POPOVICI RAMONA

Disciplina: Drept penal general

Dată predare: 31.12.2021

TEMA NR. 2
Pct. 1. Conținutul infracțiunii. Soluții din practica judiciară
Infracțiunea este definită la art. 15 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal1 drept
fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei
care a săvârșit-o.
Pornind de la definirea legislativă a infracțiunii, doctrina juridică enumeră ca trăsături
esențiale ale infracțiunii ca fapta să fie prevăzută de legea penală, ca fapta să fie săvârșită cu
vinovăție și ca fapta să prezinte pericol social 2. Prima condiție presupune identificarea unei
corespondențe între fapta concretă săvârșită de făptuitor și elementele stabilite de legiuitor în
norma de incriminare, fiind, de asemenea, necesar ca la momentul comiterii infracțiunii
făptuitorul să fie responsabil, adică să aibă aptitudinea psiho-fizică de a înțelege semnificația
acțiunilor sau inacțiunilor sale, ori a rezultatelor lor.
În ceea ce privește pericolul social, apreciat de legiuitor în momentul incriminării unei
fapte ca infracțiune, gradul acestuia se stabilește, în temeiul dispozițiilor art. 18 din Codul Penal,
luând în considerare modul și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul umărit de făptuitor în
comiterea faptei, împrejurările în care fapta a fost săvârșită, urmarea produsă sau care s-ar fi
putut produce, persoana și conduita făptuitorului, dacă acesta este cunoscut.
Doctrina juridică penală studiază infracțiunea atât din punct de vedere a trăsăturilor
acesteia, cât și din punctul de vedere al conținului ei, elemente distincte. Conținutul infracțiunii
este prevăzut în norma de incriminare și poate fi definit drept ansamblul condițiilor comune
tuturor conținuturilor specifice ale infracțiunilor, respectiv: obiectul, subiectul, locul și timpul
săvârșirii infracțiunii, situația premisă și conținutul constitutiv al infracțiunii3.
Obiectul juridic al infracțiunii desemnează valoarea socială protejată de norma juridică
penală și căreia i se aduce atingere prin comiterea infracțiunii (spre exemplu dreptul la viață în
1
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510/24 iulie 2009
2
M. Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pg. 21-22
3
M. Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pg. 25

1
cazul omorului), în timp ce obiectul material este reprezentat de lucrul sau ființa împotriva
căruia sunt îndreptate în mod nemijlocit acțiunea sau inacțiunea ce aduce atingere obiectului
juridic (spre exemplu bunul sustras în cazul furtului, corpul unei persoane în cazul omorului) 4.
Obiectul material apare astfel ca tipologie de clasificare a infracțiunilor în materiale (fapte
caracterizate de existența unui obiect material asupra căruia se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea
– omorul, furtul, violul, ultraj) și în formale (nu presupun existența unui obiect material –
trădare, divulgare secret profesional).
În doctrina juridică se subliniază faptul că toate infracțiunile au obiect juridic, însă nu
toate infracțiunile au obiect material, în principiu în cazul infracțiunilor de rezultat lipsa
obiectului material implicând lipsa caracterului penal al faptei5.
Subiectul infracțiunii este persoana care comite acțiunea sau inacțiunea infracțională ori
persoana împotriva căreia se îndreaptă această acțiunea sau inacțiune 6. Astfel, subiectul activ al
infracțiunii va desemna persoana fizică/juridică care comite o faptă penală (autori, coautor,
instigator, complice), caz în care întâlnim infracțiuni cu subiect activ general (pot fi comise de
orice persoană, fără a i se cere o calitate specială – furtul, omorul) și infracțiuni cu subiect activ
special (pot fi comise doar de către o persoană ce deține calitatea prevăzută de norma de
incriminare – dezertare, delapidare).
Pentru a fi subiect activ al unei infracțiuni, persoana fizică trebuie să îndeplinească o
serie de condiții generale, printre care: să aibă vârsta cerută de lege (începând cu vârsta de 14
ani, cu excepția celor cu vârsta între 14-16 ani care au acționat fără discernământ), să fie
responsabilă (stare normală a oricărei persoane care a împlinit vârsta de 16 ani), să aibă libertatea
de voință și de acțiune7.
Subiectul pasiv al infracțiunii desemnează persoana titulară a valorii sociale care
constituie obiectul juridic al infracțiunii, persoana care suferă răul produs, caz în care
infracțiunile sunt delimitate în infracțiuni cu subiect pasiv general (valoarea socială ocrotită
aparține oricărei persoane – furt, omor) și infracțiuni cu subiect pasiv special (legea prevede o
anumită calitate specială a subiectului pasiv ce determină însăși existența infracțiunii – corupere
sexuală minori, omor comis asupra unei femei gravide).

