UNIVERSITATEA DIN PETROȘANI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE
Program de studiu: MANAGEMENT FINANCIAR-BANCAR
CONTABILITATE ȘI AUDIT

Diagnostic economico-financiar și evaluarea firmei

Note de curs

Petroșani

1
 CAPITOLUL I

ELEMENTE FUNDAMENTALE ALE

DIAGNOSTICULUI ÎNTREPRINDERII

1.1. Definirea noţiunii de diagnostic

Etimologic, cuvântul „diagnostic” provine din limba greacă şi este tradus prin sintagma
„apt pentru a discerne”, iar accepţiunea conferită termenului „diagnostic” în contextul utilizării sale
în analiza economico-financiară este foarte apropiată de cea din medicină (unde semnifică analiza
simptomelor şi determinarea cauzelor interne sau externe ale unor stări anormale). Acesta a căpătat
astăzi o utilizare mai largă, fiind, deci, preluat şi în domeniul microeconomic.
Termenul de diagnostic apare în domeniul microeconomic ca o metodă de cunoaştere al
cărei obiect este cercetarea caracteristicilor esenţiale şi funcţionale ale întreprinderii, cu scopul de a
identifica punctele forte (generate de oportunităţile mediului economic) şi punctele slabe (riscuri
datorate mediului economic.
În literatura de specialitate pot fi întâlnite o varietate de abordări privind definirea noţiunii
de diagnostic.
Astfel, diagnosticul poate fi abordat, pe de o parte, ca fază a muncii managerului în
exercitarea sarcinilor de control-evaluare ce îi revin, situaţie în care acesta are un caracter
individual, fiind operativ şi referindu-se cel mai adesea la elemente ale activităţii curente. Pe de altă
parte diagnosticul poate fi utilizat pentru examinarea unei problematici complexe, ca o metodă de
sine stătătoare.
Diagnosticul reprezintă un demers care permite înţelegerea situaţiei actuale a întreprinderii,
demers care diferă funcţie de obiectivele urmărite, şi totodată fundamentarea opţiunilor de evoluţie
viitoare.
În accepţiune cvasiunanim acceptată, analiza diagnostic asigură investigarea firmei şi a
componentelor sale structurale şi procesuale, cu ajutorul unui instrumentar specific în vederea
identificării principalelor puncte forte şi puncte slabe, reprezentând aşadar, o primă etapă în
cunoaşterea stării de fapt a unei întreprinderi şi stabilirea măsurilor şi recomandărilor necesare
corectării deficienţelor şi redresării sau ameliorării performanţelor întreprinderii.

1.2. Necesitatea, obiectivele şi trăsăturile diagnosticului

Cazurile în care apare necesitatea efectuării unui diagnostic pot fi împărţite în două mari
categorii, respectiv:
 întreprinderea se găseşte în dificultate, caz în care scopul diagnosticului constă în
identificarea şi remedierea disfuncţionalităţilor întreprinderii şi prin aceasta a
lămuririi cauzelor care au condus la această stare;
 situaţia întreprinderii este bună, scopul diagnosticului fiind acela de identificare a
posibilităţilor de îmbunătăţire a performanţelor şi alegerea celor mai adecvate
strategii de dezvoltare a întreprinderii.
Diagnosticul, de un real ajutor în cunoaşterea situaţiei economico-financiare, furnizează
informaţiile necesare aprecierii situaţiei trecute şi prezente şi care constituie totodată o bază pentru
estimările viitoare, ajutând conducerea întreprinderii să determine acţiunile ce trebuie desfăşurate în
viitor.
Caracterizarea stării interne a întreprinderii înseamnă relevarea performanţelor obţinute şi
decelarea dificultăţilor existente într-un domeniu sau altul al activităţii sale.

2
 Operaţia de diagnosticare se poate face la nivelul unei probleme specifice sau pe ansamblul
politicii economico-financiare, în situaţii de normalitate şi în situaţii de alertă (când se manifestă
disfuncţionalităţi majore). Astfel, efectuarea unei analize diagnostic nu este motivată doar în situaţia
în care întreprinderea se confruntă cu dificultăţi ci şi atunci când „întreprinderea are o bună stare de
sănătate”
Prin intermediul diagnosticului o firmă poate să-şi identifice propriile-i puteri şi slăbiciuni,
în raport cu mijloacele de care dispune, precum şi cu oportunităţile ivite şi ameninţările la adresa ei.
Astfel, conducerea întreprinderii are posibilitatea de a găsi soluţii de rezolvare a problemelor sau de
optimizare a activităţii.
În contextul unor disfuncţionalităţi observate analiza caută să depisteze cauzele care au
determinat aceste fenomene (gestiune proastă a activităţii, resurse ineficiente); în cunoştinţă de
cauză firma poate stabili măsurile de redresare. Dacă analiza se face în condiţii de prosperitate a
firmei, rezultatele obţinute ajută la stabilirea realistă a obiectivului de dezvoltare şi a căilor pentru
atingerea lui.
Obiectivele diagnosticului sunt deosebit de complexe, complexitate ce decurge din
varietatea poziţiilor ocupate de cei ce-l realizează, precum şi datorită diversităţii de puncte de
vedere şi obiective pe care şi le propun.
Sintetizând, motivaţia diagnosticului, indiferent de poziţia celui care-l efectuează, o
constituie:
- cunoaşterea şi înţelegerea stării de sănătate a întreprinderii;
- informarea partenerilor sociali cu privire la starea întreprinderii, performanţele,
eficienţa utilizării resurselor;
- stabilirea factorilor cheie ai dezvoltării întreprinderii şi a corelaţiilor dintre aceştia;
- stabilirea măsurilor de redresare sau de ameliorare a performanţelor;
- identificarea şi înţelegerea contextului concurenţial în care operează întreprinderea;
- fundamentarea direcţiilor strategice de dezvoltare într-un mediu concurenţial dinamic.
În final, diagnosticul întreprinderii trebuie să aibă în vedere, în principal: identificarea
punctelor tari şi a punctelor slabe ale întreprinderii; identificarea oportunităţilor şi incertitudinilor
mediului extern al întreprinderii.
Analiza diagnostic poate fi caracterizată, în principal, prin următoarele trăsături:
- caracterul post-operativ: aprecierea situaţiilor analizate se face prin compararea
rezultatelor obţinute cu obiectivele previzionate pentru aceeaşi perioadă, cu valorile normale ale
funcţionării sistemului (bugete, programe, previziuni), cu nivelul mediu al sectorului de activitate,
cu rezultatele înregistrate în anii precedenţi;
- abordarea cauzală a fenomenelor şi proceselor economice care alcătuiesc obiectul
diagnosticului; esenţa analizei diagnostic constă tocmai în concentrarea asupra identificării şi
evaluării relaţiilor cauză-efect aflate la baza simptomelor pozitive şi negative;
- caracterul anticipativ asigurat de recomandările cu care se încheie studiul de
diagnosticare şi a căror aplicare practică să asigure redresarea sau ameliorarea performanţelor;
- complexitatea analizei diagnostic, fundamentată atât pe complexitatea domeniului
investigat cât şi aspectele multiple abordate în cadrul acesteia (juridice, tehnice, economice,
financiare, etc.).
- rigurozitatea şi obiectivitatea sunt caracteristici cu însemnătate pragmatică ridicată; o
posibilă neglijare a unor aspecte pozitive sau negative esenţiale pentru domeniul analizat împreună
cu cauzele reale asociate acestora este în măsură să altereze iremediabil utilitatea diagnosticului şi
chiar să contribuie la amplificarea disfuncţionalităţilor constatate.

1.3. Tipologia analizei diagnostic

Analiza diagnostic poate avea grade diferite de detaliere, se poate referi la perioade
diferite, urmărind finalităţi diferite, realizarea unei analize de tip diagnostic fiind recomandată
funcţie de scopurile şi obiectivele pe care le urmăreşte atunci când:

3
  se doreşte o analiză profundă a unui anumit domeniu evidenţiindu-se deficienţele
de funcţionare şi cauzele acestora (puncte slabe), avantajele competitive ale
întreprinderii (puncte forte), riscurile la care este supusă întreprinderea şi
oportunităţile oferite de mediul în care-şi desfăşoară activitatea;
 se impune fundamentarea şi elaborarea unor strategii globale sau parţiale;
 se impune privatizarea firmei, evidenţiindu-se critic situaţia economico-financiară a
acesteia;
 se doreşte restructurarea firmei;
 se elaborează planuri de afaceri;
 se elaborează studii de fezabilitate;
 evaluarea întreprinderii, analiza diagnostic fiind necesară ca bază pentru aplicarea
metodelor de evaluare,
 cunoaşterea situaţiei reale dintr-o întreprindere aflată într-un moment de criză şi
estimarea impactului unor modificări din întreprindere;
 acordarea unui împrumut bancar important sau a unei subvenţii bugetare.
Literatura de specialitate evidenţiază o varietate de diagnosticări delimitate după diverse
criterii, fiecare dintre acestea caracterizate prin trăsături specifice, cel mai important şi cuprinzător
considerând că este gradul de detaliere a analizei diagnostic. Funcţie de acesta se poate elabora:
 diagnosticul global: se referă la firmă în ansamblul său şi urmăreşte analiza
principalelor funcţii ale întreprinderii (juridică, comercială, tehnic-operaţională, de
personal, financiar-patrimonială);
 diagnosticul special (parţial): vizează analiza în detaliu a uneia sau mai multor
componente procesuale ale întreprinderii (diagnostic financiar, diagnostic
comercial, diagnostic juridic); urmăreşte depistarea cauzală a punctelor forte şi
slabe particularizate pe domenii distincte.
După conţinutul şi problematica abordată, diagnosticul poate fi:
 diagnostic economic;
 diagnostic financiar;
 diagnostic strategic.
Un alt criteriu important şi anume cel al obiectivelor urmărite, face deosebirea între:
 diagnosticarea de sănătate: compară performanţele realizate la un moment dat cu
obiectivele prestabilite şi cu nivelul rezultatelor obţinute într-o perioadă anterioară,
evidenţiind astfel „starea de sănătate” a firmei.
 diagnosticare de ambianţă: vizează analiza firmei în calitate de subsistem al unor
macrosisteme, concentrându-se preponderent pe interfaţa dintre firma investigată şi
alte componente ale macrosistemului şi cu mediul ambiant;
 diagnosticare de criză: efectuată în cadrul firmelor aflate în dificultate, vizând o
examinare globală a situaţiei şi performanţelor acestora sau potenţialul acestora de
a face faţă viitorului dând soluţii cu privire la capacitatea de redresare a acestora.
 diagnosticare de evaluare: are în vedere stabilirea gradului de realizare a
obiectivelor şi furnizarea informaţiilor necesare previzionării obiectivelor viitoare;
poate fi considerat şi o sinteză a tuturor tipurilor enumerate anterior.
După nivelul de decizie managerială, pentru a servi în mod eficient la formularea
judecăţilor de valoare şi la fundamentarea strategiei întreprinderii, diagnosticul poate fi
particularizat pe diverse trepte de interes managerial, astfel:
 diagnostic al rezultatelor;
 diagnostic al acţiunilor tactice;;
 diagnostic al strategiei întreprinderii;
 diagnosticul resurselor;
 diagnosticul politicilor întreprinderii.

4
 1.4. Metodologia de diagnoză a firmei

Metodologia se subordonează următoarelor obiective:

1. cunoaşterea perspectivelor domeniului în care îşi desfăşoară activitatea firma şi influenţa
acesteia asupra strategiei viitoare;
2. cunoaşterea stării prezente a firmei pe principalele sale niveluri organizatorice din perspectiva
potenţialului uman, tehnic, comercial etc.;
3. identificarea punctelor critice şi a cauzelor care le-au generat;
4. aprecierea riscului de faliment şi şanselor de viabilitate ale firmei.
Schema-cadru a metodologiei de diagnoză a firmei este prezentată în figura nr.1.1.
Instrumentul de bază folosit pentru aplicarea metodologiei de diagnoză este
POTENŢIOGRAMA care asigură:
- tratarea unilaterală a diagnosticului la toate nivelurile de organizare a firmei;
- cuantificarea atât a fenomenelor şi proceselor ce au o exprimare cantitativă, dar şi a celor
care se apreciază prin calificative;
- descrierea activităţilor şi potenţialităţilor firmei prin criterii şi caracteristici;
- diferenţierea criteriilor în cadrul nivelurilor de organizare şi a nivelurilor în cadrul firmei;
- agregarea diagnosticului parţial în diagnosticul general al firmei.
În principal, această metodă constă în următoarele:
- identificarea nivelurilor de organizare care urmează a se diagnostica. Primul nivel este exterior
firmei, însă cu importanţă asupra funcţionalităţii şi viabilităţii acesteia. Avem în vedere ramura sau,
după caz, domeniul în care firma îşi desfăşoară activitatea. Al doilea nivel îl reprezintă firma care se
diagnostichează din perspectiva potenţialităţilor sale: uman, tehnic şi tehnologic, comercial,
financiar etc. Aceste potenţiale, în cadrul firmei se regăsesc şi coexistă în structurile organizatorice
ale acestuia reprezentând la rândul lor alte nivele de diagnosticare;
- alegerea criteriilor de descriere a activităţilor şi potenţialităţilor. Nici o judecată de valoare nu se
poate face fără un sistem de criterii bine ales. Criteriul are menirea să surprindă ceea ce este esenţial
în existenţa şi funcţionalitatea activităţii. El trebuie să fie concis şi relevant;
- stabilirea grilei pentru evaluarea criteriilor; în general se optează pentru o grilă cu patru stări:

Nesatisfăcător 1 Satisfăcător 2 Bine 3 Foarte bine 4

Corespunde în Corespunde în Corespunde în Corespunde în
foarte mică măsură mică măsură mare măsură mare măsură

- parametrizarea grilei de evaluare cu funcţia de utilitate Neumann von J., Morgenstren O.

U(si )  a  Ni  b
unde: U(si) – utilitatea stării “sI”;
a, b – parametrii.
1 N min
a b
N max  N min N max  N min
Nmax; Nmin – nota maximă respectiv minimă de pe ecartul grilei de evaluare.
În urma parametrizării se obţin următoarele utilităţi pentru stările grilei: S1= 0,00; S2 =0,33;
S3 = 0,66; S4 =1,00.
- încadrarea criteriului de diagnoză utilizat într-o anumită stare. Când criteriul se poate exprima
prin indicatori fizici, valorici sau de eficienţă, mărimea efectivă a acestora comparată cu mărimile
considerate optime asigură încadrarea în starea corespunzătoare. Spre exemplu, o rată a profitului
de 50% se identifică cu starea de apreciere foarte bună, în timp ce o rată a profitului de 1% cu starea
de nesatisfăcător. Valorile intermediare vor acoperi celelalte două stări. Când nu există posibilitatea
unor estimări cantitative şi criteriul se defineşte prin aprecieri calitative obţinute prin chestionare,

5
interviuri, etc., încadrarea în scara stărilor se face faţă de cele care elaborează diagnoza pe baza unei
analize critice a informaţiilor obţinute;
- acordarea coeficienţilor de importanţă pentru fiecare criteriu. Într-o definiţie generală,
coeficienţii de importanţă reprezintă acele mărimi care diferenţiază criteriile în funcţie de
contribuţia acestora la determinarea “stării de sănătate” a firmei. Stabilirea acestor coeficienţi este
o operaţiune care se desfăşoară în echipă, formată din specialişti buni cunoscători ai domeniului.
Fiecărui membru al echipei i se dă lista criteriilor, cerându-i-se să le ordoneze după importanţa pe
care o consideră. Conducătorul echipei confruntă răspunsurile şi generează discuţii asupra punctelor
de vedere diferite, încercând prin reluări succesive ajungerea la un consens. În final, va decide
asupra mărimii coeficienţilor de importanţă pentru fiecare criteriu. Aceşti coeficienţi sunt numere
întregi mai mari ca “1”. Pentru uşurarea procesului de ordonare, literatura de specialitate recomandă
utilizarea următoarei metode:
Tabelul nr. 1.1: Matricea coeficienţilor de importanţă
C1 C2 C3  Ki
C1 + + 2 4
C2 - + 1 2
C3 - - 0 1

Se identifică toate criteriile, se înscriu într-un tabel pe orizontală şi verticală, apoi se compară unul
cu altul de la stânga la dreapta. Dacă se consideră criteriul din stânga mai important decât cel din
dreapta, se trece semnul “+“, iar dacă nu “-“. Nu se exclude nici “0” când sunt apreciate egale ca
importanţă criteriile. După ce se completează întreg tabelul, se efectuează suma plusurilor şi a
minusurilor, iar apoi se atribuie coeficienţii de importanţă având în vedere cerinţa ca la criteriul ce
are mai multe plusuri, coeficientul să fie mai mare decât la cel care are mai puţine, fără să se
impună regula proporţionalităţii.
- determinarea stării medii a potenţialului “P” la
nivelul de organizare “i”:
n
 Uij  K ij
i 1
SP ( j)  n
 K ij
i 1
unde: Uij – utilitatea criteriului “i” la nivelul de organizare “j” pentru potenţialul PI;
Kij – coeficientul de importanţă al criteriului “i” la nivelul de organizare “j”;
i=1,2,…,n – criterii de diagnoză.
- determinarea stării medii a potenţialului “PI” la nivel de firmă SPF
k
 SP( j)  H j
j1
SPF  k
 100
Hj
j1
Hj – coeficient de importanţă al nivelului de organizare “j”;
j= 1,2,…, k – nivelurile de organizare diagnosticate.
- determinarea stării medii a nivelului de organizare – Soj :
e
 Spj  pj
i 1
Soj  e
 100
 pj
i 1

6
 pj - coeficient de importanţă al potenţialului “P” la nivelul de organizare “j”;
p = 1,2,…,e – potenţialităţile nivelului de organizare;
k
 Soj  H j
j1
SF  k
 100
Hj
j1
- diagnosticul general:
S  SF  g  SR  (1  g)
unde: SF , SR - starea medie a firmei, respectiv a ramurii;
g – ponderea stării medii a potenţialului firmei în aprecierea diagnosticului general (g<1).
Concluzii.
1. Dacă S <25, firma se găseşte în stare critică (faliment mascat);
2. Dacă 45> S >25, firma se găseşte în zona “atenţie probleme”. Perspectivele sunt nesigure, fiind
posibilă atât o redresare cât şi o falimentare;
3. Dacă 70> S >45, starea firmei este bună, existând toate premisele pentru o dezvoltarea viitoare
profitabilă;
4. Dacă S >70, firma este viabilă în medii concurenţiale foarte puternice;
5. În atenţia firmei trebuie să se afle criteriile deplasate spre stânga;
6. Criteriile care au coeficienţi de importanţă mari trebuie urmărite cu atenţie, deoarece o deplasare
a lor spre stânga agravează starea firmei.

7
 CAPITOLUL II

DIAGNOSTICUL ECONOMIC AL FIRMEI

2.1 Starea economică generală a firmei

Cunoaşterea dimensiunii firmei, a cifrei de afaceri şi a eficienţei utilizării resurselor,

permite evaluatorului să-şi formeze o imagine generală despre obiectul evaluării şi să selecteze
metodele şi tehnicile adecvate de diagnosticare. Pentru aprecierea stării economice generale a firmei
pot fi utilizate următoarele criterii:

2.1.1. Dimensiunea şi amplasarea afacerii

După dimensiunea afacerii, firmele se clasifică în: mici, mijlocii şi mari. Aprecierea
mărimii firmei trebuie făcută în funcţie de ramura şi domeniul în care aceasta îşi desfăşoară
activitatea (de exemplu o afacere mică pentru industria extractivă poate fi o afacere de mari
dimensiuni pentru mecanica fină). Criteriile care întrunesc cele mai multe acorduri din partea
specialiştilor pentru aprecierea dimensiunii unei firme sunt: cifra de afaceri, capitalul social şi
numărul de salariaţi. Informaţiile oferite de aceste criterii nu sunt întotdeauna concordante în sensul
că după numărul de salariaţi o firmă poate fi considerată mică (în industriile automatizate, de
exemplu), iar după capitalul social şi cifra de afaceri mare. De aici desprindem concluzia că
utilizarea criteriilor menţionate trebuie să se facă selectiv şi nu exclusivist. În economiile de piaţă cu
tradiţie, majoritatea firmelor mici sunt cele cu caracter familial care se bazează în foarte mică
măsură pe munca salarială. Însă şi în cadrul acestora există diferenţieri (în economia japoneză,
americană, europeană) mergându-se de la 20 la 100 sau chiar 200 de salariaţi pentru firmele mici.
În ceea ce o priveşte pe România, demersul de încadrare a firmelor în mici, mijlocii sau
mari este subordonat procesului de privatizare specific etapei actuale. Pentru persoana care
realizează diagnosticul, această distincţie între firme este importantă cel puţin din următoarele
motive:
- o firmă mică este mai uşor privatizabilă în condiţiile penuriei de capital din România.
În acelaşi timp, şi riscurile sunt mai mici atât sub aspect financiar cât şi din perspectiva reconversiei
la noile cerinţe ale pieţei. Sunt aplicabile toate metodele de privatizare. Pe lângă aceste avantaje,
rămân valabile toate dezavantajele afacerilor mici: poziţie pe piaţă şi faţă de concurenţi;
dimensiunea profitului; restricţii financiare pentru inovare şi dezvoltare etc.;
- la firmele mijlocii şi mari creşte dimensiunea riscului de capital şi apar probleme de
adaptare la piaţă. Metoda de privatizare trebuie să îmbine vânzarea acţiunilor către salariaţi cu
atragerea unui investitor strategic. La firmele mari, emisiunea publică de acţiuni trebuie în mod
obligatoriu să le completeze pe primele două. Prezintă însă avantajele marii afaceri: putere
concurenţială, profituri substanţiale, disponibilităţi de capital pentru inovare şi dezvoltare etc.
Pentru diagnostician, aprecierea dimensiunii este importantă deoarece acesta dă
complexitate analizei pe care trebuie să o facă. Deci el îşi subordonează criteriul de dimensionare
pregătirii demersului metodologic: durata studiului; complexitatea echipei de diagnosticare;
logistica şi colaborările; costurile aferente. Ca atare, pentru diagnostician va avea relevanţă acel
criteriu de dimensionare care surprinde cel mai bine complexitatea activităţii.
Dimensiunea întreprinderii din perspectiva diagnosticului are repercusiuni şi asupra
strategiilor alese de redresare. La întreprinderile mari, o decizie de restrângere de activitate vizează
un număr mare de salariaţi şi bunuri materiale de valoare mare. Strategia aleasă de diagnostician nu
poate face abstracţie de efectul în plan social şi economic al măsurilor pe care le propune.

