5.3.3.

Principiile impunerii

Introducerea şi aşezarea de noi impozite trebuie să răspundă unor exigenţe de

natură politică, exigenţe ce dau raţionalitate unui sistem fiscal. În practica şi teoria
financiară, aceste exigenţe s-au “cristalizat” sub forma unor principii ale impunerii.
Adam Smith a fost primul care a formulat o serie de astfel de principii ale
impunerii, numindu-le maxime1:
• maxima de justiţie – impozitele trebuie astfel stabililite încât să ţină cont de capacitatea
contributivă a plătitorului;
• maxima de certitudine – mărimea impozitului trebuie să fie stabilită în mod cert, pe
baza legii, şi nu în mod arbitrar, astfel încât să se evite abuzurile fiscale din parte
funcţionarilor din aparatul fiscal;
• maxima comodităţii – termenele şi modalităţile de plată a impozitelor trebuie să fie cât
mai convenabile pentru contribuabili, ceea ce presupune o sincronizare cu realizarea
veniturilor acestora (“plăteşti pe măsură ce câştigi”);
• maxima economiei şi randamentului impozitelor – impozitele trebuie astfel concepute
încât randamentul lor fiscal să fie maxim: să aducă încasări cât mai mari la buget cu
cheltuieli de administrare cât mai mici.
În perioada contemporană, s-au cristalizat două direcţii de abordare a principiilor
impunerii: abordarea anglo-saxonă şi abordarea continentală.
În abordarea anglo-saxonă, impozitare este fundamentată pe două principii:
• principiul beneficiului are în vedere faptul că cetăţenii unui stat care beneficiază de
bunuri publice trebuie să participe la acoperirea acestora prin plata de impozite şi
contribuţii;
• principiul capacităţii de plată presupune că fiecare contribuabil trebuie să plătească
prelevările fiscale în conformitate cu capacitatea sa contributivă. Transpunerea în
practică a acestui principiu presupune respectarea următoarelor două reguli:

principiul echităţii pe orizontală – două persoane care au aceeaşi utilitate
înainte de impozitare trebuie să aibă aceeaşi utilitate şi după impozitare;

principiul echităţii pe verticală – dacă o persoană are o utilitate mai mare decât
alta înainte de impozitare, trebuie să aibă şi după impozitare o utilitate mai mare
decât aceasta.
În abordarea european-continentală, orice nou impozit introdus în practică
trebuie să respecte următoarele seturi de principii:
• principii de echitate fiscală;
• principii de politică financiară;
• principii de politică economică;
• principii social-politice.
Principiile de echitate fiscală presupun respectarea unui set de reguli ce trebuie
avute în vedere la instituirea unui nou impozit:
• stabilirea unui minim neimpozabil, pentru a asigura un nivel minim de trai pentru
anumite categorii sociale defavorizate sau în dificultate;
• sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită în funcţie de puterea sa
contributivă;
• la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită
în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, iar în cadrul aceleiaşi categorii
sociale, sarcina fiscală a unei persoane să fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a
altei persoane;
• impunerea să fie generală, cuprinzând toţi subiecţii care realizează venituri dintr-o
anumită sursă sau care deţin un anumit gen de avere.

1
Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1965.

1
 Principiile de politică financiară exprimă exigenţele autorităţii publice care
instituie un nou impozit, faţă de acesta. Aceste exigenţe au în vedere, pe de o parte,
randamentul fiscal al impozitului, stabilitatea impozitului şi elasticitatea dezirabilă a
impozitului, iar, pe de altă parte, numărul şi tipul de impozite instituite de către autorităţile
fiscale.
Un impozit are un randament fiscal ridicat dacă are un caracter universal, nu există
posibilităţi legale sau nelegale de sustragere de la impunere, iar cheltuielile cu asieta
impozitului sunt reduse.
Stabilitatea unui impozit se referă la menţinerea unui randament constant pentru
impozitul respectiv.
Elasticitatea unui impozit are în vedere posibilitatea permanentă a ajustării
încasărilor aferente acelui impozit la necesităţile bugetului de destinaţie.
În ceea ce priveşte numărul şi tipul impozitelor instituite de autorităţile fiscale,
ideea unui impozit unic s-a dovedit a fi o utopie fiscală. Practica fiscală a demonstrat
ineficienţa practicării unui singur impozit şi a impus un sistem pluralist de impozite.
Principiile de politică economică au în vedere posibilitatea utilizării impozitelor ca
pârghii financiare la dispoziţia autorităţilor pentru:
• stimularea sau frânarea activităţilor din anumite domenii, ramuri ale economiei,
regiuni;
• influenţarea producţiei sau consumului unui anumit bun;
• favorizarea sau limitarea relaţiilor economice cu străinătatea.
În acest sens, sunt posibile:
• scutirea de impozite indirecte pentru anumite bunuri sau acordarea de reduceri la plata
impozitelor directe datorate de agenţii economici producători care să stimuleze
activitatea de producţie şi cererea pentru produsul respectiv;
• consumul anumitor bunuri poate fi stimulat prin reducerea sau eliminarea impozitelor
indirecte care îl grevează. Invers, prin majorarea impozitelor indirecte, se poate
influenţa negativ consumul unui anumit bun;
• pentru favorizarea relaţiilor economice cu străinătatea se practică restituirile de
impozite indirecte pentru bunurile exportate, este posibilă aplicarea regimului vamal de
“draw-back” şi instituirea de scutiri de taxe vamale;
• în sensul limitării comerţului exterior se poate acţiona prin practicarea unor taxe vamale
prohibitive la import sau prin stabilirea de taxe vamale la export (extrem de rar).
Principiile social-politice ale impunerii sunt expresia preocupărilor autorităţilor
publice pentru îmbunătăţirii percepţiei populaţiei asupra politicii pe care o promovează.
Astfel, autorităţile încearcă, şi prin intermediul fiscalităţii să elimine sau să diminueze
efectele negative ale politicilor lor.
Măsurile vizate se referă la:
• acordarea de facilităţi fiscale;
• instituirea de impozite speciale;
• impozitarea consumului anumitor bunuri considerate dăunătoare pentru sănătatea
oamenilor sau de lux.
Facilităţile fiscale se acordă în favoarea unor contribuabili cu venituri reduse sau cu
o situaţie personală mai dificilă.
Impozitele speciale se practică în unele state pentru favorizarea natalităţii, crescând
presiunea fiscală a celibatarilor sau a cuplurilor fără copii.
Prin stabilirea de accize pentru anumite produse care se consideră că au efecte
negative asupra sănătăţii (alcool, tutun) se încearcă restrângerea expresă a consumului
anumitor bunuri.

