mai sus
prezintă unele mici deosebiri, în care rezidă evoluţia finală a medalionului funerar.
La monumentul aiudean, medalionul popriu-zis stă liber, sprijinindu-se doar pe
pivotul secund cu figura meduzei la bază, pivot care înlocuieşte conul de pin
obişnuit la aceste coronamente funerare de lei. În schimb, la exemplarele de la
Alba Iulia şi Ploieşti, conul de pin cu capul medezei lipseşte, iar medalionul se
fixeazp solid pe spatele şi ceafa grupului de lei culcaţi. Constatarea că la
monumentul aiudean cele două elemente constitutive asociate nu au suferit aproape
deloc schimbări, presupune că acest exemplar reprezintă prima fază, cea mai puţin
evoluată, a tipului de medalion cu lei funerari la bază.
Faptul că figura leului, ca motiv ornamental religios, asociată medalionului funerar
clasic se întâlneşte numai în Dacia formează un indiciu şi pentru datarea acestui tip
de monument exclusiv în secolul III e.n., noul element pezentându-se ca un adaos
târziu, la capătul unei evoluţii în cadrul tipului.
Alăturarea leilor funerari, de origine orientală, medalionului propriu-zis, răspândit
doar în cele trei provincii amintite, apare ca un fenomen specific Daciei carpatice,
unde se dovedeşte că medalionul funerar a cunoscut o dezvoltare proprie.
Fuzionarea a două elemente oarecum independente într-unul singur, monolit, poate
corespunde unui atelier roman local, din care ieşeau monumente de apreciabilă
valoare artistică, atelier care lucra potrivit concepţiilor şi cerinţelor religioase-