8
 Sub aspect pragmatic, diagnosticianul se confruntă cu două întrebări: ce dimensiune are
întreprinderea pe care urmează să o analizeze şi dacă această dimensiune este optimă sau avem
de-a face cu o sub sau supradimensionare.
Răspunsul la prima întrebare este facil deoarece nu implică precizie pentru că este utilizat
la pregătirea demersului metodologic de diagnosticare (complexitate, echipă, logistică, durată,
costuri etc.). A doua întrebare este însă de substanţă deoarece ne pune în faţa alternativei de a
decide dacă dimensiunea este cea potrivită sau nu. Aprecierea optimalităţii dimensiunii poate fi
realizată prin comparaţii, analogii şi studii de eficienţă.
Comparaţia poate fi făcută cu starea trecută în cazurile când dimensiunea întreprinderii s-
a modificat. Dacă dimensiunea a crescut prin dezvoltarea “naturală” a întreprinderii până la faza de
maturitate după care urmează o relativă stabilitate cel puţin teoretic se poate aprecia procesul ca
normal. Dacă se înregistrează o creştere bruscă a afacerii sau mai bine-zis un “start de dimensiune”
se poate gândi la o supradimensionare însă această ipoteză trebuie confirmată de studii analitice.
Dacă o întreprindere ajunsă în faza de maturitate se dezvoltă în aceeaşi structură ipotetic opţiunea
nu pare fezabilă. Nu este exclusă însă nici oportunitatea acestei dezvoltări. Alte analize trebuie să
infirme sau să confirme ipoteza.
Analogia se face cu întreprinderi similare. Referenţialul trebuie să fie, bineînţeles, unul
relevant din punct de vedere al reprezentativităţii (potenţial, eficienţă etc.). Specialiştii din
producţie, chiar dacă empiric, apreciază cu mult realism dacă o întreprindere este
supradimensionată faţă de specificul activităţii.
Studiile de eficienţă vizează următoarele aspecte (chiar dacă uneori acestea sunt apreciate
cu o anumită aproximaţie):
- limita admisă şi mărimea optimă. Creşterea dimensiunii se justifică, din punct de
vedere economic, după criteriul economicităţii şi al rentabilităţii, dacă suma efectelor pozitive
directe este mai mare decât suma efectelor negative directe. Astfel, folosind economicitatea
drept criteriu, condiţia de creştere va fi dată de:
I
 e   Cs sau ( D  C c  V  Ca )  (i m  C d  C a  )
unde:
I
(sau I  e n ) economii la investiţii echivalente ca natură pentru a se putea însuma cu
D
economiile la cheltuielile curente;
Cc – economii unitare la costuri convenţional – constante;
V  - economii unitare la costurile variabile;
Ca - economii la aprovizionare;
i m - spor de cheltuieli de imobilizări pe produs care apar numai dacă durata de construcţie
creşte mai repede decât volumul producţiei;
C d - spor de cheltuieli de imobilizări, transport şi depozitare imobilizate la materiale pe
produs;
C a - spor de cheltuieli de aprovizionare pe produse finite;
 - alte cheltuieli;
 e - economii pe unitatea de produs, obţinute la fiecare din cele patru costuri prin
creşterea dimensiunii întreprinderii;
 C s - spor de cheltuieli, la alte patru costuri prin dezvoltare.
Dimensiunea optimă :  e   C s

În tehnica economică occidentală sunt demonstrate anumite reguli de apariţie a uni volum
optim de producţie. Astfel, după criteriul costurilor optimul producţiei apare la acea treaptă în care
se egalează costul marginal cu costul mediu. După criteriul profitului, volumul optim al
producţiei apare la treapta în care se egalează costul marginal cu preţul de vânzare, sau cu

9
încasările marginale medii, dacă volumul producţiei desfăcute este urmat de reducerea preţului:
1
c  p(1  ) , în care  este elasticitatea preţului în raport cu volumul producţiei.

- formule simplificate pentru stabilirea dimensiunii optime. Se acceptă ca ipoteze
simplificatoare:
- evoluţia liniară a grupei costurilor crescătoare ce se majorează după ecuaţia:
CS1  a  b  C p
- evoluţia de tip hiperbolic, a grupei costurilor descrescătoare potrivit ipotezei:
K
C S2  d 
Cp
în care:
CS1  I m  Cd  Ca   - adică grupa costurilor ce cresc odată cu creşterea dimensiunii;
I 
C S2   C c  V   C a - grupa costurilor care scad prin creşterea dimensiunii;
D
b – coeficientul unghiular al dreptei, pentru grupa costurilor crescătoare şi care se poate
stabili după metoda celor mai mici pătrate sau după relaţia:
Cs  Cs 0
b 1
C p1  C p 0
Cp – capacitatea de producţie;
K – viteza de scădere a costurilor ca urmare a creşterii dimensiunii care se poate determina
prin metoda celor mai mici pătrate, în baza datelor concrete pentru toate variantele;
a şi d – parametrii constanţi, care se pot stabili prin metoda celor mai mici pătrate.
În urma adoptării acestor ipoteze simplificatoare, formula costului unitar echivalat ce
trebuie minimizat este:
Cu  CS1  CS2  CS0
sau
K
Cu  a  b  Cp  d   CS0
Cp
în care CS0 - grupa de costuri care nu se modifică odată cu creşterea dimensiunii
întreprinderii.
Se derivează costul unitar echivalent în raport cu capacitatea:
C r K
 b 2
C p Cp
iar prin anularea derivatei întâi, se obţine:
K K K
 b  2  0 şi b  2 , apoi C 2p 
Cp Cp b
K
şi C p optim 
b
În ceea ce priveşte costul unitar echivalent minim corespunzător dimensiunii optime a
întreprinderii, aceasta poate fi:
K
Cp min  a  b  Cp optim  d   CS0  a  d  2 k  b  CS0
Cp optim
În urma acestor analize, diagnosticianul va ajunge la una din concluziile:
- întreprinderea este de dimensiune mare, medie sau mică;
- dimensiunea întreprinderii este mai mare (mai mică) decât a altor întreprinderi cu
activitate similară;

10
 - întreprinderea este sub sau supradimensionată pentru profilul ei;
- politica de dezvoltare promovată a fost corectă (greşită) ţinând seama de creşterea
naturală a întreprinderii (lansare, creştere, maturitate).
În raport cu aceste concluzii, pot fi propuse următoarele măsuri de redresare:
- restrângerea sau dezvoltarea activităţii;
- diversificarea activităţii;
- divizarea întreprinderii dacă se consideră că este prea mare etc.
Amplasarea afacerii este urmărită din următoarele perspective:
- zona de amplasament: oraş, sat, în afara localităţii, la periferie sau în zona rezidenţială;
- accesul la utilităţi: energie, canalizare, căi ferate, drumuri naţionale etc.;
- posibilităţi de dezvoltare viitoare pe verticală şi orizontală;
- tradiţia şi comportamentul populaţiei din zonă;
- asigurarea cu resurse umane din zonă;
- facilităţi fiscale – zonă liberă sau alte facilităţi etc.

2.1.2. Tendinţa afacerii

Tendinţa afacerii permite diagnosticianului să aprecieze dacă întreprinderea este în:

dezvoltare, menţinere sau recesiune. Această informaţie este importantă pentru că:
- o întreprindere în recesiune înseamnă că se confruntă cu greutăţi în desfacere, are aparat
de producţie învechit, greutăţi financiare. Valoarea bunurilor patrimoniale în această situaţie,
exprimă în foarte mică măsură valoarea de piaţă a întreprinderii. Strategiile de redresare vizează
recesiunea (pentru salvarea potenţialelor de profit), restructurarea sau unde nu mai este posibil,
declanşarea procedurii de faliment;
- o întreprindere în dezvoltare înseamnă că a trecut “examenul” economiei de piaţă,
aparatul de producţie este folosit corespunzător, iar măsurile pentru viitor vizează consolidarea prin
promovarea unei strategii cu caracter ofensiv-moderat.
Aprecierea tendinţei afacerii se poate face cu ajutorul cifrei de afaceri (CA)
Cifra de afaceri totală reprezintă suma totală a veniturilor din operaţiuni comerciale
efectuate de o întreprindere într-o perioadă de timp determinată.
Cifra de afaceri medie (CA) reprezintă cifra de afaceri realizată pe unitatea de produs sau
serviciu.
Cifra de afaceri marginală (CAM) exprimă variaţia încasărilor unei întreprinderi
generată de creşterea sau scăderea cu o unitate a cantităţii vândute ( Q )
CA
CAM 
Q
Cifra de afaceri critică (CAC) – reprezintă acel nivel al încasărilor la care se asigură
acoperirea cheltuielilor, pragul de la care întreprinderea începe să producă profit. În punctul critic,
veniturile sunt egale cu costurile totale, deci în acest punct profitul întreprinderii este nul.
În punctul critic:
CAC = Ctotale
CAC = Cfixe + Cvariabile
Cfixe
CA C 
C
1  var iabile
CA
O apreciere pertinentă a tendinţei afacerii cu ajutorul cifrei de afaceri trebuie să ţină seama
de trei elemente esenţiale: rata inflaţiei; politica de preţuri; poziţia firmei pe piaţă. De aceea,
indicatorii de dinamică se vor calcula în preţuri constante sau comparabile.
1
CAC  CA curent 
i p (i f )
1
100

11
 unde:
CAC – cifra de afaceri în preţuri constante;
ip – indicele de creştere a preţurilor la nivelul întreprinderii;
if – indicele inflaţiei.
Dacă: - i p  if înseamnă că întreprinderea promovează preţuri care depăşesc ritmul
inflaţiei. Este o politică total greşită atunci când pe piaţa de desfacere concurenţa este puternică.
Dacă se deţine o poziţie de monopol întreprinderea va obţine avantaje economice fără efort propriu,
însă din punct de vedere strategic va realiza un recul deoarece deturnează atenţia de la reducerea
costurilor ca sursă se profit;
ip = if – întreprinderea îşi aliniază preţurile la ritmul inflaţiei;
i p  if - înseamnă că ritmul de creştere al preţurilor este mai mic decât ritmul de creştere
al inflaţiei. Când această corelaţie este acceptată deliberat (concurenţa puternică pe piaţa de
desfacere, marja de profit suficient de mare ca să permită reducerea etc.) aprecierile sunt favorabile,
însă atunci când este efectul unei proaste gestionări a preţului, consecinţele sunt negative asupra
profitabilităţii întreprinderii.
- dinamica cifrei de afaceri cu bază fixă ( I CA f  ):
CAi
I CA f    100
CA0
- dinamica cifrei de afaceri cu bază în lanţ ( I CAi  ):
CAi
I CAi    100
CAi 1
- ritmul mediu anual de creştere ( rCA ):
CAi
rCA  n 1  100  100
CA0

2.1.3. Structura afacerii şi activitatea de import-export

Structura afacerii poate fi privită din mai multe perspective, însă cele mai relevante sunt
următoarele trei: structura afacerii pe produse; structura afacerii pe clienţi; structura afacerii pe
zone geografice.
Aprecierea structurii afacerii pe produse se poate face prin:
 coeficientul de concentrare GINI –STRUCK:
n   gi2  1
G
n 1
unde: gi - reprezintă ponderea produsului sau grupei de produse „i” în cifra de afaceri
totală, iar „n” este numărul de termeni ai seriei. Acest coeficient poate lua valori între „0” şi „1”.
Apropierea de „1” arată că în structura produselor există câteva produse care dau cea mai mare
parte din cifra de afaceri. Apropierea de „0” semnifică o distribuţie relativ uniformă a producţiei pe
structurile implicate în calcul;
 indicele Herfindhal, care permite măsurarea gradului de diversificare a afacerii pe
diverse structuri:
n
H   g i2
i 1
Valoarea lui „H” este nulă atunci când întreprinderea vinde un singur produs şi este egală
1
cu dacă vânzările sunt repartizate în proporţii egale în cadrul nomenclatorului acestuia;
n

12
  curba PARETO – structura afacerii pe produse poate fi investigată cu ajutorul
schemei clasice, cunoscute sub denumirea de curba ABC sau curba PARETO. Analiza acestei curbe
teoretice permite identificarea în totalul produselor comercializate a 3 subgrupe cu caracteristici
specifice:
- o subgrupă care conţine foarte puţine sortimente, dar care realizează o mare parte
din cifra de afaceri;
- două subgrupe care dau mai puţin de jumătate din cifra de afaceri, dar care
concentrează majoritatea produselor comercializate.
Din studiile efectuate, s-au stabilit următoarele coordonate ale curbei teoretice:
a) 10 –15% din produse reprezintă 60 –70% din cifra de afaceri (zona A);
b) 20 –30% din produse dau 25 –30% din cifra de afaceri (zona B);
c) 65 –70% din numărul de produse dau 10 – 15% din cifra de afaceri (zona C).

Figura nr. 2.2: Curba PARETO

Zona A cuprinde produse cu o rotaţie rapidă, care trebuie să existe în permanenţă la

vânzare. De aceea, pentru aceste produse trebuie să se asigure o bună aprovizionare şi o gestiune
eficientă a stocurilor. În ceea ce priveşte rentabilitatea, zona A cuprinde produse cu o marjă
comercială redusă.
Zona B cuprinde articole standard, ale căror rotaţie şi marjă comercială sunt apropiate de
media firmei. Ele asigură stabilitatea acesteia.
Zona C este formată din produse cu rotaţie scăzută, dar cu o marjă comercială mai
puternică. Costurile de aprovizionare şi stocare sunt mai mari comparativ cu zonele A şi B.
Concluzii
1. curba teoretică are atât valoare statică, cât şi indicativă;
2. dacă curba reală se află sub cea teoretică, înseamnă că firma are un sortiment foarte
larg în zonele B şi C, fapt ce poate îngreuna gestiunea afacerilor, în special a stocurilor;
3. dacă curba reală se află deasupra curbei teoretice înseamnă că produsele grupei A
sunt preponderente şi că gama sortimentală este insuficientă.
Export-import. O firmă care exportă are mai multe şanse de supravieţuire şi dezvoltare
decât cele care nu realizează export. Indicatorii relevanţi pentru caracterizarea activităţii de export-
import sunt: volumul exporturilor şi al importurilor, gradul de acoperire al importului, ponderea
exportului în vânzări, dinamica exportului (în indici cu bază fixă şi în lanţ), cursul de revenire la
export şi import etc.

13
 2.2. Capacitatea şi perspectivele de dezvoltare ale domeniului în care îşi desfăşoară
activitatea firma

Un semnal important despre viabilitatea firmei îl dă domeniul în care aceasta îşi desfăşoară
activitatea, respectiv ramura din care face parte. Istoricul domeniului reprezintă prima sursă de
informaţii după care firma trebuie să-şi modeleze activitatea viitoare. Informaţiile trebuie
interpretate critic, desprinzându-se tendinţele care i-au guvernat evoluţia, aprecierea acestora în
concordanţă cu noile realităţi. Criteriile care se pot utiliza pentru aprecierea capacităţii şi
perspectivelor de dezvoltare ale domeniului pot fi următoarele :
a) ponderea producţiei ramurii în produsul intern brut sau după caz, în total
producţie industrială. Acest criteriu permite aprecierea locului şi rolului ramurii în cadrul
economiei naţionale, dat de mărimea acestei ponderi. Acele ramuri care au o pondere mare în
realizarea PIB creează, teoretic, premise favorabile pentru o dezvoltare viitoare a firmelor în cadrul
lor. Această afirmaţie nu trebuie însă înţeleasă ca o concluzie absolută, deoarece este evident că
modificările structurale specifice perioadei de tranziţie prin care trece România sunt încă departe de
momentul constituirii unei structuri pe ramuri eficiente.
V
g  PR  100
VPI
unde: g- ponderea producţiei ramurii (domeniului) în producţia industrială;
VPR – valoarea producţiei ramurii (domeniului);
VPI – valoarea producţiei industriale.
b) tendinţa ponderii producţiei ramurii (domeniului) în total producţie. Acest criteriu
dă informaţii calitativ superioare faţă de primul. Pentru România perioadei actuale, el poate fi
relevant, deoarece acele ramuri care au avut o tendinţă de creştere în perioada „reaşezărilor” după
1989, înseamnă că ipotetic se poate presupune că şi-au dovedit viabilitatea în cadrul structurilor,
chiar dacă incipiente ale mecanismelor economiei de piaţă.
- indicele abaterii ponderii cu bază fixă - ig
g
i g  i  100
g i n
- indicele abaterii ponderii cu baza în lanţ - ig’
g
i g  i  100
'

g i 1
c) eficienţa comparativă a ramurii (domeniului) apreciată prin nivelul productivităţii
muncii. Chiar dacă nu se poate afirma apriori că ramurile care au o productivitate a muncii mai
mare decât nivelul mediu pe economie sunt şi ramurile cu perspectivele de dezvoltare cele mai
favorabile, totuşi, criteriul eficienţei utilizării muncii nu poate fi eliminat din nici o strategie de
dezvoltare viitoare.

Wr
e  100
W
unde: e – eficienţa comparativă;
W r , W - productivitatea muncii ramurii, respectiv medii pe economie
- dinamica productivităţii muncii cu baza în lanţ:
W
I wR  Ri  100
WRi 1
Wi
respectiv, IW   100
W i 1

14
 Dacă I wR > I W înseamnă că tendinţa eficienţei utilizării muncii în domeniul diagnosticat
comparativ cu nivelul mediu pe economie este favorabilă. Tendinţa la nivelul domeniului ( ramurii )
este de creştere atunci când IWR >100.
Dacă I wR < I W la nivelul ramurii (domeniului) în timp, eficienţa utilizării muncii este sub
nivelul mediu pe economie. Sunt semnale nefavorabile pentru perspectivele firmei.
- dinamica productivităţii muncii cu bază fixă :
W
iWR  Ri  100
WRi n
Wi
respectiv iW   100
W i n
Dacă iWR > 100, ramura se află în dezvoltare, creând premise favorabile pentru firmă. Dacă
iWR < 100, eficienţa utilizării muncii a scăzut pe întreaga perioadă. Situaţia este mai critică atunci
când iWR < iW .
d) energointensivitatea ramurii. Consumul de energie reprezintă criteriul de bază în
restructurarea firmei. Acest aspect îşi va pune amprenta asupra şanselor viitoare de dezvoltare a
acestor domenii. Consumul de energie pentru crearea unei unităţi de producţie reprezintă indicatorul
care diferenţiază ramurile în cadrul economiei naţionale;
e) contribuţia ramurii (domeniului) la realizarea exportului. Domeniile care au
penetrat deja la export sunt competitive şi pe plan intern având posibilităţi mult mai mari de
desfacere, resurse valutare, facilităţi fiscale etc. Comparaţia se face atât în mărime absolută, cât şi
ca tendinţă după o tipologie asemănătoare productivităţii muncii;
f) contribuţia la generarea şi promovarea progresului tehnic. Această contribuţie este
dată de nivelul tehnic al produselor concepute şi de influenţa pe care acestea o au asupra altor firme.
Este o apreciere mai mult calitativă, dar suficient de riguroasă;
g) rolul ramurii în procesul restructurării economiei naţionale. Dacă ramura
stimulează / condiţionează procesul de restructurare, atunci perspectivele de dezvoltarea ale ei sunt
favorabile;
h) contribuţia la satisfacerea cererii de consum a populaţiei. Penuria de produse va juca
un rol important în strategiile de dezvoltare, cel puţin în perioada următoare. Ramurile producătoare
destinate consumului populaţiei sunt avantajate chiar şi numai dacă problema este privită din
perspectiva cererii.
Analizând aceste criterii, diagnosticianul va identifica punctele forte şi punctele slabe ale
domeniului, după care va trece la diagnosticarea acestuia :
8

S i  Ki
SD  i 1
8

K
i 1
i

Si – starea criteriului „i”

Ki – coeficientul de importanţă al criteriului „i”
Dacă :
1. S D < 25 – capacitatea şi perspectivele de dezvoltare ale ramurii sunt foarte mici; firma
activează într-un domeniu nesemnificativ, ceea ce va influenţa negativ evoluţia acesteia;
2. 25 < S D < 45 - capacitatea şi perspectivele de dezvoltare sunt mici. Totuşi, nu exclus ca,
în condiţiile apariţiei unor factori favorabili să se creeze premise pentru dezvoltării viitoare;
3. 45 < S D < 70 – capacitate şi perspective bune. Firma îşi desfăşoară activitatea într-un
domeniu economic important, garanţie şi pentru dezvoltarea sa viitoare.
4. S D > 70 – capacitate şi perspective foarte bune. Şansele de viabilitate şi prosperitate ale
firmei sunt foarte mari.
15
 CAPITOLUL III

DIAGNOSTICUL POTENŢIALULUI
TEHNIC ŞI TEHNOLOGIC

3.1. Noţiuni utilizate în diagnosticarea stării şi utilizării echipamentelor

După anul 1989, mijloacele de muncă au cunoscut mai multe reevaluări şi aceasta în
special datorită inflaţiei galopante. Reevaluările sunt necesare indiferent de dimensiunile inflaţiei;
ele trebuie realizate periodic. În activitatea de diagnoză se operează cu unele noţiuni cum ar fi:
a) valoarea iniţială (inventar) este valoarea cu care au fost apreciate mijloacele de muncă
în momentul intrării în întreprindere;
b) valoarea de înlocuire se defineşte astfel: reprezintă cheltuielile necesare înlocuirii
activului fix existent în administrarea unităţii cu un altul în stare nouă cu caracteristici tehnice şi
economice similare;
În activitatea de reevaluare a mijloacelor fixe, unii agenţi economici plecând de la definiţia
dată valorii de înlocuire şi-au supraevaluat patrimoniul prin folosirea noilor preţuri fără să ţină
seama de diferenţele de decalaj tehnologic. Este deci necesară introducerea noţiunii de valoare de
înlocuire echivalentă prin care înţelegem noul preţ de vânzare a aceluiaşi mijloc fix sau a altuia
similar, corectat cu indicele de decalaj tehnologic (indicele de tehnologicitate). Când nu există
mijloace fixe similare se folosesc metodele: asimilării, corelării sau indicilor de actualizare.
Vie  Vn  i DT
unde: Vie – valoarea de înlocuire echivalentă;
Vn – valoarea nouă a activului fix (preţul actual al unui activ fix similar sau asimilat)
iDT – indicele de tehnologicitate (iDT < 1).
NTE
i DT 
NTN
unde: NTE – nivelul tehnic al activului fix existent;
NTN – nivelul tehnic al activului fix nou.
c) valoarea rămasă actualizată se determină în funcţie de valoarea echivalentă şi gradul de
uzură:
Vra  Vie 1  g uz 
unde: Vra – valoarea rămasă actualizată;
guz – gradul de uzură al activului fix.
nf
g uz 
Ds
unde: nf – numărul anilor de funcţionare a activului fix;
Ds – durata de serviciu (ani) a activului fix.
d) valoarea de inventar recalculată ce se va înregistra în contul de active fixe al firmei se
determină cu relaţia:
Vir  Vra  Ac
unde: Ac – amortizarea cumulată înregistrată în contabilitate de la data intrării activului fix.

