Universitatea din Pitești

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializare Istorie

LUCRARE DE LICENŢĂ

Profesor coordonator: Absolvent:

Lect. Univ. Dr. Chisol Aurelian Nuța Cătălina Ioana

Pitești
2018
 Universitatea din Pitești
Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte
Specializare Istorie

Tema:
Armand Călinescu în perioada regimului Carlist (1938-
1939)

Profesor coordonator: Absolvent:

Lect. Univ. Dr. Chistol Aurelian Nuța Cătălina Ioana

Pitești
2018
 CUPRINS

INTRODUCERE............................................................................................................3

CAPITOLUL I................................................................................................................5

I.1. Familia şi copilăria....................................................................................................5

I.2. Studiile.......................................................................................................................6

I.3. Repere biografice 1919-1939....................................................................................8

CAPITOLUL II............................................................................................................24

II.1. Activitatea desfăşurată în Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional Ţărănesc..........24

II.2. Demnităţi publice deţinute la nivel judeţean şi naţional........................................35

II. 3. Reprezentant al Argeşului în Parlamentul României............................................45

CAPITOLUL III..........................................................................................................50

APOGEUL CARIEREI POLITICE (1938-1939).....................................................50

III.1. Relaţiile lui Armand Călinescu cu Carol al II-lea.................................................50

III.2. Ministru în guvernele Goga – Cuza și Miron Cristea...........................................54

III.3. Prim-ministru al României....................................................................................63

III.4. Tragica sa dispariţie. Ecouri ale acesteia..............................................................66

CONCLUZII................................................................................................................70

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................72

ANEXE..........................................................................................................................76
 INTRODUCERE

Armand Călinescu, în multiplele sale ipostaze, de om de stat, deosebit de înzestrat cu

însuşiri organizatorice şi cu capacitatea de a aborda cele mai complexe probleme ale
conducerii unui stat, a dat dovadă de însuşiri remarcabile.
Pe lângă calităţile de om, cu ambiţii, dorinţă de afirmare şi putere, este evidentă poziţia
politică singulară a bărbatului de stat. Armand Călinescu nu apare ca exponentul unei poziţii
partinice înguste, ci ca un om politic capabil de a realiza lucruri măreţe cu propriile mijloace.
Titlul lucrării este Armand Călinescu în timpul regimului Carlist 1938-1939. Am ales
această temă pentru că activitatea politică desfăşurată de Armand Călinescu în anii 1938-1939
a avut, două faţete ce s-au dovedit a fi durabile peste timp şic are conferă dimensiuni naţionale
rolului său pe scena vieţii publice româneşti.
Prima dintre ele constituie un etalon pentru evaluarea universului omului, mai
degrabă, decât politicianului, Armand Călinescu. Armand Călinescu a apărat interesele
statului, neurmărind interese personale, fără a vâna foloase materiale sau privilegii din înaltele
funcţii deţinute. Acest lucru este relevat şi de testamentul acestuia, averea materială rămasă
după moartea sa nefiind considerabilă.
A doua faţetă este, din punctul nostru de vedere, mai importantă. Consecvent orientării
avute anterior, Armand Călinescu şi-a consacrat prioritar activitatea politică luptei împotriva
primejdiei fasciste-revizioniste şi zdrobirii Gărzii de Fier, care era principala agentură nazistă
din România.
În primul capitol am tratat biografia lui Armand Călinescu. Mai exact, familia şi
copilări, studiile şi câteva repere biografice, jalonând principalele funcţii şi demnităţi pe care
le-a deţinut.
Al doilea capitol este dedicat activităţii desfăşurate în cadrul Partidului Ţărănesc şi
Partidului Naţional Ţărănesc, apoi demnităţile publice pe care le-a deţinut la nivel judeţean
şi naţional şi, în ultimul subcapitol am detaliat activitatea sa în calitate de reprezentant al
judeţului Argeş în Parlamentul României.
Al treilea capitol este dedicat apogeului carierei politice. Începând cu relaţiile lui
Armand Călinescu cu regele Carol al II-lea, apoi activitatea desfăşurată în calitate de
ministru în guvernele Goga-Cuza şi Miron Cristea. Tot în această perioadă a avut o activitate
intensă în calitate de prim-ministru al României. Lucrarea se încheie cu tragica dispariţie a lui
Armand Călinescu şi ecourile acesteia.

3
 În vederea elaborării lucrării de faţă, am apelat la o serie de surse edite, cuprinzând
atât cărţi, referitoare la istoria epocii interbelice, cât şi unele dedicate strict personalităţii
ilustrului om politic.
Pe parcursul documentării pentru elaborarea lucrării am apelat la lucrări pentru
elucidarea aspectelor care ţin de biografia lui Armand Călinescu, de situaţia politică a
României în perioada analizată. Dintre acestea mi-au fost de un real sprijin o serie de lucrări
de referinţă, dintre care amintesc, în mod special: Însemnările politice, ale lui Armand
Călinescu; volumele de Discursuri parlamentare, tot ale lui Armand Călinescu, cărţile .lui
Nicolae Chivulescu, Armand Călinescu, om de stat şi conducător de ţară şi Armand
Călinescu, omul de oţel al României
De un real folos mi-au fost şi volumele de memorii şi însemnări ale lui
ARGETOIANU Constantin, Însemnări zilnice, vol. V, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2002 şi
Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, partea a VI-a, Editura
Machiavelli, Bucureşti, 1996; regelui Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări
zilnice, vol. I, (1904-1939) şi Însemnări zilnice.1937-1951, vol. I, 11 martie 1937-4
septembrie 1938 (caietele 1-6).
La studiul acestor lucrări şi al altora, nemenţionate aici, am adăugat consultarea unor
periodice, care mi-au facilitat înţelegerea profundă a unor aspecte şi prezentarea în lucrare,
respectând strict metoda cronologică a principalelor momente şi evenimente din viaţa lui
Armand Călinescu.
Efortul făcut pe parcursul demersului ştiinţific mă îndreptăţeşte să sper că prin datele
şi informaţiile cuprinse în capitolele sale, lucrarea poate reprezenta o contribuţie modestă la
cunoaşterea personalităţii marelui om politic Armand Călinescu

4
 CAPITOLUL I
I.1. Familia şi copilăria.

Armand Călinescu a reprezentat pentru ţara noastră o personalitate care a fost

înzestrată cu o serie de rare şi multiple însuşiri organizatorice, dar totodată şi cu o capacitate
extraordinară de a aborda problemele cele mai complete în ceea ce priveşte conducerea unui
stat, făcând în acelaşi timp parte şi dintre personalităţile proeminente cuprinse între cele două
războaie mondiale.1 Armand Călinescu a fost un om politic şi de stat de-a lungul vieţii sale.2
Armand Călinescu s-a născut pe data de 22 mai a anului 1893, în oraşul Piteşti şi a
murit pe data de 21 septembrie a anului 1939,la vârsta de 46 de ani fiind asasinat de un
comando în număr de 8 membrii ai mişcării legionare, mişcare pentru care Armand a
reprezentat încă de la începutul său un duşman. Tatăl său era Mihai Călinescu , acesta se afla
atât în funcţia de colonel cât şi în cea de medic veterinar. 3 Pe lângă aceste funcţii tatăl lui a
reprezentat şi unul dintre luptătorii din timpul Primul Război Mondial, făcând parte din cadrul
Armatei 2, armată aflată sub conducerea generalului Alexandru Averescu.4 Mihai Călinescu a
fost o persoană relativ bogată, iar unul dintre prietenii săi era Ionel Brătianu. Mama lui
Armand se numea Ecaterina, ea provenind din familia Gherman, având o situaţie foarte bine
dezvoltată.5
Armand Călinescu s-a putut bucura de creşterea într-o familie bună, acest lucru
permiţându-i să dobândească o cultură deosebită, el primind studii chiar şi în domeniul
muzical, învăţând încă de mic să cânte atât la pian cât şi la vioară.
Tot în timpul copilăriei, Armand Călinescu a beneficiat şi de faptul că avea condiţiile
necesare pentru formarea şi creşterea unui copil într-un spaţiu propice, acestea avănd un rol
important pentru formarea viitorului său.6 Acesta a mai moştenit de la părinţii săi iubirea faţă
de neam, spiritul, loialitatea, cinstea şi onestitatea.7
În timpul copilăriei, Armand Călinescu, a suferit din păcate un accident în timp ce se
juca împreună cu unchiul său, generalul doctor Călinescu, despre care se spunea că avea o

1
Neagoe Stelian, Oameni Politici Români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007, p. 156.
2
Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia Șefilor de guvern ai României 1862-2006, Bucureşti, Editura Meronia,
2006, p.98.
3
Nicolae Chivulescu, Armand Călinescu, om de stat şi conducător de ţară, Editura Lucman, p. 8.
4
Romus Dima, Armand Călinescu, Bucureşti, Editura Mavios-Clio, 2001, pagina 7.
5
Nicolae Chivulescu , op. cit. p.13.
6
Romus Dima , op. cit. p.7.
7
Ibidem, p. 8.
5
personalitate extrem de severă. Acesta într-un moment de neatenţie din timpul jocului, l-a
lovit pe Armand în jurul ochiului. În urma acestei lovituri, jocul s-a terminat cu faptul că
Armand Călinescu şi-a pierdut ochiul stâng.
Familia lui Armand Călinescu s-a mărit odată cu momentul în care acesta avea să o
cunoască pe mama viitorului şi unicului său copil, adică, pe Adela Barangă care urma să
devină mai târziu Adela Călinescu, aceasta era născută în acelaşi oraş, adică, în Piteşti, însă
Armand a cunoscut-o abia în timpul Facultăţii de Filozofie, de la Universitatea din Bucureşti
unde îşi urmau amândoi studiile. Aceasta a format o familie împreuna cu Armand Călinescu şi
au avut împreuna un fiu, de altfel şi singurul fiu al lui Călinescu, şi anume pe Barbu Armand
Călinescu, care s-a născut pe data de 16 iulie 1922.

I.2. Studiile

În ceea ce priveşte studiile pe care Armand Călinescu le-a urmat de-a lungul vieţii
sale, începem cu cele pe care le-a făcut în timpul copilăriei, adică, studiile din domeniul
muzical, acesta începând încă de la vârste fragede să dobândească cunoştinţe, în ceea ce
priveşte cele două instrumente muzicale, pe care le mânuia cu grijă şi anume pianul şi vioara.
În urma acestor studii s-a înfiripat în sufletul lui Armand o pasiune, pasiune pe care din păcate
a părăsit-o, regretând mai târziu faptul că nu şi-a urmat această plăcere şi pe mai departe.8
De-a lungul anilor de studii primare, liceale, dar şi universitare, Armand Călinescu s-a
remarcat ca fiind un elev eminent, lăsând această amintire atât în sufletul colegilor cât şi în cel
al profesorilor săi.
Începând cu timpul claselor primare, Armand Călinescu le-a urmat la ”Școala de
Băieţi nr. 1” din Piteşti. În clasa a IV-a Armand a obţinut ”Premiul I pentru silinţa la studiu şi
bună purtare, pentru care i s-a eliberat medalia de aur” 9, aceasta reprezentând doar una dintre
numeroasele premii pe care le-a obţinut acesta de-a lungul anilor de studiu.
Armand Călinescu a absolvit studiile primare cu frumoasa medie de 9,70 , această
medie fiind cea mai mare din promoţia respectivă, astfel el fiind şi primul dintre cei 68 de
colegi ai săi. Pe lângă faptul că a absolvit studiile primare cu un succes extraordinar, a reuşit
să lase în mintea colegilor amintirea că el a fost ”cel mai bun camarad al lor” , aşa cum a fost
considerat încă din timpul claselor a V-a şi a VI-a.10

8
Romus Dima, op. cit. p.9.
9
Nicolae Chivulescu, op. cit. p.8.
10
Ibidem, p. 11.
6
 În ceea ce priveşte studiile liceale ale acestuia, Armand Călinescu le-a urmat la
„Liceul Ion C. Brătianu”, din Piteşti. El a continuat şi aici să exceleze şi să se remarce ca fiind
un elev extraordinar , acesta participând chiar şi la concursul care era adresat Tinerimii
Române, concurs pe care Armand l-a câştigat obţinând premiul I. În momentul în care şi-a
încheiat studiile liceale, acesta a susţinut examenul general pe care l-a trecut cu succes în
sesiunea din iunie 1912, obţinând în urma acestuia a doua medie din clasă.
Tot în anii din timpul liceului, Armand Călinescu şi-a amplificat însă şi educaţia sa
politică, studiind toate discursurile parlamentare contemporane, chiar şi pe cele rostite în
timpul Adunărilor Ad-hoc, el studia aceste discursuri, fiind atras de politică. În timp ce el
studia aceste discursuri, colegii săi citeau romane scrise de Alexandre Dumas.
După terminarea studiilor liceale ca fiind al doilea din clasă, s-a înscris tot în anul
1912 la două facultăţi, urmându-le pe ambele în paralel. 11 Cele două facultăţi pe care le-a
urmat Armand Călinescu au fost Facultatea de Drept şi Facultatea de Filozofie, ambele
facultăţi făcând parte din cadrul Universităţii din Bucureşti, acesta reuşind şi de această dată
să-şi arate cunoştinţele, terminându-le pe ambele, cu aceleaşi rezultate strălucitoare.
În timpul studiilor universitare Armand Călinescu urma să o cunoască pe cea care va
deveni mama singurului său copil, adică, pe Adela Barangă, de care urma să se ataşeze şi să
înceapă să aibă sentimente de sinceritate, iubire şi devotament, urmând să se logodească cu
aceasta şi să aibă împreună un copil, pe Barbu Armand Călinescu, acesta purtând mai departe
numele tatălui său.
Terminând studiile universitare, Armand Călinescu urmează să îşi ia Doctoratul în
domeniul ştiinţelor economice şi politice, în Franţa, mai exact la Paris.12
Aşadar, putem spune că Armand Călinescu a fost într-adevăr un elev eminent,
deoarece de-a lungul studiilor acesta a reuşit să dobândească cunoştinţe în mai multe domenii
cum ar fi cel economic, istoric, publicistic şi diplomatic, aceste cunoştinţe ajutându-l foarte
mult în viitorul său politic.
Alexandru Gheorghe Savu a spus despre Armand Călinescu că era ”o minte
enciclopedică”.13
Armand Călinescu, în urma studiilor efectuate a devenit şi doctor în ştiinţe politice în cadrul
Universităţii din Bucureşti.

I.3. Repere biografice 1919-1939

11
Cine a fost Armand Călinescu, Mărturii , Bucureşti, Editura Presa Naţională, 1992, p.8.
12
Ibidem, p.8.
13
Armand Călinescu, Însemnări politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p.5.
7
 Perioada cuprinsă între anii 1919-1939, reprezintă perioada de maximă deschidere
pentru Armand Călinescu, având de-a lungul timpului diferite funcţii, cum ar fi:
 Este numit judecător de pace în judeţul Argeş în anul 1918
 Deputat de Argeş, pe listele Partidului Naţional Ţărănesc în anii 1926-1928,
1931, 1932, 1933, 1937.
 Prefect al judeţului Argeş în anul 1928.
 Subsecretar de Stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor în anul 1929.
 Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne în anul 1930-1933.
 Ministru de Interne în anul 1937.
 Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii în anul 1939.
 Preşedinte al Consiliului de Miniştrii în anul 1939.14
Începând cu anul 1919, Armand Călinescu îşi începe activitatea sa politică, intrând în
Partidul Ţărănesc, partid care era condus de Ion Mihalache, care avea şi funcţia de profesor în
Topoloveni, judeţul Muscel.15
Partidul Ţărănesc s-a format imediat după ce s-a încheiat Primului Război Mondial.
Acest partid a fost urmat de o parte a ţărănimii şi de o parte a intelectualilor, la care a aderat
puţin mai târziu şi o grupare a burghezilor. Tot în acest an Partidul Ţărănesc a câştigat
alegerile care au avut loc în timpul lunii noiembrie, iar o lună mai târziu, Partidul Ţărănesc a
devenit partid de guvernământ.
Acest an a reprezentat în acelaşi timp şi anul în care România începe să îşi revină şi
din punct de vedere economic, ţara noastră îşi redeschide astfel schimburile de mărfuri şi
reînvie comerţul exterior. În luna august a anului1919 a fost introdus ”leul în cota oficială a
bursei de la Paris, iar leul românesc se prăbuşeşte ajungând la 18 centime pe piaţa franceză”.
La sfârşitul anului 1919 pe data de 18-19 noiembrie, Partidul Ţărănesc s-a hotărât să
lupte pentru realizarea punctelor programului său colaborând cu toate grupările politice noi.
Două săptămâni mai târziu s-a format Blocul pe care l-a prezidat Alexandru Vaida-Voevod, în
acesta majoritatea posturilor erau deţinute de către membrii din Partidul Naţional şi Partidul
Ţărănesc.
Pe data de 13 martie a anului 1920 , regele a semnat actul prin care Alexandru
Averescu era numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştrii.

14
Romus Dima, op. cit. p. 8.
15
Nicolae Chivulescu, op. cit. p.13.
8
 O lună mai târziu pe data de 24 aprilie în cadrul Congresului Partidului Naţional, în
timpul acestui congres s-a adoptat un act prin care se preconiza:
 Libertatea alegerilor
 Asigurarea drepturilor şi libertăţilor
 Descentralizarea administrativă
 Unificarea învăţământului
 Dezvoltarea reformei agrare
 Dezvoltarea cooperaţiei
 Înfiinţarea de izlazuri şi păduri comunale
Succesul Partidului Ţărănesc în ceea ce priveşte alegerile din anul 1919 şi anul 1920
ne relevă reacţiunea produsă de război în masele populare a căror manifestare a fost posibilă
datorită acordării votului universal. Astfel la alegerile din luna mai a anului 1920, Armand
Călinescu a observat un curent puternic pentru ţărăniştii din judeţul Argeş. 16 O lună mai târziu,
pe data de 26 iunie 1920, Armand Călinescu, şi-a făcut pentru prima dată apariţia la tribuna
parlamentară, în şedinţa Camerei, numită „La Validări”.17
Alegerile din mai-iunie 1920 s-au terminat cu câştigarea acestor alegeri de către
Partidul Poporului, cu un număr de 206 voturi, Partidul Naţional 27 de mandate şi Partidul
Ţărănesc 25 de mandate.
Starea pe care o avea în luna mai a anului 1920, nu a fost însă de lungă durată,
deoarece la doar un an mai târziu, adică, în vara anului 1921, în acelaşi timp cu înscrierea lui
Armand Călinescu în Partidul Ţărănesc, situaţia era de alt fel, datorită faptului că prin vizitele
sale prin alte comune, i-au dat ocazia să poată să concluzioneze faptul că situaţia unui nou
partid la ţară era îndreptată mai mult spre rău.
Pe data de 7 iulie, Constantin Stere s-a înscris în Partidul Ţărănesc, în judeţul Argeş.
Odată cu această înscriere, dar şi cu înscrierea lui Nicolae Lupu în acelaşi partid, au făcut ca
faptul de întărire a curentului de stânga să fie posibilă, acest lucru arătând că prestigiul şi
influenţa ţărăniştilor era în creştere.
În zilele de 17-18 iulie 1921 are loc o şedinţă a Comitetului Central al Partidului
Ţărănesc, această şedinţă s-a realizat pentru aprobarea în partid a lui Nicolae Lupu.
În luna iulie a anului 1921, la mai puţin de o lună de când Armand intrase în Partidul
Ţărănesc, făcea public jurământul faţă de organizaţia politica.

16
Romus Dima, op. cit. p. 40.
17
Nicolae Chivulescu, op.cit. p. 102.
9
 Acest jurământ era următorul: ”Socotesc nimerit că în clipa în care păşesc la luptă în
Partidul Ţărănesc, să fac o scurtă declaraţiune. Întorcându-mă din străinătate şi hotărându-mă
să-mi închin mintea şi inima vieţii politice, m-am aflat în mod firesc în acest partid. Pentru
ce? Pentru că în situaţiunea de azi, Partidul Ţărănesc reprezintă, înainte de orice, o necesitate
politică şi o forţă istorică.” După cum aţi observat, în jurământ, Armand Călinescu a
menţionat faptul că s-a întors din străinătate, deoarece el fusese la Paris, de unde a venit în
ţară ca şi doctor în ştiinţe politice.18
La sfârşitul anului au avut loc o serie de dimisionări cum ar fi faptul că: Take Ionescu
îşi dă demisia din funcţia de ministru de externe la data de 11 decembrie, demisionare care a
fost urmată de o criză guvernamentală şi faptul că Alexandru Averescu a prezentat demisia
guvernului la data de 13 decembrie.
La începutul anului 1922, regele i-a încredinţat lui I. C. Brătianu mandatul prin care pe data
de 21 ianuarie a constituit noul guvern.
În luna aprilie sau luna mai a anului 1922 nu se ştie cu exactitate, două personalităţi au fost
propuse pentru a fi excluse din cadrul Partidul Ţărănesc, aceste personalităţi fiind preotul
Dinu şi Alexandru Vălescu , această excludere a fost posibilă datorită alegerilor care au avut
loc în luna martie a acelui an. Aceste alegeri au fost însă pierdute, iar doctorul Coandă, fiind
foarte afectat de rezultatul acestora a dorit să atribuie pierderea alegerilor respective pe seama
acestora doi. Aceste alegeri au fost câştigate de către Partidul Naţional Liberal care a obţinut
222 de mandate, Partidul Ţărănesc 40 de mandate şi Partidul Naţional 26 de mandate.
În anul 1923 s-a pregătit un complot împotriva miniştrilor, dar în acelaşi timp a avut
loc şi asasinatul prefectului Poliţiei din Iaşi. Problema şefiei organizaţiei judeţene, care avea
în vedere instituirea conducătorului unic, a fost realizată de congresul extraordinar care a fost
chemat pentru data de 15 aprilie, alegerile s-au făcut prin vot secret, iar ca şi preşedinte al
acestei organizaţii ţărăniste a fost ales Armand Călinescu, care timp de 14 ani neîntrerupt, de
pe data de 15 aprilie 1923 până pe data de 28 decembrie 1937 a avut această funcţie de şef al
organizaţiei judeţene Argeş, a Partidului Ţărănesc şi a Partidului Naţional Ţărănesc.
Primele două măsuri pe care le-a luat Armand Călinescu au fost:
 Strângerea straşnică a rândurilor şi întărirea elementelor membrilor organizaţiei
judeţene. A chemat la participarea Partidului Ţărănesc un grup de intelectuali. Cooperarea cu
aceştia a durat aproape 3 ani, până în momentul în care intelectuali s-au retras din Partidul
Ţărănesc şi au intrat în Partidul Liberal.

