I.

STATUL ŞI POLITICA:
1. ORGANIZAREA STATELOR MODERNE:
1.2. MODELUL POLITIC BRITANIC
Introducere: Dacă, până la 1715, Franţa reprezenta modelul statului
modern, în secolul al XVIII-lea, el a fost depăşit de modelul britanic, care
garanta libertăţile cetăţeneşti, limita puterea suveranului şi afirma drepturile
Parlamentului. În 1707, uniunea personală dintre Anglia şi Scoţia, va fi
înlocuită de una politică sub numele de Regatul Unit al Marii Britanii. În
1801 se va alătura şi Irlanda şi statul se va numi Regatul Unit al Marii
Britanii şi al Irlandei.
Monarhia parlamentară: încoronarea lui Wilhelm de Orania şi a soţiei
sale Maria, a reprezentat înlocuirea monarhiei ereditare de drept divin cu
monarhia parlamentară întemeiată pe suveranitatea naţiunii. Parlamentul
decide ca subsidiile regale să fie votate anual, iar alegerile pentru Parlament
să aibă loc odată la trei ani. Un edict de toleranţă stabilea libertăţile cultelor.
În 1701 se semnează “Actul de succesiune” prin care se asigura continuitatea
protestantă la tron. Cum Wilhelm nu avea copii, tronul revenea unei nepoate
germane a lui Iacob al II-lea sau urmaşilor acesteia.
Schimbarea dinastică din 1714, prin dinastia de Hanovra, va consolida
evoluţia spre un regim parlamentar deoarece atât George I (1714-1727), cât
şi George al II-lea (1727-1760), fiind germani şi necunoscând limba engleză
au preferat să renunţe la mai multe prerogative regale în favoarea
Parlamentului şi a Cabinetului.
George al III-lea (1760-1820), care era născut şi crescut în Anglia şi
vorbea corect engleza, a încercat să conducă autoritar exercitându-şi
prerogativele regale, dar a a fost nevoit să renunţe datorită crizei americane
(revoluţia americană) şi problemelor de sănătate (crize de nebunie).
C1 Prezentaţi cauzele care au consolidat monarhia parlamentară. (1.2.
Formularea de argumente referitoare la un subiect istoric)
Astfel, s-a consolidat monarhia parlamentară constituţională. Teoretic,
regele dispunea de puteri extinse (executive, legislative şi judecătoreşti); în
realitate monarhul “domneşte dar nu guvernează”, întrucât conform
principiului iluminist al separării puterilor în stat, el îşi deleagă prerogativele
unor istituţii care reprezintă cele trei puteri în stat:
Puterea legislativă: era deţinută de rege şi Parlament. Regele numea
miniştrii şi generalii, sancţiona legile aprobate de Parlament, dar fără a le
putea abroga (anula). Parlamentul era format din două camere: Camera
Lorzilor (ereditar) şi Camera Comunelor a căror membri erau aleşi pe baza
votului censitar. Parlamentul era ales, la început, la 3 ani, apoi la 7 ani, el
vota legile, aproba bugetul şi controla guvernul.
 Puterea executivă: era deţinută de rege şi Cabinet (guvern), compus din
miniştri aleşi din partidul care avea susţinere majoritară în Camera
Comunelor. Era condus de primul-ministru (premier). Cei mai importanţi
prim-miniştri au fost Robert Walpole şi William Pitt junior. Orice act al
regelui trebuia contrasemnat de ministru de resort. Guvernul era responsabil
în faţa Parlamentului şi funcţiona atâta timp cât era susţinut de majoritatea
parlamentară.
Puterea judecătorească: era deţinută de instanţele de judecată care,
potrivit actului Habeas Corpus Act, adoptat de Parlament în 1679, nici o
persoană nu putea fi arestată sau întemniţată mai mult de 24 de ore fără o
hotărâre judecătorească.
În această perioadă se constituie în Parlament două grupări care vor
constitui mai târziu primele două partide politice: Tory (grupa partizanii lui
Iacob al II-lea, fiind reprezentaţii marii nobilimi, adepţi monarhiei autoritare
şi apărători ai prerogativelor regale), care vor întemeia Partidul Conservator;
Whig format din protestanţi şi antiabsolutişti, reprezentând interesele
burgheziei şi a claselor mijlocii, susţinători ai Parlamentului, care vor
întemeia mai târziu Partidul Liberal. Astfel s-a pus bazele sistemului bipartid
şi a alternanţei la guvernare, care reprezenta o garanţie că sistemul nu devia
spre o guvernare autoritară.
Încheiere-concluzie: Sistemul politic britanic, al monarhiei parlamentare
constituţionale, era cel mai modern sistem politic, având la bază principiul
iluminist al separării puterilor în stat, sistemul bipartid şi alternanţa la
guvernare respectând drepturile cetăţeneşti. Datorită acestor caracteristici el
a reprezentat un model pentru alte state.