Nivele de diagnosticare
Determinarea nivelelor de diagnosticare ţine seama de organizarea tehnică a întreprinderii
şi de raţiuni metodologice de cuantificare. Acestea sunt: grupe de utilaje (utilaj); ateliere de
producţie; secţii de producţie; întreprindere.

16
 3.3. Criterii de diagnosticare

3.3.1. Asigurarea cu mijloace de muncă

Asigurarea cu mijloace de muncă urmăreşte evidenţierea concordanţei dintre utilajele şi

echipamentele existente şi cele necesare pentru realizarea obiectivelor programate. Gradul de
concordanţă se măsoară cu ajutorul capacităţii de producţie.
Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă ce poate fi obţinută, într-o perioadă
dată de un utilaj, atelier, secţie, firmă, corespunzătoare unei anumite structuri şi calitate a producţiei
şi în condiţiile folosirii depline – intensive şi extensive – a mijloacelor de muncă productive,
potrivit celui mai eficient regim de lucru:
Cp  Mc  Fd  N te
unde: Mc – mărimea caracteristică dimensională tehnică;
Fd – fondul de timp maxim disponibil;
Nte – norma tehnico-economică.
Capacitatea medie de producţie se calculează cu relaţia:
T T
Cp  Cpi  Cpf  pf  Csf  fs
Td Td
unde: Cpi – capacitatea de producţie la începutul anului;
Cpf, Csf – intrările, respectiv ieşirile de capacitate;
Tpf, Tfs – zile de funcţionare în timpul anului pentru capacităţi puse în funcţiune,
respectiv scoase din funcţiune;
Td – zile maxim disponibile pe an.
Rezerva de capacitate (Rct) sau rezerva potenţială de creştere a volumului de producţie se
determină astfel:
R ct  Cp  Q r , când Cp  Q r
unde: Qr – producţia realizată.
Rezerva potenţială extensivă (Rex) pe seama utilizării maşinilor şi a fondului de timp:
  
R ex  Mc  Fd   Mc ef  Fef  I UI ef
unde: Mc – maşini din dotare;
Mc ef - maşini efectiv utilizate;
Fd – fondul de timp disponibil;
Fef – fondul de timp efectiv;
I UI ef - indicatorul de utilizare intensivă efectiv.
Rezerva potenţială intensivă (Rci) pe seama creşterii producţiei în unitatea de timp:
 
R ci  I U i  I U ief  Mc  Fd
unde: I U i - indicatorul de utilizare intensivă proiectat.
Deficitul total de capacitate (Dct) se calculează cu relaţia :
DCt  Q p  Cp când Cp  Q p
unde: Qp – producţia programată a se realiza.
D
Pd  ct
Cp
Pd – ponderea deficitului de capacitate.
1. Dacă Cp=Qr, există o concordanţă deplină între mijloacele fixe din dotare şi necesarul
pentru realizarea producţiei programate.
2. Dacă ponderea rezervei totale de capacitate ( PR  R ct / C p  100 ) PR  50 există o
disponibilitate mare de capacitate de producţie. Se impun măsuri urgente pentru valorificarea
disponibilităţilor de producţie.
17
 3. Dacă PR, respectiv PD=  10%, există o concordanţă bună între mijloacele fixe din dotare
şi necesarul pentru realizarea producţiei programate.

3.3.2. Uzura mijloacelor fixe

Uzura mijloacelor fixe este înţeleasă ca o pierdere a însuşirilor tehnice şi economice. Se

disting următoarele categorii:
- uzura tehnică – expresie a pierderii de însuşiri tehnice cum ar fi: coroziunea
suprafeţelor, slăbirea lagărelor, micşorarea preciziei etc., cauzată de factori naturali şi de producţie.
Se apreciază cu :
- comparaţia în timp a unor caracteristici cum ar fi, de exemplu, precizia;
- cheltuielile necesare efectuării unor reparaţii;
- aprecieri ale mecanicului-şef şi ale personalului de exploatare;
- uzura economică – pierderea caracteristicilor economice ale mijloacelor de muncă ce
are loc ca urmare a trecerii timpului, atât prin folosire cât şi prin nefolosire;
- uzura economică fizică a valorii se stabileşte după 4 metode :
1. expertiza tehnică în baza documentaţiei de la ultima reparaţie sau modernizare;
2. după durata consumată (DC) sau cea rămasă (Dr)
D D  Dr
g uf  C sau g uf  n
Dn Dn
unde: Dn – durata normală.
3. după volumul lucrărilor de reparaţii executate (Lc) în raport cu cele normale (Ln) pe
întreaga durată de funcţionare:
L
g uf  C
Ln
4. după metoda statistică ca raport între suma amortizării până la anul respectiv (  Az ) şi
valoarea iniţială completă (Vi) :

g uf 
 Az
Vi
- uzura economică şi fizică a utilităţii (gue) – diminuarea capacităţii unui utilaj de a
produce utilităţi . Pentru măsurare se poate folosi relaţia :
P t 
g ue 
Ppr
unde: P(t), Ppr – profitul la momentul „t”, respectiv cel programat.
- uzura economică morală – pierderea însuşirilor economice ale mijloacelor de muncă
datorită unor cauze sociale care acţionează în afara locului unde se găsesc. După natura acestor
cauze avem :
- uzura economică morală de gradul1 – cauzată de creşterea productivităţii muncii
reflectată în reducerea preţului:
1
g em1  Vi  Vi 
1  i W t
unde: Vi – valoarea de inventar;
i W - creşterea medie anuală a productivităţii muncii;
t – durata consumată de funcţionare până în anul respectiv.
- uzura economică morală de gradul 2 – cauzată de apariţia unor mijloace de muncă
noi, similare, dar mai perfecţionate sub aspectul tehnic şi mai eficiente economic. Această formă de
uzură exprimă decalajul tehnologic măsurat prin indicele de tehnologicitate (iDT)

18
 - uzura generată de inadecvarea mijloacelor fixe la noile condiţii. Apare în special la
clădiri care prin schimbarea destinaţiei în foarte multe cazuri nu mai sunt folosite la capacitate. Se
măsoară cu ajutorul indicelui de inadecvare :
 A  202 
i Na    2,86  Vi
 140 
unde: A – vârsta clădirii în procente faţă de durata sa normată de viaţă.
Pe baza acestor elemente se determină valoarea rămasă actualizată (Vra) :
Vra  Vr  iDT  1  guz   i NA
Pe total firmă, prin reevaluare, modificându-se baza de calcul, gradul de uzură, pe baza
datelor din contabilitate, se calculează astfel :
valoarea de înlocuireechivalentă  valoarea răămas actualizat ă
gu 
valoarea de înlocuireechivalentă
valoarea de inlocuire echivalenta  valoarea ramasa actualizat a
gu 
valoarea de inlocuire echivalenta

3.3.3. Gestiunea mijloacelor de muncă

Învechirea pentru producţie şi reproducţie a mijloacelor de muncă compară cheltuielile

viitoare ale producţiei realizate cu mijloacele de muncă noi şi vechi existente. Trebuie făcută o
delimitare corectă a elementelor de cheltuieli ce trebuie luate în considerare pentru cele două
domenii distincte pe care le presupune învechirea fondurilor fixe:
- producţie, adică exploatarea, utilizarea unor mijloace de muncă la firmele beneficiare;
- reproducţia mijloacelor de muncă, în sensul fabricării lor de către firmele reproducătoare.
În cazul învechirii pentru producţie, V.V. Novojilov a arătat că trebuie comparate
cheltuielile cu exploatarea mijlocului de muncă existent, repartizate pe producţia obişnuită, fără
amortizare (Cv), cu totalul cheltuielilor ocazionate de obţinerea (achiziţionarea) mijlocului de
muncă nou şi exploatarea, folosirea lui evident repartizate de asemenea pe producţia la care se
foloseşte. Prin urmare, obţinerea şi exploatarea unui mijloc de muncă nou ocazionează, pe de o
I
parte, cheltuielile de investiţii (In) echivalate în resurse consumate ( n , Dn – durata de recuperare a
Dn
investiţiei), iar pe de altă parte cheltuieli de exploatare fără amortizare (Cn). Rezultă că cheltuielile
totale (K) ocazionate de mijlocul de muncă nou, folosite în comparaţia pentru stabilirea învechirii
pentru producţie vor fi:
 I 
K  min Cn  n 
 Dn 
Dacă:
 I 
1. min Cn  n   C v se menţin în funcţiune mijloacele fixe;
 Dn 
 I 
2. min Cn  n   C v mijloacele fixe vor fi înlocuite.
 Dn 
În cazul învechirii pentru reproducţie, presupunând fabricaţia mijlocului de muncă fie el cu
acelaşi nivel tehnic sau unul nou, îmbunătăţit calitativ necesită ca atât pentru utilajul vechi cât şi
nou, să se ia în considerare cheltuielile de producţie şi cele de investiţii.
Dacă:
I  I 
1. C v  v  min C v  n  mijloacele fixe vor fi înlocuite;
Dn  Dn 

19
 Iv  I 
2. C v   min Cn  n  se menţin în funcţiune mijloacele fixe;
Dn  Dn 
unde: Iv – investiţii pentru reproducerea mijloacelor fixe în condiţii vechi;
 I  I  I 
3. Cv  min Cn  n  şi C v  v  min Cn  n  înseamnă că este eficientă atât
 Dn  Dn  Dn 
folosirea cât şi producerea în continuare a mijloacelor de muncă vechi;
 I  I  I 
4. Cv  min Cn  n  dar C v  v  min Cn  n  mijloacele de muncă vechi se pot
 Dn  Dn  Dn 
utiliza în continuare cu bune rezultate, dar trebuie sistată reproducţia lor şi asimilate tipuri
noi de la producători.
- durata optimă de serviciu a mijloacelor de muncă, care permite stabilirea
momentului de înlocuire în funcţie de o serie de factori tehnici şi economici;
- durata tehnică, prin care înţelegem perioada de timp de la intrarea în funcţiune până
la casare, determinată de uzura tehnică;
- durata economică, definită ca perioada de timp pentru care mijlocul de muncă
asigură obţinerea de efecte economice pozitive (profit);
- durata admisibilă economic, şi anume perioada de timp în care efectele pozitive
(profitul) sunt înregistrate şi nu apar pierderi generate de prelungirea funcţionării mijlocului de
muncă.
Se cunosc mai multe metode de evaluare a duratei optime de serviciu a mijloacelor de
muncă :
- criteriul maximizării profitului se poate utiliza la mijloacele de muncă folosite
nemijlocit în producţie, participând direct la obţinerea de produse şi servicii :
Dc
1
 Pt
(1  e) t
P(Q)  t 1 Dc - durata optimă după profitul unitar maxim
Qt
t 1
Dc – durata de calcul
P(Q) - profitul mediu unitar maxim
Pt – profitul în anul t
1
- factorul de actualizare
(1  e) t
- durata optimă după profitul mediu anual actualizat
Dc
1
 Pt
(1  e) t
Pa  t 1 Dc
t
t 1

Pa - profitul mediu anual actualizat.

- criteriul minimizării costurilor totale ale unei perioade de utilizare a mijloacelor de
muncă se foloseşte în diferite variante :
- modelul lui H. Sweyer:
v t
C(t )  i  R 
t 2
unde : vi – valoarea de inventar;
R - sporul mediu anual al cheltuielilor cu întreţinerea şi repararea mijlocului de
muncă determinat astfel :

20
 R 
 R
t 1
Derivând relaţia în raport cu timpul şi egalând cu zero prima derivată se obţine optimul :
vi R
C ' (t )    0
t2 2
2v i
t opt 
R
- modelul Kaufmann foloseşte cheltuielile de achiziţie şi exploatare, dar actualizate pe
o întreagă perioadă de funcţionare, sumă al cărei minim indică tocmai durata optimă de funcţionare
:
Dc
v i   C t  (1  e)  t 1
Ca  i 1
Dc

 (1  e)
i 1
 t 1

Ca – cheltuieli totale actualizate

3.3.4. Utilizarea mijloacelor de muncă

- gradul de utilizare al capacităţilor de producţie se determină cu relaţia:

cp
Ku   100
Qr
unde : c p - capacitatea medie de producţie
Qr – producţia realizată
- coeficientul de instalare al utilajelor din dotare:
U
K id  i  100
Ud
unde Ui – utilaje instalate;
Ud – utilaje din dotare.
- coeficientul de folosire a utilajelor instalate:
U
K fi  f  100
Ui
- utilizarea timpului de lucru (Kt):
T
K t  u  100
Td
- fiabilitatea exprimă probabilitatea cu care un utilaj îşi îndeplineşte funcţia, în condiţii
date, pe o durată de timp dată. Indicatorii fiabilităţii sunt :
- funcţia de fiabilitate (Rt), care exprimă probabilitatea funcţionării fără defecte a unui
produs în perioada „t”:
af
Rt 
a
af - numărul de produse rămase în funcţiune la momentul „t”
a – numărul de produse urmărite
- rata căderilor (at) sau intensitatea de defectare în timpul „t” şi se determină cu relaţia :
ai
at 
t i  (a   a i )
ai – numărul de produse defectate în intervalul de timp ti;

21
 a i - numărul de produse defectate până la intervalul de timp ti.
- timpul mediu de bună funcţionare (tmbf) se determină astfel :

t mbf 
 a i  t i 
a
ti – mijlocul intervalului de timp Dti
- indicele de disponibilitate calculat cu relaţia:
Tm
Id 
Tm  Ta  Tb  Tr
Tm – timpul mediu între două constatări ale defectelor;
Ta – timpul necesar accesului la piesele defecte şi demontate;
Tb – timpul necesar remontării;
Tr – timpul necesar reparării sau înlocuirii pieselor

3.3.5. Productivitatea activelor fixe

Productivitatea activelor fixe are o importanţă deosebită prin valoarea sa de cunoaştere,

fiind indispensabilă analizei şi deciziei :
- cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe (Ca/1000 F)
CA; CA c
CA / 1000F   1000
Fi ; Fr
- CA; CAc – cifra de afaceri în preţuri curente, respectiv comparabile;
- Fi, Fr – mijloace fixe la valoarea de inventar, respectiv rămasă;
- dinamica cifrei de afaceri la 1000 lei active fixe :
Ca / 1000F(i)
dCA / 1000F   100
Ca / 1000F(i  1)
Se calculează cu baza fixă şi cu baza în lanţ. Relevanţă are dinamica calculată în preţuri
comparabile şi cu valoarea rămasă a activelor fixe.
Dacă :
1. productivitatea activului fix este mai mică decât la alţi agenţi economici cu activitate
similară, înseamnă că există rezerve în ceea ce priveşte utilizarea potenţialului tehnic. Perpetuarea
acestui decalaj face firma vulnerabilă în raport cu concurenţa;
2. tendinţa productivităţii muncii este în scădere, preocupările trebuie să vizeze oprirea
descreşterii;
3. din perspectiva viitorului şansele sunt mai mari pentru firmele cu tendinţă de creştere a
productivităţii activelor, chiar dacă în valori absolute este mai mică.

3.3.6. Alte criterii de diagnosticare a potenţialului tehnic şi tehnologic

Acestea sunt următoarele:

a) flexibilitatea mijloacelor de muncă – capacitatea utilajelor de a trece de la o sarcină de
fabricaţie la alta într-un timp foarte scurt şi cu costuri minime. Pentru evaluarea flexibilităţii
recomandăm folosirea următorilor parametri: numărul de repere ce se pot realiza pe utilaj, gradul de
specializare al utilajului, timpul de adaptare, costul adaptării etc.
b) posibilităţi de modernizare a mijloacelor de muncă. Firma care are posibilitatea să-şi
modernizeze utilajele dispune de un potenţial tehnic virtual care îi permite adaptarea la exigenţele
pieţei, reflectându-se corespunzător în gestiunea economică şi financiară a sa.
c) structura pe categorii de utilaje. Se foloseşte clasificarea pe categorii, calculându-se
ponderea fiecărei grupe în total. Aprecierea structurii se face avându-se în vedere următoarele:
- utilajele active trebuie să deţină o pondere mare;
- în funcţie de specificul activităţii se modifică şi importanţa fiecărei grupe de utilaje;

22
 - compararea structurii cu structuri de la agenţi economici cu activitate similară permite
aprecieri asupra calităţii acesteia;
- analiza evoluţiei modificărilor structurale asigură informaţiile necesare desprinderii
tendinţei (favorabile sau nu).

d) nivelul tehnic al mijloacelor de muncă

- determinarea nivelului tehnic prin metode analitice
1
n t   i Ki  g i    g'i
i K 'i
unde :
iK – indicele nivelului unei caracteristici tehnice în raport cu nivelul mondial sau naţional
pentru caracteristicile care trebuie să fie cât mai mari;
iK’ – idem pentru caracteristicile care trebuie să fie cât mai mici;
g i , g 'i - coeficienţii de importanţă ai fiecărei caracteristici din cele două grupe de
caracteristici.
- determinarea nivelului tehnic se poate realiza şi pe baza aprecierilor specialiştilor
e) profitabilitatea mijloacelor fixe exprimă capacitatea acestora de a genera profit
- profitul la 1000 lei mijloace fixe;
P ;P
r/ 1000F  b n  1000
Fi ; Fr
Pb; Pn – profitul brut, respectiv net
- dinamica profitului la 1000 lei mijloace fixe
r / 1000 F (i)
d r/ 1000 F 
r / 1000 F (i  1)

3.4.Sinteza diagnosticului potenţialului tehnic şi tehnologic

- diagnosticul potenţialului tehnic pe nivele de organizare

n

S i  Ki
ST  i 1
n

K
i 1
i

Si – nota acordată criteriului „i” la nivelul de organizare „j”

Ki – coeficientul de importanţă al criteriului „i” la nivelul de organizare „j”

- diagnosticul potenţialului tehnic la nivel de întreprindere

m

S
j1
Tj Kj
Sî  m

K
j1
j

STj – diagnosticul potenţialului tehnic la nivelul de organizare „j”

Kj – coeficientul de importanţă al nivelului care se poate determina în funcţie de producţia
realizată de nivel; valoarea fondurilor fixe ale nivelului etc.
- diagnosticul potenţialului şi tehnologic al firmei
STT  Sî  g  STH  1  g 
Sî - diagnosticul potenţialului tehnic la nivel de întreprindere;
g- importanţa diagnosticului tehnic în diagnostic general g  0,1 ;

23
 STH - diagnosticul tehnologic al firmei.
Concluzii:
Dacă :
1. S T T < 25 – potenţialul tehnic şi tehnologic al firmei este foarte redus, iar şansele ei de
supravieţuire sunt foarte mici. De regulă din această categorie se recrutează viitoarele firme
falimentare. La acest nivel nu se justifică nici o investiţie, atenţia fiind îndreptată asupra a ceea ce
mai poate fi recuperat;
2. 45 > S T T > 25 - potenţialul tehnic şi tehnologic este foarte redus cu şanse mici de
supravieţuire. Trebuie analizat dacă un efort investiţional masiv se justifică. Un rol important în
decizia de investire trebuie să-l aibă cererea de produse pe piaţă;
3. 75 > S T T < 45 - potenţialul tehnic şi tehnologic al firmei este bun, oferind şanse viitoare
mari de viabilitate. Din această prospectivă nu sunt restricţii pentru dezvoltări viitoare ;
4. S T T > 25 – potenţialul tehnic şi tehnologic este foarte bun. Preocupările trebuie să se
îndrepte spre alte domenii care să permită valorificarea acestui potenţial.

24
 CAPITOLUL IV

DIAGNOSTICUL POTENŢIALULUI UMAN AL FIRMEI

Potenţialul uman al unei firme este dat de numărul, structura, comportamentul şi calificarea
salariaţilor.

4.1. Nivele de diagnosticare

În delimitarea nivelelor de diagnosticare s-a ţinut seama de „organizarea umană” a firmei

şi de raţiuni metodologice de cuantificare.
a) managementul cuprinde personalul din conducerea operativă (director general şi director
adjunct) şi pe cel de la conducerea compartimentelor funcţionale şi secţiilor de producţie;
b) personalul din administraţie şi pază – consilieri, secretari, dactilografe, telefon, pază
etc.;
c) personalul din compartimentele funcţionale – contabilitate, financiar, comercial,
investiţii, cercetare-proiectare etc.;
d) personalul din secţiile de producţie - ingineri, economişti, tehnicieni, maiştri, muncitori.

