Giuseppe Garibaldi

Giuseppe Garibaldi (  pronunție (ajutor·info); n. 4 iulie 1807, Nisa, Franța – d. 2 iunie

1882, Caprera, Italia) a fost un general, om politic și patriot italian considerat, împreună cu Camillo
Cavour, cu Victor-Emmanuel al II-lea și cu Giuseppe Mazzini, a fi unul dintre „părinții patriei” italiene.
Garibaldi a fost un personaj istoric esențial al Risorgimentului italian, deoarece a condus și a luptat
personal într-un număr mare de campanii militare care au permis construirea unei Italii unite. El a
încercat, cel mai adesea, să acționeze cu învestitura unei puteri legitime, ceea ce face să fie greu de
definit ca revoluționar: a fost numit general de către Guvernul provizoriu al Milanului(fr) în 1848,
general al Republicii Romane din 1849(fr) de către ministrul de război, și cu acordul și în numele lui
Victor-Emmanuel al II-lea a intervenit prin Expediția celor O Mie.
A fost supranumit „eroul a două lumi” datorită acțiunilor militare pe care le-a întreprins atât
în America de Sud cât și în Europa, și care i-au adus o considerabilă notorietate atât în Italia cât și
peste hotare. Aceasta se datorează mediatizării excepționale pe plan internațional de care a
beneficiat, la nivelul epocii sale, presa relatând, adesea romanțat, epopeea sa. Cei mai mari scriitori,
în special francezi, Victor Hugo, Alexandre Dumas, George Sand și-au exprimat admirația față de
el. Regatul Unit și Statele Unite i-au fost de mare ajutor, oferindu-i, în circumstanțe dificile, susținere
militară și financiară.
Republican convins, el și-a lăsat ideile la o parte, recunoscând autoritatea monarhică a lui Carol
Albert și a lui Victor-Emmanuel al II-lea, artizanii acțiunii unioniste. El i s-a opus lui Mazzini, deși
fusese unul din adepții acestuia la începutul carierei sale politice. Expediția celor O Mie avea să fie
elementul culminant al acțiunilor sale: a cucerit sudul peninsulei, pe care l-a predat lui Victor-
Emmanuel al II-lea, făcându-l rege al Italiei. Ultimele sale lupte, cu scopul de a integra Roma în
Regatul Italiei s-au soldat cu eșecuri. Monarhia avea să încredințeze altora visul de cucerire a
Romei.
Garibaldi a fost, la vremea sa, un mit care a avut și adversari: mediul reacționar și cleric, anti-
republican și anti-socialist.
Primul Război Italian de Independență