18
Romus Dima, op. cit. p.40.
10
  Privea organizarea Partidului Ţărănesc la sate şi la oraşe, deşi partidul nu avea
la dispoziţie, atunci, organizaţii locale propriu-zise.19
Conducerea Partidului Ţărănesc după mai multe întâlniri care au avut loc în diferite zone din
Argeş, în iarna anilor 1923 şi 1924 a trecut sistematic la înfiinţarea organizaţiilor în localităţi.
Pe data de 10 februarie, Partidul Ţărănesc este cel care a adresat partidelor o scrisoare,
în care propunea să se creeze aşa numitul front unic.
Pe data de 20 iulie 1924 s-a prezentat primul însemnat congres care a avut loc după
încheierea operei de reorganizare. În fiecare an au fost verificate comitetele comunale, dar în
acelaşi timp au fost şi completate. S-au ţinut congrese care au selectat organele de conducere.
Prin aceste lucruri s-a înfăptuit o adevărată viaţă de partid. Prin discursul rostit tot în
luna iulie a aceluiaşi an, Armand Călinescu, relevă însufleţirea care a condus acţiunea de
reorganizare a partidului, acest semn era indubitabil pentru popularitatea acţiunii ţărăniste din
judeţ.
Pentru realizarea unui partid puternic s-a vorbit abia la sfârşitul anului 1924 şi
începutul anului 1925, deoarece tratativele dintre cele două partide au început în septembrie
1924 şi s-au încheiat în luna ianuarie a anului 1925, însă fuziunea respectivă este ratificată
abia pe data de 8 martie a anului 1925.
La începutul anului 1925, mai exact în luna februarie, se întruneşte congresul anual al
Partidului Ţărănesc, în Bucureşti, în cadrul acestui congres s-a alea ca şef al partidului să
devină Ion Mihalache.
Tot pe parcursul anului 1925 se încheie în cadrul Partidului Naţional şi a Partidului
Ţărănesc o coaliţie formată împotriva Guvernului Brătianu.20
În vara anului 1925, şi anume în luna august, au avut loc alegeri pentru Camerele
Agricole, acestea au reprezentat primul test care a scos în evidenţă importanţa activităţii de
organizare a partidului:
 Ţărăniştii conduşi cu atenţie de Armand Călinescu, au câştigat 3100 mandate
 Reprezentanţii Guvernului 3900 mandate
 Partidul Naţional 700 mandate
Continuând tot pe tema alegerilor, spunem că la cele care au avut loc în anul 1926,
atât Partidul Ţărănesc cât şi Partidul Naţional au candidat în judeţul Argeş având liste
comune, astfel păstrându-se cooperarea dintre ele după cu spunea însuşi Armand Călinescu
”întărind mai multe legături în vederea fuziunii”. Această fuziune despre care ne vorbeşte
Armand, este aceea pe care atât Iuliu Maniu cât şi Ion Mihalache şi-o doresc şi încearcă
19
Ibidem. p.44.
20
Armand Călinescu, Însemnări Politice 1916-1939, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 45.
11
totodată să o definitiveze, astfel încât la data de 12 septembrie se semnează protocolul
ratificat, urmând ca la data de 10 octombrie congresele Partidului Naţional şi cele ale
Partidului Ţărănesc să îndeplinească condiţiile prin care să se închege Partidul Naţional
Ţărănesc.21
Revenind în vara anului 1926, spunem că Armand Călinescu a debutat la tribuna
parlamentară în şedinţa Camerei, pe data de 26 iunie, discursul pe care acesta la rostit
numindu-se ”La Validări”, fiind asemănător cu cel din anul 1920.22
Pe data de 12 iulie a anului 1926, Ion Mihalache l-a anunţat pe Iuliu Maniu că s-a luat
hotărârea din partea Comitetului Central Executiv al Partidului Ţărănesc de a examina
problema fuziunii pentru a se încheia până pe data de 31 august a aceluiaşi an.
Tot pe parcursul anului 1926, Armand Călinescu menţionează în jurnalul propriu că
Principele Carol renunţă la drepturile sale de succesiune la tronul României. Regele Ferdinand
i-a comunicat lui Ion Mihalache hotărârea pe care a luat-o şi anume aceea de a solicita
ajutorul liderilor politici, iar în urma acestei hotărâri Mihalache l-a asigurat pe Rege că
Partidul Ţărănesc va fi întotdeauna alături de Coroană.
Începând cu anul 1927, mai exact în luna ianuarie a acestuia s-au desfăşurat în judeţul
Argeş congrese care aveau ca şi punct de vedere aprobarea fuziunii dintre Partidul Naţional şi
Partidul Ţărănesc . Congresul a aprobat respectiva fuziune , iar în funcţia de preşedinte al
partidului nou format, pentru judeţul Argeş, a fost ales însuşi Armand Călinescu. În acelaşi
timp, pentru funcţia de vicepreşedinte al partidului a fost ales Iliescu-Breaza, care era totodată
şi membru al Partidului Naţional.
Tot printre primele luni ale anului 1927, a avut loc demisionarea doctorului Nicolae
Lupu, lăsând Partidul Naţional Ţărănesc în faţa unor numeroase demisii, deoarece odată cu
plecarea lui Nicolae Lupu, a demisionat întreaga grupare a acestuia.
Armand Călinescu, este persoana care ne-a arătat faptul că tot în anul 1927 a luat
naştere şi mişcarea legionară, această mişcare era începută de către câteva persoane care erau
eliberate de la penitenciarul din Văcăreşti, dar în acelaşi timp şi de către cei care în anul 1923
au realizat planul contra miniştrilor şi care l-au omorât pe prefectul Poliţiei din Iaşi. Tot
Armand Călinescu este cel care ne arată şi că în vara anului 1927 Legiunea Arhanghelului
Mihail a prezentat ce-a dintâi decizie a mişcării legionare, ea avea în vedere Pământul
strămoşesc , ideea care urma să fie continuată în anul următor.23

21
Ibidem, p.59.
22
Nicolae Chivulescu, Armand Călinescu, omul de oţel al României, Editura Ministerului de interne, 1995,p.120.
23
Ibidem, P. 115.
12
 Din prima mişcare legionară care a fost înfiinţată la Bucureşti făceau parte încă de la
începutul acesteia următoarele personalităţi: Horia Sima, Ion Belgea, Iordache Nicoară, doctor
Iosif Dumitru, dar şi alţii, iar primele lor întâlniri s-au desfăşurat în cadrul Căminului
Studenţesc Sfinţii Voievozi din Bucureşti.
Revenim însă la momentul în care s-a întemeiat Partidului Naţional Ţărănesc şi
prezentăm faptul că acesta s-a afirmat în viaţa românească, reprezentând ca şi idee principală
a partidului posibilitatea că această formaţiune politică, care a fost nou înfiinţată să fie activă
la actul de guvernare a României. Din punct de vedere al sistemului politic al partidelor
burgheze, acesta avea ca şi rezultat al fuziunii procesul de consolidare al ţării.
Tot în anul 1927 îşi face apariţia şi un partid care putea să revendice lichidarea
monopolului Partidului Naţional Liberal, această lichidare reprezentând de fapt un element
pozitiv asupra vieţii politice a ţării.
La sfârşitul anului respectiv, Armand Călinescu declară că ”Partidul Naţional
Ţărănesc” îşi revendică singur puterea.24
La începutul lunii decembrie Partidul Naţional Ţărănesc a declanşat o aşa numită
campanie de răsturnare a guvernului .
La începutul anului 1928, Armand Călinescu îşi dă seama că în cadrul Partidului
Naţional Ţărănesc nu poate să fie vorba doar de un interes de natură istorică sau documentară
în ceea ce are ca şi punct de vedere aşa numitele diferenţe dintre naţionali şi ţărănişti, care au
fost adeseori existente chiar şi în procesul în care a avut ca şi punct de început fuziunea dintre
cele două partide, adică, Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc. Aceste diferenţe care au fost
reprezentate prin prezenţa disensiunilor şi a contradicţiilor nu au încetat nici după ce a fost
format Partidul Naţional Ţărănesc, ba chiar acestea s-au amplificat.
Pe data de 6 mai a aceluiaşi an, se va organiza la Alba Iulia de către Partidul Naţional
Ţărănesc, Marea Adunare. Această, Mare Adunare avea manifestări simultane cu cele care s-
au manifestat în oraşele: Bucureşti, Craiova, Brăila, Iaşi şi Cernăuţi. Manifestările care au
avut loc în cadrul Adunării Naţionale, reprezentau scopul de a avea libertate, egalitate şi
dreptate, după cum scria şi pe pancartele care erau ţinute de către toţi manifestanţii acestei
Adunări.
Ion Mihalache, Pan Halippa şi Alexandru Vaida-Voievod, precum şi Armand
Călinescu, au fost şi ei prezenţi, şi au apreciat că erau în număr de aproximativ 150.000 de
manifestanţi care au participat. În acelaşi timp cu Marea Adunare s-a desfăşurat şi congresul
Partidului Naţional Ţărănesc.

24
Romus Dima, op.cit. p. 55.
13
 Sfârşitul anului, mai exact data de 10 noiembrie reprezintă o data importantă pentru
politica ţării noastre. Atunci s-au împlinit 10 ani din momentul în care acaparatorii puterii au
luat oamenilor ţării drepturile dobândite, iar această problemă a fost identificată şi în judeţul
Argeş, starea de spirit fiind foarte încordată din cauza acestei probleme.25
Armand Călinescu, a fost numit în funcţia de subsecretar de Stat in cadrul
Ministerului Agriculturii şi Domeniilor în anul 1929. În timp ce îşi desfăşura această funcţie,
Armand a avut o activitate bizară în ceea ce priveşte avansarea intereselor ţărănimii şi pentru
ridicarea agriculturii româneşti.
În afară de cuibul legionar care a fost înfiinţat în timpul anului 1927, în luna ianuarie
a anului 1929 se vor înfiinţa noi cuiburi legionare în mai multe localităţi ale ţării, amintind
unul dintre aceste cuiburi, şi anume pe cel care s-a format chiar în casa generalului
Taranovschi din Iaşi, tot el fiind si personalitatea care a ţinut întâia şedinţă a şefilor de cuib
din întreaga ţară. Aceste cuiburi reprezentau un grup din care făceau parte membrii mişcării
legionare.
Mişcarea legionară a început să se facă prezentă în viaţa politică a lumii. Începând cu
anii 1929-1930 primele mişcări de acest gen au fost făcute publice în Târgu Bereşti, Valea
Hornicei-Covurlui Turda-Luduş.
Tot din anul 1929 începe şi o criză economică, ce va dura până în anul 1933. Pe data
de 6 februarie a fost depus proiectul de lege, acest proiect având în vedere stabilitatea
monetară, dar totodată şi o serie de anexe care au fost adoptate atât în Adunarea Deputaţilor
cât şi în Senat. Anexele au fost adoptate prin unanimitate de voturi.
A doua zi, pe data de 7 februarie moneda română era leul. Această monedă cântărea
10 miligrame de aur, iar dintr-un singur kg de aur se puteau bate111.111,11 lei , care era
confirmat anterior şi în cadrul Băncii Naţionale Române.26
Astfel în perioada cuprinsă între noiembrie 1929 şi mai 1930 au ieşit din ţară
aproximativ 8,1 miliarde de lei, ceea ce a făcut ca resursele pe care le avea statul în acel
moment să se micşoreze considerabil.
Anul 1930, pentru personalitatea lui Armand Călinescu, a reprezentat o etapă foarte
importantă din viaţa acestuia în ceea ce priveşte atât activitatea cât şi evoluţia sa politică.
Această activitate este una strâns legată de relaţiile dintre el şi însuşi regele Carol al II-lea,
care se afla pe tronul României încă de pe data de 8 iunie a aceluiaşi an. Începutul domniei lui
Carol al II-lea a fost evidenţiată de efectele pe care le-a avut atât criza economică cât şi criza

25
Ibidem p. 64, 66.
26
Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Țărănesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 111.
14
financiară. Regele Carol era hotărât să-şi croiască propriul său drum spre puterea totalitară, în
condiţii imposibile în ceea ce priveşte declanşarea unei loviturii de stat.
Tot pe data de 8 iunie, Armand Călinescu s-a întâlnit în casa lui Virgil Madgearu, cu
Ghelmegeanu, Ene, Mantu şi Teianu, unde aceia au povestit despre faptul că Guvernul nu a
ştiut nimic în ceea ce privea venirea unui Prinţ străin pe tronul românesc, adică venirea pe
tron a lui Carol de Hohentzolern-Singmaringen. Trecând prin mai multe discuţii, Virgil
Madgearu a putut să ajungă la concluzia că era evident faptul că prinţul va trece peste capul
guvernului, punându-l astfel în faţa faptului împlinit.
În toamna anului 1930 a fost începută o campanie de către însuşi Regele Carol al II-lea
împotriva partidelor politice , scopul acestei campanii fiind acela de a avea un guvern cu o
uniune naţională.
În luna noiembrie a anului 1930 este format ”Senatul legiunii” acesta avea în vedere
mişcarea legionară, aceasta având scopul de a se mării, având până în momentul respectiv 100
de membrii aleşi dintre legionarii mai în vârstă, dar şi alte clase sociale. Astfel la sfârşitul
anului respectiv, elementele care constituiau viaţa de zi cu zi a oamenilor erau agitaţiile
anarhice ale organizaţiilor extremiste.
Începutul anului 1931 arată momentul în care Dumitru Zăpadă, care nu avea încă
vârsta de a fi major, dar care era adept al mişcării legionare, şi-a făcut apariţia la ziarul
”Dimineaţa” moment în care a încercat să-l asasineze pe Emil Socor.
În 1931 a avut loc demisia lui Gheorghe Gh. Mironescu pe data de 14 aprilie, urmată
de o criză politică, care s-a terminat odată cu constituirea guvernului condus de Nicolae Iorga.
Tot în anul 1931 a fost desfiinţată de către însuşi Armand Călinescu, mişcarea legionară din
care făceau parte cinci studenţi. Această mişcare se făcuse cunoscută prin nenumăratele fapte
pe care le-au săvârşit în afara legilor, aceste fapte fiind reprezentate prin teroare, dar şi printr-
o serie de crime făcute de aceştia.27
Pentru Armand Călinescu, anul 1931 reprezintă încă un an în care acesta a fost cel care
a câştigat alegerile care s-au efectuat cu scopul de a fi ales un nou deputat pentru Partidul
Ţărănesc. Acesta nu a câştigat doar alegerile care au avut loc în anul respectiv, ci şi alegerile
din anii: 1926-1928,1931, 1932, 1933 şi 1937.
Tot în decursul acestui an apare şi consiliul de miniştrii care va guverna România din
data de 18 aprilie 1931 până pe data de 5 iunie 1932.
Pe 18 aprilie 1931 apare Guvernul condus de Nicolae Iorga, acest guvern a apărut în
urma demisiei lui cabinetului care era condus de Gheorghe Gh, Mironescu, care a avut loc pe
data de 4 aprilie a aceluiaşi an. În urma formării Guvernului Iorga, Regele Carol al II-lea a
27
Nicolae Chivulescu, op. cit. p. 119.
15
spus că miniştrii s-au descătuşat de apartenenţele la partidele politice şi că vor lucra în aşa fel
încât să fie în corespondenţa aşteptărilor tuturor.28
La sfârşitul anului, pe data de 9 decembrie este dezbătut în cadrul Adunării Deputaţilor
un proiect de lege guvernamental care avea ca şi scop pentru finalul acestui proiect dezbaterea
salariilor învăţătorilor prin care era preconizată „trecerea întreţinerii învăţământului primar de
stat în sarcina administraţiei locale”.
Armand Călinescu spunea: ”încă din 1931, am luat atitudinea hotărâtă împotriva
extremismului de dreapta şi noi, naţionali-ţărăniştii, am fost aceia care i-am adus în faţa
justiţiei pentru prima oară pe membrii organizaţiei gardiste”.
În luna februarie a anului 1932 se vorbeşte foarte mult despre situaţia în care se afla
România în ceea ce priveşte materia de drumuri, deoarece atunci parlamentarii aveau în
discuţie respectivul proiect de lege.
Pe data de 26 martie 1932, Eduard Mirto, a depus un proiect de lege electorală în
cadrul Adunării Deputaţilor, această lege viza mandatele electorale în conformitate cu
numărul de voturi, în urma acesteia dezbinându-se prima electorală. Semnatarii acestui proiect
au fost:
 În Partidul Naţional Ţărănesc: Ion Mihalache, Armand Călinescu, Ion
Răducanu, Voicu Niţescu, Mihail Ghelmegeanu, Aurel Dobrescu, etc.
 În Partidul Ţărănesc Democrat: Constantin Leancă şi Ion Codreanu.
 În Partidul Social Democrat: Gheorghe Grigorovici şi Ion Mirescu.
Pe data de 22 aprilie este adoptată o lege care vizează asigurarea unui cadru unitar atât
în organizarea studiilor cât şi în gestiunea financiară a universităţilor.
O altă problemă care a fost existentă în anul 1932 a fost una de natură economico-
financiară, având numeroase implicaţii grave, cum ar fi datoriile agricole pe care Guvernul lui
Nicolae Iorga le-a prezentat în cadrul Camerei Deputaţilor. Această acţiune a fost susţinută de
către Armand Călinescu, deşi nu puteau fi rezolvate toate problemele care ţin de agricultură.
Două dinte aceste probleme erau:
 Fiscalitatea excesivă
 Agricultura suferă de o lipsă de rentabilitate.
Guvernul lui Nicolae Iorga a supus spre dezbatere şi proiectul de lege al monopolului
de alcool, pe data de 7 aprilie 1932, deoarece, producţia de alcool se putea dezvolta foarte
mult în România.29

28
Romus Dima op. cit. p. 164.
29
Ioan Scurtu, op. cit. p.161.
16
 În vara acestui an are loc întrunirea naţional-ţărănistă, la Eforie. La această întrunire au
participat aproximativ 15.000 de persoane, care au defilat pe Calea Victoriei şi prin faţa
Palatului Regal.
În luna iulie 1932 au fost organizate alegeri de către guvernul naţional-ţărănesc care
era condus de Alexandru Vaida-Voevod, sub numele de gruparea Corneliu Zelea Codreanu.
Alegerile au fost câştigate de către Partidul Naţional Ţărănesc cu 70.674 de voturi.
La finele anului vorbim însă despre faptul că au început să se facă alegeri în 14 judeţe,
alegeri care au avut rezultate favorabile pentru Guvern.
Anul 1933 începe cu demisionarea lui Iuliu Maniu din funcţia de prim-ministru, dar în
acelaşi timp şi cu demisionarea lui Ion Mihalache din funcţia de ministru de interne, aceste
două demisionări au fost efectuate din motivul că regele a refuzat să-l demită pe Gavrilă
Marinescu din funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei. Atât Iuliu Maniu, cât şi Ion Mihalache
îşi doreau acest lucru deoarece, Gavrilă Marinescu a judecat într-un mod urât administraţia şi
politica guvernului naţional-ţărănist.
Pe 12 ianuarie în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştrii, Iuliu Maniu a declarat: „Vă
raportez că am prezentat demisia la rege din cauzele pe care le cunoaşteţi, dar pe care le
recapitulez. Domnul Mihalache a cerut schimbarea prefectului de poliţie şi a generalului
Dumitrescu pentru acte de indisciplină şi care slăbeau autoritatea ministrului. Mulţumesc
domnului Titulescu pentru oboseala ce şi-a dat ca să aplaneze conflictul. Nu a reuşit însă.
Regele nu a acceptat argumentele noastre. Nu rămâne decât să tragem consecinţele
neîncrederii regelui”.30
În urma demisionărilor efectuate e înfiinţează un nou guvern naţional ţărănesc care era
dirijat de Alexandru Vaida-Voevod, numind în funcţia de Ministru de Interne pe George
Mironescu, iar funcţia de subsecretar de stat era în continuare ocupată şi exercitată de către
Armand Călinescu.
Armand Călinescu îşi păstrează poziţia pe care o avea împotriva extremismului de
dreapta, astfel pe data de 27 aprilie poartă un lung dialog despre acesta cu Alexandru Vaida-
Voievod, George Mironescu şi George Samsonovici, în care Alexandru Vaida-Voievod îşi
arată devotamentul pe care îl are faţă de Alexandru C. Cuza, ironizându-l pe Călinescu ca şi
delegat al ţărănismului integral. La două zile după această discuţie, Ministerul de Interne a
expediat un ordin strict către toate Inspectoratele de siguranţă, ordin care cuprindea totodată şi
câteva detalii care reprezentau mişcarea legionară.
Măsurile Ministerului de Interne îmbinate cu cele ale Ministerului Justiţiei, din 24 mai
au precizat că are date clare că de ceva timp organizaţia legionară merge în fiecare sat pentru
30
Nicolae Chivulescu, op. cit. p.130.
17
a înfiinţa o propagandă aţâţătoare, încercând să determine lumea să treacă la acţiuni pentru
doborârea ordinei de stat, acţionate de câteva incidente provocate de către Garda de Fier.
Represiunea contra Gărzii de Fier, dusă de guvernul naţional-ţărănesc, prin persoana
lui Armand Călinescu, va fi ţinută în continuare de guvernul naţional liberal, prin persoana lui
I. Gh. Duca, fiind dizolvată pentru a treia oară în decembrie 1933.
Începând cu data de 3 ianuarie 1934, la guvernarea României vine un nou partid , şi
anume Partidul Naţional Liberal, avându-l în funcţia de prim-ministru în numeroase guverne
pe Gheorghe Tătărăscu. În acea perioadă, ascensiunea lui Armand Călinescu în ceea ce privea
viaţa sa politică românească, el fiind personalitatea proeminentă a Partidului Naţional
Ţărănesc, a cunoscut rezultatele cele mai bune, acestea simţindu-se şi în activitatea sa
parlamentară.
În întâlnirea Camerei de pe data de 20 aprilie, Nicolae Lupu după fuziunea Partidului
Naţional Ţărănesc nu mai era adversar al naţional-ţărăniştilor, el fiind în poziţia de
vicepreşedinte al partidului reîntregit. Nicolae Lupu a fost cel care şi-a arătat întreaga atenţie
asupra afacerii Skoda. Tot el a solicitat Adunării Deputaţilor să înfiinţeze o comisie de anchetă
parlamentară care să termine toate modurile şi căile utile pentru descoperirea vinovaţilor. Din
această comisie făceau parte 30 de deputaţi printre care se numără şi Armand Călinescu.
În afacerea Skoda unii spun că civilii nu vor fi incluşi, iar alţii că se vor efectua
referinţe contra lui Cihoski, Iuliu Maniu, Virgil Madgearu şi Mihai Popovici.
Cu două luni înainte de încheierea anului, pe data de 5 octombrie, Armand Călinescu a
purtat un dialog cu Ion Mihalache şi cu Nicolae Lupu, această discuţie având ca şi motiv
adoptarea atitudinii în afacerea Skoda, notând următoarele memorii: ”Eu opinez că sunt
sceptic şi cred că se va face un raport pătimaş. Propun o campanie vehementă contra
liberalilor. Ion Mihalache spune că nu trebuie să dăm impresia de şantaj şi că o campanie de
răsturnare prematură. În orice caz atitudinea de opoziţie viguroasă şi după raport vom
aviza.”31
În luna noiembrie 1934 în urma comisiei de anchetă parlamentară, Cihoscki este trimis
în judecată, pentru încălcarea legii, iar Mihai Popovici este şi el trimis în judecată, dar motivul
este acela că a încercat să împiedice descinderea.
Printre primele luni ale anului 1935, mai exact în luna martie s-a întrunit Congresul
Uniunii Naţionale ale Studenţilor Creştini, care a avut loc la Craiova, acest congres avându-l
în frunte pe Traian Cotigă, acesta având funcţia de preşedinte, alături de Gheorghe Furdui,

31
Ibidem, 130.
18
Șerban Milcoveanu, Sandu Valeriu, Alex Cantacuzino, preşedinţi ai centrelor universitare,
fiind totodată şi membri ai mişcării legionare şi imnul legionarilor.32
Tot în luna martie a anului 1935 are loc şi transformarea Gărzii de Fier în ”Partidul
totul pentru ţară” din acel moment funcţionând ca partid legal, această funcţionare începând
prin: „Şeful meu politic Corneliu Zelea Codreanu, Mi-a spus: Domnule general, la 10
decembrie 1934, s-a împlinit termenul legat, după care aveţi dreptul de a cere un semn
electoral şi de a înfiinţa un partid politic. Vă rog, deci să înfiinţaţi un nou partid, pentru ca toţi
cei care cred într-o Românie nouă, să poată activa politiceşte sub formă legală. Eu rămân pe
vechea poziţie, astăzi ilegală a Gărzii de Fier pe care nu o pot părăsi, deoarece socotesc că pe
nedrept şi fără nici o justificare legală a fost dizolvată.”33
În 1935 se vorbeşte şi despre activitatea lui Armand Călinescu în domeniul viticulturii,
ca şi o prelungire a conducerii lui, Ministerului Agriculturii şi a Domeniilor, principalul studiu
al domeniului numindu-se ”pentru viticultură”, acest articol apărând în luna decembrie.
Articolul avea ca şi punct de vedere pornirea manifestărilor publice ale potgorenilor pentru a
atrage: „atenţiunea asupra crizei în care se zbate viticultura”.
Armand Călinescu cunoaşte foarte bine situaţia viticulturii din anul 1935. Această
ramură ocupa un rol foarte important în economia naţională având: 328.000 ha plantaţii de
vie, având valoarea de 21 miliarde de lei, iar proprietarii erau într-un număr foarte mare, fiind
peste 500.000, care aveau la rândul lor peste 2 milioane de muncitori, care se ocupau de
valoarea recoltei.
Armand Călinescu, a declarat la Piteşti, pe data de 21 aprilie a anului 1936, că se va
lupta în continuare cu organizaţia fascistă spunând: ”nu este o mişcare de opinie, ci este o
asociaţie de asasini şi de imunzi, profanatori de morminte”.34
Armand Călinescu a declarat acest lucru chiar dacă era conştient că este ameninţat de
către această mişcare.
Pe data de 23 ianuarie a anului 1936, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, a scris
o scrisoare pe care i-a destinat-o regelui. În interiorul acesteia, Ion Mihalache protesta
împotriva guvernului, având ca şi motiv faptul că încurajează mişcările extremiste şi respinge
dialogul cu ministrul de interne, această funcţie fiind îndeplinită de către Ion Inculeţ. Dialogul
pe care regele l-a respins avea ca punct de vedere alegerile de la Severin.
Revenim însă la Garda de Fier, aceasta acţiona nestingherită, mărindu-şi numărul de
echipe, aşa numitele echipe ale morţii, care se ocupau cu utilizarea planurilor de asasinare a

