Cap.

4 MANAGEMENTUL ŞI MARKETINGUL DESTINAŢIEI TURISTICE

b. Parcurile de distracţie (tematice) ca amenajări turistice

În multe ţări europene şi din întreaga lume, cu tradiţie în practicarea turismului de

divertisment, s-a dezvoltat o ofertă de agrement de mare atractivitate de tip parc de
distracţie sau tematic.
Parcurile de distracţii sau tematice constituie azi o adevărată industrie, prezentă
pe toate continentele iar implantarea lor corespunde cu principalele zone de dezvoltare
economică, punându-se în evidenţă trei pieţe principale: America de Nord, Asia şi
Europa.
Cele mai mari grupuri industriale, financiare, multimedia sau de comunicaţii sunt
implicate activ în acest domeniu, a cărei cifră de afaceri, cumulată la scară mondială, se
apropie de 70 miliarde $ S.U.A. anual.
Aceste parcuri de distracţii constituie destinaţii importante pentru un număr de
turişti în continuă creştere şi constituie surse majore de venituri pentru ţările şi
comunităţile locale respective.
Parcurile de distracţii, fie că sunt mici sau mari, au acelaşi obiectiv, respectiv de a
furniza clienţilor săi servicii de agrement de calitate la toate nivelurile.
Pe viitor concurenţa între diferitele tipuri de distracţii devenind din ce în ce mai
puternică, furnizorii unor astfel de servicii trebuie să-şi adapteze în permanenţă oferta la
aşteptările clientelei şi să conceapă mai bine diferitele componente ale produsului,
respectând raportul calitate /preţ.
Miza este cu atât mai mare cu cât este cunoscut faptul că, aproape toate parcurile
sunt sezoniere (au o medie de 150 zile/an de funcţionare).
 Accesibilitate
Vizitarea unui parc de distracţii constituie o ieşire în familie şi, din această cauză,
drumul până la destinaţie se parcurge în principal în maşină, mijloc de locomoţie utilizat
de mai mult de 80 % din vizitatori.
În acest sens, este primordial pentru un parc de distracţii să fie situat în
proximitatea unor numeroase artere de circulaţie şi să fie uşor accesibil, semnalizat de
numeroase anunţuri, destinate să conducă cel mai rapid posibil vizitatorii la parc.
 Perioada şi orarul de funcţionare
Activitatea unui parc de distracţii este subordonată condiţiilor climatice, astfel
încât, aceste parcuri de distracţie (în marea lor majoritate) nu sunt deschise decât o parte a
anului, între aprilie şi sfârşitul lui octombrie, o perioadă de deschidere mai mare neavând
sens, datorită faptului că mediul face parte integrantă din decor.
 Suprafaţa
Nu există norme minimale pentru crearea unui parc. Este necesară existenţa unui
teren suficient de mare pentru a conţine destule atracţii, astfel încât deschiderea să fie un
eveniment, să justifice deplasarea maximă a clientelei vizate.
Încă de la început, pe lângă zonele destinate atracţiilor, este recomandabil să se
prevadă spaţiu şi pentru locurile de parcare, zonele de destindere şi picnic, aleele
pietonale şi punctele de alimentaţie.
 Investitorii trebuie să poată dispune de rezerve financiare pentru ca, în scopul
perenizării succesului, să poată implanta atracţii suplimentare, demers primordial pentru
fidelizarea clientelei lor şi atragerea de noi vizitatori.
În scopul minimizării zgomotelor, este absolut necesar ca parcul propriu-zis să fie
înconjurat de o bandă forestieră, numită „zonă tampon”.
 Durata de vizitare
Dacă nu există o anumită durată medie a timpului de vizitare a unui parc de
distracţii de către turiştii individuali sau în grup, există una contraproductivă, respectiv
este acea inferioară unei jumătăţi de zi.
O durată minimă de 6 până la 7 ore pe zi permite, în afara beneficiului realizat pe
baza biletului de intrare, să se realizeze şi alte surse de venituri din activităţi anexe:
restaurante, răcoritoare, standuri de jocuri, magazine de suveniruri.
De asemenea, multiplicarea atracţiilor va duce la prelungirea timpului de vizită
(devenind superior unei zile), implicând structuri de găzduire, bineînţeles scumpe, dar
care fac din parc o destinaţie turistică în sine.
 Alimentaţia
Activităţile anexe constituie sectoare importante în crearea cifrei de afaceri. Se
pot identifica cinci tipuri de structuri de alimentaţie în parcurile tematice: snack-baruri şi
cofetării, fast-food, restaurante, restaurante de grup şi restaurante gastronomice. De
fapt, se dovedeşte profitabilă amplasarea standurilor care oferă servicii de alimentaţie
(sandwich-uri, clătite, hot-dogs) în incinta parcului şi abordarea într-o nouă viziune a
ariilor de picnic, care pot să se găsească în parc sau în împrejurimi.
În ceea ce priveşte restaurantele, totul este posibil: restaurante rapide, tradiţionale
sau tematice, autoservire sau cafenea, grătar etc.
Industria parcurilor tematice s-a născut odată cu Disneyland în Statele Unite la
începutul anilor 1950. Ea se diferenţiază de parcurile recreative clasice prin tematizarea
ansamblului unui parc.
Evoluţia ultimilor 40 de ani a furnizat caracteristici precise pentru conceptul de
„parc tematic”