4.2. Criterii de diagnosticare

4.2.1. Asigurarea cu personal

Asigurarea cu personal urmăreşte evidenţierea concordanţei dintre numărul de personal

existent şi cel necesar pentru realizarea sarcinilor. Criteriul se aplică fiecărui nivel după care se face
agregarea pentru total firmă. Comparând personalul existent cu cel necesar rezultă un deficit sau
rezervă de personal.
- deficitul de personal pe nivele se calculează cu relaţia:
Dp  N e  N r când Ne  N r
unde: Ne – numărul de salariaţi existent;
Nr – numărul de salariaţi necesari pentru realizarea sarcinilor.
- deficitul de personal la nivel de firmă se calculează astfel:
r
D   Dpi
i 1
Atunci când se calculează deficitul de personal, este valabilă regula că surplusul de
personal la o anumită categorie, respectiv nivel nu compensează deficitul la alte categorii sau
niveluri.
- rezerva de personal pe nivele şi firmă se determină cu relaţia:
R p  Ne  N r când Ne>Nr
respectiv:
r
R   R pi
i 1
Pentru încadrarea criteriului într-o anumită stare calculăm valorile relative:
D
%D   100
N
R
%R   100
N
unde: N – numărul de personal.

25
 În activitatea practică, greutăţile cele mai mari se întâlnesc la stabilirea numărului de
personal necesar pentru realizarea sarcinilor. În funcţie de precizia evaluării, există mai multe
posibilităţi:
P1. – apreciere prin chestionarea specialiştilor şi personalului de conducere din firmă.
Formularea întrebării se poate face astfel: care din afirmaţiile următoare consideraţi că este
adevărată pentru firma dumneavoastră:
1 – între personalul existent şi cel necesar pentru realizarea sarcinilor este o mare
discrepanţă:
- prea mult personal;
- prea puţin personal;
2 – există concordanţă la majoritatea categoriilor de personal;
3 – există concordanţă deplină.
Analiza critică a răspunsurilor primite completată cu propriile informaţii ale
diagnosticianului permite o relativă încadrare a criteriului în starea adecvată.
P2. – analiza corelativă în timp a personalului şi volumului de activitate permite stabilirea
necesarului de personal conform tabelului nr. 4.1.
Coeficientul de corecţie „a” ia în considerare faptul că între modificarea volumului de
producţie şi numărul de personal nu există o relaţie de dependenţă proporţională datorită unor
posturi fixe (a < 1).
Ni  Ni 1  iQ  a
Este o analiză retrospectivă care nu permite să apreciem dacă evoluţia numărului de
personal a „urmat” evoluţia producţiei. Deficienţa aprecierii constă în faptul că se pleacă de la
premisa ca în anul luat ca bază de calcul numărul de personal este dimensionat conform sarcinilor
de producţie. O metodă asemănătoare foloseşte ca bază de calcul valoarea adăugată.
Tabelul nr. 4.1: Stabilirea necesarului de personal
Personal în Indicele Coeficientul Necesar de
Specificaţie perioada producţiei: de corecţie personal în
„i-1” Q (a) perioada „i”
iQ  i
Qi 1
I. Muncitori;
II. Posturi care necesită pregătire
medie sau superioară:
1. Posturi de ingineri;
2. Posturi care necesită pregătire
economică superioară;
3. Alte posturi de specialitate care
necesită pregătire superioară;
4. Posturi de tehnicieni;
5. Posturi de maiştrii;
6. Posturi care necesită pregătire
economică;
7. Alte posturi de specialitate care
necesită pregătire medie.
III. Posturi de funcţionari care nu
necesită pregătire de specialitate.
IV. Posturi pentru personal de
serviciu, pază şi pompieri.
P3. – normarea muncii – este metoda care asigură cel mai înalt grad de fidelitate, însă
implică şi cel mai mare volum de muncă. Din păcate, după anul 1989, în ţara noastră nu s-a mai
întreprins nimic în direcţia normării muncii, iar normele existente nu au mai fost actualizate şi
urmărite.

26
 4.2.2. Calificarea personalului

Calificarea personalului – urmăreşte concordanţa dintre nivelul de calificare al salariatului

şi cerinţele postului. Calificarea personalului este dată de cunoştinţele dobândite prin parcurgerea
unor forme de instruire, cunoştinţele acumulate în desfăşurarea activităţii, aptitudinile individuale.
Având în vedere diversitatea posturilor în cadrul firmei aprecierea concordanţei dintre necesarul de
competenţă şi „ofertă” se face pe fiecare nivel al organizării umane: management, administraţie şi
pază; compartimente funcţionale; secţii de producţie. Înainte de 1989, concordanţa se urmărea prin
compararea categoriei medii de încadrare a muncitorilor şi nivelul mediu al lucrărilor executate.
Actualmente s-a renunţat la această modalitate de urmărire a calificării şi implicit a salarizării,
utilizându-se grilele de salarizare care în foarte multe cazuri sunt subiective. Intrarea în normalitate
presupune ca la nivelul fiecărei firme să se facă evaluarea posturilor, cu specificarea competenţelor
pe care un salariat trebuie să le aibă pentru ocuparea acestora. Pentru fiecare nivel al organizării
umane se stabileşte necesarul de competenţă care se compară cu însuşirile profesionale, aptitudinile
şi atitudinile salariaţilor de la aceste nivele. Măsura în care aceste competenţe sunt satisfăcute
exprimă gradul de concordanţă între calificarea personalului şi cerinţele postului.

Principalele etape care trebuie parcurse pentru evaluarea postului sunt:

- determinarea tipurilor de posturi pentru fiecare nivel de organizare umană. O
sarcină apare ori de câte ori trebuie depus un efort uman într-un scop concret. Când se cumulează
un număr suficient de sarcini pentru a justifica angajarea unei persoane, se creează o poziţie. Un
grup de poziţii identice în ceea ce priveşte principalele lor sarcini desemnează un post. Exemplu de
posturi: contabil, maistru, matriţer, lăcătuş etc.
- prezentarea cerinţelor de competenţă ale fiecărui post. În funcţie de natura postului,
unele cerinţe sunt absolut necesare, altele necesare şi altele de dorit. În practica internaţională
cerinţele se grupează în 4 categorii: capacitate profesională, efort, responsabilitate, condiţii de
muncă;
- compararea cerinţelor de competenţă ale postului cu însuşirile salariaţilor în
vederea determinării gradului de concordanţă. Relaţia de calcul este următoarea:
Si
gcK i  K s , când Si K  Ni K
Ni K s

unde: g c K i - gradul de concordanţă între cerinţele postului şi însuşirile personalului (postul

„K”, cerinţa „i”);
Si K - starea însuşirii „i” la postul „K” a personalului;
s

N i K - nivelul cerinţei „i” la postul „K”.

- stabilirea importanţei posturilor în cadrul nivelului de organizare umană ( K i p )
- determinarea gradului de concordanţă la nivel de organizare umană:
m

g
j 1
cK j  Kj
g cF  m

K
j 1
j

unde: g c K j - gradul de concordanţă la postul „j”;

Kj – coeficient de importanţă al postului „j”;
j = 1, …, m – numărul de posturi ale nivelului de organizare umană.
- stabilirea importanţei nivelurilor de organizare umană în cadrul structurii umane a
firmei (Kl) pe baza unor elemente de fundamentare cum sunt: contribuţia nivelului la funcţionarea şi
realizarea obiectivelor firmei, numărul de personal al nivelului etc.;

27
 - determinarea gradului de concordanţă la nivel de firmă:
p

g cNl  Kl
g cF  l 1
p

K
l 1
l

unde: g c N l - gradul de concordanţă la nivelul de organizare „l”;

Kl – coeficient de importanţă al nivelului de organizare „l”;
l = 1, …, p – numărul de nivele de organizare umană.

4.2.3. Salarizarea şi motivaţia

Nivelul salarizării şi motivaţiei este un criteriu care trebuie raportat atât la nivelul mediu pe
ţară, cât şi la performanţa firmei. Diagnosticianul trebuie să-şi pună următoarele trei întrebări:
- nivelul salarizării este sub / peste media pe ţară?
- nivelul de salarizare a fost influenţat de performanţa (nonperformanţa)
managementului?
- există o corelaţie între salariul mediu şi productivitate?

Un raport corect între productivitate şi câştig, adică respectarea corelaţiilor dintre aceste
două mărimi, în condiţii comparabile de preţuri, este fundamental pentru prosperitatea firmei.
Raportul dintre productivitatea muncii agenţilor economici se deduce din următoarele egalităţi :
F=SxN
unde: F – fondul de salarii;
S – câştigul mediu;
N – numărul de salariaţi.
Q=WxN
unde: Q – producţia;
W – productivitatea muncii.
Făcând raportul dintre cele 2 egalităţi, rezultă că relaţia dintre fondul de salarii şi producţie
este egală cu relaţia dintre câştigul mediu şi productivitatea muncii:
F S N S
 
Q WN W
Deci mărimea fondului de salarii, definit prin ponderea în valoarea producţiei este
reflectată prin raportul celor două mărimi care exprimă global eficienţa muncii, respectiv câştigul
mediu şi productivitatea:
S
IF 
W
Acest raport constituie un instrument deosebit de fidel în determinarea fondului de salarii
admisibil. Din relaţia de mai sus, rezultă şi egalitatea:
S
W
IF

4.2.4. Structura potenţialului uman

- structura pe categorii de salariaţi – se evaluează pe baza indicatorilor din tabelul nr. 4.2.

28
 Tabelul nr. 4.2: Indicatori de structură pe categorii de salariaţi
Nr. Denumire indicator Perioada
crt. t-3 t -2 t-1 t
1. Ponderea muncitorilor în total salariaţi
2. Ponderea muncitorilor necalificaţi în total
muncitori
3. Numărul de personal tehnico-operativ la 100 de
muncitori (TESA)
4. Numărul de personal din cercetare-proiectare la
100 de salariaţi
5. Ponderea personalului de deservire generală în
total personal

La fiecare nivel de organizare umană se utilizează şi alţi indicatori cum ar fi: ponderea
inginerilor, economiştilor etc. Interpretarea structurii pe categorii de salariaţi trebuie să ţină seama
de:
- specificul activităţii firmei. Activităţi din domenii de vârf implică o cercetare intensă,
un sector informatic puternic, un mare număr de ingineri şi un potenţial economic bine organizat în
compartimente de marketing şi studiul pieţei;
- structura agenţilor economici cu activitate similară;
- tendinţa evoluţiei structurii pe perioada de timp anterioară.
- structura pe categorii de vârstă şi vechime în muncă. Omogenitatea vârstelor asigură
îmbinarea maturităţii şi experienţei celor în vârstă cu dinamismul şi spiritul de iniţiativă al celor
tineri. Îmbinarea generaţiilor conduce spre o structură optimă atunci când este satisfăcută egalitatea:
p2  p1  p3
unde: p1 – ponderea personalului de categorie de vârstă de 25 ani;
p2 – ponderea personalului de categorie de vârstă între 26 – 50 ani;
p3 – ponderea personalului de categorie de vârstă mai mare de 50 de ani.
Vechimea în muncă reprezintă de asemenea o variabilă importantă în evaluarea
potenţialului uman. Deşi specificul activităţii influenţează modul de grupare, în practică se folosesc
de regulă următoarele intervale: sub 5 ani; 6 – 10 ani; 11 – 20 ani; 21 – 25 ani; peste 25 ani.
- structura pe sexe – se utilizează acolo unde această diferenţiere este cerută de specificul
activităţii desfăşurate.

4.2.5. Eficienţa utilizării potenţialului uman

Eficienţa utilizării potenţialului uman trebuie privită din două perspective: folosirea
deplină a potenţialului uman, respectiv folosirea eficientă a potenţialului uman.
Folosirea deplină se înfăptuieşte prin asigurarea unui grad înalt de ocupabilitate şi
folosirea integrală a timpului de lucru. Pentru diagnoză, important este cel de-al doilea aspect.
Pentru caracterizarea modului de utilizare a timpului de lucru, diagnosticianul trebuie să calculeze
mai mulţi indicatori:
- indicele utilizării numărului mediu scriptic de salariaţi – exprimă gradul de participare al
acestora la procesul de producţie şi se calculează ca raport între numărul mediu al celor care s-au
prezentat efectiv la lucru într-o perioadă şi numărul mediu scriptic al perioadei respective:
N
I N  ef  100
Ns
- indicele de utilizare a fondului de timp maxim disponibil pentru lucru – arată gradul de
utilizare a fondului de timp de lucru al salariaţilor:
timp efectiv lucrat exclusiv timpul lucrat sup lim entar om ore100
I nf 
timpul max im disponibil al salariatilor om ore

29
 - durata medie a zilei de lucru – caracterizează numărul de ore prestate de un salariat în
cursul unei zile. Se poate calcula fără luarea în considerare a timpului lucrat suplimentar, ca raport
între numărul total de om-ore efectiv lucrate în timp normal (fără ore suplimentare) şi numărul total
de zile-om efectiv lucrate (fără zile lucrate suplimentar):
N k fara oresup lim entare
Idz 
N z fara zile lucrate sup lim entar 
Dacă se ia în considerare şi timpul lucrat suplimentar, se calculează ca raport între numărul
total de ore-om şi numărul total de zile-om efectiv lucrate în cursul perioadei.
- durata medie a lunii de muncă – arată numărul mediu de zile efectiv lucrate de un
muncitor în cursul unei luni şi se calculează ca raport între numărul total de zile-om efectiv lucrate
pe timp de o lună şi numărul mediu scriptic lunar de muncitori:
N
I de  z
Ns
Pe baza acestor indicatori se apreciază modul cum a fost utilizat timpul de lucru.
Folosirea eficientă îmbracă mai multe forme, însă relevanţi sunt doi indicatori:
productivitatea şi profitabilitatea muncii.
Productivitatea muncii – se calculează ca raport între un indicator de natura producţiei
(valoarea producţiei, valoarea adăugată, cifra de afaceri etc.) şi numărul mediu de salariaţi (N) sau
fondul de salariaţi (S). De regulă două relaţii sunt întâlnite mai des:
cifra de afaceri CA 
W N  
N
cifra de afaceri CA 
WS 
fondul de salarii S
Din perspectiva diagnosticianului interesează următoarele aspecte:
- tendinţa productivităţii muncii:
dacă:
a) IW > 100 – eficienţa utilizării potenţialului uman este în creştere;
b) IW < 100 – scade eficienţa utilizării potenţialului uman.
- comparaţia cu agenţi economici cu activitate similară, de preferinţă concurenţi:
dacă:
a) iW > iWc – firma valorifică superior resursele umane în raport cu concurenţii având o
superioritate relativă faţă de aceştia (iW; iWc – ritmul mediu anual de creştere a productivităţii
muncii la întreprinderea analizată, respectiv concurentă);
b) iW < iWc – firma este în inferioritate relativă faţă de concurenţi.
- corelarea salariilor cu productivitatea:
dacă:
a) IW(N) > IW(S) – se promovează o politică necorespunzătoare de salarizare, în sensul
creşterii salariului mediu fără o acoperire în creşterea producţiei;
b) IW(N), IW(S) – indicele de creştere a productivităţii muncii calculată în funcţie de numărul
de salariaţi, respectiv fondul de salarii.
- cauzele care au condus (atunci când este cazul) la scăderea productivităţii muncii:
management neperformant, neutilizarea timpului de lucru, dotarea tehnică, lipsa de comenzi, etc.

Profitabilitatea muncii – exprimă capacitatea acesteia de a genera profit:

P
r
Ns ; S
unde: P – profitul obţinut;
Ns – numărul de salariaţi;
S - salariul mediu.
Din perspectiva diagnosticului interesează:

30
 - tendinţa profitabilităţii muncii:
dacă:
a) Ir > 100 – creşte eficienţa utilizării forţei de muncă;
b) Ir < 100 – scade eficienţa utilizării forţei de muncă.
- comparaţia cu agenţii economici cu activitate similară, de preferinţă concurenţi:
dacă:
a) ir > irc – întreprinderea înregistrează o eficienţă superioară faţă de concurenţi (ir; irc –
ritmul mediu anual de creştere a profitabilităţii muncii la firma analizată, respectiv concurenţi);
b) ir < irc – întreprinderea este în inferioritate relativă faţă de concurenţi.
- cauzele care au generat reducerea profitabilităţii muncii:
Se utilizează relaţia profitabilităţii:
P Q CA P
r  f    W    pr
N s N s Qf CA
unde: W - nivelul productivităţii medii a muncii;
 - gradul de valorificare a producţiei fabricate;
pr - profitul mediu la 1 leu CA.

4.2.6. Alte criterii de diagnosticare a potenţialului uman

Acestea sunt:
a) flexibilitatea potenţialului uman – exprimă capacitatea acestuia de a se adapta la o gamă
variată de sarcini cu efort minim. Flexibilitatea este influenţată de pregătirea economică şi tehnică,
capacitatea de adaptare şi alte însuşiri individuale ale factorului uman. O apreciere globală a
flexibilităţii se poate face cu ajutorul următoarelor două variabile:
- pregătirea în două sau mai multe profesiuni;
- pregătirea pentru profesiuni interdisciplinare.
b) fiabilitatea potenţialului uman – permite cunoaşterea şi evaluarea aptitudinilor forţei de
muncă astfel încât sistemul om-maşină să funcţioneze la parametrii optimali. Este un imperativ al
caracteristicilor progresului tehnico-ştiinţific, predominant cultural-informatizat. Eroarea umană ca
şi eroarea tehnică trebuie percepută, prevenită şi corectată. Capacitatea forţei de muncă de a
funcţiona fără eroare şi timpul în care se corectează eventualele erori defineşte în formă generală
fiabilitatea umană.
c) siguranţa locului de muncă – are puternice implicaţii asupra climatului socio-
profesional. De aceea, diagnosticianul trebuie să analizeze cu atenţie cauzele principale ale
disponibilizării de personal: restrângerea activităţii; competenţa şi disciplina.
d) conflicte de muncă – este criteriul ce caracterizează relaţia patronat-sindicate. În primul
rând, acolo unde există conflicte, trebuie verificate cauzele generării acestora: incompetenţa
patronatului (managementului), interesele de grup, lipsa de maturitate a conducerii sindicale etc.
e) protecţia socială – din perspectiva asigurării condiţiilor pentru realizarea ei (locuinţă de
serviciu, cantină, creşe, transport) cât şi din a modului concret de rezolvare a revendicărilor
referitoare la aceasta.
f) condiţii de muncă – atât din punct de vedere al siguranţei în exploatarea utilajelor cât şi
din cel al climatului ambiental (zgomot, poluare, lucru în aer liber etc.).
g) comportament şi disciplină – se măsoară prin aprecieri calitative şi frecvenţa cazurilor
de indisciplină: sancţiuni, desfacerea contractelor de muncă etc.
h) gradul de îndeplinire a normelor – exprimă capacitatea de muncă a potenţialului uman
şi prin proiecţie dă imaginea viitoare a acestuia. Interesează atât mărimea absolută cât şi tendinţa în
timp.

31
 4.3. Sinteza diagnosticului potenţialului uman

Diagnosticul potenţialului uman se stabileşte astfel:

- diagnosticul potenţialului uman pe nivele de organizare umană:
r
 Si  Ki
i 1
SN  r
 100
 Ki
i 1

S N - starea medie a potenţialului uman la nivelul de organizare umană “N”;

Si – starea criteriului “i” la nivelul de organizare umană;
KI – coeficientul de importanţă al criteriului “i” la nivelul de organizare umană “N”.
- diagnosticul potenţialului uman la nivel de firmă:
m

S
j 1
Nj  Kj
SF  m

K
j 1
j

unde: SF - starea medie a potenţialului uman la nivel de firmă;

SN j - starea medie a potenţialului uman pe nivele de organizare umană;
Kj – coeficientul de importanţă al nivelului de organizare umană „j”;
j = 1, …, m – nivele de organizare.
Diagnosticul se finalizează cu precizarea punctelor slabe şi forte ale potenţialului uman.
Concluzii:
Dacă: SF < 25 – potenţialul uman al firmei este foarte mic, evidenţiind o politică
defectuoasă de personal;
25 < SF < 45 – potenţialul uman al firmei este redus, şansele de viabilitate sunt mici;
45 < SF<70 – potenţialul uman al firmei este bun, din această perspectivă neexistând
restricţii pentru dezvoltări viitoare;
70 < SF – potenţialul uman este foarte bun. Firma are toate şansele pentru o dezvoltare
viitoare profitabilă.

32
 CAPITOLUL V

DIAGNOSTICUL POTENŢIALULUI
DE CERCETARE-DEZVOLTARE

5.1. Criterii de diagnosticare

Criteriile de diagnosticare în realizarea acestui diagnostic sunt :

a) asigurarea cu resurse umane
- ponderea personalului din activitatea de cercetare-dezvoltare în total salariaţi ();
b) structura personalului din activitatea de cercetare-proiectare
- structura generală a personalului: ingineri, economişti, informaticieni, tehnicieni,
desenatori, alte categorii;
- structura personalului tehnic pe specialişti: TCM, hidraulică, electrotehnică, electronică,
alte specialităţi;
- specializarea personalului în cadrul activităţii de proiectare: număr personal specializat pe
produs, număr personal specializat pe lucrări, număr personal specializat pe produse şi
lucrări;
c) asigurarea cu bază informaţională
- gestiunea şi accesul la informaţiile acumulate;
- gestiunea şi accesul la informaţiile noi;
- asigurarea cu standarde de specialitate;
d) asigurarea cu bază tehnico-materială
- dotarea tehnico-materială de interes general;
- dotarea tehnico-materială a locurilor de muncă (echipamente de lucru);
- dotarea cu tehnică de calcul;
- dotarea cu standuri pentru experimentări, studii de fiabilitate etc.
e) organizarea activităţii
- structura organizatorică;
- organizarea activităţii de cercetare propriu-zisă în compartimente distincte faţă de celelalte
activităţi (separarea muncii de concepţie de cea de rutină);
- compartiment specializat în cercetarea tendinţelor de perspectivă ale firmei (profit,
tehnologie, produse etc.);
- structuri flexibile în organizarea concepţiei, proiectării, execuţiei şi implementării
sistemelor complexe automatizate (colective mixte tehnologi-proiectanţi, colective mixte
proiectanţi produse-proiectanţi SDV normatori, colective multidisciplinare cu celelalte
subsisteme ale firmei);
- organizarea relaţiilor subsistemului de cercetare-dezvoltare cu celelalte subsisteme ale
firmei;
- organizarea relaţiilor cu institute de învăţământ superior;
- organizarea relaţiilor cu beneficiarii produselor complexe.
f) utilizarea potenţialului permite aprecierea ponderii activităţilor timpului de muncă cu
ajutorul informaţiilor din tabelul nr.5.1.
g) rezultatele obţinute
- ponderea produselor noi în total produse, din care: asimilate după concepţie proprie; pentru
export; pentru noi pieţe de desfacere;
- ponderea produselor modernizate;
- ponderea tehnologiilor noi (din care după concepţie proprie):
- ponderea tehnologiilor modernizate;
- poziţia firmei pe piaţa de desfacere tradiţională ;
- poziţia firmei pe noile pieţe de desfacere;

33
 - numărul de brevete, invenţii şi inovaţii;
- efecte economice generate de activitatea de cercetare-dezvoltare (spor de profit,
economii de resurse).