32
Romus Dima, op. cit. p. 152.
33
Armand Călinescu, op. cit. p. 134.
34
Nicolae Chivulescu, op.cit. p.141.
19
celor care erau împotriva Gărzii de Fier. Numărul membrilor acestor echipe au ajuns la cel de
3000 de legionari în anul 1936. Duşmanii Gărzii de Fier erau consideraţi cei care acţionau
împotriva ei, aceştia fiind trecuţi pe listele negre ale legionarilor şi primind în acelaşi timp şi
scrisori prin care erau ameninţaţi cu moartea. Una dintre personalităţile ameninţate cu
moartea, aşa cum am spus şi mai sus, a fost Armand Călinescu, emis către Parchet o scrisoare,
în urma acesteia legionarii au dat o publicaţie plină de răutate.
Mişcarea legionară a atins punctul culminant între zilele de 3 şi 5 aprilie 1936, atunci
când a fost organizat la Târgu Mureş un congres al studenţilor legionari, acesta fiind condus
de Garda de Fier. La acest congres au participat şi reprezentanţi din Germania şi Polonia,
această participare a fost posibilă cu acordarea guvernului. Reprezentanţii străini au beneficiat
de trenuri din banii statului, hrană şi de o mare atenţie care venea din partea celor ce trebuiau
să interzică acest congres. Zaharia Boilă ne spune că la congres nu s-a vorbit despre situaţia
studenţimii, problema discutată în cadrul acestora fiind aceea a politicii externe ale ţării
noastre.
În vara anului 1936, studenţii reuşesc să desfiinţeze ziarele Adevărul şi Dimineaţa, în urma
acestora desfăşurându-se încăierări sângeroase între muncitorii ziarelor şi legionari.
Tot în vara acestui an este asasinat Mihai Stelescu, fost legionar, care s-a desprins de aceştia
în anul 1934. A fost asasinat de o echipă de 10 legionari, din ordinul lui Corneliu Zelea
Codreanu, fiind numit de către aceştia ca fiind Trădătorul.
În primele luni ale anului 1937 au fost adoptate p serie de măsuri împotriva mişcării
legionare. Gheorghe Tătărescu după ce a remaniat guvernul a promis că va lua măsuri pentru
asigurarea ordinii, această ordine făcându-se pe fondul arestării unor serii de gardişti, prin
judecarea şi condamnarea studenţilor care au provocat tulburări cu ocazia congresului de la
Târgu Mureş.
Anul 1937, reprezintă anul în care Armand Călinescu are prilejul de a se bucura de o
tot mai mare atenţie acordată din partea Suveranului.35
Regele Carol al II-lea a presimţit încă dinainte că alegerile din anul respectiv nu vor fi
câştigate de către naţionali-liberali, unii oameni politici crezând că formula de guvern era deja
pregătită.
În ziua de 12 martie a anului respectiv a avut loc o şedinţă în cadrul Camerei, în urma
căreia Armand Călinescu declara că nişte studenţi au încercat să-l asasineze pe rectorul
Universităţii din Iaşi. Tot în luna martie au existat şi o serie de lucrări în care au fost
comentate pe larg evenimentele care s-au petrecut în primăvara respectivă, pe teritoriul ţării
noastre. Dintre aceste evenimente au fost însă scoase în evidenţă măsurile pe care le-a avut
35
Nicolae Chivulescu, op.cit. p.44.
20
guvernul lui Gheorghe Tătărescu împotriva mişcării legionare, dar totodată s-a evidenţiat şi
hotărârea atitudinii pe care a adoptat-o Regele Carol al II-lea împotriva Gărzii de Fier. Luna
martie a anului 1937 a reprezentat astfel un moment foarte important, deoarece Armand
Călinescu a rostit în primăvara respectivă ultima cuvântare din cadrul parlamentului, prin
aceasta reuşind să combată vehement atitudinea echivocă a guvernului condus de Gheorghe
Tătărescu, dar, în acelaşi timp această cuvântare a reprezentat o pledoarie pentru sistemul
democraţiei parlamentare.36
În cadrul conferinţei despre ”Rostul Frontului Renaşterii Naţionale” , Armand
Călinescu declară în neagresiunea electorală încheiată pe data de 25 noiembrie 1937 că:
„Socotesc că niciodată regimul democratic din România nu s-a autodiscreditat mai devreme
decât în decembrie 1937, când două partide diametral opuse cu concepţia politică se prezentau
aliate în faţa ţării. Cred că în acel ceas s-a decis soarta noului regim”.37
În prima lună a anului 1938, în timp ce purta un dialog cu regele în ceea ce priveşte
situaţia partidelor politice, Armand Călinescu arată că după alegerile care au avut loc în
decembrie 1937, începe să se simtă prezenţa declinului partidelor politice. Pe 28 ianuarie
1938 studenţii făceau parte dintre legionari, provocând situaţii grave în întreaga capitală, şi
fiind nevoie ca trupele de jandarmerie să intervină, din ordinul dat de către ministrul de
interne. În urma intervenţiei jandarmilor s-a ajuns la doi morţi şi mai mulţi răniţi.
Aceste urmări au fost declarate de către rege şi scrise de către Armand Călinescu în
însemnările sale zilnice pe data de 7 februarie 1938.
Armand Călinescu trăia sub teroarea unei ameninţări din partea legionarilor şi cu toate
acestea el a acţionat împotriva acestora, fără frica de a muri. Aceşti legionari erau grupaţi în
cămăşile verzi şi cămăşile albastre.
Într-o întâlnire a lui Armand Călinescu cu Octavian Goga şi cu Ion Antonescu, aceştia
au ajuns la concluzia că ar trebui ca orice propaganda fascistă să fie interzisă şi să nu se mai
folosească arme contra propagandiştilor, ci să fie pedepsiţi prin arestare, însă nu avem
disponibilitatea unui număr atât de mare de închisori pentru atât de mulţi oameni.
Pentru diminuarea propagandei care a fost formată de Partidul Naţional Creştin, la
recomandarea lui Armand Călinescu, guvernul a decis arestarea şi judecarea celor ce au
împrăştiat propaganda fascistă.
Referindu-se la faptele care l-au ambiţionat pe Regele Carol al II-lea să instaureze
dictatura regală aşa cum spune chiar în ziarul Daily Herald. Articolul era următorul : ” Regele
Carol al II-lea a hotărât să sfărâme Garda de Fier fascistă a Românei. A hotărât să distrugă
36
Ibidem, p. 364.
37
Romus Dima, op. cit. p. 154.
21
puterea mereu în creştere a şefului ei, Corneliu Zelea Codreanu, care a devenit repede rivalul
regelui în ceea ce priveşte puterea”.38
La sfârşitul acestui an, Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat, iar printre cei care au
făcut parte la această asasinare a fost şi Armand Călinescu şi a avut loc la Palatul Regal în
timpul unui eveniment la care au participat şi ambasadori ai ţărilor străine.39
Pe data de 27 februarie a anului 1939 se înfăptuia un an de la adoptarea Constituţiei
Carliste, aşa că profitându-se de acest prilej sunt organizate manifestări într-un număr mare
pentru marcarea evenimentului.
În timpul verii a acestui an au început să se zvonească prin Bucureşti faptul că Armand
Călinescu începuse să intre în dizgraţie şi că în scurt timp va fi concediat din funcţiile pe care
le deţinea. Aceste funcţii erau următoarele: prim-ministru, ministru de interne şi cea de
ministru de război.
Tot în timpul verii a anului 1939 se punea la cale atentatul Mişcării Legionare
împotriva lui Armand Călinescu.
Revenind la funcţiile pe care le-a deţinut Armand Călinescu, acesta a avut şi funcţia de
ministru ad-interim la Adunarea Naţională, acesta a reuşit să uimească cu rapiditate
specialiştii şi oamenii politici prin modul în care şi-a însuşit problemele specifice şi privind
totodată misiunile de luptă ale armatei.
În luna august 1939 a ajuns la Bucureşti o delegaţie trimisă de Hitler, primită de
Grigore Gafencu, el trimiţând-o la Armand Călinescu, care la rândul lui a înţeles importanţa
acesteia telefonându-i Regelui Carol al II-lea şi solicitând să primească respectiva delegaţie.
Motivul acestei delegaţii era acela de a informa România că va urma un eveniment
istoric prin care aceasta îşi poate pierde independenţa şi graniţele în acelaşi timp, acest
eveniment fiind reprezentat de Al doilea Război Mondial, care a izbucnit pe data de 1
septembrie 1939, conflictul fiind la început doar între Polonia şi Germania.40
Armand Călinescu a fost asasinat pe data de 21 septembrie 1939 de către un comando
în număr de 8 legionari, deoarece acesta era considerat ca fiind un duşman al lor, fapt ce era
deja cunoscut, dar înainte de a fi asasinat acesta primise numeroase scrisori prin care era
ameninţat cu moartea, dar pe care nu le-a băgat în seamă.

38
Ibidem, p. 161.
39
Dr. Șerban Milcoveanu, Atentatul din 21 septembrie 1939 împotiva lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950,
Bucureşti, 2004, p. 11.
40
Ibidem, p. 68.
22
 CAPITOLUL II

II.1. Activitatea desfăşurată în Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional

Ţărănesc

Anul 1918 a reprezentat pentru ţara noastră anul în care s-a încheiat formarea unui stat
naţional român, această formare fiind posibilă datorită unirii Basarabiei, Bucovinei şi
Transilvaniei cu România. Actul prin care s-a confirmat această unire a fost semnat în cadrul
Conferinţei de Pace de la Paris.41
Partidul Ţărănesc a reprezentat o organizaţie politică puternică foarte activă, plină de
dinamism, reprezentând şi una dintre cele mai importante forţe antiliberale care s-a situat pe
teritoriul României şi care a fost de asemenea înfiinţat la sfârşitul anului 1918. Acest partid îl
avea în fruntea sa, ca şi conducător pe Ion Mihalache, acesta având în subordinea sa trei
41
Ioan Scurtu, Istoria Contemporană a României 1918-2007, Bucureşti, Editura Fundaţia România de Mâine,
2007, p. 7.
23
grupuri şi anume următoarele: unu de ţărani, unu de preoţi şi unu de învăţători, aceste trei
grupuri formând împreuna Partidul Ţărănesc.
În urma unor şedinţe la care a participat un număr mare de preoţi şi învăţători s-a
semnat pe data de 5-18 decembrie a anului 1918 un document care reprezenta actul de naştere
al Partidului Ţărănesc şi totodată prin acest document erau arătate şi intenţiile de viitor pentru
acest partid cum ar fi:
 Declarăm că faţă de începuturile făcute în unele judeţe din ţară, ne constituim
în Partidul Ţărănesc.
 Partidul Ţărănesc îl constituim necesar şi la timp.
 Programul partidului va cuprinde în mod firesc realizarea integrală a
aspiraţiilor şi nevoilor ţărănimii române.42
La doar un an mai târziu, după ce s-a produs înfiinţarea Partidului Ţărănesc, în luna
decembrie a anului 1919, acesta a devenit partid de guvernământ, acest lucru fiind posibil
datorită alegerilor parlamentare care au avut loc în timpul lunii noiembrie, Partidul Ţărănesc,
câştigând cu un foarte mare succes respectivele alegeri.
Partidul Ţărănesc s-a afirmat extrem de rapid pe scena politică a ţării noastre, această
rapiditate cu care s-a afirmat a fost însă considerată ca fiind o escrocherie, dar acest lucru a
fost crezut până în momentul în care s-a concluzionat faptul că Partidul Ţărănesc era de fapt
rezultatul unei evoluţii istorice.43
Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc a convocat pe ţară o consfătuire
care s-a desfăşurat la Bucureşti şi care avea scopul de a contacta iniţiatorii şi conducătorii
filialelor locale ale acestui partid. La această desfăşurare a comitetului au fost prezenţi
reprezentanţi ai următoarelor judeţe: Vlaşca, Ilfov, Buzău, Putna, Teleorman, Tecuci, Brăila,
Olt, Arges, Muscel, Dâmboviţa şi Bacău. Reprezentanţii organizaţiilor din Iaşi şi Dolj au
trimis spre Bucureşti o scrisoare, respectiv o telegramă.44
Ca şi reprezentant al organizaţiei din judeţul Argeş, acesta era prezentat prin persoana
lui Armand Călinescu, el fiind numit de către conducătorul partidului, şi anume Ion
Mihalache. Armand Călinescu şi-a început viaţa politică în cadrul Partidului Naţional
Ţărănesc, începând cu anul 1919.
Înainte de a se forma Comitetul Central Executiv, Partidul Ţărănesc primise numele
de Partidul Ţărănesc şi Muncitor, hotărându-se ca în acesta Consiliul General să fie format din

42
Ioan Scurtu, Istoria Partidului Țărănesc 1918-1926, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p.30.
43
Ibidem, p. 11.
44
Ibidem, p.37.
24
câte doi reprezentanţi proveniţi din fiecare judeţ.45 Partidul Ţărănesc se extindea şi pe
teritoriul Moldovei, denumirea de Partidul Ţărănesc şi Muncitor fiind utilizat doar de
organizaţiile din Moldova, dar nu pentru mult timp deoarece la sfârşitul anului denumirea
partidului rămânea la aceea de Partidul Ţărănesc.
Analizând mandatele Partidului Ţărănesc de-a lungul timpului, spunem că cele mai
multe mandate au fost obţinute în următoarele judeţe:
 Teleorman - 9 mandate
 Argeş - 7 mandate
 Dâmboviţa - 7 mandate
 Mehedinţi -5 mandate
 Olt - 5 mandate
 Tecuci - 5 mandate
 Dolj - 4 mandate
 Muscel - 4 mandate
 Vlaşca - 4 mandate
 Bacău - 3 mandate
 Buzău - 3 mandate
 Brăila - 2 mandate
 Gorj - 1 mandat
 Prahova - 1 mandat46
La alegerile care au avut loc în vara anului 1920 , Partidul Ţărănesc a pus liste proprii
în 12 judeţe, iar în alte 22 de judeţe acesta a avut liste comune cu cele pe care le-a prezentat şi
Partidul Naţionalist-Democrat. Succesul Partidului Ţărănesc în ceea ce priveşte alegerile din
anul 1920 ne relevă reacţiunea produsă de război în masele populare a căror manifestare a fost
posibilă datorită acordării votului universal. Astfel la alegerile din luna mai a anului 1920,
Armand Călinescu a observat un curent puternic pentru ţărăniştii din judeţul Argeş.47
Partidul Ţărănesc, se afla pe al doilea loc în ceea ce privea situaţia electorală pe care o
aveau partidele din vechiul Regat, lăsând astfel în urmă Partidul Naţional-Liberal. Membrii
Partidului Ţărănesc s-au bucurat de o mare încredere din partea alegătorilor, reuşind să obţină
mandate în judeţele:
 Argeş, Dâmboviţa, Muscel şi Fălciu câte 3 mandate

45
Unirea Partidului Țărănesc cu Partidul Muncitorilor din Moldova, Cuvântul ţăranilor, din 17 februarie 1919.
46
Nicoale Chivulescu, op. cit. p. 47.
47
Romus Dima, op. cit. p. 40.
25
  Olt 2 mandate
 Brăila, Buzău, Colojcna, Dolj, Ilfov, Râmnicu Sărat, Satu Mare, Teleorman,
Tecuci, Tulcea şi Vaslui câte 1 mandat.48
În anul 1922, au avut loc noi alegeri electorale, în care şi de această dată, Partidul
Ţărănesc s-a arătat a fi cel mai rezistent partid din opoziţie, atât în vechiul Regat cât şi în ţara
întreagă, dovedindu-se şi de această dată ca un fiind un adevărat rival pentru Partidul
Naţional-Liberal, Constantin Argetoianu scriind ” Adevăraţii învingători morali în aceste
alegeri au fost ţărăniştii”49. El a scris aceste cuvinte, deoarece în urma alegerilor care au avut
loc în acel an, Partidul Ţărănesc a câştigat cu următoarele mandate:
 Soroca – 6
 Bălţi – 4
 Cahul, Ilfov, Chişinău – 3
 Ialomiţa, Prahova, Tighina – 2
 Bacău, Brăila, Cetatea Alba, Constanţa, Covurlui, Dolj, Dâmboviţa, Fălciu,
Iaşi, Muscel, Neamţ, Râmnicu Sărat, Teleorman, Tulcea şi Vlaşca – 150
De altfel ca şi în celelalte partide, Partidul Ţărănesc a spus că în Parlament exista
rezultatul unor grave falsificări electorale, motiv pentru care Nicolae Iorga a scris în paralel cu
alegerile ” Bătaia pe larg distribuită şi falsificaţia n-au frâu”.51
Partidele din opoziţie negau legalitatea Parlamentului care a fost ales în luna martie a
anului respectiv, lucru ce a determinat Partidul Ţărănesc să formeze un front comun, Ion
Mihalache, Constantin Stere, şi Pan Halippa vorbind cu Iuliu Maniu pentru nerecunoaşterea
Parlamentului de către Partidul Ţărănesc şi Partidul Liberal, astfel alegerile acestuia să devină
nule. Nicolae Iorga a refuzat această colaborare, în acelaşi timp având loc şi refuzul
colaborării Partidului Naţional şi a Partidului Ţărănesc cu Partidul Poporului.52
Un an mai târziu, a fost chemat Congresul Extraordinar al Partidului Ţărănesc, acesta
având loc pe data de 24 martie a anului 1923. În cadrul acestui Congres s-a vorbit despre
unirea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional, aceste discuţii ale Congresului
terminându-se cu 87 de voturi pentru şi doar 2 voturi contra, astfel în urma acestora a fost
trimisă o Delegaţie Permanentă, care avea scopul de a propune conducerii Partidului Naţional

48
Ioan Scurtu,. Istoria Partidului Țărănesc 1918-1926, p. 72.
49
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine, vol. VI, p.316.
50
Romus Dima, op. cit. p. 115.
51
Nicolae Iorga, Supt trei regi, p. 316.
52
Îndreptarea , din 24 marti 1922.
26
unirea pe baza principiilor prin doctrina şi programul Partidului Ţărănesc. 53 Preşedinte al
acestui Congres extraordinar ţărănist a fost ales Armand Călinescu, care timp de 14 ani
neîntrerupt, de pe data de 15 aprilie 1923 până pe data de 28 decembrie 1937 a avut această
funcţie de şef al organizaţiei judeţene Argeş, a Partidului Ţărănesc şi a Partidului Naţional
Ţărănesc.
Vasile Godiş şi Constantin Stere au început în luna mai 1923 fuziunea celor două
partide însă în mod neoficial, această fuziune făcându-se pe baza unui program care conţinea
10 puncte, acestea fiind date de liderul ţărănist. în final discuţiile au fost purtate de către Iuliu
Maniu şi de către Ion Mihalache, semnând acordul unirii, iar textul final era următorul:
1. Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc să fuzioneze într-un singur partid sub
denumirea de Partidul Naţional-Ţărănesc.
2. Partidele fuzionează acceptând următoarele principii de bază:
 Monarhia Constituţională.
 Partidul întemeindu-se pe solidaritatea tuturor claselor muncitoare şi
producătoare cu ţărănimea.
 Partidul consideră principiile cuprinse în hotărârile Adunării Naţionale din
Alba din 1 decembrie 1918.
 Politica externă a partidului se va întemeia pe menţinerea şi consolidarea
raporturilor celor mai strânse cu aliaţii.
 Întronarea în viaţa de stat a unui regim legal şi constituţional.
 Înscrierea în constituţie a garanţiilor libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti.
 Asigurarea libertăţii şi sincerităţii alegerilor, în special prin verificarea
mandatelor de către justiţie.
 Descentralizarea administrativă şi autonomia locală în cadrele unităţii politice
ale statului.
 Principiile călăuzitoare ale programului economic sunt: îndrumarea treptată a
economiei noastre naţionale, pe baza cooperaţiei; întărirea dezvoltării industriei naţionale;
pentru refacerea utilajului economic ca şi pentru punerea în valoare a bogăţiilor ţării noastre
fiind nevoie de capital naţional şi de capital străin; legislaţie de ocrotire a muncii după
normele stabilite în Statutul Internaţional al Muncii stipulau în tratatele de pace.
 Speciala preocupare pentru Armată, ca să corespundă pe deplin chemării sale
de apărare naţională.54

53
Hotărârea Congresului extraordinar al Partidului Țărănesc, în Aurora, din 24 iunie 1923.
54
Fuziunea Partidului Țărănesc şi Naţional Român, în Aurora, din 14 iunie 1924.
27
 În urma acestor principiilor de bază pe care le-am enumerat s-a înfăptuit o adevărată
viaţă de partid. Prin discursul rostit tot în luna iulie a aceluiaşi an, Armand Călinescu, relevă
însufleţirea care a condus acţiunea de reorganizare a partidului, acest semn era indubitabil
pentru popularitatea acţiunii ţărăniste din judeţ.
În ziarul „Neamul Românesc” se prezintă faptul că principalul sacrificiu care a fost
făcut pentru realizarea fuziunii, a fost făcut de către Partidul Ţărănesc.55
Ţărăniştii au fost cei care pe lângă compromisurile de natură programatică şi
principală pe care le-au făcut, au mai făcut de asemenea şi compromisuri în ceea ce priveşte
conducerea noului partid format. Astfel preşedinţia Partidului Naţional Ţărănist i-a fost
înmânată lui Iuliu Maniu, el fiind până atunci conducătorul Partidului Naţional, deşi Partidul
Ţărănesc avea organizaţii în 45 de judeţe, iar Partidul Naţional în doar 27 de judeţe, aceştia
hotărând un număr egal în organele superioare ale formaţiunii fuziunii, atât de ţărănişti cât şi
de liberali.
În vara anului 1924, pe data de 21 iunie, Comitetul Central Executiv al Partidului
Ţărănesc, a luat hotărârea ca fruntaşul ţărănist să fie al şaselea membru în Delegaţia
Permanentă. Din moment ce Iuliu Maniu a primit scrisoarea trimisă de către doctorul Nicolae
Lupu şi Ion Mihalache, acesta a chemat Comitetul Central Executiv al Partidului Naţional,
care a hotărât să accepte fuziunea pe baza celor 10 puncte.
În anul următor, 1925, s-au efectuat alegeri în ceea ce priveşte noile comitete
judeţene, în fruntea acestora au fost aleşi şi promovaţi oameni de încredere, dar în acelaşi timp
şi cu influenţă politică. Personalităţile marcante care s-au aflat în fruntea acestor noi comitete
sunt:
 Ion Răducanu în Tecuci.
 Grigore Iunian în Gorj.
 Paul Bujor în Iaşi.
 Armand Călinescu în Argeş.
 Nicolae Graur în Putna.
Iar preşedinţii acestor organizaţii provinciale erau:
 Doctor Nicolae Lupu în Muntenia.
 Nicolae Costăchescu în Moldova.
 Pan Halippa în Basarabia
 Vasile Bodnărescu în Bucovina.
 Gheorghe Bogdan-Duică în Transilvania.

55
Fuziunea nouă şi democraţia, în Neamul romănesc, din 31 mai 1924.
28
  Ioan Ţeicu în Banat.56
Un nou guvern a fost propus pe data de 24 martie a anului 1926, acesta luând naştere
cu 136 voturi pentru şi doar 3 voturi contra, Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc neluând
parte la aceste alegeri. Printre prevederile legii electorale, aceasta dădea o lovitură principiului
egalităţii votului. Astfel s-au ivit situaţii ca în alţi ani, atunci când partidul care a fost
câştigător a primit 40,30% adică 247 din mandate, iar celorlalte le-au revenit 113 locuri în
Adunarea Deputaţilor. Ca un mod de ironie al acestei legi electorale, partidul care s-a bucurat
şi care a beneficiat de ea a fost chiar Partidul Naţional-Ţărănesc.
Revenind la fuziunea dintre cele două partide, aceasta a avut parte de o victorie
hotărâtoare în cadrul Comitetului Central Executiv, cei care au luat parte la acest comitet, l-au
avut în frunte pe Ion Mihalache, iar personalităţile care au luat parte au fost: Vasile Rădulescu,
Virgil Potârcă, Armand Călinescu, Alexandru Răutu şi Teofil Sauciuc. Iar cei care au făcut
parte din Delegaţia Permanentă au fost: Eduard Mirto, Nicolae Costăchescu şi Teofil Sauciuc-
Săveanu.57
Fuziunea dintre cele două partide era votată în unanimitate de către Congres, iar
publicaţia acestui partid s-a numit ”Manifestul Partidului Naţional Ţărănesc”. În vremea
respectivă au existat dispute în ceea ce avea în vedere dispariţia Partidului Ţărănesc şi
întemeierea Partidului Naţional Ţărănesc. Liderii noului partid considerau că actul de pe data
de 10 octombrie 1926 era cel mai important eveniment care a avut loc de la Unire până astăzi.
În timpul acestei formaţiuni s-a realizat ”cimentarea legăturilor sufleteşti dintre provinciile
dezrobite cu Vechiul Regat”.58
Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, au purtat discuţii cu uşile închise, iar în toamna anului
1926, mai exact în luna septembrie, au ajuns la un acord, care prevedea fuziunea Partidului
Ţărănesc cu Partidul Naţional, sub un singur nume şi anume acela de Partidul Naţional
Ţărănesc, acesta funcţionând după cele 10 principii programatice de bază, adică, cele care au
fost stabilite în anul 1924.
Noul partid format funcţiona însă pe baza statutului adoptat din 1924, dar acest lucru
a funcţionat doar până în momentul chemării congresului general al partidului, acestea
făcându-se după următoarele norme:
 Conducerea centrală a partidului va fi încredinţată unui Comitet Central
compus din Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional şi din Comitetul Central Executiv al
Partidului Ţărănesc existente în momentul fuziunii, întregite în număr egal de fiecare partid.
56
Romus Dima, op. cit. p. 179.
57
Țărănismul, din 3 octombrie 1926.
58
Trăiască Partidul Naţional-Țărănesc!, în Țărănismul, din 17 octombrie 1926.
29
  Un Comitet de direcţie mai restrâns, alcătuit din 10-12 membrii, delegaţi din
fiecare partid din sânul Comitetului său Central, asigura rezolvarea treburilor curente.59
S-a format o grupare care era favorabilă fuziunii, în fruntea căreia se afla Ion
Mihalache. Din Comitetul Central Executiv au făcut parte următoarele personalităţi: Vasile
Rădulescu, Virgil Potârcă, Armand Călinescu, Alexandru Răutu şi Teofil Sauciuc-Săveanu.
Din Delegaţia Permanentă au făcut parte: Eduard Mirto, Nicolae Costăchescu şi Teofil
Sauciuc-Săveanu. Atât cei din Comitetul Central Executiv, cât şi cei din Delegaţia Permanentă
erau cunoscuţi pentru atitudinea favorabilă pe care au avut-o în faţa fuziunii.
Au existat nemulţumiri în ceea ce priveşte organizarea muncitorimii, deoarece
patronii aveau reprezentare egală cu cea a muncitorimii, în cadrul Camerei de Muncă,
formându-se astfel un amalgam, în consecinţa căruia: Partidul Naţional-Ţărănesc, conştient de
starea mizeră a muncitorimii române, se face ecoul acestor salariaţi şi respinge legea. Una
dintre personalităţile care au participat la dezbaterile care aveau ca punct de vedere proiectul
de lege care viza taxa de timbru, a fost Armand Călinescu, care a scos în evidenţă motivul că
guvernul urmărea să mărească povara fiscală în ceea ce-i priveşte pe cetăţeni. Armand
Călinescu ne-a evidenţiat faptul că în 56 de categorii de acte impunerea era dubla, în 36 taxele
se măreau de 5 ori, în 20 taxele de înzeceau, iar în 23 de categorii taxa se mărea cu un procent
cuprins între 10 şi 100 de ori.60
În ceea ce priveşte manifestaţia de pe Calea Griviţei, de pe data de 29 ianuarie 1931,
social-democraţii au propus înfiinţarea unei noi comisii de anchetă parlamentară, însă aceasta
a fost respinsă de majoritatea naţional-ţărăniştilor. Aceştia au respins respectiva ideea la
insistenţele subsecretarului de stat şi anume, Armand Călinescu.61
Un an mai târziu, pe data de 26 martie 1932, cel care se afla în fruntea naţional-
ţărăniştilor, adică, Eduard Mirto, a depus în cadrul Adunării Deputaţilor, un proiect de lege
electorală care avea în vedere împărţirea mandatelor în concordanţă cu număr de voturi
câştigate. Printre cei care au semnat proiectul respectiv enumerăm din Partidul Naţional-
Ţărănesc pe Ion Mihalache, Armand Călinescu, Ion Răducanu, Voicu, Niţescu, Mihail
Ghelmegeanu, Aurel Dobrescu, Ștefan Cicio-Pop, etc; din cadrul Partidului Ţărănesc-
Democrat îi enumerăm pe: Constantin Leancă şi Ion Codreanu; din cadrul Partidului social-
democrat îi amintim pe: Gheorghe Grigorovici şi Ion Mirescu. În timpul acestei dezbateri
parlamentare, toate partidele s-au hotărât să fie de acord cu desfiinţarea primei electorale.