Peninsula Italică în 1848

Situația în Peninsula
În anul 1848, Europa a cunoscut o serie de revoluții prin care popoarele au cerut mai multă libertate.
Ea a început în Franța, unde a dat naștere celei de a Doua Republici, s-a extins în Germania,
în Principatele Dunărene, în Ungaria, în Polonia și în Austria.[78]
Statele din Peninsula Italică, adică Statele Papale, Marele Ducat al Toscanei, Regatul Piemont-
Sardinia s-au angajat să efectueze reforme constituționale.[78] După „cele Cinci Zile de la Milano(fr)”,
acest oraș a cunoscut și el o mișcare insurecțională împotriva Imperiului Austriac care domina pe
atunci Regatul Lombardo-Venețian înființat la Congresul de la Viena din 1815. Regele Carol-Albert
al Sardiniei, susținut la început de o parte din statele din Peninsulă, a îmbrățișat cauza milanezilor și
a declarat război Austriei.[73]
Evenimentele militare
La 23 iunie 1848, după 14 ani de absență, Garibaldi debarca la Nisa împreună cu tovarășii săi;
războiul deja începuse.[79] În ziua de 29, el a plecat din Nisa către Genova cu 150 de voluntari.
Garibaldi, a cărui reputație ajunsese în Italia înaintea sa, și-a oferit spada regelui Sardiniei,
repetându-i că el este republican, dar că în primul rând scopul său este izgonirea austriecilor.
[80]
 Carol-Robert era contestat de către democrații care îl bănuiau că dorește doar să anexeze
Milano, și că nu se angajase în conflict decât după ce a văzut că localnicii i-au izgonit ei înșiși pe
austrieci.[79]
La 5 iulie, el s-a dus la Roverbella, aproape de Mantua,[81] pentru a se oferi voluntar pentru a lupta
de partea regelui Carol-Albert; acesta din urmă, avertizat de sfetnicii săi despre participarea lui
Garibaldi la răscoala din Genova, l-a primit fără entuziasm și a refuzat să-i permită să lupte în cadrul
armatei regulate.[82] După aceasta, Garibaldi s-a pus la dispoziția Guvernului Provizoriu al Milanului(fr),
care l-a numit general,[81] și unde l-a reîntâlnit pe Mazzini. Deși continuaseră să corespondeze,
relația dintre cei doi se răcise, întrucât aveau idei divergente; Mazzini avea ca obiectiv revoluția
unitară și republicană, Garibaldi dorea să elibereze țara de austrieci, cu prețul de a lăsa deocamdată
deoparte ambițiile republicane.[83]
Garibaldi a trebuit să meargă la Brescia cu legiunea pe care o organizase și pe care o numise
„Battaglione Italiano della Morte” (Batalionul Italian al Morții,[84] cu 3700 de oameni între care și
Mazzini). Acolo a suferit înfrângerea de la Custoza(fr) la 25 iulie.[85] Din acel moment, acțiunea
guvernului provizoriu milanez s-a îndreptat către final și, la 9 august 1848, s-a încheiat un armistițiu
între Austria și Piemont,[86] fapt pe care Garibaldi i l-a reproșat violent lui Carol-Albert.[85]
Garibaldi a refuzat să înceteze lupta în ciuda ordinului regelui și a făcut apel la tineret:
„Italia are nevoie de voi… Grăbiți-vă, strângeți-vă în jurul meu”

.[85] A obținut un mic succes împotriva austriecilor care însă din această cauză s-au hotărât să-l
anihileze, și a trebuit să renunțe în fața puterii acestora. La 27 august, Garibaldi a trecut granița în
Elveția, apoi în Franța pentru a reveni apoi la Nisa.[87] D’Aspre(de), comandantul Corpului al II-lea al
armatei austriece, format din 20.000 de oameni, a rămas impresionat, făcându-i un elogiu în cursul
unei întâlniri cu un magistrat italian:
„pe omul care v-ar fi servit cu putere cauza, nu l-ați recunoscut: este Garibaldi. [88]”

În septembrie, Garibaldi a fost ales deputat în Parlament(fr) în colegiul Cicagna, de lângă Chiavari,

[89]
 și a revenit la Genova în ziua de 26 după ce trecuse prin diferite localități, de fiecare dată fiind
primit cu entuziasm.[90] A urmat o perioadă de incertitudine: unde să mai intervină? El a ales să
meargă în Sicilia, s-a răzgândit, și s-a gândit apoi să recâștige Veneția, care încă mai rezista, după
ce proclamase Republica San Marco(en),[91] dar în timp ce era pe drum, a aflat de plecarea Papei Pius
al IX-lea la Gaeta și s-a hotărât să meargă la Roma.[92] Într-adevăr, după ce susținuse cauza
milanezilor, Pius al IX-lea s-a întors la 180 de grade și și-a rechemat trupele, ceea ce a provocat
furia patrioților italieni. El l-a numit pe Pellegrino Rossi(it) șef al guvernului, dar acesta a fost asasinat
la 15 noiembrie, ceea ce a dat frâu liber răscoalei, soldată cu fuga Papei și cu
proclamarea Republicii Romane(fr).[92]