Poeții, cum afirmă ei înșiși, trebuie să se retragă în păduri și dumbrăvi, adică în singurătate.

Dacă le scapi-stările sufletești, gândurile, imaginile-riști să nu le mai trăiești a doua oară cu aceeași
intensitate.

Metidând asupra acestei secvențe, realizez că un scriitor, pentru ca opera sa să fie interesantă și
captivantă pentru cititorii de rând, acesta trebuie să noteze emoțiile trăite la moment fară a le lăsa să-i
alunece printre degete, deoarece cu timpul sentimetele nedescrise la timp se pot decolora, fiind
inlocuite și copleșite de un alt set de stări suletești, iar scăparea unor trăiri ar rezulta într-o creație vagă
cu multe elemente lipsă. Această situație poate fi atribuită chiar și în viața noastră de zi cu zi, în care
dacă ignorăm sau nu ne incadrăm în savurarea momentelor, vom fi copleșiți de regrete și cu goluri în
suflet care nu pot fi umplute cu ușurință.

Se vede că natura, ca și arta de altfel, e în stare să păstreze unele tipare mai esențiale pe o vreme
îndelungată.

Analizând această teză, extrasă din text, consider că putem asocia natura și arta cu o capsulă a timpului,
care a conservat și reprezintă unele practici sau evenimente chiar din cele mai vechi timpuri. Ele fiind
modelate de către factorul antropic, omul, adaptându-le în dependență la era din care făceau parte.
Natura fiind explotată sau simțind un impact diferit din partea noastră de-a lungul anilor, la fel cum au
existat diferite reprezentări ale artei literare și plastice de-a lungul veacurilor, de la desenele pe pereții
de piatră din era preistorică, până în ziua cotidiană, unde ne putem scufunda în diferite curente artistice.

Singurătatea, izolarea forțată, impusă, surpă, ruinează puterile sufletești.

Gândurile se cer mărturisite , sentimentele-așijderea.

Marea... O admiri, te simți încântat, dar nu te întrebi prin ce zbucium a trecut, ce furtuni i-a fost dat să
sufere o noapte întreagă, spre a fi în sfârșit, sublimă și maiestuoasă dimineața.