59
Rezoluţia votată de cele două congrese, în Adevărul , XXXIX, nr.13135, din 12 octombrie 1926.
60
Armand Călinescu, Discursuri Parlamentare 1926-1938, vol I, Bucureşti, 1938, p. 86.
61
T. Teodorescu Branişte, Ancheta Parlamentră, în Aurora, X, Nr. 38, din 5 februarie 1931.
30
 Partidul Social Democrat spune că infirmă că cel mai hotărât act de guvernare să fi
instituit fără niciun motiv starea de asediu. Acest proiect a fost adoptat cu un număr de 202
voturi pentru şi 43 de voturi contra. La aceste voturi au participat în cel mai mare număr
reprezentanţi ai Partidului Naţional- Ţărănesc şi anume: Pan Halippa, Petre Andrei, Ionel Pop,
Zaharia Boilă, Pavel Pavel.
În Senat, au existat dezbateri la orele 00:20, care s-au încheiat prin adoptarea unui
proiect cu 111 voturi pentru şi un singur vot contra. Armand Călinescu, care avea funcţia de
subsecretar de stat la Ministerul de Interne spune ca era necesară o lege pentru a preîntâmpina
a insurecţie comunistă care se pregătea.62
În timpul guvernului , Armand Călinescu, şi-a urmat planul de acţiune. Prin ordinul
dat de Direcţia Generală a Poliţiei s-au făcut numeroase arestări de agitatori şi grevişti, aceştia
făcând parte din comitetele de acţiune şi comitetele de fabrică, care au fost declarate inegale.
Tot în timp ce Armand Călinescu era subsecretar de stat, lua măsuri împotriva Gărzii
de Fier, aceste măsuri constau în faptul că acesta solicita poliţiei şi jandarmeriei să
percheziţioneze sediile organizatorice ale legionarilor şi să confişte toate materialele de
propagandă. Dar totodată cerea şi să se ia măsuri împotriva celor ce purtau insigne şi
uniforme nepermise, fiind înaintaţi în faţa justiţiei.63
Alegerea personalităţi Ion Mihalache, ca fiind în fruntea Partidului Naţional Ţărănesc,
a reprezentat pentru istorie o nouă etapă importantă în ceea ce priveşte creşterea grupării
ţărăniste şi totodată şi relansarea programului şi doctrinei care afirma partidul ca o forţă de
prim rang a vieţii politice din România.
Evoluţia Partidului Naţional Ţărănesc a avut ca efect închegarea grupării centriste în
sânul partidului. Armand Călinescu spunea: ”Aceste împrejurări, au fost pentru mine
zguduitoare. În clipa aceea am simţit că înaintea mea se desfăşoară alte orizonturi, că se
impuneau alte metode. În clipa în care partidele şi guvernele ţării renunţau la ceea ce era
atribuitul lor esenţial, autoritatea, nu mai era decât o singură salvare: iniţiativa regală. Și am
spus atunci... Regele nu poate fi un simplu pecetar al partidelor politice.”64
Armand Călinescu îi adresează lui Ion Mihalache un memoriu, memoriu în care ideea
principală era aceea ca odată ce Partidul Naţional Ţărănesc nu se mai baza pe sprijinul
maselor pentru putere, aşa că partidul era nevoit să adopte calea câştigării sprijinului de către
Coroană. Călinescu începea să aibă din ce în ce mai apropiat de Ion Mihalache, lucru care îl
făcea să aibă totodată şi un rol mai important în cadrul partidului. Acesta avea şi un

62
Armand Călinescu, Discursurile parlamentare 1934-1937, vol I, Bucureşti, 1938, p.44.
63
Cosma Neagu, Dumitru Marinesu, Fapte din Umbră, vol III, Bucureşti, Editura Politică, 1980, p.97.
64
Armand Călinescu, Noul regim . Cuvântări. 1938-1939, Bucureşti, 1939, p.192-193.
31
devotament faţă de rege, şi era un adversar pentru Iuliu Maniu, acest lucru fiind datorat
punctului de vedere pe care îl susţinea.
Acesta a rostit în Albeşti, judeţul Argeş un discurs prin care spunea că va lupta
împotriva mişcării legionare chiar şi cu ultimele puteri, şi tot aşa va lupta şi contra
comunismului. În acelaşi timp el declara că va încuraja Coroana şi că o va sprijinii cu scopul
îndeplinirii misiunii istorică cu tot prestigiul necesar. Acest discurs forma punctul de plecare a
unei atitudini centristă în sânul partidului. În frunte centriştilor se afla Armand Călinescu,
Mihai Ralea, Nicolae Costăchescu, Mihail Ghelmegeanu şi Virgil Potârcă.
Valer Moldovan, a propus organizarea unei campanii pe linia lui Maniu, iar Maniu la
rândul lui a propus înfiinţarea unui comitet de acţiune care avea scopul de a organiza 200 de
adunări pe teritoriul Transilvaniei. Această acţiune avea să pericliteze şansele Partidului
Naţional Ţărănesc de a ajunge la putere, astfel pe data de 30 iunie, Ion Mihalache avea să
reunească cadrele care participaseră la adunarea din Vinţu de Jos.
În 1937, Partidul Naţional Ţărănesc, s-a evidenţiat ca fiind împotriva creşterii rolului
monarhiei în viaţa de stat. Concomitent cu acţiunea făcută de gruparea lui Iuliu Maniu,
grupare care era contra politicii lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, Armand Călinescu
împreună cu centriştii s-au orientat spre a fi colaboratori cu regele în ceea ce priveşte mişcarea
antilegionară pe fondul tendinţelor acestuia.
Organizarea unui regim politic în România avea în vedere atât anticomunismul
liderilor naţionali-ţărănişti în drumul lor spre putere cât şi prezenţa în Partidul Naţional
Ţărănesc a unei mari grupări de dreapta. La lupta împotriva fascismului şi legionarismului s-
au evidenţiat personalităţi ca: doctor Nicolae Lupu, Armand Călinescu, Virgil Madgearu, Ion
Mihalache, Mihai Popovici, Ghiţă Popp, Ion Hudiţă, Nicolae Costăchescu, Pan Halippa, Ilie
Lazăr, Dumitru P. Mazilu, Virgil Potârcă, Petre Andrei, Traian Bratu, Paul Bujor, etc.65
Congresul înfiinţat la Târgu-Mureş în zilele de 3-5 aprilie 1936, a constituit o
demonstraţie de forţă din partea adepţilor mişcării legionare, aceştia formând aşa numitele
echipe ale morţii, acestea având scopul de a lichida oamenii politici care erau consideraţi ca
fiind antilegionari printre care îi amintim pe următorii naţional-ţărănişti: Ion Mihalache,
Armand Călinescu, Virgil Madgearu şi doctor Nicolae Lupu.
Luând cuvântul în cadrul Adunării Deputaţilor, Armand Călinescu rostea următorul
discurs: ”Aţi evoluat domnilor miniştri. Nu mai văd la dumneavoastră hipersensibilitatea de
odinioară. Sunt chiar multe actele miniştrilor pe care opinia publică le socoteşte ca o

65
Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naționl Țărănesc, p.285.
32
profanare a memoriei şefului dumneavoastră. Fiindcă în vremea aceasta sub aripile
dumneavoastră mişcarea de odinioară continuă să se dezvolte.”66
În seara zilei de 13 noiembrie 1937 a avut loc o Delegaţie Permanentă a Partidului
Naţional Ţărănesc, acesta cunoscând momente grele, Grigore Gafencu propunând să ia
legătura imediat cu Alexandru Vaida-Voievod. În concomitent cu acesta Armand Călinescu a
solicitat reîntregirea partidului prin unirea cu Frontul Românesc. O săptămâna mai târziu a
avut loc o şedinţa în cadrul Comitetului Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc în
timpul căreia Ion Mihalache a spus că regimul constituţional al ţării noastre era deja la o
răspântie istorică.
Naţional-ţărăniştii au fost desprinşi din partidul loc, primind următoarele
departamente:
 Internele i-au revenit lui Armand Călinescu.
 Agricultura şi Domeniile şi Lucrări Publice şi Comunităţi lui Virgil Potârcă.
 Justiţia lui Vasile Rădulescu-Mehedinţi.
 Subsecretariatul de stat la Interne lui Dinu Simian.
Prin desprinderea grupării lui Armand Călinescu, regele Carol al II-lea a vrut să
diminueze Partidul Naţional-Ţărănesc, şi să mărească neîncrederea acestui partid în politica
lui Iuliu Maniu. La rândul său Maniu, declara că plecarea lui Călinescu nu este o pierdere
obiectivă şi materială ci este o pierdere morală.
Dintre cei 86 de membri ai Comitetului Central Executiv, au abandonat Partidul
Naţional-Ţărănesc doar 6 şi anume Armand Călinescu, Virgil Potârcă, Vasile Rădulescu-
Mehedinţi, Dinu Simian, Mihai Priboianu şi Petre Pandrea.67
În noaptea de 7 spre 8 februarie 1938 s-a declanşat o criză de guvern, deoarece, la
îndemnarea regelui, Armand Călinescu şi Ion Gigurtu şi-au prezentat demisia cu motivul că
nu puteau colabora cu gruparea cuzistă. În ziua de 9 februarie, regele împreună cu Ernest
Urdăreanu, Armand Călinescu şi Gheorghe Tătărescu au luat ultimele măsuri care aveau în
vedere atât destituirea guvernului Goga, cât şi primele acţiuni ale noului regim.68
Partidul Naţional-Ţărănesc a adoptat o situaţie zbuciumată faţă de politica internă a
regimului monarhiei autoritare. Liderii naţional-ţărănişti şi-au dorit să dobândească un capital
bun pentru perioada ce va urma. În ziua de 26 martie , a fost emisă către Nicolae Iorga o
scrisoare prin care îl acuza de necinste sufletească pe Corneliu Zelea Codreanu. Armand

66
Ibidem, p. 289.
67
Dreptatea, XII, Nr. 3036 din 1 ianuarie 1938.
68
Al. Gh. Savu, Dictatura Regală, p. 148.
33
Călinescu a decis trimiterea lui Corneliu Zelea Codreanu în judecată, pe motiv de ultragiu,
adus unui ministru în exerciţiu legat al funcţiunii.69
Urmărind să dea un suport politic regimului său, Regele Carol al II-lea a hotărât să
înfiinţeze un nou partid numit Frontul Renaşterii Naţionale, acesta formându-se la propunerea
dată de către Armand Călinescu.
Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial de pe data de 1 septembrie 1939 urma
să atragă mai târziu şi alte evenimente negative cum ar fi asasinarea lui Armand Călinescu de
către un grup de legionari.
Guvernul lui Călinescu a semnat un tratat de natură economică româno-germană, în
urma acestui tratat Germania primea largi posibilităţi de a intra direct în economia
românească. Secretarul Partidului Naţional-Ţărănesc nu s-a ascuns de aprecierea că tratatul
reprezenta doar o expresie a politicii imperialiste a lui Hitler.

II.2. Demnităţi publice deţinute la nivel judeţean şi naţional

Viaţa politică din România, după primul Război Mondial, devine din ce în ce mai
complexă, în sensul, în care transformări majore, au loc pe scena, politică din ţară, mai ales la
nivelul partidelor politice: partidele conservatoare dispar treptat din lupta pentru putere a
Romăniei, lăsând astfel arena politică a ţării fără partide care au fost mereu o variantă pentru
guvernare, o a doua opţiune pentru Partidul Naţional-Liberal, partid care la rândul său a
întâmpinat diferite dificultăţi, în sensul în care nici el ”nu a fost ocolit de convulsiuni, cu
deosebire în etape ceva mai îndepărtate de încheiere primului război mondial, dar a găsit
resursele necesare, s-a întărit şi a reuşit să se menţină şi să domine.70
Atmosfera în care îşi începe activitatea politică Armand Călinescu, care avea o
personalitate severă şi puternică, care nu este controlat de nimeni în afară de Regele Carol, un
om care nu lasă nimic la voia întâmplării, sau după cum declară Nicolae Caradino, unul dintre
liderii naţional-ţărănişti ai vremii, un om care nu avea nimic rigid, nimic sever în această
personalitate în care fineţea estompa fermitatea contururilor. Armand Călinescu întruneşte

69
Comunicat privind trimiterea domnului Corneliu Zelea Codreanu în judecată, în Universul, nr. 88 din 30
martie 1938.
70
Ioan Scurtu, op. cit. p. 21.
34
aceste calităţi, este persoana care luptă cu toată forţa de care dispune, o persoană care ajunge
să se sacrifice pentru ţara pe care o conduce.71
Datorită faptului că familia Călinescu întreţinea relaţii de prietenie cu cercul liberalilor
din judeţul Argeş, Armand, în primă fază a fost tentat să opteze pentru Partidul Naţional-
Liberal, însă în cele din urmă acesta realizează ca orientarea sa politică este ţărănistă. Mihai
Călinescu, tatăl lui Armand, a fost ani la rând prieten cu Ionel Brătianu şi de fiecare dată, când
venea la Florica liderul liberalilor, trimitea după el, de aceea liberalii argeşeni, gândeau cu
toţii că tânărul Armand va intra neapărat în Partidul Liberal. După mai multe amânări ale
liberalilor pentru al primii în cercul lor pe Armand Călinescu, ”în cele din urmă, după ce
acesta l-a vizat pe padişahul liberalilor” a fost refuzat definitiv.72
Deşi Armand Călinescu îşi face debutul carierei sale politice devreme, în 1922 îl găsim
deja preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc în districtul Argeş din Valahia, iar peste patru
ani este ales în Parlament, acum fiind momentul când Armand Călinescu începe să avanseze
serios.73
Noul lider ţărănist a început imediat acţiunea de introducere a conducerii ştiinţifice în
activitatea de partid, apare un suflu înnoitor în tot judeţul Argeş, se practică un stil ofensiv de
conducere, metode avansate de investigare şi cunoaştere a realităţii.74
Pe data de 29 ianuarie 1926, conducătorul Blocului Muncitoresc Ţărănesc i-a adresat
lui Ion Mihalache, Iuliu Maniu şi Alexandru Averescu propunerea unui front comun în alegeri,
astfel Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional au depus liste comune în ceea ce privea
alegerile.75
În ceea ce priveşte fuziunea dintre Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc, aceasta a
avut loc în anul 1926. Din Comitetul Central Executiv au fost cooptaţi: Vasile Rădulescu,
Virgil Potârcă, Armand Călinescu, Alexandru Răutu şi Teofil Sauciuc-Săveanu. Iar din
Delegaţia Permanentă au făcut parte: Eduard Mirto, Nicolae Costăchescu şi Teofil Sauciuc-
Săveanu.76
Măsuri importante sunt luate de noul lider naţional-ţărănist, unele care au vizat în
special partidul ca organizaţie: se strâng rândurile în partid, se încearcă o coeziune a
membrilor partidului, iar treptat se aduc în partid membrii noi care fac parte din rândurile
71
S. Cutişteanu, Gh. Ioniţă, Electoratul din România în anii interbelici, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981, p.
114.
72
Romus Dima, op. cit. p. 10.
73
S. Cutişteanu, Gh. Ioniţă, op. cit. p. 118.
74
Nicolae Chivulescu, op. cit. p. 25.
75
Ioan Scurtu, Op.Cit. p. 38.
76
Florea Nedelcu, De la Restauraţie la Dictatura Regală, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981, p. 8.
35
intelectualităţii, se pune în practică o reorganizare a Partidului Naţional-Ţărănesc în sate şi
oraşe, în condiţiile în care partidul după cum declară chiar Armand Călinescu, nu dispunea
practic de aceste organizaţii locale.77
Această nouă configuraţie a partidului ţărănesc din judeţul Argeş, face ca alegerile
comunale din martie 1926, când Partidul Naţional-Ţărănesc a mers pe liste comune cu
Partidul Naţional şi cu Partidul Poporului condus de Alexandru Averescu, să fie câştigate de
această Alianţă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la alegerile Parlamentare din acelaşi an, când
Armand Călinescu a fost ales pentru prima dată deputat, la vârsta de 33 de ani, sub guvernul
condus de Alexandru Averescu, făcându-şi debutul la tribuna Camerei printr-un discurs
strălucitor care se numea la fel ca şi cel din anul 1920, şi anume ”La Validări”.78
Armand Călinescu a fost ales în funcţia de deputat în toate cele şase legislaturi care au
existat, de-a lungul anilor, adică, în anul 1926, 1928, 1931, 1932, 1933 şi 1937. Funcţia de
deputat în care s-a aflat Armand a durat timp de 14 ani, fiind recunoscut de toată lumea ca
reprezentantul cel mai valoros al naţional-ţărăniştilor în lupta parlamentară.79
Calităţile de coordonator pe care Armand Călinescu le-a avut în funcţia de subsecretar
de stat constă în momentul în care deputaţii social-democraţi au propus să se înfiinţeze o
comisie de anchetă parlamentară pentru stabilirea răspunderilor şi aplicării sancţiunilor în
ceea ce priveşte manifestaţiile care au avut loc pe Calea Griviţei pe data de 29 ianuarie 1931.
Această comisie a fost însă respinsă de către majoritatea naţional-ţărăniştilor, la insistenţele
subsecretarului de stat, adică, la insistenţele lui Armand Călinescu.80
În perioada anilor 1930, mişcarea legionară începe să prindă contur în România, fapt
ce îl face pe Armand Călinescu să îşi concentreze tot mai mult atenţia spre organizaţiile
fasciste, văzând în acestea un adversar periculos al regimului parlamentar burghez. Măsuri
importante trebuiau luate pentru a stopa această întindere a curentului fascist: ”Vorbesc cu
Alexandru Vaida-Voievod despre propaganda Gărzii de Fier şi propun să o înlăturăm din luptă
prin retragerea semnului, deoarece ca organizaţie a fost legalmente dizolvată”.81
Datorită neacceptării Gărzii de Fier, Armand Călinescu a format o represiunea contra
acesteia, care era dusă de către guvernul naţional-ţărănesc, în frunte cu acesta şi va fi ţinută în

77
Romus Dima, op. cit. p. 17.
78
Nicolae Chivulescu, op. cit. p. 40.
79
Hans Christian Maner, Parlamentarismul în România 1930-1940, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p.
18.
80
Armand Călinescu, Mărturii,..., p. 58.
81
Mircea Muşat. Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea 1, 1918-1933, Bucureşti, Editura
Știinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 947.
36
continuare de către guvernul naţional liberal, prin persoana lui I. Gh. Duca, fiind dizolvată
pentru a treia oară în decembrie 1933.82
În timpul Guvernului lui Nicolae Iorga, mai exact pe data de 26 martie 1932, cel care
se afla în fruntea Partidului Naţional-Ţărănist, Eduard Mirto, a depus în Adunarea Deputaţilor
o lege electorală pentru împărţirea voturilor şi se desfiinţa prima electorală. Printre semnatarii
acestei legi electorale s-au numărat şi: Ion Mihalache, Armand Călinescu, Ion Răducanu,
Voicu Niţescu, Mihail Ghelmegeanu, Aurel Dobrescu, Ștefan Cicio-Pop, etc.83
Calităţile de bun coordonator ale lui Armand Călinescu încep să fie observate mai bine
şi de către rege odată cu desemnarea acestuia ca subsecretar de stat la Ministerul de Interne. În
acest sens, Carol al II-lea, în august 1932, după depunerea jurământului de către membrii
noului guvern, i-a remis Coroana României în grad de mare ofiţer, recomandându-i totodată
să lucreze şi în continuare, în acelaşi mod, cu noii funcţionari. Această funcţie de subsecretar
şi-o păstrează chiar şi după demisia lui Iuliu Maniu din funcţia de preşedinte al Consiliului de
Miniştrii, din ianuarie 1933 şi numirea lui Alexandru Vaida-Voievod ca noul şef al
Guvernului.84
Mişcarea legionară era formată în mare parte ce către studenţi, aceştia fiind grupaţi în
cuiburi şi îl aveau în fruntea lor pe Corneliu Zelea Codreanu. Această mişcare avea foarte
mulţi duşmani din rândul oamenilor politici, printre care se număra şi Armand Călinescu,
acesta reprezentând un duşman hotărât să o doboare.85
Astfel, Armand Călinescu avea să fie ameninţat de către legionari de nenumărate ori,
însă acesta nu băga în seamă scrisorile primite de la aceştia, luptând în continuare împotriva
lor.86
Armand Călinescu, care se afla în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de
Interne, spunea că legea care a fost adoptată în Senat la ora 00:20 noaptea, cu 111 voturi
pentru şi 1 vot contra, era benefică pentru a preîntâmpina o insurecţie comunistă, care se
pregătea.
Perioada de după anul 1933 a fost una cu multe frământări pentru ţărănişti, în sensul în
care în interiorul partidului au loc diferite conflicte. Astfel se formează în partid trei grupări:
cea de centru, formată de Armand Călinescu, Grigor Gafencu, Mihai Ralea. Virgil Potârcă, şi
82
Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, Viaţa economică şi politică a României 1933-1938, Bucureşti, Editura Știinţiică
şi Enciclopedică, 1978, p. 145.
83
Ibidem, p. 146.
84
Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice, vol. II, Bucureşti, Editura Scripta, 2001, p. 59.
85
Al. Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Bucureşti, Editura Știinţifică şi
Enciclopedică, 1976, p. 47.
86
Armand Călinescu, op. cit. p. 62.
37
alţii, cea de-a doua aripă este cea naţional-ţărănistă condusă de Doctor Nicolae Lupu, în timp
ce a treia aripă a partidului gravita în jurul lui Iuliu Maniu.87
Pe data de 12 iunie 1933 are loc în Londra o Conferinţă, la care au participat 66 de
state printre care se afla şi România, a cărui reprezentant se afla în persoana lui Virgil
Madgearu. Această Conferinţă a reprezentat cea mai importantă dezbatere care s-a efectuat pe
plan mondial pentru a găsi căile şi mijloacele prin care puteau să combată criza economică în
care se aflau.
Eforturile pe care le-a desfăşurat atât România cât şi alte state mici, nu au dat însă nici
un rezultat în ceea ce privea criza economică, deoarece poziţia marilor puteri a urmărit să-şi
dezvolte propriile interese economice, pe seama ţărilor mici şi slabe.88
Putem aprecia însă că politica externă promovată de guvernul naţional-ţărănist a
corespuns cu dorinţele poporului român şi s-a remarcat prin acţiunile care vizau apărarea păcii
şi securităţii internaţionale.
În ceea priveşte programul Partidului Naţional-Ţărănesc, a rămas în continuare cel din
anul 1926, dar cu unele nuanţări, care au fost precizate în manifestaţiile din noiembrie 1928 şi
iunie 1932. Criza economică impune o analiză aprofundată în vederea stabilirii unei strategii
corespunzătoare, mai ales pentru un partid aflat la guvern, conducerea Partidului Naţional-
Ţărănesc nu a considerat că este utilă convocarea Congresului General care să adopte un nou
program.89
Definitivarea noului program politic al partidului, a oferit prilejul perfect pentru ca
Alexandru Vaida-Voievod să ceară ca în acest program politic al ţărăniştilor să se introducă
ideea de esenţă naţionalistă numerus valahicus, conform căreia toate întreprinderile şi
instituţiile trebuiau să stabilească proporţii între valahi şi celelalte naţionalităţi. Această
propunere a fost respinsă de către Comitetul Executiv Central, însă Alexandru Vaida-Voievod
îşi continuă demersurile, susţinându-şi ideea.90
Pe data de 15 noiembrie 1933 are loc ultima consfătuire a majorităţilor parlamentare
naţional-ţărăniste, cu prilejul cărora Alexandru Vaida-Voievod recunoaşte că a dat greş şi că în
politică greşelile nu se iartă. O săptămână mai târziu, pe data de 21 noiembrie, s-a desfăşurat o
şedinţă în cadrul Comitetului Central Executiv al Partidului Naţional-Ţărănesc în care a primit
demisia lui Alexandru Vaida Voievod şi a fost ales în funcţia de preşedinte, Ion Mihalache.