Tabelul nr. 5.1: Ponderea activităţilor timpului de muncă

Activităţi Nivel Nivel
efectiv % optim %
1. Elaborarea de documentaţii constructive şi tehnologice pentru
produse noi şi modernizarea produselor existente
2. Elaborarea de norme, standarde, caiete de sarcini etc.
3. Elaborarea de lucrări pentru modificarea documentaţiei la
produsele existente determinate de schimbarea condiţiilor
tehnice, organizatorice sau de altă natură
4. Asistenţă tehnică în unităţile de producţie
5. Asistenţă tehnică de altă natură decât cele de proiectare
(administrative, sociale)
6. Alte activităţi necuprinse anterior
7. Informare, documentare

5.2. Sinteza diagnosticului potenţialului de cercetare-dezvoltare

Diagnosticul potenţialului de cercetare-dezvoltare se apreciază cu relaţia:

n

S i  Ki
SCD  i 1
n
 100
K
i 1
i

Dacă :
1. SCD < 25 – potenţialul ştiinţific al firmei este ca şi inexistent. Şansele de a
supravieţui în lupta cu concurenţa sunt foarte reduse. Consecinţa va fi îmbătrânirea
produselor şi tehnologiilor şi în final falimentul;
2. 25 < SCD < 45 – potenţial ştiinţific redus. Se impun corecturi de urgenţă până nu
este prea târziu;
3. 45 < SCD < 75 – firma are un potenţial ştiinţific bun. Există premise pentru
asigurarea viabilităţii în lupta cu concurenţa;
4. SCD > 75 – agentul economic este centrat pe creativitate, neexistând din această
perspectivă nici o restricţie pentru o dezvoltare viitoare profitabilă.

5.3. Strategii şi direcţii de acţiune

a) perfecţionarea activităţii de fundamentare a oportunităţii proiectelor de

progres tehnic
b) perfecţionarea structurii organizatorice a comportamentului de cercetare-
dezvoltare
Cei mai importanţi factori de care trebuie să se ţină seama la o structură organizatorică
sunt:
- dezvoltarea pe termen lung a personalului, ţinându-se seama de necesităţile pe
termen scurt de a aplica tehnologia pentru scopuri comerciale imediate;
- transferul către firmă a informaţiei tehnologice de la alte surse şi transferul în
C-D a politicii ei;

34
 - cooperarea într-o măsură cât mai mare cu personalul de marketing, de
producţie şi financiar.
Prin prisma acestor factori se pot examina mai multe tipuri de structuri organizatorice.
b1) structura organizatorică pe discipline ştiinţifice
Se foloseşte de obicei în universităţi sau în laboratoarele industriale, ea fiind în
concordanţă cu dobândirea de noi cunoştinţe într-un domeniu de specialitate.

MANAGER
GENERAL
Manager cercetare

Departamentul Departament Departamentul

disciplinei A ul disciplinei disciplinei C
B organizatorică pe discipline ştiinţifice
Figura nr. 5.1: Structura
Prezintă dezavantajul că micşorează importanţa unui proiect, care este elementul de bază al
inovării tehnologice.
b2) structura organizatorică pe linii de produse

Manager cercetare

Departamentul 1 Departamentul 2 Departamentul 3

Proiect 1 Proiect 1 Proiect 1

Proiect 2 Proiect 2 Proiect 2

Secţia de producţie 1 Secţia de producţie 2 Secţia de producţie 3

Figura nr. 5.2: Structura organizatorică pe linii de produse

b3) structura organizatorică matricială – a apărut din necesitatea separării

responsabilităţilor profesionale de cele manageriale. Acest tip de structură (figura nr.5.3) impune
cercetătorului să răspundă în faţa conducătorului de proiect pentru activitatea sa, dar şi în faţa
şefului său de disciplină pentru nivelul profesional al muncii sale; de asemenea, soluţia accentuează
responsabilitatea managerială a conducătorului de proiect.
c) utilizarea unor modele moderne de planificare şi programare a C-D. Planificarea
reprezintă un proces complex de identificare a unor linii conducătoare şi cadru pentru firmă,
exprimate sub forma obiectivelor, strategiilor, metodelor, programelor, bugetelor şi procedurilor
operative. Structura acestei activităţi implică planificarea pe diferite niveluri de conducere:
planificarea strategică, planificarea tactică şi planificarea administrativ-opţională. În cazul
planificării unei activităţi complexe se pot utiliza tehnici de planificare în reţea din care se pot
aminti metoda drumului critic-CPM şi PERT.

35
 Manager cercetare-dezvoltare

Şeful de Şeful de Şeful de

disciplină A disciplină B disciplină C

Conducătorul
proiectului 1

Conducătorul
proiectului 2

Figura nr. 5.3: Structura organizatorică matricială

d) proiectarea asistată de calculator presupune un ansamblu de metode care se bazează pe

folosirea în proiectare a mijloacelor tehnice de prelucrare integrală de calculator a activităţilor cu
caracter de rutină, care în concepţie au o pondere de 70%. Urmează apoi utilizarea calculatorului
într-o concepţie integrată, cuprinzând: proiectarea constructivă asistată de calculator; cercetarea
asistată de calculator; proiectarea tehnologică şi programarea asistată de calculator; fabricaţia
asistată de calculator.
e) strategii posibile
- preocupări pentru consolidarea produselor curente pe piaţa de desfacere existentă;
- preocupări pentru câştigarea de noi pieţe de desfacere cu produsele curente;
- preocupări pentru realizarea de noi produse pentru pieţele de desfacere curente;
- preocupări pentru realizarea de noi produse pentru a câştiga noi pieţe de desfacere.

36
 CAPITOLUL VI:

DIAGNOSTICUL MANAGEMENTULUI ŞI ORGANIZĂRII

6.1. Diagnosticul managementului

Pentru aprecierea managementului general evaluatorul trebuie să urmărească cel puţin

următoarele probleme:
1. Personalitatea şi pregătirea managerului – este dată de cunoştinţele profesionale, însuşirile
psihologice şi comportamentale (atitudini, aptitudini etc.). Toate acestea stau la baza conturării unui
anumit tip de conducător, care în viziunea lui W. J. Reddin generează următoarele tipuri
comportamentale:
a) conducătorul evaziv sau ezitant caracterizat, în esenţă, prin aceea că evită pe cât posibil
adoptarea deciziilor;
b) conducătorul birocratic – manifestă preocupare pentru respectarea regulamentului, a indicaţiilor
ierarhice. De obicei nu are păreri proprii sau nu îndrăzneşte să le prezinte sau să le utilizeze, ceea ce
face productivitatea sa şi a colectivului să fie reduse şi să nu valorifice iniţiativele şi posibilităţile
colaboratorilor săi;
c) conducătorul conciliant, delăsător sau negativ – se caracterizează prin lipsa de interes pentru
muncă, pentru eficacitate, pentru problemele colaboratorilor;
d) conducătorul autocrat este orientat îndeosebi în direcţia realizării obiectivelor imediate, aşa cum
au fost acestea formulate. Acesta nu acceptă punerea în discuţie sau amendarea unei sarcini, preferă
deciziile pe care le adoptă singur şi nu pe cele care ar decurge dintr-o consultare colectivă;
e) conducătorul autocrat binevoitor – sub aspect personal desfăşoară o activitate susţinută, obţine
randamente bune, însă sub aspectul ansamblului echipei, acestea nu sunt satisfăcătoare, deoarece nu
reuşeşte să antreneze echipa. Acest conducător este, de obicei, supraaglomerat cu probleme, în timp
ce o serie de subordonaţi nu sunt utilizaţi la întreaga lor capacitate;
f) conducătorul altruist – pentru care elementul predominant al actului de conducere îl constituie
relaţiile umane, doreşte relaţii amicale chiar dacă acestea influenţează negativ activitatea. Astfel de
conducător evită deciziile care pot deranja colaboratorii, sau care generează conflicte, ceea ce
afectează eficienţa lui şi a întregului grup;
g) conducătorul creator, inventiv sau promotor – se preocupă, în special, de crearea unei atmosfere
propice pentru munca echipei. El stimulează abilităţile şi posibilităţile colaboratorilor, se străduieşte
să le dezvolte şi să le valorifice;
h) conducătorul eficient, realizatorul – este cel care întruneşte în cea mai mare măsură competenţa
necesară muncii de manager. Acesta ştie să-şi atragă colaboratorii, le cunoaşte posibilităţile şi
nevoile, se interesează de satisfacerea cerinţelor, alege cu discernământ momentele în care decizia
trebuie luată individual sau prin consultare colectivă, dezvoltă critica şi practică autoritatea sinceră
şi deschisă.
2. Coeziunea echipei de conducere amplifică sau diminuează potenţialul managementului
fiind bine cunoscut faptul că principalele strategii se discută în echipă. Experienţa managerială din
economiile de piaţă avansate a demonstrat că pentru întreprindere este mai benefic un management
fără personalităţi deosebite, dar bine organizate şi centrate pe activitate decât cel format din
individualităţi de excepţie care însă nu reuşesc un minim de consens în problemele esenţiale.
Parametrii pe care diagnosticianul trebuie să-i urmărească pentru a aprecia coeziunea echipei de
conducere sunt: divergenţele de stil şi opinii, tendinţele centrifuge, relaţiile interpersonale.
3. Atitudinea faţă de privatizare mai ales în această perioadă poate constitui un semnal
privind competenţa managerului. Acolo unde există profesionalism şi putere de înţelegere,
necesitatea şi oportunitatea privatizării nu este pusă la îndoială, în schimb un management
incompetent încearcă să prezinte deformat privatizarea şi să o amâne pe cât posibil. În mod practic

37
această atitudine este evidenţiată de stadiul lucrărilor şi demersurilor efectuate pentru declanşarea
procesului de privatizare prin metoda adecvată dimensiunilor şi specificului firmei.
4. Relaţia cu sindicatul evidenţiază abilitatea managementului de a gestiona afacerile
întreprinderii fără să intre în conflict şi să lezeze interesele salariaţilor. Experienţa celor 12 ani în
România a dovedit că acolo unde managementul a avut o manifestare populistă pactizând cu
sindicatele împotriva criteriilor de eficienţă şi raţionalitate, există serioase probleme, perspectivele
acestor întreprinderi fiind incerte.
5. Rezultatele obţinute de întreprindere relevă în modul cel mai sintetic eficienţa
managementului. Desigur, nu întotdeauna când programul de producţie a fost realizat înseamnă
neapărat că managementul este competent. Diagnosticianul trebuie să ţină seama de influenţa
inerţialităţii în desfăşurarea unei activităţi, poziţia de monopol sau nu a întreprinderii şi alţi factori
care nu au nimic de a face cu managementul.
Totuşi analiza programelor de producţie şi investiţii, oportunitatea creditelor pe termen
mediu şi lung se constituie în repere fundamentale în aprecierea eficienţei şi competenţei
managementului.

6.2. Diagnosticul organizării

6.2.1. Organizarea conducerii

Principalele aspecte referitoare la organizare sunt:

a) Calitatea structurii organizatorice urmărită cel puţin din perspectiva următoarelor criterii:
- adecvarea organigramei la specificul activităţii şi concordanţa dintre conţinutul ei şi situaţia
existentă;
- ponderea ierarhică şi nivelul ierarhic;
- determinarea riguroasă a compartimentelor şi delimitarea răspunderilor prin specificarea lor
în fişele de post şi diagrama de relaţii (aici diagnosticianul trebuie să urmărească în mod
special dacă există o delimitare clară între relaţiile de autoritate, cooperare şi control) etc.;
b) Calitatea sistemului informaţional ca şi criteriu de apreciere a organizării conducerii, deşi este
considerat de unii fără utilitate practică, experienţa în evaluare a condus la concluzia că uneori ea
este esenţială pentru funcţionarea eficientă a activităţii.
c) Tipologia decizională trebuie urmărită din perspectiva exercitării la nivelul unei firme de
conducere a deciziilor strategice, tactice şi operaţionale.
d) Utilizarea timpului de lucru al conducătorului. Managerii eficienţi îşi programează de aşa
manieră timpul de lucru încât să acopere integral toate atributele conducerii: previziunea,
coordonarea, organizarea, antrenarea, controlul.
e) Formele şi metodele de lucru ale managementului. Diagnosticianul trebuie să urmărească dacă se
aplică sau nu metodele şi tehnicile moderne de conducere. În condiţiile perioadei actuale, trebuie să
se urmărească dacă AGA şi Consiliul de Administraţie se implică în problemele firmei sau există
doar ca organe de conducere formale.
f) Asigurarea cu personal a posturilor are în vedere evidenţierea acelor posturi de conducere la care
cerinţele de pregătire prevăzute în fişele posturilor nu sunt asigurate cu personal adecvat.

6.2.2. Organizarea producţiei

Criteriile după care diagnosticianul trebuie să aprecieze organizarea producţiei sunt mai
multe. Numărul şi gradul de detaliere a acestora depinde de specificul activităţii fiecărei firme.
Obiectivele principale care trebuie urmărite sunt următoarele:
a) Organizarea procesului de producţie la care trebuie să se aibă în vedere:
- mişcarea şi manipularea materiilor prime, semifabricatelor şi produselor. Într-un proces de
producţie bine organizat, lungimea traseelor parcurse este minimă, duratele de aşteptare sunt
mici, ciclul de fabricaţie este optim, iar gradul de continuitate al procesului este ridicat.

38
 Pentru a putea face aceste aprecieri, evaluatorul trebuie să calculeze durate ciclului de
fabricaţie, continuitatea procesului de producţie, proporţionalitatea acestuia, lungimea
traseelor, precum şi durata de aşteptare pe parcursul acestor trasee;
- activitatea de aprovizionare a locurilor de muncă trebuie urmărită prin prisma ritmicităţii
aprovizionării şi a gradului de aprovizionare cu materii prime şi materiale;
- profilarea, specializarea şi tipizarea. Aici este necesar să se determine gradul general de
specializare, gradul de specializare pe obiect, gradul de specializare tehnologică şi gradul de
tipizare;
- pregătirea tehnică a producţiei se evaluează prin calcularea şi aprecierea gradului de
înnoire a producţiei şi a gradului de mecanizare şi automatizare a procesului de producţie;
- programarea, lansarea şi urmărirea producţiei cunoscută şi sub denumirea de organizarea
în timp a producţiei, urmăreşte: corelarea programelor operative cu capacitatea de producţie,
utilizarea metodelor moderne de programare şi lansare a producţiei, urmărirea realizării
producţiei cu specificarea factorilor perturbatori interni şi externi, etc.;
- utilizarea capacităţilor de producţie. În perioada actuală, firmele din România înregistrează
un grad redus de utilizare a capacităţilor de producţie. Pentru a realiza un diagnostic corect,
evaluatorul trebuie să identifice cauzele care generează această inutilizare. În acest sens este
necesar să se calculeze: gradul de utilizare a mijloacelor de muncă (intensivă, extensivă,
globală); gradul de utilizare a parcului de utilaje; gradul de utilizare a capacităţii
proiectate; gradul de utilizare a suprafeţelor de producţie.
- utilizarea materiilor prime, materialelor, combustibililor şi energiei. Deşi nivelul
consumurilor de materii prime şi materiale este stabilit prin proiectarea produselor, modul
de organizare al procesului de producţie are un rol determinant în încadrarea sau depăşirea
acestora. Diagnosticianul poate identifica aceste influenţe calculând indicatorii: gradul de
utilizare a materialelor, gradul de reducere a deşeurilor; gradul de reducere a materialelor
rebutate; gradul de reducere a consumului specific; gradul de creştere a înlocuitorilor mai
ieftini.
b) Organizarea depozitării. După anul 1989 la multe firme private au avut loc modificări în
profilul de fabricaţie impuse de cerinţele pieţei. Prin renunţarea la unele activităţi şi dezvoltarea
altora s-a ajuns în situaţia în care starea iniţială a depozitelor s-a schimbat. În acest caz, utilizarea pe
orizontală şi verticală s-a redus foarte mult. De toate aceste aspecte diagnosticianul trebuie să ţină
seama pentru că de fapt se vinde utilitatea depozitului şi nu structura şi destinaţia iniţială a acestuia.
Trebuie să se evalueze gradul de organizare a depozitelor ţinând seama de cele precizate anterior
considerate ca elemente obiective, dar şi deficienţele de origine internă, subiective. În acest sens se
vor calcula indicatorii: gradul de utilizare a suprafeţei; gradul de utilizare a înălţimii depozitelor şi
magaziilor; gradul de utilizare a volumului depozitelor şi magaziilor.
c) Organizarea transportului intern urmăreşte: corelarea necesarului de transport, gradul de
extindere a activităţii de transport intern executată centralizat, gradul de paletizare a transportului
intern, corelarea activităţii de transport intern cu activitatea de producţie etc.
d) Organizarea întreţinerii şi reparaţiilor se apreciază după următoarele criterii: metode
moderne de programare a reparaţiilor; asigurarea necesarului de piese de schimb, inclusiv prin
recondiţionare; gradul de extindere a activităţii de întreţinere şi reparaţii executată centralizat;
dotarea cu bază materială şi umană, etc.
e) Organizarea producerii şi întreţinerii SDV-urilor, la care trebuie să se aibă în vedere
organizarea producerii de SDV-uri, gradul de asigurare cu SDV-uri, gradul de extindere a activităţii
de producere şi întreţinere a SDV-urilor executată centralizat etc.
f) Organizarea controlului de calitate în condiţiile creşterii concurenţei trebuie să devină
unul dintre obiectivele de bază ale managementului producţiei. Diagnosticianul trebuie să aprecieze
această activitate cel puţin după următoarele criterii: existenţa unui sistem coerent, integrat de
urmărire a calităţii pe toate fazele ciclului de producţie până la ajungerea produsului la beneficiari;
asigurarea cu personal şi standuri de verificare a calităţii; ponderea valorică a refuzurilor pe motiv
de calitate în total producţie livrată.

39
 6.2.3. Organizarea muncii

Organizarea muncii este apreciată în funcţie de:

a) Organizarea locurilor de muncă. Aici diagnosticianul trebuie să urmărească: gradul de
extindere a organizării locurilor de muncă conform normelor prevăzute; gradul de monotonie a
lucrărilor; cooperarea în muncă; polideservirea; gradul de asigurare a condiţiilor de muncă optime
(iluminat, temperatură, puritatea aerului, zgomot, vibraţii);
b) Organizarea diviziunii muncii percepută prin diviziunea tehnologică a muncii şi gradul de
extindere a specializării locurilor de muncă;
c) Organizarea normării muncii – trebuie să evidenţieze metodele de normare utilizate şi
gradul de extindere a normelor tehnice. Se recomandă evaluatorului să urmărească în ce măsură
sistemul de salarizare se fundamentează pe normele tehnice. Se recomandă evaluatorului să
urmărească în ce măsură sistemul de salarizare se fundamentează pe normele de muncă;
d) Organizarea forţei de muncă pe schimburi şi formaţii de lucru. Aprecierea trebuie să fie
făcută în funcţie de specificul activităţii ţinându-se în special seama de corelaţiile obiective dintre
capacităţile de producţie pe sectoare. Indicatorii ce pot fi utilizaţi pentru a aprecia acest criteriu sunt
următorii: uniformizarea asigurării cu forţă de muncă a schimburilor; gradul de asigurare cu
asistenţă tehnică pe schimburi; gradul de extindere a muncii în formaţiuni de lucru constituite.

6.3. Sinteza diagnosticului managementului şi organizării

Diagnosticul managementului şi organizării se prezintă astfel:

8

S  K i 1i
SM  i 1
8
 100
K
i 1
1i

14

S i  K 2i
SOC  i 9
14
 100
K
i 9
2i

20

S i  K 3i
SOP  i 15
20
 100
K
i 15
3i

24

S i  K 4i
SOM  i  21
24
 100
K
i  21
4i

SO  SOC    SOP    SOM   ;     1

unde: SM - starea medie a managementului;
SOC - starea medie a organizării conducerii;
SOP - starea medie a organizării producţiei;
SOM - starea medie a organizării muncii;
SO - starea medie a organizării;
Ki – coeficienţii de importanţă atribuiţi criteriilor diagnosticare.
Concluzii
1. SM < 25 – managementul este incompetent;

40
2. 45 > SM > 25 – potenţialul de conducere este redus, iar şansele de viabilitate sunt mici dacă
managementul se menţine în aceeaşi formaţie;
3. 75 > SM > 45 – managementul este capabil să antreneze ceilalţi factori de producţie, cu
posibilităţi viitoare de perfecţionare. Şansele de dezvoltare profitabilă a firmei sunt mari;
4. SM > 75 – managementul reprezintă garanţia dezvoltării viitoare a firmei;
5. SO < 25 – gradul de organizare este foarte scăzut fiind la un nivel inacceptabil;
6. 50 > SO >25 – gradul de organizare este scăzut. Ne găsim în zona numită „atenţie
probleme”. Posibilităţile viitoare de a obţine valoarea de good-will sunt mari;
7. SO > 50 – problemele organizatorice, deşi sunt perfectibile, nu se constituie în restricţii
serioase pentru dezvoltarea viitoare a firmei.