4
F. Streteanu, R. Moroșanu, Instituții și infracțiuni în noul Cod penal, București, 2010, pg. 42
5
M. Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pg. 26
6
F. Streteanu, R. Moroșanu, Instituții și infracțiuni în noul Cod penal, București, 2010, pg. 44
7
D. Toader, Drept penal. Suport de curs, Universitatea București, 2005, pg. 77

2
 În acest caz trebuie menționat faptul că nu există infracțiune fără subiect pasiv, iar de cele
mai multe ori subiectul pasiv al infracțiunii este persoana păgubită prin infracțiune (furt,
distrugere), însă există și situații în care persoana păgubită este diferită de subiectul pasiv, cum
este cazul infracțiunii de omor, cînd subiectul pasiv este victima omurului, iar păgubitul este
persoana care se află în întreținerea victimei.
Locul sau timpul săvârșirii infracțiunii poate fi prevăzut de legiuitor fie ca element
constitutiv al infracțiunii, fie ca element circumstanțial agravant sau atenuant 8. Orice infracțiune
se comite într-un anumit loc, la un anumit moment, însă acest lucru presupune că elementele
indicate fac parte din conținutul legal al infracțiunii doar atunci când ele sunt cerute de norma de
incriminare. Spre exemplu, locul comiterii infracțiunii este element constitutiv al infracțiunii de
ultraj contra bunelor moravuri, fiind necesar ca fapta să fie comisă în mod public.
Timpul în care se săvârșește fapta este un element circumstanțial, de realizarea căruia nu
depinde existența infracțiunii, ci doar varianta calificată a acesteia în cazul infracțiunii de furt,
care devine calificată atunci când este săvârșită în timpul nopții sau al unei calamități.
Conform doctrinei juridice, situația premisă are în vedere preexistența la unele infracțiuni
a unei situații de fapt sau de drept prevăzută de norma penală pe care se grefează fapta penală.
Conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor prevăzute în
norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le îndeplinește făptuitorul ori
care devin relevante prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii de către acesta 9, acțiunea făptuitorului
fiind cercetată sub două aspecte, obiectiv și subiectiv.
Doctrina juridică grupează sub denumirea de latură obiectivă trei dintre elementele
esențiale ale incriminării, respectiv acțiunea sau inacțiunea, urmarea și raportul de cauzalitate 10.
În timp ce acțiunea este o mișcare a corpului aptă să lezeze valoarea socială protejată de norma
penală, ce poate fi realizată printr-un act sau prin mai multe acte de executare, inacțiunea este
considerată a fi nerealizarea unei acțiuni posibile pe care subiectul avea obligația juridică de a o
realiza.
Modul de realizare a laturii obiective diferențiază infracțiunile în infracțiuni comisive
(săvârșite printr-o acțiune) și infracțiuni omisive (săvârșite printr-o inacțiune).

8
M. Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pg. 27
9
D. Toader, Drept penal. Suport de curs, Universitatea București, 2005, pg. 79
10
F. Streteanu, R. Moroșanu, Instituții și infracțiuni în noul Cod penal, București, 2010, pg. 45