87
Nicolae Chivulescu, op. cit. p.101.
88
Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, op. cit. p. 162.
89
Ioan Scurtu, Istoria Partidului Țărănesc, ... p. 229.
90
Idem, Istoria Partidului Naţional Țărănesc, ... p.228.
38
 Cazul Alexandru Vaida-Voievod i-a sfărşit în cele din urmă pe data de 22 martie 1935,
când acesta este exclus din partid. În urma întrunirii Comitetului Central Executiv, o moţiune
este adoptată, prin care cei care sunt împotriva normelor statutare sunt excluşi din partid, acest
caz identificându-se cu cel al lui Alexandru Vaida-Voievod.91
Începând cu luna mai a anului 1936, regele Carol al II-lea dă semne că perioada de
studiu şi cunoaştere asupra lui Armand Călinescu se cam încheiase şi iniţiază unele acţiuni
pentru apropiere şi mai evidentă a acestuia de el şi de Coroană. În acest sens Călinescu este
chemat în audienţă în ziua de 26 mai 1936. Iată ce nota el: ”Merg în audienţă de o oră la rege.
Îmi propun să sondez sentimentele suveranului discutând problema gospodăriei administrative
a guvernului şi curentele extremiste de dreapta. Expun pericolul Gărzii de Fier, care e formată
din elemente nepregătite şi care sunt instrumente de manevră al politicienilor. Expun situaţia
partidului nostru, care se reazemă pe o forţă socială istorică, schiţez evoluţia partidelor
conservatoare, liberal, ţărănesc, în legătură cu schimbarea situaţiei claselor boiereşti, burgheze
şi ţărăniste, arătând că astăzi ţărănimea e o forţă peste care nu se poate trece.” În mare parte
acesta a fost planul de discuţii dintre Armand Călinescu şi rege, o discuţie care după cum
afirma chiar Călinescu, regele a ascultat-o cu interes crescând, spunându-i apoi că ştie că este
un om cumpănit şi că acţiunile lui sunt unele calculate.92
Perioada care urmează îl face pe Armand Călinescu unul dintre apropiaţii regelui,
aprecierile la adresa acestuia din partea lui Carol fiind din ce în ce mai multe. În acest sens un
exemplu bun este recepţia prinţului Paul şi Benes, în sensul în care dintre foştii subsecretari
de stat naţional-ţărănişti, Călinescu este singurul invitat: ”regele m-a înscris personal pe lista
invitaţilor numai pe mine”.93
În baza moţiunii şedinţei Comitetului Central Executiv din 18-29 martie 1936, Partidul
Naţional-Ţărănesc a reînceput campania pentru răsturnarea Guvernului liberal, organizând
întruniri de mari dimensiuni la Constanţa, Beiuş, Timişoara, etc.94
La 31 mai 1936, este rândul Bucureştiului să susţină o impunătoare manifestaţie sau,
după cum notează Armand Călinescu: ”mari demonstraţii naţional-ţărăniste; la Bucureşti
defilează 70.000 de oameni din Muntenia, apoi adunări în principalele oraşe din ţară”.95
Cu toate încercările făcute de Partidul Naţional-Ţărănesc pentru înlăturarea de la
guvernare a liberalilor astfel încât să aibă cale liberă spre conducerea ţării, acest lucru nu se

91
Nicolae Chivulescu, op. cit. p. 120.
92
Armand Călinescu, op. cit. p. 69.
93
Ibidem, p. 70.
94
Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Țărănesc, ... , p.40.
95
Armand Călinescu, op. cit. p. 80.
39
realizează. Datorită rezultatelor alegerilor din 20 decembrie 1937, nici un partid politic nu a
reuşit să obţină un scor care să îi permită să guverneze. S-a ajuns astfel, numai pentru nu a
apela la Garda de Fier, ca regele să cheme la conducerea ţării Partidul Naţional-Creştin. Acest
nou guvern, nu era doar un guvern, nu era doar un guvern la Partidului Naţional-Creştin,
deoarece ministerele cheie, adică Internele, Justiţia şi Externele, au fost încredinţate unor
persoane care nu făceau parte din partid. O astfel de persoană era Armand Călinescu, căruia îî
este încredinţat Ministerul de Interne, însă odată cu intrarea lui în Guvernul de 44 de zile
Goga-Cuza, acesta este nevoit să se despartă de Partidul Naţional-Ţărănesc, pe care l-a slujit
cu devotament, credinţă şi dăruire totală timp de aproape 17 ani.96
Armand Călinescu a cunoscut perioada cea mai mare de afirmare după anul 1937,
astfel dacă pe linia de partid sau ca om politic, activitatea şi calităţile sale erau de netăgăduit,
ierarhic însă, abia acum, ilustrul politician începe să urce din ce în ce mai mult, cariera sa
cunoscând coordonate cu totul noi. Astfel, între 28 decembrie 1937 şi 7 martie 1939, adică,
într-un interval de doar 1 an şi 3 luni, distinsul om politic a parcurs următoarele înalte funcţii:
 Ministru de Interne.
 Ministru Interimar la Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Educaţiei
Naţionale şi Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale.
 Vicepreşedinte la Consiliul de Miniştrii.
 Prim-ministru al României.
Naţional-Ţărăniştii, desprinşi din partidul lor au primit următoarele departamente:
Internele, aşa cum am spus mai sus, i-au revenit lui Armand Călinescu, Agricultură şi
Domenii lui Virgil Potârcă, Lucrări Publice şi Comunicaţii tot lui Virgil Potârcă, Justiţia lui
Vasile Rădulescu-Mehedinţi şi Subsecretariatul de stat la Interne lui Dinu Simian.97
Călăuzit de slujirea cu demnitate şi devotament a intereselor naţionale, Armand
Călinescu acceptă să facă parte din guvernul Goga-Cuza, mai ales că Partidul Naţional-
Ţărănist, din ce în ce mai slăbit, fusese exclus de la succesiunea la Guvern, iar
Armand Călinescu dorea să pună în practică măsuri ce vizau îmbunătăţirea condiţiilor
ţărănimii române. Acceptul său de a fi ministru de interne se mai datora şi faptului că
mişcarea legionară capătă din ce în ce mai multă forţă, ceea ce era un pericol la adresa
statului, iar Armand Călinescu a fost chemat să bareze ascensiunea spre putere.98
Ziua de 9 februarie este cea în care Goga îşi dă demisia, acum este momentul în care
regele începe consultările politice cu unii şefi de partid şi câţiva foşti prim-miniştrii. În seara
96
Florea Nedelcu, op. cit. p. 15.
97
Ioan Scurtu, Istoria Contemporană a României, ... , p.73.
98
Regele Carol al II-lea, op. cit. p. 68.
40
aceleiaşi zile, regele a semnat decretul de numire a unui nou guvern, prezidat de patriarhul
Miron Cristea. Actul de la 10 februarie 1938 s-a produs într-un anumit context istoric, dar în
fapt a fost rezultatul unei evoluţii desfăşurate în timp. Tot atunci au fost instaurat şi regimul
carlist, partidul unic, breslele, Straja Ţării şi Ziua de 1 mai muncitoresc.99
Fiind unul dintre cei mai temuţi apărători ai folosirii corecte a banului public şi
adversar înverşunat al celor care atentau la acesta, Armand Călinescu, împreună cu alţi
demnitari, a determinat Guvernul să ia hotărârea ca toţi miniştrii să fie obligaţi a-şi declara
averile, era o măsură care încearcă eliminarea corupţiei din rândurile marilor demnitari ai ţării
ca şi a oricăror suspiciuni la adresa lor.100
O măsură deosebit de importantă pentru noul regim era adoptarea unei noi Legi
Fundamentale. În acest sens, regele, a numit, la 12 februarie 1938, o comisie compusă din
Armand Călinescu, Istrate Micescu, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu şi Mircea
Cancicov, care să redacteze un nou proiect de Constituţie, proiect care a trecut printr-un
plebiscit, pe data de 24 februarie la acesta participând 4.303.064 de cetăţeni, din care 4.297.
au votat pentru şi 5.843 au fost contra, acest proiect a fost promulgat la data de 27 februarie
1938. Această Constituţie era un document mai puţin democratic, fiind elaborată sub
presiunea politică a creşterii totalitarismului nazist şi sovietic în întreaga Europă.101
O serie de evenimente importante s-au petrecut în această perioadă, una dintre acestea
a fost dizolvarea partidelor politice, la propunerea regelui şi a lui Armand Călinescu. În acest
fel, prin decret regal partidele politice sunt scoase în afara legii. Primele două decrete din
respectivul proiect erau:
 Art.1. Toate asociaţiunile, grupările sau partidele actualmente în fiinţa şi care s-
au constituit în vederea propagării ideilor politice sau a realizării lor sunt şi rămân dizolvate.
 Art. 2. Nici o nouă organizaţie politică nu va putea lua fiinţă în viitor şi nu va
putea activa decât în condiţiunile şi cu formele prevăzute printr-o lege specială, ce se va
întocmi în acest sens.102
Pe data de 30 martie 1938 a fot creat Consiliul de Coroană. Acesta era un organism
strict consultativ, hotărârile care erau luate, de către membrii, neavând un caracter de
obligativitate pentru rege.103

99
Ibidem, p. 70.
100
Romus Dima, op. cit. p. 29.
101
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea 2, Bucureşti, Editura Știinţifică şi
Enciclopedică, 1986, p. 215.
102
Florea Nedelcu, op. cit. p. 38.
103
Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Țărănesc, ... , p. 60.
41
 Ultimul eveniment care s-a petrecut la 30 martie, se referă la demisia primului Guvern
condus de patriarhul Miron Cristea, şi constituirea unui nou Cabinet, de către acelaşi prim-
ministru. Nu au avut loc transformări majore în ceea ce priveşte componenţa noului Guvern,
au fost totuşi înlocuiţi bătrânii, majoritatea dintre ei fiind numiţi în Consiliul de Coroană. În
noua echipă au fost incluşi miniştrii mai tineri , precum: Victor Iamadi, Mihai Ghelmegeanu
sau Mihai Ralea. Armand Călinescu a rămas ministru de interne şi ad-interim la
Departamentul Muncii.104
Ca ministru de interne, Armand Călinescu i-a anumite măsuri care sunt menite să
zguduie din temelii mişcarea legionară. În acest sens, în mai 1938 Corneliu Zelea Codreanu
este condamnat la 10 ani de muncă silnică şi 6 ani degradare civică. Nu aceasta avea să fie
însă pedeapsa cea mai mare pe care Codreanu avea să primească, în sensul în care liderul
Gărzii de Fier alături de alţi 13 legionari este executat, ca urmare a încercării lor de evadare
de sub escortă când erau transportaţi la închisoarea din Bucureşti. Aceasta era varianta
oficială, există însă mai multe ipoteze în ceea de priveşte moartea celor 14. Una este cea
conform căreia în urma întrevederii regelui Carol al II-lea cu Hitler, acesta i-ar fi cerut
suveranului să aducă la putere Garda de Fier, lucru care l-a îngrijorat foarte tare pe rege. Se
spune că pentru a distruge această organizaţie fascistă, încă în drum spre ţară, din tren, regele
a ordonat suprimarea căpeteniilor legionare.105
Se pare că după lichidarea lui Codreanu, mulţi legionari nu au mai văzut alt sens
pentru existenţa lor, decât răzbunare, aceasta trebuia să fie făcută prin echipe de sacrificiu, cei
care erau vizaţi fiind Carol al II-lea şi Armand Călinescu.106
Administraţia de stat a cunoscut progrese notabile în perioada când Armand Călinescu
s-a aflat în fruntea Ministerului de Interne. Acţiuni urgente de modernizare au fost iniţiate. Se
pare că aceste măsuri au adus României o schimbare la nivelul societăţii, după cum afirmă
chiar Arman Călinescu: ”Este o lună numai de când am promulgat o lege privitoare la
organizarea întreprinderilor comunale. Iluminatul public, alimentarea cu apă, salubritatea şi în
genere toate serviciile edilitare ale muncipalităţilor menite să asigure o viaţă mai civilizată a
locuitorilor din oraşe, iată probleme care au fost studiate şi îndrumate prin noua lege”.107
Autoritatea cu care Armand Călinescu conducea Ministerul de Interne, dar şi buna lui
funcţionare, au făcut ca acest organism să devină unul dintre cele mai viabile ale
administraţiei de stat , acest organism ocupându-se cu profesionalism de îndrumarea şi

104
Ibidem, p. 73.
105
Regele Carol al II-lea, op. cit. p. 80.
106
Romus Dima, op. cit. p. 60.
107
Ibidem, p. 72.
42
controlul, conform legii, a administraţiilor locale. Astfel, la 10 februarie 1938, Guvernul
schimbă administrarea în întreaga ţară, fiind numiţi în fruntea judeţelor şi oraşelor ofiţeri şi
magistraţi. Prin această măsură se urmărea diminuarea corupţiei şi înlăturarea abuzului
public.108
Pentru a pune bazele unei administraţii moderne, Armand Călinescu a iniţiat în august
1938, legea privind noua reformă administrativă. Având în vedere importanţa socială pe care
legea administrativă din 1938 o avea, ea este considerată opera fundamentală a lui Armand
Călinescu.109
Primit în audienţă, pe data de 14 februarie 1938, de către Carol al II-lea, Armand
Călinescu îi expunea acestuia principalele puncte ale noii legi. După această discuţie,
Călinescu scria că singura critică serioasă a fost asupra împărţirii regiunilor.110
La 13 august 1939, actul normativ propus de Armand Călinescu este adoptat. Ţara are
astăzi o nouă orânduire administrativă. Noua legiuire nu a impus sarcini suplimentare. În
genere la noi toate operele legislative aduceau după sine crearea de instituţii şi de servicii noi,
prin urmare ele se soldau cu cheltuieli mari. De data aceasta, organele ţinuturilor au intrat în
funcţiune fără o singură numire nouă, prin regruparea personalului existent. Aşadar, o reformă
organică fundamentală se aplică fără a se recurge la mijloacele financiare noi, ci numai în
cadrul sarcinilor bugetare existente.111
Activitatea lui Armand Călinescu la Ministerul de Interne va cunoaşte valenţe noi în
anul 1939, îndeosebi după ce a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi apoi
prim-ministru al României, când şi-a păstrat şi portofoliul Internelor.112
La începutul anului 1939, patriarhul Miron Cristea moare lăsând Guvernul fără liderul
său. Cel care avea să îi ia locul în această funcţie este Armand Călinescu. Noul prim-ministru
era, încă de la 10 februarie 1938, principalul stâlp al regimului.113
Ziua de 7 martie 1939 are valoare de simbol pentru ascensiunea vertiginoasă a lui
Armand Călinescu în ierarhia puterii politice şi de stat, întrucât atunci a fost în cea mai înaltă
demnitate naţională, prim-ministru al României.114
Politica lui Carol al II-lea, pe plan internaţional, a fost una echilibrată, deoarece la
începutul anului 1939 situaţia mondială începea să devină din ce în ce mai tensionată, iar
108
Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, op. cit. p. 288.
109
Armand Călinescu, op. cit. p. 88.
110
Ibidem, p. 93
111
Regele Carol al II-lea, op. cit. p. 83.
112
Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Țărănesc, ... , p. 78.
113
Ibidem, p. 347.
114
Florea Nedelcu, op. cit. p. 50.
43
puterile europene pe care ţara noastră se baza, respectiv Franţa şi Anglia nu dădeau semne că
ar dori să pună piedici serioase Germaniei în demersul ei de cucerire de noi teritorii. Astfel,
România întreprinde o politică mai prudentă faţă de cel de-al III-lea Reich, scopul urmărit
fiind acela de îmbunătăţire a relaţiilor cu această ţară, dar şi schimburilor economice. Armand
Călinescu nu împărtăşea ideea regelui, el considera că alegerea Germaniei în detrimentul
Franţei şi Angliei ar putea duce la slăbirea prestigiului naţional şi la prăbuşirea regimului creat
de rege. Pe parcursul anului 1939, situaţia internaţională devine din ce în ce mai complicată
pentru România, măsuri importante trebuiau luate, în condiţiile în care Ungaria, Bulgaria şi
Rusia încep să facă presiuni pentru recăpătarea teritoriilor deţinute înainte de primul Război
Mondial.115
Aplicarea politicii economice stabilite de Guvern a dus la creşterea producţiei
industriale şi agricole, dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor, înviorarea învestiţiilor,
etc. Armand Călinescu spunea în acest sens că realizările respective ar fi trebuit să fie de mult.
Și mă gândesc unde am fi fost noi astăzi dacă sistemul politic actual ar fi fost introdus în ţară
imediat după războiul general. Ce progrese am fi realizat? Ce dezvoltare am fi dat muncii
naţionale şi bogăţiilor ţării? Prin urmare pacea internă este numai o bază, un mijloc de
lucru.116
În acţiunea de consolidare a regimului carlist, primul-ministru Armand Călinescu s-a
ocupat nemijlocit pentru asigurarea condiţiilor necesare constituirii noului Parlament al ţării:
elaborarea legii electorale, organizarea şi desfăşurarea alegerilor, convocarea Corpurilor
legiuitoare etc. Alegerile au loc la 1 iunie 1939, pentru Adunarea Deputaţilor şi, la 2 iunie
pentru senat. Cum era şi normal, cei care au câştigat au fost candidaţii propuşi de Frontul
Renaşterii Naţionale, singura organizaţie politică din România. Armand Călinescu a fost ales
deputat în ţinutul Bucegi, ziarul Curentul făcând precizarea că era cel mai mare număr de
sufragii pe care a putut să-l întrunească vreodată un om politic.117

II. 3. Reprezentant al Argeşului în Parlamentul României

Contextul în care Armand Călinescu îşi începe viaţa politică este reprezentat prin
fuziunea dintre Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc, pentru el acest moment avea să
însemne începutul unei noi vieţi, o viaţă, care avea să îi aducă o serie de împliniri, satisfacţii
şi numeroase succese. Toate aceste lucruri se bazau pe capacitatea şi puterea sa de muncă, dar
115
Ioan Scurtu, Istoria Contemporană a României, ... , p.74.
116
Armand Călinescu, op. cit. p. 120.
117
Romus Dima, op. cit. p. 80.
44
şi pe sentimentele sale statornice şi de simpatie pe care le avea faţă de ţărănişti. Armand
Călinescu a luat cu asalt viaţa politică din judeţul Argeş făcându-se cunoscut cu rapiditate în
întreaga ţară. Startul acesta vertiginos, l-a ajutat pe Călinescu să urce toate treptele ierarhiei
politice.118
Partidul Ţărănesc avea aderenţă în rândurile clasei ţărăniste care avea mari speranţe în
acesta, că se va preocupa cu interes de reformele specifice lumii satelor. Atracţia spre ţărănism
va cuprinde şi o serie de intelectuali din ţara noastră printre care se număra şi Armand
Călinescu.119
Debutul vieţii politice a lui Armand Călinescu în cadrul Partidului Ţărănesc este dat e
el însuşi: ”Eu m-am înscris în Partidul Ţărănesc în iunie 1921. Mă întorsesem de la Paris
unde, timp de 2 ani, îmi făcusem studiile de doctorat în ştiinţe economice şi politice, eram,
fireşte, împreună cu tineretul român care se afla acolo, influenţat şi eu de ecoul noii mişcări
politice din ţară. Succesul Partidului Ţărănesc la alegerile din 1919 şi 1920 ne relevă
reacţiunea produsă de război în masele populare, a căror manifestare a fost posibilă datorită
votului universal”.120
Odată intrat în partid, Armand Călinescu şti că trebuie să-şi asume anumite obligaţii,
pe care a început să le înfăptuiască, acest lucru uluind Argeşul şi întreaga ţară, în urma
rezultatelor obţinute. Niciodată Argeşul nu cunoscuse o asemenea efervescenţă politică, ca cea
pe care a cunoscut-o prin activitatea dinamică şi multiplele planuri ale lui Armand Călinescu.
Astfel, acesta a reuşit să restabilească încrederea cetăţenilor în conducătorii politici loiali şi
sinceri. Tot Armand este cel care a renunţat la practica de a pune cetăţenii pe drumuri către
centru administrativ pentru diferite probleme, făcând el frecvente drumuri în satele şi
comunele din Argeş. La început cetăţenii îl considerau pe Armand Călinescu ca fiind un tânăr
care avea numeroase perspective în ceea ce priveşte sfera politică.121
La mai puţin de doi ani de la înscrierea lui Armand Călinescu în partid, acesta
devenise şeful organizaţiei ţărăniste din Argeş. Tot atunci, demisionează din cauza bolii
Grigore Coandă, iar în urma demisionării s-a hotărât constituirea unui prezidiu format din
cinci persoane alese prin vot secret, aceste persoane erau: Armand Călinescu, Petre Petrescu,
N. Nicolescu-Lungu şi Ionel Rădulescu.122

118
Ioan Scurtu, Istoria Contemporană a României, ... , p. 37.
119
Idem, Partidul Țărănesc, ... , p. 380.
120
Armand Călinescu, op. cit. p. 150.
121
Romus Dima, op. cit. p. 91.
122
Apostol Stan, Iuliu Maniu: Naţionalism şi democraţie: biografie unui mare român, Bucureşti, Editura
Saeculum I.O, 1997, p.182.
45
 Armand Călinescu, ca lider ţărănist a introdus acţiunea de conducere ştiinţifică în
partid, această acţiune apărând ca un suflu nou în întreg judeţul Argeş. ţărănimea se arăta
perceptivă în ceea ce priveşte acţiunile lui Armand Călinescu, acesta luând astfel şi două
măsuri deosebite:
 Prima se referă la strângerea rândurilor partidului şi la întărirea coeziunii
membrilor organizaţiei judeţene.
 A doua măsură privea organizarea Partidului Ţărănesc la sate şi la oraşe.
În cuvântul rostit în cadrul Congresului din iulie 1924, Armand Călinescu relevă
însufleţirea care a dominat acţiunea de reorganizare a partidului, semn indubitabil al
popularităţii mişcării ţărăniste din judeţul Argeş.123
Armand Călinescu a fost ales pentru prima dată în funcţia de deputat în anul 1926, în
guvernul condus de Alexandru Averescu, acesta făcându-şi debutul la tribuna Camerei, prin
discursul intitulat ”La Validări”, acest discurs urma să-i scoată în evidenţă talentul său de
orator. Unul dintre colegii lui de facultate, spunea despre el că: ”Am fost împreună ceva
vreme, pe el, însă, strălucitele lui calităţi, uriaşa sa putere de muncă, spiritul lui masiv de
organizator, caldul lui talent de orator, l-au scos din rândurile noastre şi l-au aşezat în frunte ca
subsecretar de Stat la Ministerul de Interne.” La alegerile parlamentare din anul respectiv, atât
Partidul Naţional Român cât şi Partidul Ţărănesc, au candidat cu liste comune păstrând
cooperarea dintre ele, astfel întărind mai mult legăturile în vederea fuziunii. Acesta s-a afirmat
în funcţia de deputat deoarece a deţinut respectiva funcţie 14 ani, fiind ales în toate cele şase
legislaturi, şi anume: 1926,1928, 1931, 1932, 1933 şi 1937.124
Pe data de 4 ianuarie 1926, Parlamentul României s-a întrunit pentru a legifera
măsurile ce decurgeau din actul Prinţului Carol, prin care îl proclama la tron pe fiul său,
Mihai. Armand Călinescu a fost întrebat la Cameră de către un prieten care este părerea lui
despre ce făcut Prinţul Carol. Călinescu răspunzând prin faptul că el consideră că prin această
chestiune ar fi benefic un acord al tuturor partidelor.125
Ţărănişti au intrat într-o vâltoare ameninţătoare a politicii, fiind lipsită de sinceritate
faţă de parteneri. Armand Călinescu, care ea şi el ţărănist, era deosebit deoarece beneficia de
calităţile unui om politic modern.126
Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc a abordat fuziunea împreună cu
fruntaşi ai partidului printre care se afla şi Armand Călinescu. Astfel se recunosc din nou

123
Idem, Ion Mihalache- destinul unei vieţi, Bucureşti, Editura Saeculum, 1999, p.200.
124
Nicolae Chivulescu, op. cit. p. 20.
125
Hans Christian Maner, op. cit. p. 43.
126
Florea Nedelcu, op. cit. p. 12.
46
meritele lui Armand Călinescu în ceea ce priveşte rezultatele obţinute de organizaţia ţărănistă
din judeţul Argeş.127
În anul următor s-au efectuat în judeţe congrese comune ale Partidului Ţărănesc şi a
Partidului Naţional Român, iar în congresul care a avut loc în judeţul Argeş s-a aprobat
fuziunea şi s-au ales preşedintele şi vicepreşedintele noului partid. Astfel în funcţia de
preşedinte a fost ales Armand Călinescu, iar în funcţia de vicepreşedinte a fost ales Iliescu-
Breaza.128
La sârşitul anului 1927, Armand Călinescu spunea că Partidul Naţional Ţărănesc îşi
revendica singur puterea asumându-şi răspunderea în ceea ce priveşte moştenirea pe care i-a
lăsat-o liberalii. La începutul anului 1928, Armand Călinescu, ca reprezentant al Argeşului
spunea că partidul este închegat definitiv, iar diferenţele dintre liberali şi naţionali erau doar
un interes documentar şi istoric.129
Tot la începutul anului 1928, Armand Călinescu a reuşit să se evidenţieze atât prin
acţiunile desfăşurate de el în judeţul Argeş, cât şi prin participarea la întâlnirile Partidului
Naţional Ţărănesc desfăşurate în alte localităţi din ţară, cum ar fi acţiunea de la Bucureşti de
pe data de 18 martie, o acţiune desfăşurată de delegaţi din toată ţara şi Marea Adunare, care s-
a desfăşurat la Alba Iulia pe data de 6 martie. Armand Călinescu a avut o activitate graţioasă
în Partidul Naţional Ţărănesc din judeţul Argeş, activitate ce a făcut ca acesta să se afle mereu
printre primele organizaţii din ţară.130
El a fost ales în 1929 în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor unde s-a afirmat în activitatea de promovare a intereselor ţărănimii, dar şi pentru
evidenţierea agriculturii româneşti.131
Armand Călinescu s-a bucurat chiar şi la alegerile contra guvernului liberal, de mii şi
mii de voturi. Iar în decembrie 1931 Nicolae Iorga, susţinea că Armand un luptător politic şi
un om de omenie, în timp ce Mihai Ralea spunea că era impresionat de şeful ţărănismului
argeşean deoarece avea o puternică veridicitate în ceea ce priveşte organizaţiile, conştiinţa,
curajul şi solidaritatea.132
Abilitatea cu care Armand Călinescu îşi desfăşoară activitatea politică a atins apogeul
în timpul intensificării relaţiilor cu Regele Carol al II-lea încercând să îmbine cu succes
127
Gheorghe Tătărescu, Regimul electoral şi parlamentar în România, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2004,
p.53.
128
Romus Dima, op.cit. 82.
129
Apostol Stan, Ion Mihalache-destinul unei vieţi, ... , p.220.
130
Ioan Scurtu, Istoria Contemporană a României, ... , p. 50.
131
Idem, Partidul Naţional Țărănesc, ... , p. 125.
132
Nicolae Chivulesc, op. cit. p.35.
47
interesele Partidului Naţional Ţărănist cu interesele sale proprii. Astfel în timp ce el îşi
desfăşura activitatea în Ministerul de Interne, regele i-a remis Coroana României în grad de
mare ofiţer.133
În 1933, Puiu Dumitrescu care era în funcţia de secretar particular al regelui, îl
informa pe Armand Călinescu că a fost o înţelegere împotriva lui, dar că, guvernul văzându-l
că este unul dintre cei mai capabili oameni politici, îşi afirmă admiraţia pe care o are faţă de
el. Astfel cariera politică a lui Armand Călinescu urma că cunoască cele mai mari funcţii care
existau în stat, realizând o ascensiune politică rapidă. Rezultatul alegerilor din 1933 s-a
încheiat cu bine cunoscutele abuzuri făcute de către liberali, iar reacţia naţional-ţărănistă era
foarte mare la nivel de ţară, dar la nivel local, în unele zone din judeţul Argeş, rezultatul
alegerilor a fost favorabil pentru Partidul Naţional Ţărănesc.134
În timpul guvernului lui Goga, Armand Călinescu a primit conducerea Ministerului de
Interne demnitate pe care o are în guvernele formate în ziua de 10 şi 30 martie 1938,
conducând două sau trei departamente. El a declarat că politica sa, se concretiza în trei puncte:
 Asigurarea cu fermitate a ordinei prin autoritate şi legalitate
 Dezvoltarea unei activităţi în gospodăria administraţiilor local.
 Cinste desăvârşită în mânuirea banului public.135
Armand Călinescu a mai condus ca intermediar şi Ministerul Educaţiei Naţionale,
precum şi Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale şi Sănătăţii.136
Astfel putem spune că în viaţa parlamentară a României, Armand Călinescu s-a distins
prin profunzime, claritate şi valoarea ideilor din intervenţiile sale. Atât cariera sa din guvern,
cât şi cea parlamentară şi din Partidul Naţional Ţărănesc, l-au situat pe acesta în centrul vieţii
politice a României, timp de aproape 15 ani.137

133
Grigore Gafencu, Însemnări politice 1929-1939, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p.79.
134
Armand Călinescu, Însemnări politice, ... , p. 180.
135
Apostol Stan, Iuliu Maniu: Naţionalism şi democraţie: biografia unui mare român, ... , p.210.
136
Grigore Gafencu, op.cit. p. 90.
137
Nicolae Chivulescu, op.cit. p.15.
48
 CAPITOLUL III
APOGEUL CARIEREI POLITICE (1938-1939)