4.4 Imaginea destinaţiei turistice

Activitatea de marketing desfăşurată la nivelul destinaţiei turistice este un

mecanism strategic care are ca obiectiv principal dezvoltarea turismului ţinând cont de
protejarea mediului înconjurător şi de satisfacerea nevoilor turiştilor şi a actorilor
implicaţi în activitatea turistică.
În condițiile unei concurențe acerbe în continuă creștere pe piața turistică și
implicit în cazul destinațiilor turistice, și datorită vulnerabilității pieței turistice în fața
factorilor de influență, pentru ca o destinație turistică să se mențină competitivă este
necesar ca organizațiile de management să elaboreze periodic analize ale pieței, să
efectueze cercetări de marketing atât calitative cât și cantitative pentru identificarea
posibilităților de îmbunătățire, să elaboreze politici și strategii de piață și specifice
mixului de marketing adaptate condițiilor actuale.
În prezent, destinaţiile turistice sunt tot mai determinate să-şi construiască o
identitate unică şi competitivă în mintea consumatorului.
 Henderson (2007, p. 262) a definit imaginea destinaţiei ca fiind
„multidimensională, cu sfere cognitive şi afective (...) un amalgam de cunoştinţe,
sentimente, credinţe, opinii, idei, aşteptări şi impresii pe care oamenii le au de la o
anumită destinaţie”.
În ciuda faptului că brandului destinaţiei i s-a acordat o atenţie sporită, în practică
există o inconsecvenţă, construindu-se, în scurt timp, branduri turistice artificiale, fără
substanţă şi fără o argumentaţie bazată pe imagini/ percepţii reale ale
turiştilor/potenţialilor turişti.
Schimbările din sectorul turistic, datorate în mare parte competiţiei dintre
produsele/ destinaţiile turistice, precum şi cerinţelor şi aşteptărilor tot mai complexe ale
tuturor categoriilor de turişti, şi în special ale celor cu venituri ridicate, determină
destinaţiile turistice să devină branduri administrate neapărat dintr-o perspectivă
strategică.
Brandul destinaţiei a fost definit de Ritchie & Ritchie (1998, p. 103) ca fiind „un
nume, un simbol, un logo, un cuvânt cheie sau orice semn grafic ce identifică şi
totodată diferenţiază destinaţia; mai mult, acesta exprimă promisiunea unei
experienţe de călătorie memorabile ce este asociată în mod unic cu destinaţia;
brandul serveşte la consolidarea legăturii emoţionale dintre vizitator şi destinaţie”.
Importanţa pe care brandul destinaţiei a dobândit-o în timp a fost anticipată în
urmă cu un deceniu de către Morgan & Pritchard (2001, p. 214), care au afirmat că
„bătălia pentru clienţi în industria turismului de mâine se va da nu pentru preţ, ci
pentru minţile şi inimile clienţilor – în esenţă, brandul (...) va fi cheia către succes”.
În vederea construirii brandului unei destinaţii, marketerul trebuie să stabilească
forma de turism preponderentă/formele de turism preponderente şi ulterior
produsul sau produsele turistice corespunzătoare, aceasta cu atât mai mult cu cât
destinaţia turistică nu este o simplă localitate, ci o regiune (ţară).
În contextul actualei economii globale, destinaţiile turistice se află într-o continuă
competiţie teritorială. Deşi multe destinaţii oferă acelaşi produs (acelaşi teritoriu, aceeaşi
infrastructură, acelaşi nivel de educaţie al populaţiei), ele trebuie să îşi identifice, să
valorifice şi să promoveze avantajele competitive (şi/sau unice) pe care le deţin,
pentru a putea concura la nivel global pentru investiţii, turism, putere politică etc.
O regiune cu un brand eficient evidenţiază elemente cum sunt: natură, peisaje,
vreme bună, ambianţă relaxantă, accesibilitate, infrastructură (toate acestea formează
imaginea artistică), dar şi vestigii istorice, monumente de artă, cultură regională
(obiceiuri şi tradiţii, manifestări şi evenimente etc.), structuri de primire turistică
(hoteluri, moteluri, restaurante, baruri etc.), gastronomie regională (toate acestea formând
imaginea psihologică), stimulează economia regională (prin produsele şi serviciile proprii
oferite şi consumate) şi poate contribui la dezvoltarea sustenabilă a întregii regiuni.
Stăncioiu et al. (2009, p. 287) evidenţiază importanţa deosebită pe care „familia
de branduri” o deţine în construirea identităţii unei regiuni ca destinaţie turistică.
Datorită existenţei multitudinii formelor de turism ce pot fi practicate în ţara
noastră, în elaborarea strategiei de construire a brandului turistic România, privită ca
macrodestinaţie turistică, este necesară parcurgerea următoarelor etape succesive
(plecându-se de la brandul de ţară):
1. brandul turistic de ţară,
2. brandurile turistice regionale componente,
 3. brandul comunităţii locale,
4. brandurile turistice locale/individuale