3
simbolistice ale unei populaţii atât de amestecate sub raport etnic, cum era cea din
Dacia.
În urma descoperirii noului tip de medalion funerar lucrat separat,
principalele variante ale acestui monument, pe temeiul exemplarelor existente, pot
fi clasificate după formă, astfel:
1. Medalion cu fronton
2. Medalion simplu, fără elemente arhitectonice anexe
3. Medalion cu figuri de genius, aşezate lateral
4. Medalionul asociat cu lei apotropaici
În urma cercetărilor rezultă că medalioanele funerare din Dacia se repartizează
topografic în general în centrele urbane ( Apulum, Sarmisegetuza, Ampelum,
Potaissa, Porolissum) şi în regiunile unde există castre romane şi aşezări civile mai
mari.
Alte medalione funerare lucrate aparte au fost descoperite tot la Alba Iulia. Printre
ee se numără un fragemtn de medalion funerar simplu, lucrat din calcar. Din
monumentul sculptural originar se mai păstrează doar partea dreaptă. Portretul
asezat în nişă reprezintă un bărbat cu faţa complet distrusă. Bustul este acoperit cu
o haină închisă până la gât peste care se găseşte o mantie dreaptă. Starea actuală a
fragmentului, deşi piesa este ruptă mai mult de jumătate, permite a se remarca că
alături de portretul personajului masculin păstrat, să fi existat cel puţin încă o
reprezentare. Tot la Alba Iulia a fost descoperit un alt medalion, însă fragmentul
prezintă o formă cu totul neregulată. Din nişă se desprinde probabil bustul unei
femei. Aceasta poartă o coafură strânsă adunată în jurul frunţii şi a tâmplelor, părul
părând a fi legat cu panglică. Faţa ovală, cu obraji netezi, este complet distrusă,
haina personajului este închisă până la gât, pe umărul drept făcând câteva falduri.
Umărul şi braţul stâng al femeii sunt mascate de liniile unui alt bust, dificil de
precizat al cui este, probabil al soţului. Al treilea monument funerar descoperit la
Alba Iulia, păstrează jos un rest al piciorului care susţine medalionul în poziţie
verticală. În nişă este înfăţişat doar bustul unei femei al cărui cap a fost distrus. Ea
este îmbrăcată într-o tunică cu un tiv în jurul gâtului, peste care e aruncată o palla,
lungă, drapată, ale cărei margini sunt ţinute de personaj în mâini deasupra
pieptului. Nişa portretului este înconjurată de o cunună din frunze de laur, prinsă
cu o taenia.
La Gherla din piesa iniţială descoperită se mai păstrează doar partea dreaptă de sus
a reliefului. O coroană din frunze de laur împodobeşte nişa din al cărui fond se
desprind radical o mulţime de nervuri. Bustul fragmentar conservat, înfăţişează
doar capul unei femei cu faţa destul de amănunţit redată şi părul îngrijit pieptănat.
Atât plasarea acestui relief mult în dreapta nişei, nu la mijlocul ei, cât şi
deschiderea largă a medalionului fac dovada existenţei unei scene sculpturale mai
bogate. La Gilău monumentul funerar descopeir are o execuţie îngrijită, dar
stângace, aceasta poate datorită şi naturii materialului. În nişa destul de aplatizată,
în forma unei cochilii de scoică, sunt înfăşurate busturile a două persoane, ambele
în poziţie frontală. În dreapta se găseşte un bărbat ce poartă barbă cu capul
descoperit, îmbrăcat într-o tunică dreaptă, pe umărul stâng purtând un sagum.
Alături, în stânga se află o femeie, probabil soţia în capul gol, cu părul pieptănat cu
cărare la mijloc. Trupul îi este înveşmântat într-o palla, care face falduri. Portretul
4
familial este încadrat de o cunună din frunze de laur, împodobită cu patru rozete.
Analiza elementului decorativ de pe acest monument permite o interesantă
observaţie în legătură cu stabilirea paternităţii piesei de la Gilău. Având ca punct
de plecare teoria lui A. Hofmann, care consideta ornamentul vegetal de pe
reprezentările funearre cu un donum militare, motiv frecvent întâlnit pe pietrele
sculpturale funerare ostăseşti romane din provinciile dunărene, este plauzibilă
ipoteza că acest medalion descoperit la Gilău să fi aparţinut mormântului unui
militar din detaşamentul ecvestru ala Siliana, care după cum se ştie îşi avea
garnizoana în castrul din localitate. La Moigrad fragmentul funerar înfăţişează o
familie numeroasă alcătuită din opt persoane, ocupate pe trei rânduri. Sus se află
busturile unui bărbat şi ale soţiei sale, ambele reprezentări având capetele rupte.
Rândul din mijloc prezintă patru copii cam de aceaşi vârstă, dar mai vârstnici decât
ceilalţi doi din planul de jos. Deşi starea fragmentară a reliefului este destul de
accentuată, ea totuşi permite identificarea sexului celor mici din familie şi anume
patru fete şi doi baieţi. Se pot remarca apoi unele detalii referitoare la vestimentaţia
şi coafura personajelor. În general, toţi poartă un singur fel de haine, lungi, drapate,
afară de bărbatul din rândul de sus, dreapta, care are aruncat pe umărul stâng un
sagum şi de prima fata din stânga, în planul al doilea, ce poartă petrecută peste
umăr o palla, ale cărei margini le ţine strâns deasupra pieptului. Copii au o
pieptănătura îngrijită, remarcându-se persoana a doua din randul 2, cu un coc în
vârful capului şi fetele 1 şi 3 din acest plan, care au părul strâns în doua bucle în
regiunea urechilor. În partea dreaptă jos a monumentului se vede un rest al nişei
cochilifere. Amănuntul acesta şi faptul că spatele piesei este rotunjit sunt tot atâtea
indicii că acest relief reprezintă fragmentul unui medalion funerar lucrat aparte.
Sub raport artistic, medalioanele din Dacia Superior sunt poate cele mai
apropiate de monumentele din Panonnia, în ceea ce priveşte tratarea stilistică a
portretisticii, îmbrăcăminţii personajelor etc. În cadrul Daciei ele vor avea însă o
evoluţie proprie, spiritul novator făcându-se remarcat, în primul rând, prin
asocierea leilor funerari de origine orientală cu motivul funerar ai nişei venit din
apus. Astfel şi provincia traiană îşi va aduce aportul ei incontestabil la îmbogăţirea
formelor artei provinciale romane.

Bibliografie: Pop Constantin, Chifor Ioan, Lucăcel Vasile, Aldea Ioan Alexandru –
„ Câteva medalioane funerare lucrate aparte din Dacia Superioară ”, Apulum, 7/1,
1968.
Lucia Ţepoşu Marinescu – „ Despre originea unor tipuri de
monumente funerare din Dacia Superior ”, Sciv,23, 1972, 2.
Pop Constantin, Moga Vasile, Aldea Ioan Alexandru – „ Noi
medalioane funerare lucrate aparte din Dacia Superioară”, Acta MN, 9, 1972.
D. Protase – „ Un nou tip de medalion funerar roman în Dacia”, Sciv,
XI/2, 1960.

5
6
7
8
9
10