III.1. Relaţiile lui Armand Călinescu cu Carol al II-lea

De la revenirea pe tron, Carol al II-lea a dus o campanie intensă de slăbire a partidelor politice
şi de fidelizare a unor oameni politici importanţi din cadrul acestora pentru a obţine avantaje în lupta
pentru putere. Regele şi-a creat o reţea proprie de informatori, care avea rolul de a-i supraveghea pe
conducătorii contemporani ai partidelor. Directorul general al Poştei, Telegrafului şi Telefonului a pus
bazele unui sistem de interceptare a convorbirilor dintre liderii politici, în scopul obţinerii de
informaţii pentru Carol.138 „Fărâmiţarea partidelor, prin specularea oportunismului unor politicieni, îi
permitea lui Carol al II-lea să opereze combinaţii guvernamentale în care să poată infiltra oameni de
încredere ai săi, cu misiunea de a aplica programul regal. În aceste condiţii, de cerc vicios al oligarhiei
politice, în care combinaţiile se făceau cu miză închisă pentru partide şi cu miză deschisă pentru rege,
deranja doar Mişcarea Legionară, care se pronunţa violent împotriva unei stări de lucruri anormale.” 139
Conform Constituţiei, monarhul trebuia să fie un factor de stabilitate pentru partidele politice,
dar Carol al II-lea a urmărit fragmentarea scenei politice româneşti, dar şi a formaţiunilor politice. Încă
de la revenirea sa pe tron, Carol a urmărit reducerea influenţei familiei Brătianu și al Partidului
Naţional Liberal în viaţa politică românească. Principalele sale motive erau: implicarea liberalilor în
pierderea titlului de succesor la tron, opoziţia grupării în momentul revenirii sale ca şef al statului, dar
şi scoaterea din joc a partidului ce a marcat scena politică de după 1866. Regele a reuşit să atragă de
partea sa o parte a tineretului liberal şi a sprijinit constituirea unor fracţiuni liberale fidele monarhiei,
în scopul destabilizării formaţiunii.
În anul 1930 regele avusese un rol important în ruperea Partidului Naţional Liberal. Gh.
Brătianu a fost chemat în audienţă de către rege încă de la revenirea sa în ţară, după această
întrevedere susţinând restauraţia, fiind în contradicţie cu opinia liberală generală şi a dorit obţinerea

138
Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Bucureşti, Editura Danubius, 1991, p. 107.
139
Alex M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat in România, Vol. 3, Cele trei dictaturi, București, Editura RAO
2002, p. 183-184.
49
unor avantaje politice din partea lui Carol, fiind convins că va juca un rol important pe scena politică
„prin crearea unui alt partid Naţional-Liberal.” 140 După eliminarea din partid, tânărul profesor
universitar a stabilit legături cu alţi membri din fosta lui formaţiune politică, iar „momentul oficial al
rupturii şi al naşterii unei noi structuri politice s-a consumat câteva zile mai târziu, pe 15 iunie 1930,
deşi poziţia conducerii centrale a liberalilor români se nuanţase declarativ în raport cu noul Rege” 141.
Refuzul liderului georgist de a face parte dintr-un guvern de Unitate Naţională în anul 1931 a avut
drept consecinţă trecerea lui Gh. Brătianu în opoziţie faţă de politica regală, acesta devenind un
puternic contestatar al Camarilei. Dorinţa lui Carol de a slăbi partidele politice adversare lui a dus şi la
destabilizarea noii formaţiuni liberal georgiste. „În 1933, ca urmare a unei sugestii venite, evident, de
la Palatul Regal -, Octavian Goga, era împins să-i atragă pe georgiştii nemulţumiţi de campania
anticamarilă a partidului lor”.142
În anul 1932, monarhul a avut o mare implicare în scindarea Partidului Poporului, Octavian
Goga punând bazele Partidului Naţional-Agrar. Atitudinea critică a lui Alexandru Averescu faţă de
Coroană l-a determinat pe Carol să se apropie de cel de al doilea om ca importanţă din Partidul
Poporului, Octavian Goga. „Prin circulara trimisă de acesta la 3 martie către preşedinţii organizaţiilor
judeţene şi membrii Comitetului executiv al Partidului Poporului”, Goga acuza atitudinea ostilă a lui
Averescu faţă de suveran şi susţinea că partidul trebuie să fie în slujba lui Carol şi a Regatului
României. Generalul Averescu reuşeşte să menţină majoritatea membrilor în partid, iar Octavian Goga
este nevoit să-şi înfiinţeze propriul partid, atrăgând de partea sa membri din Partidul Poporului. 143
Partidul Naţional Ţărănesc a avut, de asemenea, de suferit de pe urma implicării regelui în viaţa
politică. Demisia lui Grigore Iunian şi înfiinţarea unui partid cu membri din Partidul Naţional
Ţărănesc sunt puse tot pe seama suveranului, propaganda desfăşurată de către ziarele de casa a regelui
fiind favorabilă acţiunilor lui Grigore Iunian. 144 Carol al II-lea a reuşit să atragă gruparea centristă din
Partidul Naţional-Ţărănesc în frunte cu Armand Călinescu.” 145
Regele a avut o tactică inteligentă de a limita activitatea de opoziţie a ţărăniştilor, dar şi a
campaniilor îndreptate împotriva Elenei Lupescu şi a Camarilei. Carol al II-lea i-a promis lui Ion
Mihalache în noiembrie 1935 succesiunea la guvernare în schimbul scăderii presiunilor ţărăniste
împotriva Coroanei şi a guvernului. Prin aceste mişcări, regele a urmărit dezbinarea partidului, dar si
izolarea liderului ţărănist, Iuliu Maniu. Un nou amestec al suveranului în activitatea internă a
Partidului Naţional Ţărănist are loc în anul 1937, în timpul congresului partidului din 2-5 aprilie.
Slabele rezultate electorale obţinute, problemele interne şi scindările din interiorul partidului l-au

140
Ioan Scurtu, Istoria Partidului Național Țărănesc,..., p. 108.
141
Ovidiu Buruiană, Liberalii, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2013, p. 512.
142
Petre Ţurlea, Carol al II-lea şi Camarila Regală, Bucureşti, EdituraSemne, 2010, p.244.
143
Ibidem, p.247.
144
Ioan Scurtu, Academia Română, Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 310.
145
Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, ..., p. 108.
50
determinat pe Ion Mihalache, şeful partidului ţărănist, să-i cedeze locul lui Iuliu Maniu. Fostul lider al
partidului, era un cunoscut adversar al lui Carol al II-lea.
Într-adevăr, încă de la urcarea sa pe tron, regele Carol avea în vedere modificarea Constituţiei
din 1923 şi instaurarea unui regim personal. La 2 martie 1938, când deja visul i se împlinise, într-o
convorbire cu Armand Călinescu îi mărturisea acestuia „că avea de gând să schimbe Constituţia încă la
8 iunie 1930,, dar că e mai mulţumit că acest vis s-a înfăptuit acum 146.
Legătura lui Carol al II-lea cu Arman Călinescu dura de la întoarcerea regelui în ţară. În
perioada exilului în Franţa, Carol al II-lea şi Elena Lupescu fuseseră urmăriţi pas cu pas de agenţii
Poliţiei de Siguranţă, detaşaţi acolo special pentru a supraveghea atât cuplul, cât şi pe apropiaţii lor, în
majoritate cartofori, aventurieri şi oameni de afaceri dubioşi. La 9 martie 1928, agenţii de Siguranţă
trimiteau la Bucureşti un raport în care spuneau că la cazinoul din Cannes, Puiu Dumitrescu a pierdut
10.000 de franci, iar Carol al II-lea a câştigat 25.000 de franci, după care „s-a retras câteva momente
cu d-na Lupescu, chiar în automobilul său, apoi s-au reîntors foarte obosiţi” 147.
Revenit în ţară, Carol al II-lea nu renunţă la vechile obiceiuri. Armand Călinescu era pe atunci
secretar la Ministerul de Interne, nota în jurnalul său, la 24 iunie 1932: „Cristescu (directorul
Siguranţei, viitor director al Serviciului Secret de Informaţii în timpul guvernării mareşalului
Antonescu) îmi spune că uneori Regele culege femei de pe stradă. Acestea au aflat şi se adună prin
Brezoianu aşteptând”148.
Pe 5 decembrie 1932, Armand Călinescu nota: „Siguranţa îmi aduce informaţii că Regele iese
tot mai frecvent noaptea şi că merge la piaţa Sf. Gheorghe, pe cheiul Dâmboviţei şi ia femei de cea
mai joasă speţă”, pentru ca la 17 decembrie 1932 să consemneze: „Puiu Iancovescu îmi spune că într-o
noapte era pe Sărindar, când Regele, care trecea cu automobilul a oprit pentru a acosta o femeie de
stradă”149.
Constantin Argetoianu, ministru de interne în perioada 1931-1932, confirma informaţiile lui
Armand Călinescu: „Regele aborda câte o prostituată, o aducea la Palat şi după o şedinţă mai scurtă
sau mai lungă, îi da drumul cu un bilet de 500 sau 1.000 de lei. La ieşirea din Palat, paţachina era
ridicată de agenţii Poliţiei şi dusă la Gavrilă Marinescu care îi mai da 5000 lei şi o ameninţa cu
moartea dacă spune ceva. Cu timpul, Gavrilă organizase şi acest serviciu, înlăturând din drumul
regelui libera concurenţă şi presărând străzile din jurul Palatului cu clientele lui. Prin discreţia şi
dibăcia cu care îndeplinea acest serviciu, Gavrilă Marinescu şi-a asigurat încrederea Regelui şi
permanenţa la Prefectura Poliţiei, cu toate abuzurile pe care le-a săvârşit”150.

146
Armand Călinescu, Însemnări politice, ..., p. 380.
147
Petre Ţurlea, op. cit., p. 63.
148
Armand Călinescu, op. cit., p. 67.
149
Ibidem, p. 70.
150
Constantin Argetoianu,Pentru cei de mâine. Memorii, vol. VII, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, p. 234-
235.
51
 După ce Vaida-Voevod, încurajat de Carol al II-lea, se desprinsese din Partidul Naţional
Ţărănesc şi pusese bazele unei mici formaţiuni de dreapta, regele Carol al II-lea a manevrat şi grupul
de „centru” din Partidul Naţional Ţărănesc – din care făcea parte şi Armand Călinescu – să se apropie
de Vaida, după cum nota Carol151.
Din „Însemnările politice” ale lui Armand Călinescu reiese insistenţa regelui pentru a-l
desprinde pe el şi pe alţii de Partidul Naţional Ţărănesc şi de Iuliu Maniu. La 5 decembrie 1936, fiind
invitaţi la un concert de gală la Palat, Armand Călinescu şi Mihail Ghelmegeanu (membru P.N.Ţ.) au
fost rugaţi să vină înaintea celorlalţi fruntaşi de partid. În discuţia cu regele, acesta l-a întrebat: „Ei,
Călinescu, ai reflectat la ce ţi-am spus?”, iar Călinescu i-a răspuns: „Oamenii serioşi vor fi împrejurul
regelui”. În continuare, regele a remarcat că „astăzi, tinerii sunt mai cumpătaţi decât cei bătrâni”,
declarându-se „încântat” de „noua generaţie”. Apoi, îndepărtându-se de Călinescu, i-a spus: „Te
sfătuiesc să mergi pe drumul apucat”152.
Primul ministru Gheorghe Tătărescu îi comunica lui Călinescu la mijlocul lunii ianuarie 1937
că, în decursul unei convorbiri cu regele, acesta i-a spus că are o părere „foarte bună” despre
„Călinescu”: „Regele mi-a spus în mai multe rânduri: «Iată un om cu care pot să mă înţeleg şi cu care
e poate lucra». Regele vă simpatizează pe câţiva: […] Costăchescu, dumneata, Ghelmegeanu.
Continuaţi astfel, căci puteţi lua succesiunea”153.
La scurt timp după aceea, la 24 martie 1937, Armand Călinescu consemna faptul că V. Pop îi
declara că regele „l-a însărcinat să-mi comunice că acţiunea noastră centristă e socotită folositoare, că
n-avem autoritatea morală să o ducem şi că trebuie s-o continuăm” 154.
Când regele îl primea pe Armand Călinescu, într-o audienţă de o oră şi jumătate, Carol al II-
lea încuraja acţiunea procarlistă a „centriştilor” din P.N.Ţ. şi-i îndemna să se înţeleagă cu Vaida.
Regele îi mărturisea acum, la modul general, opinia sa asupra regimului parlamentar, căruia îi găsea
„defecte” şi considera că în viitor „trebuie întărit executivul” 155.
În 1938, când Armand Călinescu era ministru de Interne în guvernul Goga-Cuza, el era deja
„omul regelui”, la 10 ianuarie Ernest Urdădreanu răsplătindu-i ataşamentul lui Călinescu faţă de rege,
asigurându-l pe acesta că „a căpătat încrederea regelui”. În acelaşi sens sunt şi mărturisirile făcute de
rege şi de Armand Călinescu. Astfel, atunci când s-a format guvernul Goga – Cuza, Armand Călinescu
fusese numit, într-o primă instanţă, ministru de Externe. Carol a intervenit, însă, să îi fie acordat
portofoliul Internelor, deoarece „Mai aproape îmi e cămaşa de piele decât Geneva” 156.

151
Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. I, (1904-1939), Bucureşti, Editura Scripta,
2001, p. 164.
152
Armand Călinescu, op. cit., p. 327.
153
Ibidem, p. 331.
154
Ibidem, p. 342.
155
Ibidem, p. 349.
156
Ibidem, p. 377.
52
 Devotamentul lui Armand Călinescu era pe măsură, într-o notă din 31 ianuarie 1938 scriind:
„Am riscat cariera, risc şi viaţa. O fac pentru rege şi pentru ţară” 157.
Jocul politic desfăşurat de suveran pentru impunerea propriului său regim va influenţa şi
guvernările viitoare. După alegerile din 1937, Carol evită să numească un guvern de uniune naţională.
Conform lui G.S. Ştirbu, la 6 februarie 1938 au loc negocieri între şefii partidelor P.N.L şi P.N.Ţ, fiind
abordată perspectiva unei colaborări guvernamentale, iar Gh. Brătianu a purtat discuţii cu liderii
politici ai partidelor Radical Ţărănesc, Partidul Poporului, Partidul Naţional Ţărănesc. 158 În lipsa unui
acord ferm între partidele politice democratice, regele refuză propunerea lui Dinu Brătianu din 8
februarie 1938 de numire a unui guvern format cu oameni politici ai formaţiunilor democrate.
Suveranul îl desemnează pe Octavian Goga să formeze noul guvern, rezultând un cabinet format din
membri cu înclinaţii de extremă dreapta şi fideli fascismului. De altfel, acesta va avea o scurtă durată,
fiind înlocuit cu un guvern personal al lui Carol, cel condus de patriarhul Miron Cristea.
Folosirea abuzivă a dreptului de dizolvare a Parlamentului de către rege şi amestecul în viaţa
politică românească au făcut ca mecanismele democratice să aibă de suferit, iar partidele politice nu
au mai reuşit să se opună instaurării regimurilor dictatoriale. „Concluzia este că regele juca un rol
esenţial în stabilirea alternanţei partidelor la putere, şi de aici concurenţa între ele, pentru acapararea
simpatiei Coroanei. Problema este aceea că, de regulă, în aducerea unui partid la putere, suveranul se
baza mai mult pe simpatiile personale sau pe intrigile de culise şi nu pe consultarea opiniei publice.
Aşa cum sublinia şi Matei Dogan, e imposibil de susţinut ideea că suveranul ar fi jucat rolul unui
interpret al voinţei populare, ori chiar rolul unui arbitru imparţial.” 159

III.2. Ministru în guvernele Goga – Cuza și Miron Cristea

Deoarece, conform prevederilor constituţionale, la 15 noiembrie 1937 se încheia legislatura

liberală, regele Carol al II-lea s-a văzut nevoit sa înceapă consultările cu liderii partidelor politice în
vederea desemnării unei noi echipe ministeriale. Guvernarea lui Gheorghe Tătărescu îşi dusese
mandatul până la capăt, lucru ce constituia o premieră in viaţa politică românească de după
Restauraţie. Acest fapt se datorase nu atât forţei Partidului Naţional Liberal, care era măcinat de
antagonismele dintre grupările ce-l compuneau, cât mai ales sprijinului primit de către premier din
partea factorului constituţional, ca recompensă pentru obedienţa sa faţă de Palat.
Deşi Tătărescu se dovedise a fi un executant docil al dorinţelor şi sugestiilor suveranului,
totuşi, mecanismul democraţiei parlamentare impunea necesitatea alternanţei la guvernare. Principala
forţă a opoziţiei, Partidul Naţional Ţărănesc, aştepta cu nerăbdare ,,să i se facă dreptate”, după
expresia liderului său, Ion Mihalache, căruia, Carol al II-lea îi promisese succesiunea încă din 1935.
157
Ibidem., p. 371.
158
Sorinel Gigel Știrbu, Liberalismul Românesc în anii 1930 -1940, Bucureşti, Editura Enciclopedică,2011,
p.172.
159
Sorin Radu , Introducere în Istoria Contemporană a României, Sibiu, 2003, p. 31.
53
 Pentru a nu-şi călca cuvântul dat, monarhul i-a încredinţat şefului naţional-ţărănist mandatul
de formare al guvernului, condiţionat însă de cooptarea în echipa ministerială a lui Vaida-Voevod şi a
câtorva apropiaţi ai acestuia, ceea ce constituia o imposibilitate morală pentru reprezentanţii P.N.Ţ-
ului. În consecinţă, Mihalache a declinat insidioasa propunere, acordându-i suveranului mână liberă în
a face un apel ,,patriotic” lui Tătărescu în vederea continuării guvernării si a organizării alegerilor1.
Prin urmare, la 17 noiembrie 1937 s-a format un nou cabinet ,,cu o bază lărgită”, prin
colaborarea liberalilor cu Frontul Românesc al lui Vaida, cu Partidul Naţional Democrat al lui Iorga si
prin realizarea unei alianţe electorale cu Partidul German, prezidat de către Fritz Fabricius. Erodarea
liberalilor după 4 ani de guvernare, dihotomia manifestată in sânul partidului datorită conducerii sale
bicefale (Dinu Brătianu-Gh. Tătărescu), fermitatea principalelor forţe ale opoziţiei, coagulate într-un
controversat ,,pact de neagresiune”, dar şi teama ministrului de Interne, Franasovici de a încerca
fraudarea alegerilor parlamentare din 20 decembrie 1937, au generat-în premieră în analele vieţii
politice autohtone – incapacitatea guvernului de a obţine o majoritate parlamentară, dar şi un tablou
electoral extrem de complicat de ascensiunea fulminantă a forţelor de dreapta şi de extrema dreaptă.
Deşi regele i-a cerut ministrului de interne Richard Franasovici să pregătească alegerile, astfel
încât acestea să fie câştigate de guvern, acesta, din naivitate sau din neglijenţă, nu a reuşit să obţină
victoria în alegeri pentru Partidul Naţional Liberal, care a obţinut 35,92% din voturi, urmat de Partidul
Naţional Ţărănesc cu 20,40%, de Partidul Totul pentru Ţară 15,58% şi de Partidul Naţional Creştin
9,15%160.
Deşi rezultatele scrutinului reprezentau o înfrângere incontestabilă a suveranului, ele i-au
permis acestuia să forţeze spiritul Constituţiei şi să încredinţeze, la 28 decembrie 1937, mandatul de
formare a guvernului lui O. Goga, liderul Partidului Naţional Creştin, a cărui grupare se clasase a patra
în alegeri. Respectiva decizie n-a fost una hazardată, luată sub impulsul momentului, ci a reprezentat
rezultatul unor atente calcule politice ale regelui, care, în memorii se arăta ,,perfect conştient că o
guvernare cu aceste elemente destul de hotărât antisemite nu va putea fi una de lungă durată şi că,
după aceea voi fi liber să pot lua măsuri mai forte, măsuri care să mă descătuşească, atât ţara, cât şi pe
mine, de tirania adesea atât de nepatriotică a meschinelor interese de partid” 161.
Pentru a conferi mai multă consistenţă noului cabinet, dar şi din dorinţa de a lovi în Iuliu
Maniu si în P.N.Ţ., Carol al II-lea a obţinut atragerea în guvern a patru naţional-ţărănişti: Armand
Călinescu, Virgil Potârcă, Dinu Simian si Vasile Rădulescu-Mehedinţi. Primul dintre ei, a primit
portofoliul Internelor, extrem de important în lupta ce trebuia dusă în vederea exterminării Mişcării
Legionare. Replica lui Maniu a fost promptă, excluzându-i pe transfugi din partid, act ce n-a creat însă
o spărtură serioasă în rândurile sale, aşa cum se anticipase la Palat 162.

160
Traian Pop Gr., Mişcarea Legionară, Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, 1999, p. 381.
161
Carol al II-lea, Regele României, Însemnări zilnice.1937-1951, vol. I, 11 martie 1937-4 septembrie 1938
(caietele 1-6), Bucureşti, Editura Scripta, 1995, p. 134.
162
Stelian Neagoe (coord.), Enciclopedia istoriei politice a României. 1859-2002, Bucureşti, Editura Institutului
de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2003, p. 301.
54
 Ulterior, în rândurile cabinetului au fost incluşi câţiva adepţi ai Frontului Românesc, în frunte
cu D.R.Ioaniţescu, motiv pentru care, Consiliul de Miniştri se va autointitula drept guvern al ,,Uniunii
Naţional-Creştină, Ţărănească şi Românească”, denumire bombastică şi lipsită de conţinut. Noul
cabinet, ,,se lovea de rezistenţa evreilor, de opoziţia violentă a gardiştilor, de protestele cancelariilor
străine”, după cum consemna un observator occidental, care lucra in România ca expert financiar 163.
De asemenea, istoriografia comunistă l-a tratat fără menajamente, catalogându-l într-una dintre
lucrările sale reprezentative, drept ,,hibrid monstruos, predestinat prin însăşi geneza lui la impotenţă şi
moarte timpurie”164.
O sursă de slăbiciune a guvernului Goga-Cuza era legată de faptul că ,,«ordinea morală» pe
care se lăuda că o instaurează lăsa să se petreacă aceleaşi fraude ca şi sub regimurile anterioare” 165 .
Chiar şi Armand Călinescu, deşi făcea parte din guvern, se arăta nemulţumit de eficienţa
acestuia, consemnând în jurnalul propriu, că ,,ţara e bolnavă” şi propunând ca soluţie modificarea
constituţiei, astfel încât, Coroana să rămână ,,singurul element” care să răsară şi să se impună 166.
Situaţia încordată din ţară şi teama de a nu pierde controlul evenimentelor l-au determinat pe
suveran să-şi pună în aplicare vechiul plan de instaurare a unui regim dictatorial, condus de către el
însuşi. Considerând că misiunea guvernului Goga -Cuza a luat sfârşit, factorul constituţional a obţinut
pe 10 februarie demisia primului-ministru, dând practic o lovitură de stat, prin aducerea în fruntea ţării
a unui cabinet în afara partidelor, prezidat de către Patriarhul Miron Cristea de jure şi de către Carol al
II-lea însuşi, de facto.
Guvernul condus de patriarhul Miron Cristea cuprindea pe lângă miniştrii cu portofolii şi un
Comitet de Patronaj constituit din foşti prim-miniştri: dr. C. Angelescu şi GH. Tătărescu (PNL), Arthur
Văitoianu (PNL - georgist), G.G. Mironescu (PNŢ), Al. Vaida – Voevod (Frontul Românesc), Al.
Averescu (Partidul Poporului) şi N. Iorga (P. Naţional-Democrat). În ceea ce-i priveşte pe Iuliu Maniu
şi Octavian Goga, aceştia au refuzat să facă parte din guvern, iar Barbu Ştirbey n-a fost solicitat.
Miniştrii cu portofoliu din guvern erau: Gh. Tătărescu interimar la Externe, Mircea Cancicov la
Finanţe, şi interimar la Justiţie, Victor Iamandi la Educaţie Naţională şi interimar la Culte şi Arte, dr.
C. Angelescu la Lucrări Publice şi Comunicaţii, Ion Constantinescu la Muncă, Sănătate şi Ocrotiri
Sociale, Armand Călinescu la Interne (Voicu Niţescu la Muncă), gen. Ion ANtonescu la Apărare şi
interimar la Aer şi Marină şi Paul Teodorescu subsecretar de stat la Apărare Naţională 167.
Devenit ministru de interne, Armand Călinescu era practic numărul 1 în guvernul Miron
Cristea, lucru datorat nu doar calităţilor sale, ci şi prieteniei dintre acesta şi Elena Lupescu, astfel încât
„prin Călinescu, doamna Lupescu are din nou pe cineva apropiat ei lângă rege, putând fi astfel
informată din surse sigure pentru a putea acţiona din vreme. Ea ştie că acest lucru va fi necesar, căci

163
Henri Prost, Destinul României (1918-1954), Bucureşti, Editura Compania, 2006, p. 162.
164
Savu Al. Gh., Dictatura Regală, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 126.
165
Henri Prost, op. cit. p 162.
166
Armand Călinescu, Însemnări politice. 1916-1939, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 366-367.
167
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 343.
55
măsurile luate de prietenul ei nu înseamnă nimic altceva decât introducerea sistemului lui Mussolini şi
al lui Hitler în România. Doamna Lupescu este adversare acestui sistem, dar înţelege de ce, în
condiţiile date, prietenul ei a fost nevoit să se facă frate cu dracul, pentru a trece puntea” 168.
Acest guvern a fost contestat de către Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, dar cel mai vehement în
acest sens a fost Codreanu, care la 22 februarie 1938 a trimis o scrisoare patriarhului Miron Cristea în
care afirma că prin lovitura de stat se intenţionează asasinarea tineretului şi înfrângerea libertăţii şi
democraţiei poporului român, care astfel este împiedicat să-şi hotărască singur destinul în lume 169.
Deşi guvernul Miron Cristea era format din personalităţi remarcabile, criticile ce-i erau aduse
au fost pe deplin îndreptăţite, întrucât chiar din noaptea de 10/11 februarie fuseseră introduse starea de
asediu şi cenzura pe întreg cuprinsul ţării. De asemenea, autorităţile militare au căpătat dreptul de a
face percheziţii „oriunde şi oricând cere trebuinţă”, au ordonat ca toate armele şi muniţiile să fie
predate, şi au interzis organizarea oricăror adunări. Printr-un alt decret a fost decisă revocarea
convocării corpului electoral ce fusese stabilită pentru martie, iar noii prefecţi erau militari activi cu
grad de locotenent-colonel şi colonel170.
Întrucât situaţia din ţară era foarte tensionată, Casa Regală a emis comunicatul nr. 32 din 15
februarie, conform căruia se suspendă orice audienţă la rege pe timp nelimitat, iar la 20 februarie Carol
al II-lea adresează poporului o proclamaţie în care prezintă proiectul de Constituţie ce urma să fie
supus spre aprobare electorală. Prin decretul-regal nr. 901 din 20 februarie se instituie un plebiscit la
24 februarie. Interesant este faptul că, votul urma să se facă prin declaraţie verbală cu liste separate
pentru cei ce votau „pentru” şi „contra” 171.
Conform tradiţiei româneşti plebiscitul a adus cu sine aprobarea Constituţiei cu o majoritate
zdrobitoare: 4.297.581 de voturi pentru şi 5.483 de voturi contra, iar prin decretul-regal nr. 1.045 din
27 februarie 1938, regele a promulgat Constituţia172.
Prin noua Constituţie a fost legalizat un sistem de guvernare ce instituia amestecul direct al
Coroanei în conducere, un sistem riscant şi îndrăzneţ ce nu avea nici o legătură cu tradiţia modernă de
guvernare a României173.
În calitate de ministru de interne, Armand Călinescu era ferm hotărât să reprime Garda de Fier,
motiv pentru care va intra în conflict cu generalul Ion Antonescu (ministrul Apărării Naţionale).
Întrucât regele dorea să efectueze o vizită în Anglia, la 3 martie Călinescu se întâlneşte cu Ernest
Urdăreanu propunându-i îndepărtarea lui Antonescu din guvern şi trimiterea lui în Franţa ca ataşat
militar, iar a doua zi fiind primit în audienţă de către rege, Armand Călinescu obţine acordul acestuia