41
 CAPITOLUL VI

DIAGNOSTICUL FINANCIAR

Diagnosticul financiar are ca obiectiv aprecierea activităţii financiare prin prisma

rezultatelor obţinute, gestiunii resurselor, echilibrului financiar, eficienţa utilizării resurselor. O
apreciere completă asupra acestui domeniu se poate obţine prin utilizarea arborelui de rate.
Ratele utilizate în construirea arborelui sunt :
1. Rate de structură operaţională, pentru aprecierea performanţelor activităţii: rata valorii
adăugate; ponderea rezultatului exploatării în excedentul brut de exploatare; ponderea rezultatului
exploatării în rezultatul brut al exerciţiului; ponderea cifrei de afaceri în veniturile din exploatare;
ponderea veniturilor din exploatare în venituri totale; ponderea rezultatului net în rezultatul brut;
cheltuieli totale efectuate pentru a obţine venituri totale.
2.Rate de structură patrimonială, pentru aprecierea modului de formare şi utilizare a
resurselor şi activelor :
a) rate de structură a activelor :- rata activelor imobilizate; rata elementelor de imobilizări;
rata activelor circulante; ratele elementelor de active circulante;
b) rate de structură a pasivului :stabilitatea financiară; grad de finanţare cutrent; autonomia
financiară; gradul de îndatorare globală.
3.Rate de finanţare, pentru aprecierea echilibrului dintre resursele şi utilizările firmei: rata
de finanţare permanentă; rata de finanţare curentă.
4.Rate de bonitate, pentru aprecierea riscului incapacităţii de plată :lichiditatea curentă;
solvabilitatea generală.
5.Rate de gestiune, pentru aprecierea eficienţei utilizării activelor şi resurselor financiare :
a) rate de gestiune a activelor :rotaţia activului; rotaţia activelor imobilizate şi a
elementelor de imobilizări; rotaţia activului circulant şi a elementelor componente.
b) rate de gestiune a pasivului :rotaţia capitalurilor proprii; rotaţia resurselor atrase şi
împrumutate; rotaţia capitalurilor permanente; rotaţia resurselor curente.
6.Rate de randament, pentru aprecierea profitabilităţii activităţii şi rentabilităţii
capitalurilor :rata rentabilităţii financiare; rata rentabilităţii economice; rentabilitatea veniturilor;
rentabilitatea cheltuielilor; marja brută; rentabilitatea comercială.
Concluziile diagnosticului financiar se vor prezenta de asemenea sub forma punctelor forte
şi a punctelor slabe.
Puncte forte privind structura financiară :structură corespunzătoare de formare pe surse de
provenienţă a resurselor financiare; firma are o structură corespunzătoare de formare pe termene a
resurselor financiare; gradul de îndatorare globală este relativ redus; gradul de îndatorare la termen
este de asemenea redus; stabilitatea financiară este ridicată; autonomia financiară globală este
medie; autonomia financiară globală este bună; structura finanţării corespunde în mare măsură
nevoilor activităţii; gradul de imobilizare a activului este în limite normale.
Puncte forte privind echilibrul financiar :există un echilibru financiar sănătos în ceea ce
priveşte resursele şi utilizările permanente; marja de siguranţă a finanţării permanente se încadrează
în limitele admisibile; firma are o structură acceptabilă de formare pe surse de provenienţă a
fondului de rulment; tendinţa echilibrului între resursele şi utilizările permanente; marja de
siguranţă a finanţării ciclice se încadrează în limitele normale;
Puncte forte din punctul de vedere al bonităţii financiare :siguranţă în ceea ce priveşte
posibilitatea acoperirii datoriilor curente; siguranţă în posibilitatea acoperirii datoriilor curente pe
seama disponibilităţilor şi creanţelor; siguranţă în ceea ce priveşte posibilitatea acoperirii datoriilor
totale şi financiare pe seama activelor totale; siguranţă relativ bună în ceea ce priveşte posibilitatea
acoperirii datoriilor totale pe seama elementelor de autofinanţare.

42
 Puncte forte privind gestiunea resurselor :reducerea rotaţiei datoriilor curente; reducerea
rotaţiei datoriilor din exploatare; reducerea rotaţiei creditului-furnizor; creşterea rotaţiei activelor
totale; creşterea rotaţiei activelor imobilizate;
Puncte forte privind randamentul financiar :tendinţa de creştere a profitabilităţii resurselor
consumate; tendinţa de creştere a profitabilităţii veniturilor obţinute; tendinţa de creştere a
rentabilităţii comerciale, a marjei brute şi nete; nivelul rentabilităţii economice satisface cerinţele
economice de eficienţă ;tendinţa de creştere a rentabilităţii economice; tendinţa de creştere
rentabilităţii financiare;
Punctele slabe privind structura financiară: deprecierea autonomiei financiare globale prin
creşterea mai ales a datoriilor pe termen scurt; deprecierea lentă a gradului de îndatorare globală
prin creşterea datoriilor pe termen scurt; tendinţa de înrăutăţire a structurii datoriilor; reducerea
gradului de lichiditate a activelor circulante pe seama creşterii duratei medii de încasare a
creanţelor; ponderea foarte redusă a disponibilităţilor în total active circulante; tendinţa de
înrăutăţire a structurii stocurilor; tendinţa de înrăutăţire a structurii creanţelor.
Puncte slabe privind echilibrul financiar: existenţa unui dezechilibru în ceea ce priveşte
resursele şi utilizările ciclice; structura necorespunzătoare a necesarului de fond de rulment global;
trezorerie netă negativă cu tendinţă de accentuare a deficitului;
Puncte slabe privind bonitatea financiară : siguranţă redusă în posibilitatea acoperirii
datoriilor curente pe seama disponibilităţilor băneşti; siguranţă redusă în posibilitatea acoperirii
creditelor de trezorerie prin disponibilităţi din conturi bancare şi casierie; tendinţă de reducere în
general a indicatorilor de solvabilitate pe seama creşterii mai rapide, ca ritm, a datoriilor totale faţă
de elementele de activ destinate acoperirii lor.
Puncte slabe privind gestiunea resurselor : reducerea rotaţiei activelor circulante; reducerea
rotaţiei stocurilor totale; reducerea rotaţiei stocurilor materiale; reducerea rotaţiei stocurilor de
produse finite; reducerea rotaţiei stocurilor de mărfuri; reducerea rotaţiei creanţelor curente;
reducerea rotaţiei creanţelor din exploatare; reducerea rotaţiei creditului-client.

Sinteza procesului de analiză diagnostic poate fi structurată astfel încât să prezinte

următoarele aspecte:
- prezentarea rezultatelor şi identificarea disfuncţionalităţilor;
- stabilirea măsurilor şi recomandărilor necesare pentru înlăturarea disfuncţionalităţilor;
- adoptarea deciziilor necesare în vederea punerii în aplicare a măsurilor preconizate.
Diagnosticarea activităţii pe domenii trebuie să scoată în evidenţă toate aspectele care
contribuie la procesul de degradare şi aspectele pozitive care constituie puncte tari ale activităţii şi
care trebuie valorificate constituind oportunităţi viitoare ale activităţii întreprinderii. O analiză
diagnostic bine condusă clarifică în mod concludent variantele de restructurare şi de dezvoltare.

43
 CAPITOLUL VII

Metodele patrimoniale de evaluare a întreprinderii

Elemente de bază

Până la începutul secolului al XX-lea valoarea patrimonială a constituit un parametru

esenţial de evaluare a întreprinderii. De fapt, evaluarea prin metoda patrimonială, numită si
evaluarea prin active, constă în a estima o întreprindere în mod static, bilanţul fiind clişeul la un
moment dat, care nu reflectă mişcările viitoare. Valoarea patrimonială se recomandă a fi folosită, în
special, pentru evaluarea întreprinderii în lichidare, care nu mai desfăşoară nici o activitate.
Metodele de evaluare patrimonială sunt recunoscute pe scară largă de către specialişti din
Europa Continentală, în timp ce specialiştii din America de Nord aproape că le ignoră, ei
considerând drept valoare economică realistă cea care rezultă din actualizarea cash-flow-urilor
previzionate. Şcoala financiară românească nu prezintă în acest moment o orientare de fond în ceea
ce priveşte curentul de opinie continental sau american. În general, se poate constata predispoziţia
autorilor români, cu pregătire în domeniul contabilităţii, spre metodele patrimoniale, iar a celor cu
profil profesional financiar, spre cele financiare şi bursiere.
Conform Standardelor Internaţionale de Evaluare a afacerii, „abordarea pe bază de active
(asset based approach) este calea de estimare a valorii unei afaceri şi / sau participaţii la acestea,
utilizând metode bazate pe valoarea de piaţă a activelor individuale ale afacerii, scăzându-se
datoriile acesteia”.
Principiile care stau la baza evaluării pe bază de active pot fi rezumate astfel:
- asemănarea, din punct de vedere metodologic, cu evaluarea pe bază de costuri a diferitelor active;
- principiul substituţiei, conform căruia un activ nu poate valora mai mult decât costul de înlocuire a
părţilor sale componente;
- principiul transformării valorilor înregistrate ale tuturor activelor şi datoriilor înscrise în bilanţul
contabil la data evaluării în valori de piaţă;
- utilizarea acestei metode în cazul întreprinderilor care îşi continuă activitatea nu exclude ci,
dimpotrivă, cere să fie însoţită obligatoriu de utilizarea celorlalte metode recunoscute de practica de
evaluare. Poate constitui excepţie situaţia în care părţile implicate în tranzacţie au acceptat ca unică
metodă de evaluare evaluarea prin active;
- separarea activelor redundante (care nu sunt necesare exploatării), deoarece acestea se vor evalua
şi se vor adăuga la valoarea celorlalte active numai dacă cumpărătorul doreşte să achiziţioneze şi
această categorie de active.
Principalele metode care se înscriu în categoria metodelor patrimoniale de evaluare a
întreprinderii sunt:
1. metoda activului net contabil;
2. metoda activului net corectat;
3. metoda valorii substanţiale brute;
4. metoda capitalurilor permanente necesare exploatării.

2. Metoda activului net contabil

Ideea fundamentală a metodelor patrimoniale este că valoarea întreprinderii este echivalentă

cu valoarea patrimoniului pe care îl deţine. Metodele presupun o identificare a bunurilor de evaluat
şi nu au în vedere rezultatul potenţial asociat activităţii viitoare. Punctul de plecare pentru această
estimare este valoarea patrimoniului reflectat în situaţiile financiare şi calculată după relaţia:
Patrimoniul =Activ net = Valoarea activelor deţinute – Datorii contractate
Conform acestei definiţii, patrimoniul, echivalent cu activul net contabil, are în vedere
exclusiv elementele reflectate în bilanţ, fie că participă sau nu la procesul de exploatare. Există două
44
posibilităţi de calcul a valorii patrimoniului astfel definit: fie prin scăderea valorii datoriilor din
activul total, fie prin adunarea elementelor ce reprezintă capitalul propriu şi deci cuvenit acţionarilor
(capital social, prime legate de capital, diferenţe din reevaluări, rezervele, profitul reinvestit, diferite
fonduri proprii etc.). Nu trebuie luate în calcul elementele puse la dispoziţia întreprinderii de
actualii ei acţionari, destinate întăririi fondurilor proprii, dar care nu se află încă în proprietatea
acestora, cum ar fi avansuri în conturile acţionarilor, conturile blocate, conturile de acţionariat.
Se consideră, totuşi, că această valoare, deşi relativ uşor de calculat este departe de valoarea
căutată de evaluator, din următoarele motive:
- datorită costului istoric utilizat de evidenţa contabilă, în această valoare nu se reflectă valoarea
actuală a elementelor luate în calcul;
- existenţa unor elemente reflectate parţial sau chiar omise de evidenţa contabilă, dar care au o
influenţă importantă pentru valoarea elementelor de activ sau pasiv. Este vorba, spre exemplu, de
variaţia de valoare a unor posturi, datorată deprecierii monetare, care nu apare explicit în bilanţ;
- judecata de valoare se bazează pe datele din bilanţurile realizate în alte perioade decât în
momentul în care se efectuează evaluarea şi, prin urmare, realitatea reflectată de bilanţ ar putea fi
diferită de realitatea întreprinderii;
În ciuda limitelor sale, metoda este aplicabilă noilor întreprinderi (maximum 3-5 ani de
activitate), întreprinderilor cu creştere lentă, cu profit mic şi stabil ori cu patrimoniul recent
reevaluat. În ţara noastră metoda a fost folosită, în special, pentru evaluarea întreprinderilor care s-
au privatizat prin metoda MEBO.

3. Metoda activului net corectat

Unii autori consideră că există active ce pot avea valori de piaţă diferite de valoarea lor
contabilă, ceea ce determină supunerea activului net contabil unor corecţii, ca urmare a verificării,
inventarierii şi reevaluării efectuate de echipa de evaluatori, dar şi în funcţie de valoarea de
folosinţă aelementelor patrimoniale necesare întreprinderii. Elementele patrimoniale care nu sunt
necesare activităţii de exploatare sunt evaluate separat, în funcţie de posibilitatea valorificării lor.
Activul net corectat (ANC) are drept scop de a elimina limitele activului net contabil şi de a da o
dimensiune valorii întreprinderii mai apropiată de realitatea economică. Pentru determinarea
activului net corectateste necesară analiza critică a fiecărui element de calcul, în funcţie de realitatea
concretă si de valoarea acestuia chiar în momentul evaluării. Astfel, exprimat printr-o relaţie de
calcul, activul net corectat este:
ANC = Active totale corectate – Datorii totale la valoarea curentă
În practica de evaluare pentru calculul activului net corectat se procedează la exprimarea
activelor în funcţie de valoarea lor de utilitate sau de folosinţă. Datorită absenţei unei definiţii
riguroase se va considera valoarea de folosințã ca fiind „suma pe care un conducător de
întreprindere, prudent şi avizat, ar accepta să o plătească pentru a obţine activul imobilizat dorit,
ţinând cont de utilitatea pe care deţinerea acestuia o are pentru realizarea obiectivelor
întreprinderii”. Corecţiile efectuate la nivelul bilanţului şi contului de profit şi pierderi sunt, de fapt,
intervenţii asupra valorii contabile, în scopul transpunerii acestor informaţii specifice în „valori ale
zilei”.
Din punct de vedere metodologic, evaluarea unei întreprinderi prin metoda ANC implică
parcurgerea în succesiune a următoarelor etape:
- verificarea situaţiilor financiare care conţin informaţii despre activele şi datoriile
întreprinderii la data evaluării. Este de preferat ca data evaluării să se identifice cu data la care se
efectuează inventarierea patrimoniului;
- verificarea concordanţei dintre situaţia scriptică a activelor şi situaţia reală, în urma unor inspecţii
efectuate de evaluator şi care se consemnează în raportul de evaluare;
- efectuarea corecţiilor unor posturi de activ şi pasiv, conform tabelului nr. 1

45
Tabelul 1. Cauzele corecţiilor efectuate asupra posturilor de activ şi pasiv
Nr. Posturi Cauza corecţiilor
crt.

1 Active necorporale Deprecierea / aprecierea pe parcursul timpului

2 Teren Reflectarea valorii de piaţă

3 Construcţii Deprecierea, modificarea costului de înlocuire
4 Maşini, echipamente, mobilier Deprecierea, introducerea valorii celor necontabilizate,
eliminarea valorii celor neutilizate

5 Stocuri Modificarea preţurilor şi deprecierea fizică

6 Creanţe Riscul de nerecuperare

7 Disponibilităţi băneşti Excedent posibil peste necesarul de exploatare

8 Credite Reflectarea valorii de piaţă pe baza ratelor curente ale
dobânzii

Estimarea valorii componentelor de bază ale activului net corectat presupune corecţii asupra
valorii contabile a acelor posturi care au înregistrat modificări semnificative faţă de valoarea
contabilă.

Corectarea şi evaluarea imobilizărilor necorporale

Realitatea dovedeşte faptul că întreprinderea nu este numai un centru de producere de profit

şi de acumulare de capital, ci şi un centru de acumulare de cunoştinţe şi experienţe
tehnologicoorganizatorice, iar când toate aceste forme de acumulare se dezvoltă echilibrat,
întreprinderea îşi realizează misiunea pentru care a fost creată. Prin urmare, valoarea unei
întreprinderi poate fi măsurată în funcţie de mărimea patrimoniul său material, dar subzistă de
asemenea şi în capacitatea de a dobândi, genera şi distribui resursele intangibile (Toffler A., 1995,
p. 74).
Evaluarea elementelor care alcătuiesc patrimoniul intangibil al unei întreprinderi solicită,
mai întâi, corecta definire şi identificare a acestora. Definirea, criteriile de clasificare şi
recunoaştere a lor, metodele de evaluare a acestora sunt fundamentate prin reglementări contabile
naţionale şi internaţionale.
În accepţiunea Standardelor Internaţionale de Contabilitate (IAS 38 „Active necorporale”)
activele necorporale sunt definite ca fiind activele nemonetare identificabile, fãrã suport material şi
deţinute în scopul utilizãrii în cadrul producþiei sau aprovizionãrii cu bunuri sau furnizãrii de
servicii, pentru închiriere sau administraþie. Pentru a recunoaşte un activ necorporal, IAS 38
recomandă drept criterii: identificabilitatea, controlul asupra activului respectiv şi beneficiile
economice viitoare rezultate ca urmare a utilizării, închirierii sau deţinerii sale. Criteriul
identificabilitãţii se referă la faptul că un activ necorporal se diferenţiază, respectiv este separabil
clar, de fondul comercial ori de alte active necorporale. Separabilitatea de fondul comercial se
traduce prin faptul că activul necorporal poate fi închiriat, vândut, schimbat, iar beneficiile
economice viitoare ale acestuia vor putea fi distribuite fără a afecta beneficiile economice oferite de
folosirea altor active necorporale (Pîrvulescu H., 2002, p. 54.).
În conformitate cu acelaşi standard, un activ necorporal este o resursă controlatã de
întreprindere. Însă, o întreprindere controlează un activ dacă are posibilitatea de a obţine beneficii
economice viitoare şi, de asemenea, dacă poate restricţiona accesul altora la beneficiile respective,
fapt rezultat din drepturile legale la care întreprinderea poate face apel într-o instanţă.

46
 Beneficiile economice viitoare pe care la poate aduce un activ necorporal rezultă din
vânzarea produselor sau serviciilor, din folosirea sau închirierea activului sau din reducerea
costurilor de producţie viitoare (Duţescu A., 2001, p. 161). IAS 38 solicită întreprinderii să
recunoască un activ necorporal, la cumpărare, dacă si numai dacă este posibil ca întreprinderea să
obţină beneficii economice viitoare, ce pot fi atribuite activului respectiv, şi costul activului poate fi
măsurat în mod corect.
Tipurile de active necorporale care se pot înregistra în contabilitate, sub aspectul
conţinutului şi al duratelor lor de amortizare, sunt: cheltuieli de constituire; cheltuieli de dezvoltare;
brevete, licenţe, mãrci, concesiuni, drepturi de autor şi valori similare; fondul comercial definit ca
parte din fondul de comerţ care nu figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu şi care
contribuie la menţinerea sau dezvoltarea potenţialului întreprinderii (vadul comercial, clientela,
debuşeele, reputaţia); avansuri şi imobilizãri necorporale în curs.
Este de semnalat faptul că în practica din ţara noastră cheltuielile cu publicitatea şi
cheltuielile cu pregãtirea profesionalã nu sunt incluse în categoria imobilizărilor necorporale, ele
sunt considerate cheltuieli ale perioadei, fapt care contravine scopului acestora de a genera sau
majora beneficiile economice viitoare. De asemenea, cheltuielile de cercetare, în cazul în care
activele necorporale sunt realizate din resurse proprii, sunt considerate cheltuieli ale perioadei,
deoarece în faza de cercetare nu se poate demonstra existenţa unui activ necorporal, care va genera
beneficii economice viitoare. IAS 38 specifică faptul că fondul comercial, brevetele, mărcile,
licenţele, titlurile de publicaţii, listele de clienţi care sunt obţinute din resurse proprii nu vor fi
recunoscute ca active necorporale, toate cheltuielile efectuate cu aceste elemente sunt recunoscute
drept cheltuieli în momentul efectuării lor, datorită faptului că ele nu îndeplinesc unul sau mai multe
din criteriile de recunoaştere.
Elementele intangibile care nu pot fi în totalitate evaluate şi înregistrate în contabilitate
poartă numele de „resurse intangibile invizibile” sau de „capital intelectual” al întreprinderii (ca de
exemplu, cunoştinţe şi abilităţi; lealitatea personalului; credibilitatea întreprinderii în relaţiile cu
partenerii de afaceri) sunt considerate de unii autori ca fiind componente ale goodwill-ului
(Deaconu A., 1998, p.264). Prin urmare, goodwill-ul este rezultatul global al unor cheltuieli trecute
ale întreprinderii, numite „costuri de politică” (Invernizzi G., Molteni M., 1991, p. 310.), ce nu pot
fi identificare în momentul prezent şi care generează profit într-un cadru de exploatare dat.
În lumea afacerilor este tot mai mult acceptată idea potrivit căreia valoarea unei întreprinderi
tinde să depindă, în mare măsură, de cunoştinţele din capetele angajaţilor săi, de informaţiile din
bazele de date, de patentele pe care le controlează întreprinderea. Prin urmare, capitalul însuşi se
bazează, în proporţie crescândă, pe elemente intangibile.
IAS 38 prevede că activelor necorporale se aplică aceleaşi reguli de evaluare ca şi activelor
corporale, adică evaluarea la valoarea de intrare (cost de achiziţie, cost de producţie, valoarea justă
etc), şi evaluarea la valoarea bilanţierã (costul amortizat şi depreciat, valoarea reevaluată)
(Duţescu A., 2001, p. 161). Activele necorporale pot fi achiziţionate separat sau ca parte a
combinărilor de întreprinderi. Activele necorporale achiziţionate separat se evaluează la costul de
achiziþie, care include preţul de cumpărare, taxele nerecuperabile, cheltuielile directe de punere în
funcţiune. Activele necorporale intrate în întreprindere prin contract de leasing, prezintă câteva
particularităţi în ceea ce priveşte criteriile de evaluare, în funcţie de tipul de contract. Astfel, în
cazul contactului de leasing operaţional, evaluarea se realizează la valoarea rezidualã si taxele
vamale aferente (când locatorul este nerezident), iar înregistrarea intrării activului se face la data
transferului de proprietate stipulată în contract. Atunci când contractul este de leasing financiar,
evaluarea se realizează la valoarea justã a activului sau, dacă este mai mică, la valoarea actualizatã
a plãţilor de leasing, iar recunoaşterea activului în contabilitatea locatarului are loc din momentul
începerii utilizării sale (IAS 17). Evaluarea activelor necorporale intrate prin aport în naturã la
capitalul social se face la valoarea justã a acţiunilor primite în schimbul activului respectiv.
Activele necorporale achiziţionate ca parte a combinărilor de întreprinderi se evaluează, în
conformitate cu IAS 38, la valoarea justă la data achiziţiei.