Vocabular
Prerogativă regală: puterile regelui care îi permiteau să intervină în conducera
Parlamentului, guvernului, justiţiei şi a bisericii;
Vot censitar (cenzitar): vot resctictiv bazat pe o anumită avere;
Cabinet: guvernul care deţinea puterea executivă, era format din miniştri de resort şi
condus de prim-ministru (premier), aleşi de rege din partidul care avea susţinere
majoritară în Parlament. S-a dezvoltat din Cabinetul Council: vechiul consiliu privat al
regelui în Evul Mediu;
Partid politic: grup de persoane unite pe baza unor interese politice comune.
Sistem bipartid: sistem politic alcătuit din două mari partide politice;
Alternanţă la guvernare: schimbarea la guvernare a celor două mari partide politice,
prin exercitarea puterii de către partidul care obţine majoritatea, sub observaţia atentă a
celuilalt, aflat în opoziţie.
SHEMA LECŢIEI:
I. STATUL ŞI POLITICA:
1. ORGANIZAREA STATELOR MODERNE:
2.2. MODELUL POLITIC BRITANIC

Introducere: - sec. al XVIII-lea - modelul britanic;

- 1707 Regatul Unit al Marii Britanii.
Monarhia parlamentară: Wilhelm de Orania, Maria - 1701 “Actul de
succesiune” – 1714 Dinastia de Hanovra: George I (1714-1727), George al
II-lea (1727-1760), George al III-lea (1760-1820)
Puterea legislativă: rege şi Parlament: Camera Lorzilor (ereditar)
Camera Comunelor (vot censitiv).
Puterea executivă: rege şi Cabinet (guvern)
Puterea judecătorească: era deţinută de instanţele de judecată
Habeas Corpus Act (1679)
Parlament: Tory → Partidul Conservator;
Whig → Partidul Liberal.
- sistemului bipartid → alternanţei la guvernare,
Încheiere-concluzie: Sistemul politic britanic → un model pentru alte
state.