168
Joachim Von Kürenberg, Carol al II-lea şi doamna Lupescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000, p. 162-163.
169
Ştefan Palaghiţă , Istoria Mişcării Legionare, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1993, p. 29.
170
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 344.
171
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.
74.
172
Ibidem, p.83.
173
Gheorghe Badea, Viaţa lui Carol al II-lea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000, p. 320.
56
pentru trimiterea lui Antonescu în Franţa. În aceeaşi zi, 4 martie ministrul de interne refuză să-i
elibereze un paşaport lui Corneliu Zelea Codreanu care, de teama represiunilor, dorea să părăsească
ţara174.
În cadrul şedinţei de guvern din 6 martie 1938, prezidate de către rege, ministrul de interne
propune să fie desfiinţate partidele politice şi să fie create organizaţii profesionale 175.
Anexarea Austriei de către Germania a produs o enormă îngrijorare în rândul guvernanţilor
români, astfel încât Armand Călinescu îi propune regelui în cadrul unei audienţe din după-amiaza zilei
de 13 martie să amâne vizita în Anglia, să lichideze Garda de Fier prin arestarea liderilor săi, să
realizeze un amplu program constructiv de fabrici de armament şi să sporească potenţialul agricol.
Suveranul, sfătuit de Gh. Tătărescu se declară de acord cu propunerile lui Armand Călinescu,
amânându-şi astfel vizita la Londra176.
La 28 martie, ministrul de interne obţine o nouă audienţă la rege, în care se plânge că poliţia,
justiţia şi armata nu-l sprijină suficient în lupta sa contra Mişcării Legionare. El propune urmărirea lui
Codreanu, care îi trimisese o scrisoare dură lui Iorga (26 martie), şi condamnarea sa pentru ultraj 177.
În 30 martie 1938, patriarhul Miron Cristea a demisionat, considerând că guvernul său şi-a
îndeplinit misiunea de a pune bazele noului regim, dar regele l-a însărcinat tot pe el să formeze un nou
guvern, care nu se deosebea prea mult de precedentul, şi în care posturile cheie erau distribuite astfel:
ministru de Interne: Armand Călinescu, ministru Justiţiei: Victor Iamandi, ministru de Externe:
Nicolae Petrescu-Comnen, ministru de Finanţe: Mircea Cancicov etc. 178.
În aceeaşi zi, prin două decrete-regale s-a înfiinţat Consiliul de Coroană şi s-a decis dizolvarea
partidelor politice179. Ele au fost urmate de decretul-lege pentru apărarea ordinii în stat dat publicităţii
la 15 aprilie, decret ce viza în special Mişcarea Legionară 180.
După publicarea decretului, din ordinul lui Armand Călinescu s-au făcut descinderi la sediile
Mişcării Legionare (15 aprilie), confiscându-se arhivele, iar în noaptea de 16/17 aprilie Codreanu este
arestat în Bucureşti. De asemenea, la 19 aprilie justiţia îl condamnă pe Căpitan la 6 luni de închisoare
în procesul pe care i-l intentase Nicolae Iorga 181.
Pe baza documentelor găsite în arhivele legionare, Căpitanului îi este intentat un nou proces.
Legionarii susţin că aceste documente sunt false, fiind procurate de către Armand Călinescu şi de
Istrate Micescu. Codreanu şi camarazii săi sunt acuzaţi de înaltă trădare, instigare la răsturnarea ordinii
de stat, revoltă armată şi legături cu organizaţii din străinătate. Elena Lupescu şi apropiaţii săi au

174
Armand Călinescu, op. cit. p. 381.
175
Ibidem, p. 382.
176
Ibidem, p. 383-385.
177
Ibidem, p. 388.
178
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 345.
179
Ibidem, p. 356.
180
Ibidem, p. 348.
181
Ştefan Palaghiţă , op. cit., p. 29-30.
57
desemnat un complet de judecată, ce nu era dispus să accepte achitarea lui Codreanu 182. De aceea,
procesul care a început pe 23 mai şi s-a încheiat pe 27 mai, s-a desfăşurat cu uşile închise şi s-a
încheiat prin condamnarea lui Codreanu la 10 ani de muncă silnică 183.
Aflat în audienţă la rege, Armand Călinescu a abordat pe 24 mai şi problema procesului lui
Codreanu, declarându-se mulţumit de felul în care decurg evenimentele, dar fiind în acelaşi timp
conştient de faptul că va fi un proces dificil pentru guvern 184.
După încheierea procesului, Călinescu va obţine, la 30 mai, o nouă audienţă la rege, în care va
fi abordată din nou această problemă. El recunoaşte că s-a implicat în mod direct în derularea sa şi că a
contribuit la condamnarea lui Codreanu, în condiţiile în care Germania, prin intermediul lui Fabricius,
a făcut presiuni asupra ministrului român de interne pentru a-l achita pe Căpitan 185.
Acest proces a fost, de fapt, reacţia regimului carlist la anexarea Austriei de către Germania şi
la ameninţările lui Hitler în privinţa Cehoslovaciei, care era aliata României din Mica Înţelegere.
Întrucât legionarii îl sprijineau pe Hitler, autorităţile române au făcut o paralelă între aceştia şi sudeţii
din Cehoslovacia, şi între Codreanu şi Henlein186.
Întrucât în politica externă ţara noastră era aliată a democraţiilor occidentale, pentru a-şi
demonstra fidelitatea faţă de acestea, guvernul român va continua să ia măsuri aspre împotriva unor
lideri legionari. Astfel, la 1 iulie 1938, un grup de 19 legionari au primit condamnări de la 1 la 9 ani de
închisoare187. Tot în iulie a fost arestat şi Mircea Eliade, întrucât a refuzat să semneze o scrisoare de
desolidarizare cu Mişcarea Legionară, fiind trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde se afla încă
din mai şi Nae Ionescu188.
În vara anului 1938, cultul personalităţii lui Carol al II-lea a atins cote alarmante, fiind
orchestrat în special prin oficiosul regimului, „România”, condus de scriitorul Cezar Petrescu. Presa
românească nu ezita să-l numească pe rege „Carol cel Mare”, în condiţiile în care, aproape zilnic
aveau loc fel de fel de festivităţi. Cu toate acestea, trebuie subliniat sprijinul real de care a beneficiat
cultura română în timpul lui Carol al II-lea189.
Pe data de 14 august 1938 a fost decretată noua reformă administrativă, la realizarea căreia şi-
a adus o importantă contribuţie Armand Călinescu. Ţara era împărţită în 10 ţinuturi, conduse de
rezidenţi regali numiţi de rege pe o perioadă de 6 ani 190.

182
Joachim Von Kürenberg, op. cit., p. 170.
183
Francisco Veiga, op. cit., p. 250.
184
Armand Călinescu op. cit., p. 390.
185
Ibidem, p. 392-396.
186
Veiga Francisco, op. cit., p. 256.
187
Ştefan Palaghiţă , op. cit., p. 30-31.
188
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 349.
189
Cristian Sandache, Viaţa publică şi intimă a lui Carol al II-lea, Editura Paideia, Bucureşti, 1998, p. 70-71.
190
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 351.
58
 Puterile regelui cresc şi mai mult după adoptarea, la 20 august, a legii pentru organizarea
judecătorească, ce-i permitea acestuia să revizuiască Constituţia 191.
Deteriorarea situaţiei internaţionale, îl obligă pe suveran să convoace la Sinaia pe 2-6
septembrie 1938 un Consiliu restrâns, prilej cu care se discută „criza cehoslovacă”. Conducătorii
români constată cu acest prilej că este imposibil să se acorde un sprijin concret Cehoslovaciei, şi că
cea mai bună soluţie este aceea a neutralităţii României 192.
Acordul de la München din 29 septembrie 1938, în urma căruia Cehoslovacia era
dezmembrată, a îngrijorat autorităţile române, motiv pentru care s-a decis organizarea unor vizite ale
regelui la Londra şi Paris în luna noiembrie193.
Înainte de a le efectua, Carol al II-lea a prezentat, la 12 octombrie, decretul privind
constituirea breslelor de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi 194.
Ultimele evenimente pe plan extern au determinat apariţia unei situaţii interne extrem de
tensionate. Se pare că, în acest context, are loc, la 13 noiembrie, o convorbire între mareşalul Palatului,
Ernest Urdăreanu şi Armand Călinescu, prezentată extrem de sumar de către Călinescu în memoriile
sale: „Codreanu şi Maniu. Eu nu la Maniu”. Este posibil ca Urdăreanu să-i fi propus cu acest prilej
ministrului de interne, nici mai mult nici mai puţin decât să-l lichideze pe Codreanu şi pe Maniu, şi să
fi obţinut de la acesta acordul în privinţa Căpitanului, dar refuzul categoric în ceea ce-l priveşte pe
Maniu195.
Turneul occidental al regelui Carol al II-lea a cuprins vizite la Londra (15-18 noiembrie), Paris
(19-21 noiembrie), şi o întâlnire particulară cu Hitler la Berchtesgarden, la 24 noiembrie. Aceste vizite
s-au soldat cu un eşec, în condiţiile în care Marea Britanie şi Franţa nu şi-au luat nici un fel de
obligaţii în ceea ce priveşte România, iar Hitler s-a opus vehement politicii duse de ţara noastră,
solicitând o schimbare majoră a politicii interne şi externe româneşti 196.
La 28 noiembrie 1938, rectorul Universităţii din Cluj, Florin Ştefănescu-Goangă a fost
împuşcat de trei studenţi, iar poliţia va percheziţiona căminele studenţeşti operând numeroase arestări
printre studenţi şi studente. De asemenea, Inspectorul General al Jandarmeriei, generalul Bengliu, dă
ordin să poată fi împuşcaţi fără somaţie197.
Aflându-se în drum spre ţară, regele Carol al II-lea a aflat ştirea împuşcării rectorului
universităţii clujene, motiv pentru care a ordonat asasinarea liderilor mişcării legionare, mai exact a lui
Codreanu, a nicadorilor şi a decemvirilor. Acest asasinat s-a produs în noaptea de 29/30 noiembrie
1938. Un participant direct la evenimente, maiorul Iosif Dinulescu, comandant al Legiunii de jandarmi

191
Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 77.
192
Armand Călinescu, Însemnări politice,..., p. 397-399.
193
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 351.
194
Ibidem, p.342.
195
Armand Călinescu, op. cit., p. 401.
196
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 351-352.
197
Ştefan Palaghiţă , op. cit., p. 31.
59
Ilfov, a declarat ulterior: „Într-o zi am fost chemat de fostul preşedinte de Consiliu, Armand Călinescu.
În cabinetul său de lucru se găsea şi gen. Bengliu, comandantul jandarmeriei. Călinescu mi-a declarat
atunci că, pentru motive politice, Codreanu şi adepţii lui trebuie să fie ucişi. Aceasta ar fi dorinţa
regelui. În ziua de 29 noiembrie 1938, la orele 10 seara, Codreanu şi camarazii lui au fost scoşi din
închisoarea de la Râmnicu-Sărat, unde erau închişi şi au fost puşi într-un camion. Legionarii au fost
puşi în aşa fel încât să poată vedea numai înainte, fiind legaţi în acelaşi timp cu braţele la spate. Ei nu
puteau face nici cea mai mică mişcare: erau constrânşi să stea cu capul în continuu în sus.
Înapoia fiecăruia dintre ei se mai afla câte un jandarm. Eu m-am aşezat lângă şofer. Se
călătorea pe şoseaua dinspre Bucureşti şi Ploieşti, când, în zorii zilei de 30 noiembrie, după ce am dat
semnalul fixat cu lanterna, jandarmii au scos din buzunar o frânghie pe care au strâns-o în jurul gâtului
legionarului ce stătea în faţa fiecăruia dintre ei. În felul acesta Codreanu şi cei 13 camarazi ai săi au
fost sugrumaţi în timp ce maşina îşi continua drumul în plină viteză” 198.
Conform comunicatului dat publicităţii de către autorităţi, legionarii ce erau transportaţi de la
Râmnicu-Sărat la Jilava în automobile au încercat să evadeze, după ce acestea au fost atacate cu focuri
de arme de către necunoscuţi. Profitând de ceaţa densă, legionarii au fugit în pădure, iar jandarmii
după ce i-au somat au fost nevoiţi să-i împuşte199.
În realitate, după ce au fost sugrumaţi, legionarii au fost împuşcaţi în spate pentru a se da
impresia tentativei de evadare. După comiterea asasinatelor ei au fost duşi în curtea închisorii Jilava,
unde au fost îngropaţi sub o placă de beton, după ce s-a turnat acid sulfuric peste trupurile lor 200.
În această perioadă, vor pieri mulţi alţi legionari, executaţi fără sentinţă judecătorească, iar
trupurile lor vor fi expuse ca avertisment, din ordinul lui Armand Călinescu, astfel încât, evlavioşii
legionari se vor transforma în urma chinurilor îndurate în asasini dominaţi de sentimente de ură şi
răzbunare201.
Pentru scoaterea tineretului de sub influenţa legionarilor, printr-un decret-lege din 15
decembrie va fi reorganizată Straja Ţării, devenită organizaţie de stat, din care făceau parte toţi băieţii
între 7 şi 18 ani şi toate fetele de la 7 la 21 de ani, iar în ziua următoare s-a anunţat constituirea
Frontului Renaşterii Naţionale, devenit „unica organizaţie politică din ţară” condusă de un Consiliu
Superior format din 150de membri, un Directorat (230 membri) şi 3 secretari generali 202.
Acest organism politic era unul artificial, incapabil să instaureze „pacea şi armonia socială”,
deşi Armand Călinescu susţinea că Frontul Renașterii Naționale se axează pe credinţa creştină, iar
juristul Aurelian Bentoiu susţinea că acest front era un „realizator al unei democraţii purificate” 203.

198
Apud., Grigore Pop, op. cit., p. 407.
199
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 352.
200
Ştefan Palaghiţă , op. cit., p. 31.
201
Joachim Von Kürenberg, op. cit., p. 171-172.
202
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 352.
203
Cristian Sandache , op. cit., p. 352.
60
 Ultimele evenimente au tensionat şi mai mult viaţa politică, în condiţiile în care germanii
acţionau făţiş pentru răsturnarea guvernului român. Totuşi, pe 24 decembrie, în urma unei discuţii cu
Grigore Gafencu, Armand Călinescu se pronunţă pentru o apropiere de Italia şi pentru evitarea oricăror
provocări la adresa Germaniei204.
Deşi regimul carlist era aparent mai puternic decât la început, printre susţinătorii săi au început
să se manifeste unele divergenţe. Astfel, pe 12 ianuarie, Armand Călinescu s-a întâlnit cu Urdăreanu,
care îi spune că Malaxa se pronunţă pentru o schimbare de guvern şi pentru o reorientare spre
Germania, stârnind nemulţumirea regelui, în timp ce Tătărescu e convins că francezii nu ne vor ajuta
în niciun fel205.
Cu prilejul unei audienţe la rege, ce a avut loc pe 23 ianuarie 1939, şeful statului îşi exprimă
deplina încredere în Armand Călinescu, pe care şi-l doreşte ca prim-ministru în condiţiile în care
Miron Cristea era foarte uzat, dar pentru a nu stârni urile celorlalţi contra lui Călinescu, regele îl lasă
să fie vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, urmând ca în timp, acesta să preia chiar preşedinţia
Consiliului206.
O săptămână mai târziu (30 ianuarie), Carol al II-lea se reîntâlneşte cu Armand Călinescu,
pentru a-i cere părerea în legătură cu o schimbare de regim, în sensul apropierii de Germania, idee
susţinută de Maniu şi Gh. Brătianu. În răspunsul său, Călinescu se pronunţă pentru consecvenţă
politică, chiar dacă Europa este dominată de Germania. El consideră că o reorientare politică ar
distruge întregul regim creat de rege, regim cu care de altfel, se identifică şi ministrul de interne. El se
pronunţă pentru autoritate şi continuitate, în condiţiile în care opoziţia legionarilor a fost îngenunchiată
şi are convingerea că anglo-francezii nu vor putea pierde un eventual război cu Reich-ul 207.
Fermitatea lui Armand Călinescu este evidenţiată şi prin faptul că a elaborat legea privitoare la
pierderea naţionalităţii române, o lege ce va intra în vigoare la 1 februarie 1939 şi care era vădit
îndreptată împotriva legionarilor refugiaţi în străinătate 208.
Profesorul Nae Ionescu i-a adresat la 27 ianuarie 1939 o scrisoare lui Armand Călinescu, din
lagărul de la Miercurea Ciuc, în care face o radiografie a societăţii româneşti de după 1930. El critică
în special guvernarea lui Gh. Tătărescu, dar se pronunţă şi împotriva guvernului Goga-Cuza.
Exprimându-şi regretul că regele nu a înţeles să conducă ţara împreună cu legionarii şi criticându-l pe
Călinescu pentru măsurile luate împotriva Legiunii, măsuri ce au avut un efect contrar celui preconizat
iniţial, dar şi pentru crearea F.R.N., care deşi are 3,5 milioane de membri este un colos cu picioare de
lut, pentru că adeziunea la el e una formală. De aceea, el propune un regim totalitar, dar care să
beneficieze de o bază populară activă, fiind să-l ajute pe rege în acest sens 209.

204
Armand Călinescu, op. cit., p. 401.
205
Ibidem, p. 402.
206
Ibidem, p. 403.
207
Ibidem, p. 403-405.
208
Ştefan Palaghiţă , op. cit., p. 32.
209
*** Radiografia dreptei româneşti, p. 304-314.
61
 Nici această scrisoare nu a reuşit să-l determine pe Călinescu să-şi schimbe hotărârea de a-i
combate pe legionari. De altfel, acţiunile sale antilegionare încep să aibă tot mai mult un caracter
defensiv. Astfel, la 8 februarie este arestat grupul legionar Nadoleanu, care pregătea un atentat contra
lui Armand Călinescu. Membrii grupului vor fi ucişi şi arşi la crematoriu în prezenţa ministrului de
interne210.

III.3. Prim-ministru al României

Pe fondul confruntărilor interne între guvern şi legionari şi al agravării situaţiei politice

internaţionale, va surveni decesul patriarhului Miron Cristea, al cărui loc în fruntea guvernului va fi
luat la 9 martie 1939 de către „steagul” regimului, Armand Călinescu 211.
În plus, conjunctura politică internaţională era destul de complexă, printre pericolele la adresa
intereselor naţionale româneşti numărându-se revendicările deschise afişate de Ungaria şi Bulgaria, ale
căror relaţii cu Axa Berlin – Roma erau în continuă ascensiune. Germania hitleristă nu avea
revendicări de ordin teritorial la adresa ţării noastre, însă o apropiere de această Mare Putere totalitară,
interesată de bogăţiile naturale din România, includea pericolul diminuării atributelor de suveranitate
şi independenţă naţională, un punct de sprijin potenţial pentru Al Treilea Reich fiind minoritatea
germană din România. Aliaţii tradiţionali ai României, Franţa şi Marea Britanie, ezitau să îşi asume
angajamente clare şi categorice faţă de statul român, chiar şi după abandonarea politicii conciliatoriste.
În sfârşit, dar foarte important, Uniunea Sovietică, Mare Putere care nu recunoscuse unirea Basarabiei
cu România, avea (din nou) şansa de a juca un rol important pe scena politică europeană, după
momentul de maximă izolare reprezentat de München (29-30 septembrie 1938) 212.
Pe acest fundal, când dispăreau state independente de pe hartă (Cehoslovacia, Albania),
politica guvernului regal român condus de Călinescu a fost una de relativ echilibru între Marile Puteri,
cu o preferinţă mai mare din partea şefului de Consiliu pentru Franţa şi Marea Britanie. Astfel, ţara
noastră a acceptat garanţiile solemne unilaterale franco-britanice din 13 aprilie 1939, care vizau însă
doar independenţa ţării, nu şi integritatea ei teritorială 213,după ce, la 23 martie încheiase un acord
economic cu Germania, considerat la Bucureşti, şi nu numai, drept o cale potrivită de a cointeresa
Germania în apărarea integrităţii teritoriale româneşti 214.
În privinţa U.R.S.S., factorii de decizie politică de la Bucureşti, au adoptat o atitudine la fel de
echilibrată, în sensul că au evitat să intre în combinaţii cu Kremlinul (de genul „Pactului Mării
210
Ştefan Palaghiţă , op. cit., p. 32.
211
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 353.
212
Florin Constantiniu, România şi pactul Ribbentrop-Molotov, Bucureşti, Editura Danubius, 1991, p. 33-34.
213
Gheorghe Paşcalău, Relaţii politico-diplomatice între România şi Marea Britanie (1933-1939), Bucureşti,
Editura Albatros, 2001, p. 161-162.
214
V.Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, Gh. Nicolescu, Relaţii politico-diplomatice şi militare româno-italiene (1914-
1947), Piteşti-Craiova, Editura Intact, 1999, p. 196.
62
Negre”), dar au tatonat terenul prin intermediul Turciei, în mai şi august 1939, pentru un pact bilateral
de neagresiune, act care, ipso facto, ar fi consolidat poziţia României la vest şi la sud215.
Tratativele tripartite anglo-franco-sovietice din aprilie-august 1939, au fost privite cu speranţe
limitate din partea Bucureştilor. Politicienii români sperau că aceste dimensiuni aveau să descurajeze
Germani şi Italia de la acte belicoase, fără a mări însă puterea şi importanţa Uniunii Sovietice 216.
Calculele şi speranţele româneşti, ca şi multe alte planuri şi proiecte bazate pe ideea
antagonismului total germano-sovietic au primit o lovitură mortală în urma înţelegerilor nazisto-
bolşevice din august 1939: Tratatul economic germano-sovietic (Berlin, 21 august 1939) şi cunoscutul
„Tratat de neagresiune între Germania şi U.R.S.S.” (23 august 1939), al cărui protocol adiţional secret
stabilea împărţirea Europei de Est între cei doi coloşi totalitari 217.
Dacă în privinţa Poloniei şi a spaţiului baltic delimitarea se făcea cu maximă exactitate, în
cazul Europei de sud-est lucrurile nu stăteau tot aşa. De partea sovietică era menţionat explicit
„interesul pentru Basarabia”, în timp ce Germania îşi declara „totalul dezinteres politic pentru aceste
regiuni”218 (s.n.).
Pluralul imprecis avantaja U.R.S.S., dar adjectivul „politic” lăsa Germaniei o anumită marjă
de manevră sub pretextul apărării intereselor sale economice.
Urmările înţelegerilor publice şi secrete germano-sovietice („Pactul Ribbentrop-Molotov”)
sunt în general cunoscute în istoriografia occidentală postbelică şi est-europeană post-comunistă 219.
Chiar dacă principalele prevederi ale acordurilor germano-sovietice au rămas, pentru câţiva
ani, secrete, oamenii politici români le-au intuit destul de bine sfera şi chiar conţinutul. Astfel, Armand
Călinescu nota în jurnalul său, la 22 august 1939, când s-a anunţat iminenta deplasare a lui von
Ribbentrop la Moscova: „Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic. Socotesc situaţia foarte
gravă. S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României” 220. Oricum, în condiţiile implicării
sovietice, „cărţile” petrolului şi ale grânelor îşi pierdeau mult din relevanţa anterioară, care permisese
guvernanţilor de la Bucureşti să atenueze simpatiile germane pentru Ungaria şi Bulgaria.
În ansamblul politicii externe româneşti din dramatica lună consecutivă Pactului Ribbentrop-
Molotov, putem distinge câteva trăsături principale, de care nu era deloc străin Armand Călinescu, în
calitatea sa de Preşedinte al Consiliului de Miniştri.
O primă trăsătură caracteristică o reprezintă afirmarea neutralităţii statului şi a fidelităţii faţă
de complexul de angajamente anterioare. Chiar la 27 august 1939, Gafencu îl asigura pe Fabricius de
neutralitatea României în cadrul iminentei conflagraţii 221, iar la 4 septembrie, comunicatul Consiliului

215
Ibidem, p.200.
216
Gh. Paşcalău, op. cit., p. 193-196.
217
Fl. Constantiniu, op. cit., passim.
218
Ibidem, p. 64-66.
219
Sontag and Beddie, Nazi-Soviet Relations, Washington, 1948.
220
Armand Călinescu, Însemnări politice, Bucureşti, .., p. 425.
221
Rebecca Haynes, Politica României faţă de Germania (1936-1940), Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 113.
63
de Miniştri clama hotărârea României de a păstra „atitudinea paşnică” 222. Consiliul de Coroană din 6
septembrie 1939 a stabilit însă o formulă întrucâtva diferită, aceea a neutralităţii oficiale, ceea ce
distanţa România de blocul franco-britanic şi chiar de Turcia, după cum observa primul-ministru în
jurnalul său223. Cum s-a manifestat concret atitudinea României în timpul războiului germano-polon?
La finele lunii august, autorităţile româneşti au permis tranzitul de materiale de război către
Polonia, iar în momentul când înfrângerea polonezilor era o certitudine s-a acceptat, condiţionat,
tranzitul refugiaţilor şi al tezaurului Băncii Naţionale poloneze, oficialii urmând să renunţe la orice
activitate politică224. Această atitudine a României a atras iniţial protestele Germaniei, însă finalmente,
la 20 septembrie 1939, Wilhelm Fabricius a mulţumit României pentru conduita adoptată 225. Pe măsură
ce apropierea germano-sovietică se contura şi concretiza, politicienii români luau tot mai mult în
calcul opţiunea (pro) germană, iar Armand Călinescu nu face o excepţie totală de la această tendinţă
generală. În a doua jumătate a lunii august, el intervenise personal pentru ca livrările de petrol către
Germania să fie reluate, după o întrerupere datorată întârzierii în furnizarea armelor solicitate
Berlinului.
La mijlocul lunii septembrie, în preziua invaziei sovietice în Galiţia şi Bielorusia occidentală,
tot Călinescu propunea Germaniei lărgirea colaborării bilaterale prin livrarea către România a
surplusului de armament capturat din Polonia, în schimbul unor cantităţi suplimentare de petrol şi
grâu226. Erau anticipate astfel o serie de acorduri româno-germane, perfectate ulterior (28 septembrie
1939, 6 martie 1940, 27 mai 1940), având la bază principiul „Petrol contra armament”. Intervenţia
sovietică în părţile occidentale din statul polonez interbelic a desăvârşit schimbarea de optică în cazul
lui Armand Călinescu, iar această evoluţie este surprinsă în jurnalul său astfel: 19 septembrie
„Înaintarea ruşilor schimbă situaţia. Pericolul german se îndepărtează. Semne neliniştitoare din partea
ruşilor. Modificarea dispozitivelor militare şi hotărâm să concentrăm trupe în Valea Siretului” 227.
Ca o ironie a sorţii, Jurnalul celui care fusese mult timp un adversar hotărât al orientării pro-
germane se încheie astfel brusc, la 20 septembrie 1939: „Protest al lui Daladier, fiindcă am oprit
guvernul polon. Fabricius mulţumeşte în numele lui Ribbentrop pentru neutralitatea noastră. Discuţii
cu Carl Klodius”228.
Atitudinea din ce în ce mai ofensivă a Uniunii Sovietice a modificat şi opţiunile de politică
balcanică ale lui Călinescu. Dacă la 12 septembrie el considera, în consens cu regele Carol al II-lea, că
orice act de admitere a revizionismului ar fi un dezastru, peste 5 zile aproba întărirea „blocului

222
Armand Călinescu, op. cit., p. 428.
223
Ibidem, p. 429.
224
Istoria politicii externe româneşti în date, coord. I. Calafeteanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p.
318-319.
225
Armand Călinescu, op. cit., p. 432.
226
Rebecca Haynes, op. cit., p. 116-117.
227
Armand Călinescu, op. cit., p. 432.
228
Ibidem, p.435.
64
balcanic cu concesiune pentru Bulgaria”, opţiune exprimată mai concret prin acordurile româno-
iugoslave de la Jebel (19 septembrie 1939)229.
Rolul politic al lui Armand Călinescu a încetat brusc odată cu asasinarea sa, la 21 septembrie
1939, de către un comando legionar, alcătuit din membri ai Gărzii de Fier recent întorşi din
Germania230.
Ca prim-ministru, Călinescu s-a dovedit a fi la fel de inflexibil şi de dur. Asasinarea lui a
reprezentat din punctul de vedere al legionarilor, răspunsul pe care aceştia l-au dat violenţelor
coordonate de către Armand Călinescu231.