3
 În ceea ce privește urmarea, se consideră că desemnează atingerea adusă valorii sociale
ocrotite, în timp ce rezultatul desemnează modificarea produsă în realitatea înconjurătoare.
Astfel, se consideră faptul că urmarea există în cazul oricărei infracțiuni, în timp ce rezultatul
este specific acelor infracțiuni pentru care norma de incriminare prevede necesitatea existenței
unei modificări în realitatea exterioară, fiind astfel delimitate infracțiunile de rezultat (produc un
rezultat material, o modificare fizică – omorul, furtul, vătămarea corporală) de infracțiunile de
pericol (urmarea lor se concretizează într-o stare pericol pentru valoarea protejată – trădarea).
Trebuie precizat și faptul că pentru a putea fi în ipostaza unei fapte prevăzute de legea
penală, trebuie să se constate că s-a comis o acțiune/inacțiune dintre cele prevăzute în normele
legale, dar și că există un rezultat material prevăzut de acceași normă. De asemenea, trebuie să se
demonstreze că respectivul rezultat este consecința acțiunii/inacțiunii, deci să se constate că între
acțiune și urmare există un raport de cauzalitate, fapt ce se impune numai în cazul infracțiunilor
de rezultat și al celor de pericol concret.
Latura subiectivă cuprinde alte trei elemente, printre care elementul subiectiv –
vinovăția, mobilul și scopul infracțiunii. De asemenea, vinovăția cunoaște mai multe forme,
printre care intenția, culpa, intenția depășită/praeterintenția.
Potrivit art. 16 din Codul penal, fapta este săvârșită cu intenție atunci când infractorul
prevede rezultatul faptei sale și dorește sau acceptă posibilitatea producerii acestuia și
infracțiunea este comisă din culpă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale dar nu îl
acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, ori când nu prevede rezultatul deși putea și
trebuia să îl prevadă.
Potrivit art. 16 alin. (5) din Codul penal, există intenție depășită (praeterintenție) atunci
când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care
se datorează culpei făptuitorului. Spre exemplu, autorul aplică victimei o lovitură cu pumnul, iar
aceasta se destabilizează, cade, suferă o leziune craniană și decedează11.
Scopul apare ca element constitutiv al infracțiunii doar atunci când este prevăzut în mod
expres în norma de incriminare (furt), cum este și cazul mobilului infracțiunii, reprezentat de
elementul care îl determină pe infractor să acționeze (abuz în serviciu). Este de menționat faptul
că în absența prevederii în norma de incriminare, mobilul și scopul infracțiunii nu afectează
existența acesteia, dar pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei. De asemenea, nu

11
F. Streteanu, R. Moroșanu, Instituții și infracțiuni în noul Cod penal, București, 2010, pg. 57

4
prezintă importanță dacă scopul prevăzut de legea penală și care a fost urmărit de făptuitor a fost
atins sau nu12.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție relevă diverse cauze privind aplicarea
prevederilor cuprinde în Codul penal, printre care și cele referitoare la noțiunea de intenței.
Astfel, prin Decizia penală nr. 931/14.03.2014, referitoare la delimitarea intenției de a ucide de
intenția de a lovi victima, Curtea a considerat faptul că inculpatul a aplicat loviturile repatat, cu o
anumită intensitate și întâmplare și astfel a prevăzut și acceptat posibilitatea lezării unor regiuni
cu potențial mortal ridicat, orientarea expresă a loviturilor către aceste regiuni reliefând mai
puternic intenția de a ucide, directă, dar lipsa unei astfel de orientări, concretizată în lovituri
întâmplătoare a unor atari regiuni nu constituie o prezumție de înlăturare a intenției indirecte.
Intenția indirectă de omor cu care a acționat inculpatul în cazul celor patru victime a
rezultat din faptul că acesta cunoștea ce obiect vulnerant folosește (cuțit), a conștientizat
aptitudinea de a produce moartea, a lovit părțile vătămate în zone vitale (abdomen, torace), din
profunzimea plăgilor cauzte, din faptul că la momentul imediat următor lovirii inculpatul a
conștientizat urmările grave ale faptei sale și a părăsit locul crimei, obiectul vulnerant folosit
nefiind recuperat de către organele de poliție.
Comparativ, leziunile mai puțin grave cauzate celor două părți vătămate (zona coapsei)
nu au determinat prin ele însele reținerea faptului că în acest caz inculpatul a acționat cu intenția
de vătămare a integrității corporale, și nu de omor, aplicarea de lovituri în zona coapsei și
intensitatea mai redusă a acestora datorându-se condițiilor de comitere a faptei. În cazul altei
persoane vătămate, Curtea a constatat că leziunea cauzată în zona brațului pare a fi o leziune de
apărare, instanța neputând lua în considerare așa-zisele rapoarte medico-legale depuse la dosar în
condițiile în care proba cu expertiza medico-legală propusă a fost respinsă motivat (concluziile
acestor rapoarte sunt pro causa, pentru a demonstra folosirea de către inculpat a unui cutter, nu a
unui cuțit, în condițiile în care imaginile captate de camerele de supraveghere relevă clar că
obiectul vulnerant a fost un cuțit cu lama scurtă).