47
 Când un activ produs din resurse proprii este recunoscut ca fiind necorporal, evaluarea sa
este realizată la costul de producţie, care include cheltuielile cu materialele şi serviciile consumate,
salariile şi alte costurile aferente personalului angajat direct, cheltuielile atribuibile direct (taxe,
amortizarea patentelor şi licenţelor), cota de cheltuieli fixe (IASC, 2000, p. 983).
Recunoaşterea în bilanţ a activelor necorporale se realizează la cost, fără amortizarea cumulată si
deprecierile de valoare, iar după recunoaşterea iniţială, IAS 38 prevede că un activ necorporal
trebuie să fie contabilizat la o valoare reevaluată, respectiv la valoarea justă la data reevaluării, fără
amortizarea şi deprecierile acumulate după momentul reevaluării.
Corecţiile care se impun a fi efectuate asupra activelor sunt:
a) neluarea în considerare a nonvalorilor ce apar în bilanţul contabil (elemente de activ ce nu
pot fi valorificate independent pe piaţă):
- cheltuielile de constituire, respectiv cheltuielile ocazionate de înfiinţarea sau dezvoltarea
întreprinderii (taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare, cheltuieli privind emisiunea şi
vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, cheltuieli de prospectare a pieţei, cheltuieli de publicitate);
- cheltuielile de repartizat pe mai multe exerciţii (cheltuieli înregistrate în avans). Aceste cheltuieli
sunt deja cheltuieli efectuate într-o perioadă anterioară, ceea ce le face să fie interpretate ca non-
valori;
- cheltuielile de dezvoltare care nu sunt nominalizate în proiecte distincte nu sunt finanţate din
resurse proprii şi nu au şanse să se finalizeze prin inovaţii;
b) considerarea economiilor de impozit asupra nonvalorilor, care trebuie reintegrate progresiv în
conturile de rezultat din exerciţiile viitoare. Aşadar, dacă existenţa acestor „non-valori” determină
diminuarea patrimoniului întreprinderii, economiile fiscale astfel apărute trebuie reintegrate în
contul de rezultat din exerciţiul viitor (la cheltuieli), fiind necesară luarea lor în considerare dacă
întreprinderea este beneficiara acestora.
c) includerea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli în „datorii”, în cazul în care există o
mare probabilitate de producere a riscurilor şi a cheltuielilor pentru care au fost create.
d) includerea în bilanţ a unor active necorporale neînregistrate de tipul brevetelor de invenţii,
secretelor comerciale nebrevetate, avantaje de contract, cheltuieli cu recrutarea, angajarea şi
instruirea forţei de muncă.

3.2. Corectarea şi evaluarea imobilizărilor corporale

IAS 16 „Imobilizări corporale” defineşte imobilizările corporale ca fiind:

a) active care sunt deţinute pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de
servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;
b) este posibil să fie utilizate pe parcursul mai multor perioade. Tot în categoria
imobilizărilor corporale sunt evidenţiate şi investiţiile imobiliare care, conform IAS 40 „Investiţii
imobiliare”, reprezintă acea proprietate imobiliară (un teren, o clădire sau parte a unei clădiri)
deţinută (de proprietar sau locatar, în baza unui contract de leasing financiar) mai degrabă în scopul
închirierii sau pentru creşterea valorii capitalului sau în ambele scopuri, decât pentru a fi utilizată în
producţia de bunuri, prestarea de servicii sau în scopuri administrative sau pentru a fi vândută pe
parcursul desfăşurării normale a activităţii.
Un activ imobilizat este recunoscut ca atare numai dacă pot fi estimate cu suficientă
certitudine beneficiile economice viitoare obţinute de pe urma utilizării, închirierii sau deţinerii sale.
De asemenea, pentru a putea fi recunoscută o imobilizare corporală trebuie să poată fi evaluată.
Astfel, evaluarea imobilizărilor corporale se face la intrarea lor în întreprindere, intrare care
se poate realiza prin mai multe modalităţi: achiziţie, producţia în regie proprie, contracte de leasing,
subvenţionare, schimb cu alte active, aport la capital social sau donaţie.
Cea mai frecventă modalitate de a deţine imobilizări corporale este prin achiziţie, evaluarea
şi înregistrarea în contabilitate realizându-se în acest caz la costul de achiziţie, care are drept
componente: preţul de cumpărare; taxele vamale si taxele nerecuperabile, cheltuielile directe legate
de punerea în funcţiune; costuri iniţiale de amenajare a amplasamentului, de livrare şi manipulare,

48
montaj, onorarii; costuri estimate pentru demontarea şi mutarea activului; reducerile comerciale;
costul îndatorării, respectiv dobânda, când ele sunt direct atribuibile achiziţiei activului).
Când imobilizarea corporală este obţinută în regie proprie, evaluarea sa se realizează la
costul de producţie care are drept componente: cheltuielile directe de producţie, inclusiv costul
îndatorării; cota de cheltuieli indirecte (amortizarea, întreţinerea secţiilor şi utilajelor, conducerea şi
administrarea secţiilor etc.).
Contractele de leasing (IAS 17) reprezintă o modalitate din ce în ce mai solicitată în present
pentru obţinerea de imobilizări corporale. În această variantă valoarea de intrare a activului în
contabilitatea locatarului (beneficiarului) şi respectiv evaluarea depinde de tipul de contract, adică:
- evaluarea la valoarea reziduală (valoarea netă obţinută prin cedarea unui activ, la
încheierea duratei sale de utilizare, după deducerea cheltuielilor aferente cedării) şi taxele vamale
aferente (dacă locatorul este nerezident), în contractele de leasing operaţional; înregistrarea intrării
activului se face la data transferului de proprietate stipulată în contract (de regulă la sfârşitul vieţii
utile a activului);
- minimul dintre valoarea justă sau valoarea actualizată a plăţilor minime de leasing (plăţi de-
a lungul perioadei de leasing pe care locatarul trebuie sau poate fi obligat să le efectueze), în
contractele de leasing financiar; momentul recunoaşterii activului în contabilitatea locatarului se
face din momentul începerii utilizării lui;
Imobilizările corporale pot fi subvenţionate, ca urmare a unor programe de asistenţă
guvernamentală, caz în care evaluarea imobilizării corporale se realizează la valoarea de intrare care
este dată de valoarea justă.
În ceea ce priveşte evaluarea la data bilanţului, tratamentul de bază prevede ca imobilizările
corporale să fie prezente în bilanţ la cost, ajustat cu valoarea amortizărilor cumulate şi a oricăror
pierderi cumulate din depreciere. Tratamentul alternativ prevede că, ulterior recunoaşterii iniţiale, o
imobilizare corporală să fie prezentă în bilanţ la valoarea reevaluată, pe baza valorii juste la
momentul reevaluării, mai puţin amortizarea cumulată si pierderile din depreciere. Reglementările
contabile prevăd, pe lângă cele două tratamente, evaluarea prin metode ce ţin cont de inflaţie,
respectiv retratarea costului istoric la inflaţie, conform IAS 29. Nu se retratează activele care sunt
reevaluate la data bilanţului sau cele care sunt evaluate la cost curent, la data bilanţului.
a) Evaluarea terenurilor aflate în proprietatea întreprinderii se recomandă a fi realizată de către
evaluatori imobiliari, familiarizaţi cu metodele de evaluare a terenurilor, respectiv: comparaţia
directă de piaţă, metoda alocării, extracţia, parcelarea, metoda reziduală, capitalizarea chiriei brute.
Comparaţia directã este metodă recomandată pentru evaluarea terenurilor libere, fără
construcţii. Metoda implică analiza preţurilor de vânzare şi a caracteristicilor vânzărilor de terenuri
din perioada imediată momentului evaluării, în vederea comparării şi ajustării acestor preţuri pentru
a se ajunge la o valoare de piaţă pentru terenul supus evaluării. Pentru terenurile virane, valoarea
zilei depinde de: aşezarea acestuia, caracteristicile fizice (mărime, deschidere, privelişte, topografie
etc.), utilităţile accesibile, cerere şi ofertă, facilităţile de urbanism, grevarea cu o ipotecă si de
restricţiile de construcţie aplicabile. Aşadar, estimarea valorii lor se face pe baza preţurilor utilizate
în tranzacţii recente, pentru fiecare tip de teren şi zonă, obţinute de la agenţii imobiliari sau notari.
În cazul vânzării efective a terenului, din valoarea determinată vor fi scăzute cheltuielile legate de
vânzare.
Metoda alocãrii este recomandată de practica evaluării pentru terenurile construite.
Principiul pe care se bazează metoda este determinarea ponderii valorii terenului în valoarea totală a
unei proprietăţi (teren plus construcţie). Ponderea este cuprinsă, pentru terenurile cu construcţii mai
vechi, între 20 – 30% din valoarea proprietăţii.
Extracţia este o metodă de evaluare, derivată din metoda alocării, care constă deducerea din
preţul de vânzare a unei proprietăţi a valorii construcţiei, calculată la costul de înlocuire net, iar
valoarea astfel rezultată este valoarea terenului.
Metoda parcelãrii ţine seama de cea mai bună utilizare, din punct de vedere construibil, a
fiecărei parcele de teren rezultate în urma divizării unei suprafeţe mai mari de tern. Parcelele pentru
diferite tipuri de construcţie sunt considerate unităţi şablon în calculele de evaluare. Aceste unităţi

49
şablon sunt stabilite de evaluatori imobiliari în colaborare cu arhitecţii, alcătuindu-se astfel baze de
date cu privire la parcelările efectuate în zonă în vederea vânzării. Evaluarea fiecărei parcele se
poate realiza fie prin comparaţia directă, fie prin evaluarea preţului proprietăţii pe care un
antreprenor o construieşte pe parcela respectivă si pe care o vinde la cheie. În acest din urmă caz,
diferenţa dintre preţul de vânzare a proprietăţii imobiliare, finanţată de antreprenor (clădiri plus
teren), şi costurile totale de construcţie (inclusiv profitul antreprenorului) reprezintă valoarea
terenului.
Metoda rezidualã tine seama de contribuţia celor două tipuri de capital investit, clădiri şi
teren, la obţinerea şi repartiţia profitului net al întregii afaceri, rezultat în urma unei investiţii
effectuate pe terenul supus evaluării. Aplicarea metodei implică parcurgerea în mod succesiv a
următorilor paşi:
- stabilirea celei mai bune utilizări a terenului, respectiv a acelui tip de construcţie din
exploatarea căreia rezultă cel mai mare profit, profit care trebuie alocat celor două tipuri de
investiţie;
- calcularea pe baza ratelor de capitalizare uzuale pe piaţă (8 – 10%) a valorii clădirii noi şi prin
capitalizarea profitului net atribuibil clădirii noi;
- determinarea profitului net anual atribuibil terenului, ca diferenţă între profitul net anual total al
proprietăţii şi profitul net anual aferent clădirii;
- calcularea valorii terenului prin capitalizarea profitului net anual aferent terenului, cu rată de
capitalizare uzuală pe piaţă.
Metoda capitalizãrii chiriei brute este folosită pentru evaluarea terenurilor închiriate,
permiţând capitalizarea chiriei încasate de proprietarul terenului închiriat unui utilizator. Atunci
când chiria percepută pe unitate de suprafaţă si rata de capitalizare sunt cele practicate pe piaţă, se
obţine valoarea de piaţă a terenului.
Terenurile agricole se evaluează utilizând metoda comparaţiei, la fel ca în cazul terenurilor
neagricole, sau metoda capitalizãrii rentei nete. Cea de-a doua metodă reflectă ceea ce David
Ricardo preciza, respectiv că „preţul pământului agricol este renta capitalizată la dobânda zilei”.
Aplicarea corectă a acestei metode solicită evaluatorul la: obţinerea informaţiilor despre rotaţia
culturilor, randamente, preţul produselor agricole din zonă; estimarea venitului brut potenţial
obţinut de pe terenul respectiv, atât în cazul exploatării terenului de către proprietar, cât şi în cazul
arendării terenului; estimarea cheltuielilor de exploatare pentru determinarea venitului net; stabilirea
ratelor de capitalizare; efectuarea calculelor necesare pentru stabilirea valorii terenului agricol prin
capitalizarea venitului.
b) Evaluarea construcţiilor se realizează de evaluatori imobiliari care posedă cunoştinţe de
specialitate. Practica recomandă evaluarea acestora cu ajutorul comparaţiei directe, folosită si
pentruevaluarea terenurilor, a metodei bazatã pe capitalizarea veniturilor sau evaluarea pe bazã de
cost.
1. Comparaţia directã se foloseşte în cazul evaluării unor clădiri care au grad ridicat de
similaritate, pentru care există o piaţă activă si informaţii suficiente cu privire la preţurile de
vânzare, oferte, tranzacţii efectuate etc.
2. Metoda bazatã pe capitalizarea veniturilor este folosită pentru evaluarea construcţiilor
cumpărate ca investiţii şi care vor aduce un venit financiar dintr-o închiriere unei terţe persoane.
Sunt considerate venituri care se vor capitaliza: chiria brutã potenţialã, adică aferentă unei
închirieri de 100 % a construcţiilor, înainte de deducerea cheltuielilor suportate de proprietar şi a
plăţii impozitului pe chirie; chiria brutã efectivã, calculată tinând seama de gradul efectiv de
închiriere a clădirii, înainte de a efectua deducerile mai sus amintite; profitul net din exploatare,
respectiv profitul net anual, după deducerea tuturor cheltuielilor de exploatare, fără amortizare, din
chiria brută efectivă; cash-flow-ul înainte de plata impozitului pe profit, adică partea din profitul
brut rămas după deducerea cheltuielile
cu dobânzile aferente creditelor cu care a fost finanţată clădirea evaluată; cash-flow-ul dupã plata
impozitului pe profit; valoarea rezidualã care reprezintă suma globală încasabilă de un investitor, la
terminarea duratei de exploatare normală sau la sfârşitul perioadei de previziune. În funcţie de

50
forma de venit şi de modul de exprimare a ratei de actualizare sau a ratei de capitalizare,
construcţiile pot fi evaluate prin: capitalizare directă, actualizarea veniturilor viitoare şi tehnici
reziduale.
a. Capitalizarea directã este simplă deoarece nu presupune previzionarea anuală a venitului
(profitul net din exploatare sau cash-flow-ul înainte de impozitare) generat de o construcţie, ci doar
idea reproductibilităţii în viitor a unui nivel anual al acestuia. În consecinţă, valoarea construcţiei se
determină conform relaţiei:
Valoarea construcţiei = Venitul anual / Rata de capitalizare (k)
La rândul său, rata de capitalizare este raportul dintre venitul anual şi preţul de vânzare a clădirii, ea
având semnificaţia unei rate a rentabilităţii capitalului investit în clădire.
b. Actualizarea veniturilor (analiza discaunted cash – flow) constă în stabilirea veniturilor
actuale prin actualizarea veniturilor anuale sperate (profitul net din exploatare sau cash-flow-ul
înainte de impozitare, cash-flow-ul după plata impozitului pe profit) cu ajutorul unei rate de
actualizare.
Valoarea construcţiei este:
n
Valoarea construcţiei =  CFt
t=1 t
(1+r)
în care:
- CF – cash-flow-ul anual;
- t – numărul de ani de previziune;
- r – rata de actualizare.
c. Tehnicile reziduale sunt folosite când există următoarele informaţii disponibile despre
proprietatea imobiliară (teren plus clădire): valoarea de piaţă a terenului evaluabilă în mod
independent, profitul net generat de întreaga proprietate, rata de capitalizare aferentă proprietăţii
imobiliare. Aceste informaţii permit calcularea: profitului net atribuibil numai terenului, prin
înmulţirea ratei de capitalizare cu valoarea de piaţă a terenului; profitului net aferent clădirii, ca
diferenţă între profitul net total şi profitul net aferent terenului; valorii clădirii, prin capitalizarea
numai a profitului net corespunzător clădirii.
3. Metoda bazatã pe costuri este recomandată de specialişti pentru construcţiile noi sau aproape noi;
în cazul construcţiilor unicat, care nu se tranzacţionează frecvent pe piaţă; pentru clădirile în care se
desfăşoară o afacere care are un puternic goodwill personal, ce nu pot fi evaluate pe baza profitului
rezultat de afacerea desfaşurată în clădirea de evaluat, deoarece goodwill-ul nu este transferabil
odată cu clădirea; în studiile de fezabilitate.
În toate aceste cazuri, punctul de plecare în estimarea valorii unei astfel de clădiri îl
reprezintă costul de reproducţie sau costul de înlocuire a clădirii, din care se deduce suma care
reprezintă deprecierea totală a clădirii, rezultând costul de înlocuire net. Conform definiţiei
elaborate de Institutul de Evaluare din Chicago, costul de reproducţie brut este costul estimat pentru
a construi, la preţurile curente la data evaluării, clădiri identice, folosind aceleaşi materiale,
standarde de construcţii, proiect, plan de construcţie, calitate a manoperei. Costul de înlocuire,
potrivit aceleiaşi optici, este costul estimat pentru a construi, la preţuri curente la data evaluării, a
unei clădiri cu o utilitate identică cu cea de evaluat, însă la cu materiale moderne, la standardele
curente, plecând de la proiecte şi planuri moderne, existente la data evaluării. Cât priveşte stabilirea
gradului de depreciere a unei clădiri, acesta se realizează în urma unei inspecţii detaliate a
construcţiei de evaluat, de către un inginer constructor.
c) Maşinile, utilajele şi echipamentele sunt aduse la preţul actual cu ajutorul mai multor
metode ce au scop determinarea valorii reziduale din momentul evaluării. Datorită naturii
specializate a activităţii unor întreprinderi, evaluarea mijloacelor fixe trebuie realizată de evaluatori
specializaţi pe tipul respectiv de mijloace fixe.
În acest scop, evaluatorul trebuie să dispună de situaţia mijloacelor fixe aflate în proprietatea
întreprinderii, cu datele de identificare a acestora (cod, denumire, număr de inventar, data punerii în

51
funcţiune, durata de viaţă normată). Evaluatorul procedează apoi la clasarea mijloacelor fixe în:
necesare în procesul de exploatare, redundante (peste nevoile de exploatare) şi în curs de casare. De
asemenea, este necesară verificarea faptică a mijloacelor fixe, analiza gradului de depreciere a lor şi
precizarea tipului de valoare pentru evaluare, respectiv: valoarea de piaţă pentru mijloacele fixe
necesare în procesul de exploatare; valoarea de piaţă sau valoarea de lichidare pentru mijloacele
fixe în surplus faţă de nevoile de exploatare; valoarea de casare pentru cele ce trebuie casate; costul
de înlocuire net pentru mijloacele fixe unicat.
În general, valoarea de piaţă a unui mijloc fix nou este punctul de plecare în procedura
evaluării. Dacă în momentul evaluării nu se mai tranzacţionează mijloace fixe absolut identice cu
cele de evaluat, este necesară încadrarea mijlocului fix de evaluat în categoria celor tranzacţionate
pe piaţă.
d) Imobilizările financiare reprezintă plasamente pe termen lung, respectiv: titluri de
participare (drepturi sub formă de acţiuni şi alte titluri de valoare în capitalul altor unităţi
patrimoniale, care asigură deţinătorului lor exercitarea controlului sau a unor influenţe în
managementul acestora), titluri imobilizate ale activitãţii de portofoliu (titluri financiare
achiziţionate în vederea realizării unor venituri financiare, fără a putea realiza un control asupra
emitentului), alte titluri şi creanţe imobilizate (creanţe legate de participaţii, împrumuturi acordate
pe termen lung terţilor, garanţiile şi cauţiunile depuse de unitatea patrimoniala la terţi).
Evaluarea titlurilor de participare şi a titlurilor imobilizate ale activităţii de portofoliu
implică luarea în calcul a mai multor criterii, pentru a putea stabili valoarea intrinsecă a unei acţiuni.
Aceste criterii de evaluare sunt:
- valoarea de piaţă a acţiunilor, care poate fi cursul la bursă sau preţul de tranzacţionare a unor
pachete de acţiuni, pentru întreprinderile necotate;
- calitatea activelor deţinute (corporale şi necorporale);
- profitul net al societăţii la care întreprinderea evaluată deţine o parte de capital;
- previziunile referitoare la încasările viitoare provenite din plasament;
- restricţiile în distribuirea profitului net de către întreprinderile la care se deţine participaţia;
- restricţiile în ceea ce priveşte transferul titlurilor de plasament pentru întreprinderea care le deţine.
Pentru titlurile de participare minoritare în societăţile necotate sau pentru cele pentru care
cursul nu este o dimensiune suficient de semnificativă, estimarea lor presupune, de fapt, o
reevaluare a societăţii emitente. Principiul aplicabil este acela conform căruia în locul valorii nete
contabile a titlurilor deţinute trebuie determinată o sumă echivalentă cu partea corespunzătoare a lor
din valoarea activului net al întreprinderii emitente. Dacă informaţiile nu sunt disponibile, dar
veniturile de participaţie sunt cunoscute, este posibilă o estimare indirectă a valorii acestora pe baza
valorii de randament.
O atenţie deosebită trebuie să se acorde participaţiilor la capitalul filialelor cu pierderi. Dacă
societatea mamă îşi asumă responsabilitatea în redresarea situaţiei acestora, în evaluarea
participaţiei trebuie reflectată pierderea pe câţiva ani, ca şi efortul de refinanţare a procesului de
redresare. Dacă societatea mamă nu-şi asumă efortul de redresare, valoarea participaţiei este zero
sau valoarea de lichidare totală a filialei.