2.2. MODELUL POLITIC BRITANIC

D1 “Anglia este în prezent cea mai liberă ţară din câte sunt în lume... o
numesc liberă pentru că prinţul nu are puterea de a face nici o nedreptate
imaginabilă nimănui, din simpla raţiune că puterea sa este controlată şi
limitată printr-un act sau dacă camera de jos devine stăpână, atunci puterea
acesteia va fi limitată pentru că ea nu va avea în acelaşi timp şi puterea
executivă. În prezent, puterea nelimitată este în Parlament şi Rege şi
puterea executivă în Rege, a cărui putere este însă limitată.” (Montesquiu,
Spiritul legilor 1748)
D2 ”Naţiunea engleză este singura de pe Pământ care a ajuns să regleze
puterea regilor, împotrivindu-i-se, şi care, din sforţări în sforţări, a
întemeiat în sfârşit o guvernare înţeleaptă, în care principele, atotputernic
să facă binele, este legat de mâini ca să facă rău, în care nobilii sunt mari,
fără a fi obraznici şi fără a avea vasali, şi în care poporul participă la
cârmuire fără dezordine. Camera Lorzilor şi aceea a Comunelor sunt
arbitrii naţiunii, regele este supraarbitru... A fost greu, desigur, să se
statornicească libertatea în Anglia: idolul puterii despotice a fost înecat
într-o mare de sânge; însă englezii nu cred că au plătit prea scump pentru
legile lor bune.” (Voltaire, Scrisori filosofice)
C1 Analizaţi trăsăturile distincte ale modelului britanic prin prisma
opiniilor contemporanilor Montesquiu şi Voltaire din D1 şi D2.
D3 Robert Walpore (1676-1745) era cel dintâi pe care contemporanii l-
au numit “prim-ministru”. A fost contemporan cu regii George I şi George al
II-lea. Despre el, André Maurois scria: “A fost unul dintre cei mai mari
miniştri englezi, deşi îi erau străine toate atributele măreţiei... Sistemul său
politic a fost simplu, era de părere că un stat slab trebuie să se ferească de
aventuri... ţelurile acestea erau poate lipsite de măreţie, dar, realizându-se, el
a oferit ţării sale câţiva ani de prosperitate fără seamăn...”
D4 Boala regelui George al III-lea “Cine parcurge istoria Angliei va găsi mărturii
inedite cu privire la tratamentul care se aplica chiar şi regilor acestei ţări. De exemplu, în
1788, în Anglia, domnea George al III-lea. Întrucât a manifestat serioase tulburări
nervoase, a primit un tratament obişnuit pentru acea epocă: a fost bătut, înlănţuit şi
înfometat, fără a i se administra vreun medicament. Contrar aşteptărilor, regele şi-a
revenit. Boala sa fiind ciclică, tulburările au recidivat. În februarie 1811, când suveranul a
început să confunde arborii din parcul său cu regii Prusiei, a fost numit imediat un regent:
prinţul de Galles (viitorul George al IV-lea). De fapt, regele era victima unei boli cu
transmitere familială, care apare între 20-30 de ani, numită porfirie acută. Cu toate că este
denumită "acută", în realitate, este o boală cronică, cu reveniri periodice. Trei serii de
semne clinice caracterizează această boală. La început, bolnavii au crampe
abdominale însoţite de vome şi constipaţie rebelă. Apoi, pot apărea paralizia
membrelor, a ochilor şi a muşchilor feţei. În alte cazuri se observă crize
convulsive. În ultima fază apar tulburările psihice, manifestate prin iritabilitate,
amnezie, pierderea noţiunii de spaţiu şi timp şi chiar halucinaţii. În intervalul
dintre crize bolnavul redevine normal, dar, cu timpul, acest interval se
micşorează. Simptomul cel mai important este culoarea roşu închis a urinei, care
conţine compuşi din care se formează hemoglobina.Această boală este provocată
de tulburări genetice, fiind datorată unei mutaţii din care rezultă defectul unei
enzime numită dezaminaza porfobilinogenului. De altfel, studiindu-se
descendenţii regelui George al III-lea, s-a confirmat prezenţa bolii şi la patru
dintre copiii săi, precum şi la nepoata sa, prinţesa Charlotte. Alţi autori au căutat
semnele bolii şi la predecesorii regelui George al III-lea. Boala a fost astfel
identificată la mai multe familii nobile înrudite. Dintre personajele celebre
menţionăm pe Henriette dâAngleterre, nepoata Mariei Stuart şi cumnată a lui
Ludovic al XIV-lea, Carolina, sora lui George al III-lea şi soţia lui Christian al VII-
lea, rege al Danemarcei şi Norvegiei, şi Frederic cel Mare al Prusiei, care, îşi
descria boala în scrisorile sale către Voltaire.