III.4. Tragica sa dispariţie. Ecouri ale acesteia

În calitate de ministru de Interne, Armand Călinescu luase o serie de măsuri împotriva

legionarilor. Astfel, la 29 aprilie 1933 ordonase percheziţii la toate sediile organizaţiilor legionare,
confiscarea publicaţiilor, manifestelor şi ziarelor. La 1 iulie 1933 redactase un raport şi un proiect de
jurnal al Consiliului de Miniştri „pentru suprimarea mişcărilor extremiste şi a batalioanelor de asalt”,
însă Vaida-Voevod amânase semnarea232.
Ca răzbunare, legionarii puseseră la cale numeroase atentate, după cum afirma căpetenia
legionară Horia Sima. Unele dintre ele fuseseră descoperite, altele rămăseseră necunoscute de
autorităţi. La atentatele descoperite, „mai multe echipe de legionari, formate din elemente tot atât de
hotărâte ca şi acelea aflate sub comanda lui Miti Dumitrescu, au căzut în mâinile poliţiei şi au fost
ucise”233.
În mai 1933 fuseseră constituite primele „echipe ale morţii” 234, alcătuite din legionari curajoşi,
capabili de orice sacrificiu. Ei trebuiau să repete de două ori pe zi, o dată dimineaţa şi o dată seara,
următorul text: „1. Jur că nu voi uita niciodată suferinţele camarazilor mei. 2. Jur că voi cerceta zi şi
noapte pentru a găsi pe cei care au ordonat şi pe cei care au executat schingiuirea camarazilor mei. 3.
Jur în faţa lui Dumnezeu că voi urmări până la sfârşitul zilelor mele pe aceşti călăi, pe familiile lor,
pentru a da pedeapsa pe care o merită în faţa lui Dumnezeu şi în faţa naţiunii române” 235
Atentatul a avut loc la podul Elefterie, în ziua de 21 septembrie 1939. Atentatorii, legionari din
judeţul Prahova, auto-intitulaţi „echipa răzbunătorilor” erau: Miti Dumitrescu, Gigi Paraschivescu,
Amrin Stănciulescu, Nelu Moldoveanu, Ion Vasiliu, Traian Popescu-Puiu, Cezar Popescu, Ovidiu Isaia

229
Istoria politicii externe…, p. 319.
230
Rebecca Haynes, op. cit., p. 116.
231
Cristian Sandache , op. cit., p. 74-75.
232
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, p. 265.
233
Nicolae Chivulescu, op. cit., p. 298.
234
Armand Călinescu, op. cit., p. 174.
235
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 265.
65
şi Jean Ionescu (un avocat, un desenator, doi studenţi la drept, un student la Politehnică şi unul la
Medicină)236.
Atentatorii au cumpărat un taxi de la Breaza şi, pentru a nu fi urmăriţi, s-au întâlnit abia la
Bucureşti. Pe 21 septembrie 1939, până în jurul orei 13,00, s-au plimbat pe la periferia capitalei, apoi
s-au postat în „strada Făgăraş, care uneşte str. Vergiliu cu Stirbey Vodă”, aproape de actualul sediu al
Societăţii Române de Radio. La orele 13,35, Armand Călinescu şi-a făcut apariţia într-un Cadilac, cu
nr. 221 B. Un lucru interesant este acela că până în urmă cu câteva luni, premierul avusese la
dispoziţie o maşină marca Lincoln, blindată, pe care o cedase regelui, la sugestia lui Gabriel
Marinescu237.
Maşina condusă de Miti Dumitrescu a pornit imediat după maşina în care se afla Armand
Călinescu, a ajuns-o la intersecţia cu Bulevardul Carol al II-lea, în Cotroceni şi a tamponat-o. În acel
moment a apărut şi o căruţă, pe care şoferul premierului, a cărui maşină fusese tamponată, a lovit-o şi,
astfel, maşina a ajuns pe partea stângă a străzii. Atunci au sărit cei şase legionari au ieşit din maşină,
cu pistoalele în mâini, l-au împuşcat pe agentul de siguranţă Radu Androne, care, dându-şi seama
primul că tamponarea maşinii nu fusese un accident oarecare, încerca să salveze viaţa primului
ministru, scoţând pistolul. A fost împuşcat şi şoferul şi Armand Călinescu. După asasinat, legionarii au
mers la Radio, au forţat intrarea şi au anunţat public asasinarea premierului: „Primul ministru Armand
Călinescu a fost omorât. El a fost executat astăzi de o echipă de legionari”. Miti Dumitrescu a adăugat
că „sunt fii de români din Prahova şi au îndeplinit o necesitate dureroasă”, dar revendicarea atentatului
nu a fost auzită în eter deoarece unul dintre salariaţi întrerupsese emisia 238.
Grigore Gafencu scria că „Pe splaiul Dâmboviţei forfotea zăpăcită o lume care îşi pierduse cu
desăvârşire capul: ofiţeri, poliţişti, femei şi bărbaţi in apropiere” 239.
Ipoteze asupra cauzelor mai profunde ale asasinatului nu au întârziat să apară, una dintre
versiune fiind aceea a unei înţelegeri între Carol al II-lea şi unii legionari „simişti”, având ca finalitate
lichidarea lui Călinescu şi, prin represalii, a circa 300 de lideri legionari ne-„simişti”. Fără a analiza
aici pertinenţa diferitelor scenarii, ne permitem observaţia că la momentul asasinării sale, Armand
Călinescu nu (mai) era un antigerman, iar în unele cercuri berlineze acest lucru era cunoscut 240.
Atentatorii au fost arestaţi şi torturaţi timp de opt ore în arestul Prefecturii Poliţiei Capitalei
pentru a le fi smulse declaraţiile şi au fost împuşcaţi chiar la locul asasinatului, unde au fost lăsaţi
pentru a îngrozi trecătorii. Acest lucru l-a determinat pe sir Reginald Hoare, ambasadorul britanic la

236
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 355.
237
Petre Ignat, Gheorghe Matei, Asasinarea lui Armand Călinescu, în „Magazin istoric”, nr. 7/octombrie 1967, p.
72.
238
Nicolae Chivulescu, op. cit., p. 301.
239
Dumitru Lungu, Ultima zi a lui Armand Călinescu, în „Magazin istoric” nr. 100/iulie 1975, p. 45.
240
Cristian Sandache , op. cit., p. 74-75.
66
 Bucureşti, să se întrebe „la ce bun spectacolul acela urât?” 241. ecourile în mass-media internaţională nu
au întârziat să apară.
A doua zi după asasinat, un post de radio clandestin, care se prezenta în emisiunile transmise
sub numele de „Radio Liber Român” a comunicat numeroase informaţii referitoare la uciderea lui
Armand Călinescu, încheind de fiecare dată cu cuvintele: „Atentatul contra Primului Ministru este un
act al fascismului, autorul moral fiind Hitler” 242.
Horia Sima relata că după asasinarea lui Armand Călinescu, propaganda engleză a acuzat
Germania de complicitate la acest act, pentru a putea să cucerească mai uşor România care, „zguduită
din interior, nu va putea rezista unui atac germano-ungar”, asasinarea primului ministru român
constituind „preludiul invaziei germane”243.
Legaţia Germaniei la Bucureşti, comentând împrejurările în care avusese loc atentatul
legionar, preciza că toate cercurile politice germane erau interesate să aibă o Românie neutră, iar
asasinatul, prin complexul consecinţelor morale şi politice pe care le-ar putea aduce, nu ar fi servit în
nici un caz Reich-ului.
Legaţia germană mai preciza, totodată, că „anumite aparenţe sunt interpretate, de o parte din
opinia publică, ca suficient de concludente pentru a mărturisi o vinovăţie germană”, acestea fiind
următoarele:
1. Simpatia din trecut a Reich-ului german pentru mişcarea legionară;
2. Faptul că la Berlin trăiesc o serie de foşti legionari;
3. Faptul că principalul asasin venea dinspre Reich.
Aceste acuzaţii ipotetice sunt numai aparente şi la fiecare dintre ele se poate contraargumenta
valabil”244.
În acelaşi timp, trimişii Germaniei la Bucureşti afirmau că, întra-adevăr, în trecut, a existat o
simpatie pentru mişcarea legionară, când sperau „să întroneze în România o nouă ordine, convenabilă
Reichului”. Pe parcurs, Reich-ul a fost nevoit să îşi retragă simpatia faţă de mişcarea legionară „în
momentul când prima ciocnire violentă a acesteia cu autoritatea constituită a dovedit facilitatea şi lipsa
de realitate a «Gărzii de Fier»”245.
Ziarele germane au comentat pe larg împrejurările în care a fost asasinat Armand Călinescu,
afirmând că toate cercurile politice din ţara lor sunt convinse că asasinarea a fost pusă la cale de agenţi
din Anglia. „Se arată în acest sens că fostul Prim-Ministru era partizanul convins al unei politici de
strictă neutralitate, rezistând în cursul lunilor iulie şi august crt. (1939 – n.n.) tuturor presiunilor din

241
Martha Bibescu, Jurnal politic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 134.
242
Nicolae Chivulescu, op. cit., p. 304.
243
Horia Sima, op. cit., p. 148.
244
Nicolae Chivulescu, op. cit., p. 304.
245
Ibidem, p.310.
67
partea reprezentanţilor Angliei, care încercau să angajeze politica externă a României alături de
puterile democraţiei din Occident”246.
În acelaşi timp, presa din Marea Britanie arăta că vinovată de asasinarea premierului român
era Germania, adevăratul motiv fiind „refuzul Guvernului d-lui Călinescu de a elibera mărfurile
comandate de Germania decât în urma plăţii imediate” 247. Ziarul continua subliniind că „ideologia
politică a «Gărzii de Fier» a fost pusă la punct de Hitler, Göbels, Rosenberg şi Streicher”, iar
conducătorul organizaţiei legionare, Corneliu Zelea Codreanu „a fost în serviciul lui Hitler 248.
Şi Buletinele informative editate de Ambasada Franceză din Bucureşti conţineau lungi
comentarii cu privire la asasinatul din 21 septembrie 1939, opinând că vinovată ar fi tot Germania 249.
Grigore Gafencu nota, în 21 septembrie 1939 că, mergând la rege, l-a găsit alb ca varul şi
tulburat până în adâncul sufletului şi primele cuvinte pe care i le-a spus au fost: „Nu-l pot înlocui cu
nimeni!”250.
În aceeaşi zi, referindu-se la tragicul eveniment, Carol al II-lea nota în memoriile sale:
„Pierderea aceasta a preşedintelui de Consiliului, Armand Călinescu, este ireparabilă: n-am găsit noi în
ţară pe cineva care să fi corespuns mai bine misiunii cu care fusese însărcinat. Pentru mine personal
este o pierdere de neînlocuit, puteam să fiu liniştit cu el, era energic, capabil, spirit politic clar, care
vedea departe şi lua măsuri bine potrivite situaţiilor. Pe lângă aceasta îmi va aduce neapărate
complicaţii politice atât interne, cât şi externe. Înlocuirea lui va fi o problemă dintre cele mai grele şi
delicate”251
În concluzie, putem spune că, asemenea multor politicieni şi militari români, Armand
Călinescu, iniţial un anglofil şi francofil convins, a fost obligat de contextul internaţional să aleagă
între Germania şi U.R.S.S., iar preferinţa sa a fost pentru cea dintâi, fapt evident în ultimele 30 de zile
de viaţă.
De asemenea, putem afirma că personalitatea lui Armand Călinescu este extrem de complexă,
şi ea nu poate fi zugrăvită într-o singură culoare. De-a lungul anilor, el s-a identificat cu interesele
generale ale statului român şi a acţionat pentru lichidarea mişcărilor de extremă dreaptă 252, dar din
păcate, modul în care a acţionat împotriva acestora nu a fost unul specific democraţiei, ci s-a bazat pe
violenţe, uneori inutile, împotriva legionarilor pe care i-a transformat în martiri, dar şi în asasini. Prin
moartea sa, regimul carlist a primit o lovitură puternică nemaiputându-se menţine decât încă aproape
un an.

246
Ibidem, p. 305.
247
Ibidem. p. 310.
248
Ibidem, p. 320.
249
Ibidem, p. 305-306.
250
Grigore Gafencu, Însemnări politice, 1929-1939, ediţie şi postfaţă de Stelian Neagoe, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1991, p. 336-337.
251
Ibidem, p.340.
252
Ştefănescu Paul, op. cit., p. 149-150.
68
 CONCLUZII

Orientarea politicii externe româneşti în perioada 1938-1939 a dobândit accente

antinaziste şi antirevizioniste tot mai pronunţate.
Bazată pe fapte indubitabile, istoriografia românească a demonstrat că ţara noastră nu
a încetat în această perioadă să lupte pentru a-şi salva independenţa şi integritatea. Această
orientare a devenit un factor de convergenţă între guvern şi opoziţia democratică. Din păcate,
o serie de cauze, completate de reacţionarismul regimului carlist, au anihilat efectele
tentativelor de apropiere făcute din ambele părţi. În acelaşi timp, divergenţele dintre marile
puteri nefasciste şi tranzacţiile la care ele s-au pretat cu agresorii pe seama statelor mici şi
mijlocii au contribuit hotărâtor la înrăutăţirea situaţiei externe a României. Ne referim aici la
acordurile anglo-franco-germano-italiene de la München, din 1938 şi la pactul sovieto-german
din 1939, care au fost expresia cea mai brutală a politicii imperialiste de reîmpărţire a zonelor
de influenţă şi dominaţie.
În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, Marile Puteri europene manifestau un
interes aparte faţă de România. Reţineau atenţia în acelaşi timp poziţia sa geostrategică şi
resursele de care dispunea, mai ales cele petrolifere.
Pentru a se apăra, România a început să-şi adapteze sistemul securităţii naţionale şi
conduita diplomatică în funcţie de noua conjunctură internaţională. Încă din a doua jumătate a
anului 1938, s-a cristalizat, aşa-numita politică de pace li de echilibru, o politică ai cărei
artizani au fost Carol al II-lea, primul ministru Armand Călinescu şi ministrul de externe
Grigore Gafencu şi care a pregătit neutralitatea României proclamată la începutul lunii
septembrie 1939, imediat după declanşarea războiului
În perioada neutralităţii, România a fost favorabilă victimelor agresiunii. Chiar la
începutul conflagraţiei, aceasta s-a remarcat prin atitudinea adoptată faţă de Polonia. În ciuda
protestelor germane şi sovietice, România a îngăduit tranzitul de material de război destinat
polonezilor pe teritoriul său, şi-a deschis graniţele şi a primit zeci de mii de civili şi militari.
Represaliile au fost declanşate brusc şi necruţător în aprilie 1938, după un plan iniţiat
de Armand Călinescu şi aprobat, în prealabil, de rege. Atunci sute de legionari au fost internaţi
în lagăre înfiinţate special. Mulţi simpatizanţi ai fascismului au fost scoşi din funcţiile
deţinute şi au primit domiciliu forţat. Cu toate comploturile şi ameninţările primite, la adresa
lui şi a familiei sale, Armand Călinescu nu a încetat măsurile represive contra legionarilor.
Asasinarea lui Armand Călinescu, la 21 septembrie 1939, de către o bandă de legionari
s-a înscris în mod logic în şirul de represalii. Poporul român a pierdut unul dintre cei mai mari
oameni politici. Întreaga opinie publică a înfierat odioasa crimă şi pe trădătorii de neam.
69
 BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE EDITE
a) Culegeri de documente, cuvântări, discursuri, programe politice
70
 b) Amintiri, memorii, jurnale, însemnări
***, Cine a fost Armand Călinescu, Mărturii , Bucureşti, Editura Presa Naţională,
1992
Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine, vol. VI
Argetoianu, Constantin,Pentru cei de mâine. Memorii, vol. VII, Editura Machiavelli,
Bucureşti, 1996, p. 234-235.
Badea, Gheorghe, Viaţa lui Carol al II-lea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000
Bibescu, Martha, Jurnal politic, Editura Politică, Bucureşti, 1979
Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. I, (1904-1939), Editura
Scrisul Românesc, Bucureşti, 2001
Carol al II-lea, Regele României, Însemnări zilnice.1937-1951, vol. I, 11 martie 1937-
4 septembrie 1938 (caietele 1-6), Bucureşti, Editura Scripta, 1995
Călinescu, Armand, Discursuri Parlamentare 1926-1938, vol I, Bucureşti, 1938
Călinescu, Armand, Discursurile parlamentare 1934-1937, vol I, Bucureşti, 1938
Călinescu, Armand, Însemnări Politice 1916-1939, Bucureşti, Editura Humanitas,
1990
Călinescu, Armand, Însemnări politice, Editura Gheorghe Savu, Bucureşti, Editura
Humanitas, 198
Călinescu, Armand, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
Călinescu, Armand, Însemnări politice. 1916-1939, Bucureşti, Editura Humanitas,
1990
Călinescu, Armand, Noul regim . Cuvântări. 1938-1939, Bucureşti, 1939
Gafencu, Grigore, Însemnări politice, 1929-1939, ediţie şi postfaţă de Stelian Neagoe,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice, vol. II, Bucureşti, Editura Scripta, 2001

c) Periodice
„Adevărul”, XXXIX, nr.13135, din 12 octombrie 1926.
„Cuvântul ţăranilor”, din 17 februarie 1919.
„Dreptatea” XII, Nr. 3036 din 1 ianuarie 1938.
„Îndreptarea”, din 24 martie 1922.
„Universul”, nr. 88 din 30 martie 1938„Aurora”, din 24 iunie 1923.
„Țărănismul”, din 3 octombrie 1926.
71
 II. LUCRĂRI GENERALE
***, Istoria politicii externe româneşti în date, coord. I. Calafeteanu, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2003
Constantiniu, Florin, România şi pactul Ribbentrop-Molotov, Bucureşti, Editura
Danubius, 1991
Cutişteanu, S., Ioniţă, Gh., Electoratul din România în anii interbelici, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1981
Dobrinescu, V.Fl., Pătroiu, I., Nicolescu, Gh., Relaţii politico-diplomatice şi militare
româno-italiene (1914-1947), Piteşti-Craiova, Editura Intact, 1999
Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României (1859-1991), Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998
Haynes, Rebecca, Politica României faţă de Germania (1936-1940), Iaşi, Editura
Polirom, 2003
Maner, Hans Christian, Parlamentarismul în România 1930-1940, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2004
Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, România după Marea Unire, vol. II, partea 1, 1918-
1933, Bucureşti, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1986
Neagoe Stelian, Oameni Politici Români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007
Neagoe, Stelian (coord.), Enciclopedia istoriei politice a României. 1859-2002,
Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2003
Neagu, Cosma, Marinescu, Dumitru, Fapte din Umbră, vol III, Bucureşti, Editura
Politică, 1980
Nedelcu, Florea, De la Restauraţie la Dictatura Regală, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1981
Nicolescu, Nicolae C., Enciclopedia Șefilor de guvern ai României 1862-2006,
Bucureşti, Editura Meronia, 2006
Prost, Henri, Destinul României (1918-1954), Bucureşti, Editura Compania, 2006
Paşcalău, Gheorghe, Relaţii politico-diplomatice între România şi Marea Britanie
(1933-1939), Bucureşti, Editura Albatros, 2001
Savu, Al. Gh., Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Bucureşti, Editura
Știinţifică şi Enciclopedică, 1976
Scurtu, Ioan, Academia Română, Istoria Românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti
2003

72
 Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura
Paideia
Scurtu, Ioan, Istoria Contemporană a României 1918-2007, Bucureşti, Editura
Fundaţia România de Mâine, 2007
Tătărescu, Gheorghe, Regimul electoral şi parlamentar în România, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Pro, 2004
Teodorescu Branişte, Tudor, Ancheta Parlamentră, în Aurora, X, Nr. 38, din 5
februarie 1931

III. LUCRĂRI SPECIALE

Buruiană, Ovidiu, Liberalii, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi 2013
Chivulescu, Nicolae, Armand Călinescu, om de stat şi conducător de ţară, Editura
Lucman
Chivulescu, Nicolae, Armand Călinescu, omul de oţel al României, Editura
Ministerului de interne, 1995
Dima, Romus, Armand Călinescu, Bucureşti, Editura Mavios-Clio, 2001
Ignat, Petre, Matei, Gheorghe, Asasinarea lui Armand Călinescu, în „Magazin istoric”,
nr. 7/octombrie 1967.
Kürenberg, Joachim Von, Carol al II-lea şi doamna Lupescu, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 2000
Lungu, Dumitru, Ultima zi a lui Armand Călinescu, în „Magazin istoric” nr. 100/iulie
1975
Milcoveanu, Șerban, Atentatul din 21 septembrie 1939 împotriva lui Armand
Călinescu şi epoca 1930-1950, Bucureşti, 2004
Palaghiţă, Ştefan, Istoria Mişcării Legionare, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti,
1993
Pop Traian Gr., Mişcarea Legionară, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999
Scurtu, Ioan, Istoria Partidului Țărănesc 1918-1926, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2002
Scurtu, Ioan, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991
Sonea, Emilia, Sonea, Gavrilă, Viaţa economică şi politică a României 1933-1938,
Bucureşti, Editura Știinţiică şi Enciclopedică, 1978.
Sorin, Radu, Introducere în Istoria Contemporană a României, Sibiu, 2003
Sorinel, Ştirbu Gigel, Liberalismul Românesc în anii 1930 -1940, Editura
Enciclopedică 2011, Bucureşti
73
 Stan, Apostol, Ion Mihalache- destinul unei vieţi, Bucureşti, Editura Saeculum, 1999
Stan, Apostol, Iuliu Maniu: Naţionalism şi democraţie: biografie unui mare român,
Bucureşti, Editura Saeculum I.O, 1997
Stoenescu, Alex M., Istoria loviturilor de stat in România, Vol. 3, Cele trei dictaturi,
Editura RAO 2002
Ţurlea, Petre, Carol al II-lea şi Camarila Regală, EdituraSemne, Bucureşti 2010

ANEXE
ANEXA Nr. 1
74
 Conacul lui Armand Călinescu în cadrul fostului C.A.P. Ciupa Mănciulescu, judeţul
Argeş

Sursa: https://www.google.ro/search?
rlz=1C1GCEA_enRO783RO783&biw=1366&bih=586&tbm=isch&sa=1&ei=9mUyW_7QFcujwALPzoqADg&
q=conacul+lui+armand+calinescu&oq=conacul+lui+armand+calinescu&gs_l=img.3...273614.276483.0.276699.
10.9.1.0.0.0.202.1143.2j6j1.9.0....0...1c.1.64.img..1.0.0....0.-3dCsJ6EbeI#imgrc=-mjXKAQ05gHOdM:

ANEXA Nr. 2

http://arhivist.blogspot.com/2013/09/testamentul-lui-armand-calinescu-21.html
75
76
 Testamentul lui Armand Călinescu

Sursa: http://arhivist.blogspot.com/2013/09/testamentul-lui-armand-calinescu-21.html

ANEXA Nr. 3

77
 Patriarhul Miron Cristea şi vicepriministrul Armand Călinescu la instalarea
rezidentului regal de Timiş

Sursa: http://fototecaortodoxiei.ro/1051-patriarhul-miron-cristea-vicepriministrul-armand-calinescu

ANEXA Nr. 4

78
Ceremonia de învestire a guvernului condus de Miron Cristea

Sursa: http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=252

ANEXA Nr. 5

79
Sursa: http://www.wikiwand.com/ro/Guvernul_Armand_C%C4%83linescu

ANEXA Nr. 6

80
 Maşina lui Armand Călinescu

Sursa: https://www.google.ro/search?
q=armand+calinescu&rlz=1C1GCEA_enRO783RO783&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwi4-
p6VyPHbAhVIy6QKHRuJA-s4ChD8BQgKKAE&biw=1366&bih=586#imgrc=AwnlPwLMeQGc-M:

81