3.3. Corectarea şi evaluarea activelor circulante

Reevaluarea activului circulant este tratată diferit de evaluatori. Unii consideră că posturile
activului circulant (stocuri, creanţe clienţi, titluri pe termen scurt, trezorerie) sunt elemente cu o
rotaţie relativ rapidă. În acest fel, valoarea lor contabilă poate fi utilizată în estimări ca atare. Sunt
exceptate situaţiile care se caracterizează prin inflaţie puternică sau erodare monetară accelerată.
Alţi experţi consideră că estimarea elementelor de exploatare necesită o atenţie analitică pentru
fiecare element, în ceea ce priveşte valoarea lor şi existenţa lor fizică.
a) În evaluarea stocurilor (mărfuri, materii prime şi materiale) este necesar să se respecte
mai multe etape, precum: inventarierea fizică (dacă nu este posibilă se analizează datele
inventarului celui mai recent); ierarhizarea stocurilor din punct de vedere al rotaţiei şi identificarea

52
stocurilor cu rotaţie slabă sau stagnantă; identificarea metodei de evaluare la determinarea valorii
stocurilor. Pot exista anumite stocuri de materii prime degradate total sau componente care nu se
mai utilizează nicăieri. În acest caz valoarea acestora este zero sau chiar negativă dacă sunt necesare
şi cheltuieli de încărcare, transport, depozitare şi neutralizare.
Pentru stocurile de materii prime, materiale, componente necesare activităţii de exploatare,
tipul de valoare utilizat este valoarea de piaţă, care reflectă costul curent de înlocuire la data
evaluării. Diferitele metode de evaluare a stocurilor vor influenţa valoarea stocului final reflectată în
bilanţ ca şi costul produselor vândute şi deci, implicit, profitul înscris în contul de profit şi pierdere.
Efectele sunt deosebit de importante în ţările cu economii inflaţioniste unde, chiar în intervale
scurte de timp, acelaşi produs se realizează cu eforturi în aprovizionare şi în producţie la preţuri
mereu altele.
Din acest punct de vedere se pot întâlni mai multe metode de evaluare a stocurilor:
- metoda bazată pe media ponderată a costurilor de aprovizionare;
- metodele bazate pe ordinea de intrare în întreprindere (FIFO – primul intrat, primul ieşit şi LIFO –
ultimul intrat, primul ieşit) sau pe scara de mărime a preţului de aprovizionare (HIFO – cel intrat cu
preţul de aprovizionare cel mai mare, primul ieşit şi LOFO – cel intrat cu preţul de aprovizionare
cel mai mic, primul ieşit).
În economiile cu preţuri în creştere sau cu inflaţie puternică, aplicarea metodei FIFO are ca
efect o supraevaluare a profitului şi o estimare a stocurilor din întreprindere aproape de valoarea
actuală. În aceleaşi condiţii, aplicarea metodei LIFO va subevalua profiturile, dar şi mărimea
stocurilor din întreprindere. În cazul scăderii preţurilor aplicarea metodei FIFO are ca efect o
subevaluare a profitului şi o estimare a valorii reale a stocurilor aproape de valoarea actuală, în timp
ce LIFO va supraevalua profitul şi valoarea stocurilor.
Atenţie trebuie acordată stocurilor de piese de schimb, subansamble, componente diverse a
căror valoare contabilă nu a fost actualizată si care, prin valoarea lor de piaţă curentă, pot să
reprezinte un mare avantaj pentru cumpărător.
Stocurile de producţie neterminatã se evaluează plecând de la valoarea de piaţă estimată a
produselor rezultate după finalizarea procesului de producţie, din care se deduc cheltuielile necesare
pentru aducerea în stare de comercializare a produselor în curs de execuţie.
Stocurile de produse finite necesită efectuarea unor corecţii cauzate de factori precum:
renunţarea de către unii clienţi la comenzi; returnarea unor produse din cauza unor deficienţe
calitative; costul de înregistrare în contabilitate este mai mare decât preţul de vânzare cu amănuntul;
inexistenţa unei cereri pentru tipul respectiv de produs; termenul de garanţie expirat. Specialiştii în
evaluare precizează că, la fel ca în cazul stocurilor de materii prime şi materiale, şi în cazul
stocurilor de produse finite este necesară inventarierea şi verificarea existenţei lor fizice. Corecţiile
care se vor aduce la valorile contabile a acestor stocuri sunt: valoarea zero sau valoarea negativă
pentru produsele finite depreciate total sau cu termen de valabilitate expirat şi care trebuie distruse
sau neutralizate; valoarea de piaţă diminuată cu cota uzuală de adaos comercial practicat pentru
tipul respectiv de produse finite. Evaluarea stocurilor se realizează la intrarea în întreprindere, la
data bilanţului şi la ieşirea din întreprindere sau la darea în consum. Costul stocurilor trebuie să
cuprindă toate costurile aferente achiziţiei şi prelucrării, precum şi toate costurile suportate pentru a
aduce stocurile în forma şi la locul unde se găsesc în momentul evaluării.
Evaluarea la intrare. Cea mai frecventă modalitate de a deţine stocuri este prin achiziţie.
Prin urmare, costul de achiziţie este valoarea cu care bunul respectiv va fi înregistrat în
contabilitate şi, respectiv este evaluat. Componentele costului de achiziţie sunt următoarele: preţul
de cumpărare; taxele vamale şi taxele nerecuperabile; cheltuielile direct legate de transport,
manipulare şi alte costuri care pot fi atribuite direct achiziţiei de stocuri, reducerile comerciale,
costul îndatorării. O altă modalitate de a obţine stocuri este prin producţia proprie, situaţie în care
evaluarea stocului se realizează la costul de producţie. Componentele costului de producţie sunt:
cheltuielile directe de producţie (consumul de materii prime şi materiale, manoperă directă etc.) şi
cota de cheltuieli indirecte (amortizarea, întreţinerea secţiilor si utilajelor, conducerea si
administrarea secţiilor). Cheltuielile generale ale întreprindere (cheltuieli de administraţie) şi

53
cheltuielile de distribuţie nu se includ în costurile de producţie. Stocurile pot intra în întreprindere
prin subvenţionare, ca urmare a unui program de asistenţă guvernamentală. În acest caz evaluarea
se realizează la valoarea corespunzătoare subvenţiilor guvernamentale. Atunci când subvenţia
guvernamentala este reprezentată de transferal unui activ nemonetar, respectiv un stoc sau o
categorie de stocuri, evaluarea se realizează la valoareade intrare, dată de valoarea justă.
Evaluarea la ieşire. În momentul în care stocurile ies din întreprindere (prin consum intern,
vânzare sau alte variante) evaluarea lor se realizează prin metoda FIFO „primul intrat primul ieşit”,
prin metoda costului mediu ponderat şi prin metoda LIFO. Prima metodă presupune ca
evaluarea ieşirilor de stoc să se facă la costul intrărilor în ordinea cronologică a apariţiei. Respectiv,
stocul final este constituit din elementele cele mai recente. Această metodă se foloseşte atât în cazul
inventarului permanent, cât şi în cazul inventarului intermitent. Metoda „costului mediu
ponderat”, presupune evaluarea articolelor de stoc, utilizând media ponderată a costurilor. Această
metodă poate fi aplicată în cazul inventarului permanent, cât şi in cazul celui intermitent. Metoda
LIFO „ultimul intrat primul ieşit”, presupune ca ultimele articole achiziţionate sau produse să fie
primele ieşite din stoc, iar cele rămase în stoc la sfârşitul perioadei sunt primele achiziţionate sau
produse. Spre deosebire de celelalte metode, LIFO nu repartizează costurile stocurilor intrate până
la acea dată, dar conectează veniturile cu cheltuielile aferente. Costul articolelor existente în stoc la
sfârşitul perioadei este mai mic decât costul actual, ceea ce este în concordanţă cu principiul
evaluării bilanţiere la cea mai mică valoare dintre cost şi valoarea realizabilă netă.
Utilizarea metodei FIFO pentru evaluarea stocurilor prezintă următoarele avantaje:
urmăreşte mişcarea fizică a stocurilor; valoarea stocului este actuală si uşor de calculat.
Dezavantajele folosirii acestei metode constau în faptul că: profiturile pot fi supraevaluate, în
anumite perioade; comparaţiile pe diferite comenzi sau activităţi sunt greu de realizat.
Metoda costului mediu ponderat prezintă drept avantaje faptul că: nivelează profiturile; este
uşor de calculat şi permite comparaţii. Dezavantajele constau în faptul că: deformează costurile în
anumite momente de timp.
Evaluarea stocurilor prin metoda LIFO are avantajul utilizării costurilor actuale,
dezavantajul principal referindu-se la faptul că există posibilitatea subevaluării stocurilor în bilanţ.
Evaluarea la data bilanţului. IAS 2 prevede ca în bilanţ stocurile să fie evaluate la cea mai
mică valoare dintre cost şi valoarea realizabilă netă. Valoarea netă de realizare se determină tinând
seama de fluctuaţiile de preţ si de cost, precum şi de scopul pentru care stocurile sunt deţinute.
b) Creanţele fac obiectul unei reevaluări separate dacă există riscul unor clienţi incerţi. În
aceste situaţii se realizează o grupare şi o ordonare a clienţilor pe baza criteriului „data plăţii”,
pentru a detecta riscul de neplată. De asemenea, evaluatorul împreună cu clientul său apreciază
transferabilitatea totală, parţială sau netransferabilitatea creanţelor viitorului proprietar. În cazul în
care întreprinderea a constituit un provizion suficient pentru creanţe incerte, se poate prelua
valoarea înregistrată în contabilitate pentru aceste creanţe, diminuata cu provizionul constituit.
În literatura de specialitate se precizează ca în legătură cu corecţiile aplicate valorilor
contabile pentru creanţe nu există reguli general acceptate, ci numai recomandări. Astfel, cea mai
uzuală practică pentru tratarea creanţelor cu termen de încasare depăşit ar fi neincluderea în
evaluare sau preluarea lor de către cumpărătorul întreprinderii printr-un angajament scris, semnat cu
vânzătorul, în care se stipulează procentul de plată din valoarea fiecărei creanţe, care se va face
numai după încasarea
creanţei. O altă practică este diminuarea valorii nominale a unei creanţe cu un anumit procent, în
funcţie de numărul de zile de întârziere a plăţilor.
Creanţele reprezintă drepturi băneşti potenţiale, realizabile la termene diferite. În tranzacţiile de
vânzare cumpărare interesul părţilor este diferit. Astfel, vânzătorul vrea să-şi recupereze prin preţ
valoarea totală a creanţelor. Pentru cumpărător, o suma care se va încasa peste un anumit termen nu
mai are aceeaşi valoare. De aceea, în faza de diagnostic trebuie să se facă o analiză detaliata a
creanţelor din punct de vedere al vechimii acestora, a posibilităţilor de încasare, făcându-se
corecţiile necesare asupra soldului conturilor respective, astfel:
- creanţele certe se iau în calcul la valoarea contabilă;

54
- creanţele exprimate într-o altă monedă decât cea naţională, se actualizează în funcţie de evoluţia
cursului de schimb;
- creanţele pentru care se apreciază că încasarea va avea loc peste o lună se corectează în funcţie de
costul imobilizării fondurilor pe perioada amânării încasării (dobânda bancară), determinându-se
astfel valoarea justă a creanţelor , care este o valoare actualizată a plăţilor cu rata dobânzii;
creanţele care se apreciază că nu mai pot fi încasate se scad din patrimoniu cu valoarea contabilă,
fiind necesară argumentarea imposibilitatea încasării
c) În ceea ce priveşte disponibilităţile sunt de făcut corecţii mai ales dacă există poziţii
importante în devize şi în titluri. Cu prudenţă, valuta şi titlurile vor fi evaluate la un curs mediu al
perioadei considerate.
Suma tuturor acestor posturi rectificate reprezintã activul brut real.
Pentru calculul activului net real este necesar să se analizeze critic şi conţinutul pasivului, în
mod special, pasivul exigibil (fără capitalul propriu şi provizioanele cu caracter de rezervă).

3.4. Corectarea şi evaluarea datoriilor pe termen lung

În cazul întreprinderilor mici şi mijlocii, cumpărătorul nu poate achiziţiona afacerea fără a i

se impune să preia şi datoriile totale sau parţiale. De aceea datoriile se impune a fi evaluate. O parte
din datorii nu necesită corecţii, fapt pentru care sunt preluate la valoarea lor contabilă. Alte datorii
necesită o reevaluare, cum ar fi valoarea creditelor pentru care există condiţii avantajoase de
finanţare, respectiv care pot fi obţinute cu o rată a dobânzii inferioară celei curente pe piaţa
monetară.
Datoriile pe termen lung vor fi actualizate dacă a aut loc o modificare importantă a ratei
dobânzii (valoarea corecţiei se calculează prin actualizarea datoriei la un coeficient egal cu diferenţa
între rata de piaţă a dobânzii şi rata dobânzii creditului. Pentru datoriile pe termen scurt
nerambursate la scadenţă vor fi luate în calcul şi penalităţile corespunzătoare. Se vor integra în
pasivul exigibil dividendele de distribuit acţionarilor, de obicei ca datorii pe termen scurt.
Reevaluarea posturilor din bilanţ evidenţiază o plusvaloare potenţială, care nu s-ar degaja
decât în cazul vânzării bunurilor patrimoniale. Este necesar să se ţină seama de impozitul pe
plusvalorile potenţiale identificate în decursul acestor reevaluări. Pot fi avute în vedere mai multe
situaţii:
- pentru bunurile amortizabile şi stocuri există un impozit latent, având conţinutul unui pasiv
exigibil, care se poate calcula ca suma actualizată a impozitelor pe plusvaloarea estimată;
- pentru bunurile neamortizabile (terenul) impozitele latente nu sunt luate în considerare, căci
vânzarea acestor bunuri ca atare este extrem de puţin probabilă si deci impozitul este zero.
Deducând din activul brut real pasivul real exigibil se obţine activul net real sau corectat.
Aceasta este expresia, la preţul zilei, a ceea ce întreprinderea are în proprietate, deci a valorii
patrimoniale a societăţii.
Deşi mai precisă decât metoda activului net contabil, metoda activului net corectat are şi ea
multiple limite:
- nu ţine cont de potenţialul viitor de creştere a întreprinderii;
- valoarea întreprinderii rezultă ca o însumare a unor elemente la un preţ actual, considerate prin
juxtapunere şi nu integrate într-un tot funcţional;
- nu tine cont de potenţialul factorului uman;
- nu ţine cont de elementele nemateriale specifice întreprinderii (experienţa în producţie, mărci,
reţele de distribuţie, calitatea clienţilor etc.).
În consecinţă activul net corectat se calculează conform relaţiei:
Activ net contabil
- cheltuieli de constituire
- cheltuieli cu studiile
- diminuarea valorii fondului comercial
- diminuarea valorii stocurilor

55
- creanţe dificil de recuperat neprevizionate
- impozit latent asupra plusvalorii activelor care depăşesc diminuarea valorii lor
+ valoarea de realizare a brevetelor
+ creşterea de valoare a activelor necorporale
+ creşterea de valoare a activelor financiare
+ creşterea de valoare a stocurilor
= Activ net corectat

4. Alte abordări privind dimensiunea valorică a patrimoniului

Valoarea substanţială ia naştere din adunarea activului net corectat cu valoarea reală a
altor active ce nu aparţin întreprinderii (ex. active în leasing), dar care participă la obţinerea
rezultatului întreprinderii. Se impun, însă, câteva observaţii:
- activul net real este estimarea activelor de exploatare şi din afara exploatării, utilizate sau nu,
deţinute în proprietate de întreprindere;
- valoarea substanţială este estimarea activelor utilizate efectiv de întreprindere în exploatare, fie că
aparţin sau nu proprietăţii acesteia; ea este o noţiune ce nu se suprapune cu cea de patrimoniu
corporal al întreprinderii, dar dă o dimensiune a valorii mijloacelor utilizate de întreprindere pentru
realizarea profitului;
- în evaluare se tratează diferit activul ce participă la exploatare (indiferent de titlul de proprietate
asupra lor), activele din patrimoniul care nu participă la exploatare sau din afara exploatării (vor fi
evaluate într-o optică mai severă) şi activele ce aparţin terţilor din afara exploatării (vor fi ignorate);
Capitalurile permanente necesare în exploatare reflectă capitalurile necesare funcţiei de
exploatare a întreprinderii şi se determină după relaţia:
CPNE = Imobilizări nete utilizate în exploatare + Nevoia de fond de rulment utilizată în exploatare
Indicatorul pune accentul pe activitatea de exploatare a întreprinderii, considerată singura
semnificativă pentru procesul de evaluare. Nu se ţine seama de elemente precum clădirile utilizate
pentru alte scopuri decât pentru activitatea de exploatare şi nici de echipamentele întreprinderii care
nu sunt utilizate efectiv în activitatea de exploatare.
Valoarea întreprinderii estimată prin metodele patrimoniale reprezintă un reper important
pentru evaluator în judecăţile sale de care va ţine seama, în cazul în care va utiliza mai multe
metode de evaluare a întreprinderii. Rezerva manifestată în utilizarea metodelor patrimoniale se
datorează limitelor acestora:
- valoarea determinată prin metodele patrimoniale reprezintă suma valorii elementelor din
întreprindere, la preţul actual, considerate prin juxtapunere şi nu integrate într-un tot sistemic cu o
funcţionalitate specifică (se ştie că suma parţilor nu este egală cu valoarea întregului);
- aceste metode estimează ceea ce întreprinderea posedă si foloseşte în exploatare, dar nu ţine cont
de rezultatul sau potenţialul viitor al activităţii acesteia;
- în valoarea globală a întreprinderii astfel determinată nu sunt reflectate nici valoarea, nici
potenţialul, nici contribuţia factorului uman;
- metodele patrimoniale nu iau în calcul elementele nemateriale specifice întreprinderii, ce
concretizează certe elemente de avantaj comparativ şi deci duc un plus de valoare acesteia, cum ar
fi: marca, tehnologia, tradiţia activităţii, motivaţia şi dinamismul echipei de conducere, calitatea
clienţilor şi a pieţei de desfacere, reţeaua de distribuţie şi de servicii post-vânzare;
- metodele patrimoniale presupun identificarea variaţiilor de valoare, de obicei plus de valoare (s-a
văzut că această metodă are punctul de plecare în datele contabilităţii unde, prin aplicare a
principiului prudenţei şi cel al costului istoric elementele sunt deseori subevaluate); situaţia nu este
la fel pentru întreprinderile în dificultate sau în pierdere;
- evaluarea prin metodele patrimoniale necesită foarte mult timp şi experţi pentru realizare.

56
 BIBLIOGRAFIE

1. Andronic, B.C, Performanţa firmei, Editura Polirom, Iaşi, 2000

2. Anghel, I., Falimentul – Radiografie şi predicţie, Editura Economică, Bucureşti, 2002
3. Avare Ph, Legros, G., Ravary, L., Lemonnier, P., Gestiune şi analiză financiară,
Editura Economică, Bucureşti, 2002
4. Băileşteanu, Ghe., Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri, Editura Mirton, Timişoara,
1998
5. Bătrâncea, M. – Analiza financiară a întreprinderii, Editura Risoprint, Cluj Napoca,
2004
6. Berheci, M., Valorificarea raportărilor financiare, Editura CECCAR, București, 2010
7. Bîrcea I., Analiză economico-financiară, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2006
8. Bragg, S.M,. Business Ratios and Formulas. A Comprehensive Guide, John Wiley &
Sons Inc, USA, 2007
9. Brealey, R.A., Meyers, S.C., Principles of Corporate Finance, McGraw-Hill Inc., 1991
10. Brezeanu P., Boştinaru, A., Prăjişteanu, B., Diagnostic financiar: instrumente de
analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2003
11. Buglea, A., Roth, A.M., Minda, A., Stoița, F., Analiză financiară. Aplicații preatice,
Editura Mirton, Timișoara, 2006
12. Buglea, A., Lala Popa, I., Diagnosticul și evaluarea firmei, Editura Mirton, Timişoara,
2009
13. Capanu, I. Anghelache, C., Indicatori macroeconomici – conţinut, metodologie de
calcul şi analiză economică, Editura Economică, Bucureşti, 2001
14. Mărgulescu D., Niculescu M., Robu V., Diagnostic economico-financiar, Editura
Romcart, Bucureşti, 1994
15. Niculescu, M., Diagnostic financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2005
16. Niculescu, M., Diagnostic economic, Editura Economică, Bucureşti, 2003
17. Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1994
18. Pantea, I.M., Analiza strategică-suport al deciziilor investiţionale, Editura Mirton,
Timişoara, 2003
19. Păvăloaia, W., Păvăloaia, D., Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii, Editura
Tehnopress, Iaşi, 2006
20. Petrescu, S., Diagnostic economico-financiar, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004
21. Petrescu, S., Analiză și diagnostic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, Editura
CECCAR, București, 2010
22. Rusu, C., Diagnostic economico-financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2006

57