Pct. 2. În jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că în cazul infracțiunii continuate,

sintagma ,,și împotriva aceluiași subiect pasiv”:

12
M. Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pg. 31

5
 1. nu este în acord cu prevederile constituționale, întrucât nu îndeplinește condițiile de
claritate, precizie și previzibilitate ale normei penale;
2. nu este în acord cu prevederile constituționale, deoarece este o neconcordanță, în
accepțiunea art. 20 alin. 2 din Constituție, între legea internă și un tratat privitor la
drepturile fundamentale;
3. nu este în acord cu prevederile constituționale, întrucât încalcă dispozițiile art. 16 alin. 1
din Constituție.

Răspuns corect – var. 3 - În jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că în cazul

infracțiunii continuate, sintagma ,,și împotriva aceluiași subiect pasiv” nu este în acord cu
prevederile constituționale, întrucât încalcă dispozițiile art. 16 alin. 1 din Constituție.
Curtea Constițuională a considerat prin Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în
Monitorul Oficial nr. 566/17 iulie 2017, faptul că sintagma împotriva aceluiași subiect pasiv din
cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, care impune condiția unității subiectului
pasiv în cazul infracțiunii continuate, creează discriminare în cadrul aceleiași categorii de
persoane care săvârșesc la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiați rezoluții, acțiuni
sau inacțiuni, care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, ceea ce atrage
încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție cu privire la egalitatea cetățenilor în fața
legii.
Astfel, Curtea a constatat faptul că imposibilitatea reținerii infracțiunii în formă
continuată, având drept consecință obligarea instanței de judecată la aplicarea regulilor
concursului de infracțiuni, creează discriminare între autorul faptei și o persoană care săvârșește
la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă,
fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni ca și în cazul primului făptuitor, însă cu
îndeplinirea condiției unității subiectului pasiv. Persoane în cauză se află în situații similare, din
perspectiva gravității faptei săvârșite și a periculozității făptuitorului, indiferent dacă este sau nu
îndeplinită condiția unității subiectului pasiv. Astfel, autorii faptelor menționate beneficiază de
un tratament juridic diferit, ce are efect asupra regimului sancționator aplicabil, care însă nu este
obiectiv și rezonabil, având în vedere că unitatea subiectului pasiv poate fi un element
necunoscut făptuitorului, deci aleatoriu și exterior voinței acestuia și astfel nu poate consitui un
criteriu legal de diferențiere între infracțiunea continuată și concursul de infracțiuni. Curtea a

6
subliniat faptul că unitatea subiectului pasiv constituie un criteriu exterior voinței făptuitorului,
indiferent de acesta, și astfel, nejustificat.
Cu privire la dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție ce consacră principiul egalității în
fața legii, Curtea Constituțională a statuat faptul că impune instituirea unui tratament egal pentru
situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, presupunând astfel soluții diferite
pentru situații diferite. Astfel, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a
legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în
fața legii și a autorităților publice. o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci
când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, de unde reiese faptul că nu urmărește un
scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și
obiectivul avut în vedere.
Curtea a concluzionat faptul că sintagma împotriva aceluiași subiect pasiv din cuprinsul
dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, care impune condiția unității subiectului pasiv în
cazul infracțiunii continuate, creează o diferență de tratament juridic în cadrul aceleiași categorii
de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea
prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără
privilegii și fără discriminări.
Drept urmare a constatării neconstituționalității dispoziției enunțate, unitatea subiectului
pasiv încetează să mai fie o condiție esențială a infracțiunii continuate și redevine un simplu
criteriu de stabilire a unității rezoluției infracționale, lăsat la aprecierea organelor judiciare.