În România, considerată ca macrodestinaţie, se pot identifica microdestinaţii cum

sunt: litoralul, zona Braşovului, Bucovina cu atracţiile ei, Maramureş, Delta Dunării,
Herculane, Porţile de Fier ş.a.
Dacă se consideră ca macrodestinaţie o anumită zonă, de exemplu litoralul
românesc al Mării Negre, ca microdestinaţii vor fi acceptate staţiunile Mamaia, Venus,
Saturn, Jupiter, Neptun etc.
Pentru clarificarea imaginii unei destinaţii turistice, pornind de la specificitatea
imaginii percepute de rezidenţii diferitelor regiuni turistice este necesară continuarea
studierii imaginii percepute de necunoscuţi (turişti sau vizitatori, respectiv utilizatori
temporari), de nonvizitatori (cei care nu doresc să viziteze destinaţia cel puţin în perioada
imediat următoare din motive emoţionale şi raţionale), apoi de reveniţi (cei care păstrează
în memorie anumite imagini pe care apoi le compară cu imaginea existentă) şi terminând
cu cele percepute de profesioniştii care constată, analizează şi apoi creează imagini
artistice sau psihologice.
Suma percepţiilor de mai sus formează imaginea destinaţiei turistice.
Imaginea este totalul percepțiilor și convingerilor pe care le au oamenii în legatură
cu respectiva destinație.
Imaginea unei destinații nu are neapărat la bază o experiență anterioară, adică o
vizită la destinația respectivă. De exemplu, chiar și o persoană care n-a fost niciodată la
Las Vegas poate avea o imagine mentală a stațiunii (din cărți, din mass-media, de la
prietenii care au fost acolo) și probabil că a decis deja, pe baza acestei imagini, dacă se
simte atrasă de Las Vegas sau dimpotrivă.
Imaginea unei destinaţii poate fi influenţată de fenomene, mituri şi evenimente ce
se petrec în interiorul sau exteriorul graniţelor ei.
De exemplu, eclipsa de Soare din vara anului 1999 a constituit un element de
atracţie deosebit pentru turismul extern al României. Castelele din Carpaţii Transilvaniei
şi mitul despre Vlad Ţepeş (Dracula) au constituit şi constituie elemente de atracţie în
alegerea României ca destinaţie turistică.
Războiul din Irak a avut ca repercursiuni stagnarea activităţii turistice din această
ţară, precum şi diminuarea considerabilă a volumului activităţii turistice din zonele
limitrofe Irakului.
În vederea promovării Europei ca destinaţie turistică de excelenţă, Comisia
Europenă propune formularea unor iniţiative de branding care vizează sensibilizarea
publicului ţintă faţă de identitatea şi valoarea turismului european. În acest sens, este
indispensabilă cooperarea cu statele membre şi oficiile naţionale de turism, precum şi cu
părţile interesate din UE şi cu reprezentanţii sectorului. Consolidarea turismului prin
crearea unui „brand european”, purtător al valorilor şi al calităţilor care pot fi descoperite
vizitând Europa, ar asigura destinaţiilor europene mai multă vizibilitate, comparativ cu
alte destinaţii internaţionale - aici patrimoniul cultural european joacă un rol esenţial.