2
 5.3.4. Clasificarea prelevărilor fiscale

Impozitele se pot clasifica după numeroase criterii, dintre care reţinem

următoarele:
• trăsăturile de fond şi de formă ale acestora;
• scopul urmărit de guvern la instituirea acestora;
• frecvenţa perceperii acestora;
• structura administrativă a statului respectiv.
În funcţie de trăsăturile de fond şi de formă, impozitele se clasifică în:
• impozite directe:

sunt stabilite nominal în sarcina unor persoane fizice sau persoane juridice pe
baza profitului, veniturilor, câştigurilor sau a averii acestora (impozitele sunt
suportate tot pe seama veniturilor contribuabilului, în vederea conservării
substanţei averii);

există o entitate perfectă între subiectul impozabil şi suportatorul impozitului;

în cadrul acestora distingem:
- impozite pe avere, care sunt stabilite:
• asupra averii propriu-zise (terenuri, clădiri, animale, fabrici,
uzine, magazine, proprietate funciară, autovehicule);
• asupra circulaţiei averii, care au în vedere modificarea
dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile, imobile
(aici se pot include impozitele pe unele contracte de vânzare-
cumpărare, pe circulaţia valorilor mobiliare, pe succesiuni
sau donaţii);
• asupra creşterea averii, al căror obiect este dat de plusul
semnificativ de avere înregistrat de unii contribuabili într-o
anumită perioadă de timp.
- impozite personale:
• se calculează asupra veniturilor şi beneficiilor personale ale
subiecţilor impozabili, care pot fi persoane fizice sau
juridice;
• sunt denumite şi impozite subiective;
• în cazul persoanelor fizice se pot utiliza două sisteme de
impunere, cel al impunerii globale sau al impunerii separate,
incluzând următoarele tipuri de venituri: salarii şi venituri
asimilate; venituri din activităţi independente; venituri din
cedarea folosinţei bunurilor, din dobânzi, dividende, premii
sau venituri din jocurile de noroc;
• impozitele suportate de persoanele juridice sunt impozitul pe
profit, pe cifra de afaceri şi / sau pe dividende
• impozite indirecte:

se aşează asupra actului privind vânzarea bunurilor, prestărilor de servicii,
importului de bunuri şi produse şi în rare cazuri la exportul acestora;

prezintă avantaj pentru stat, în ceea ce priveşte uşurinţa determinării şi
perceperii lor, costului relativ redus şi caracterului voalat al acestora, ele fiind
incluse în preţurile, respectiv tarifele bunurilor şi serviciilor;

din perspectiva contribuabilului, impozitele indirecte încalcă principiul echităţii
fiscale, deoarece nu ţin cont de puterea contributivă reală a acestora;

se pot clasifica la rândul lor după forma sub care se manifestă în:
- taxe de consumaţie, care cuprind taxa pe valoarea adăugată şi
accizele stabilite pe anumite categorii de produse, cum ar fi cafeaua,

3
 alcoolul etilic, tutunul, produsele petroliere, autovehicule, bijuterii şi
alte produse considerate de lux;
- taxe vamale, practicate cu precădere la import, foarte rar la export;
- taxe judiciare, extrajudiciare şi notariale de timbru, taxe consulare şi
ale unităţilor administrative;
- monopolurile fiscale, instituite de stat în anumite domenii(producţia
şi comercializarea de produse petroliere, băuturi alcoolice, tutun), în
general, din două motive: sunt sectoare de activitate în care riscul
evaziunii fiscale este ridicat, ori sunt producătoare de câştiguri
importante, permiţând practicarea unor preţuri de monopol care sunt
mult peste valoarea reală a produselor
După obiectul impozabil, se disting:
• impozite pe venit;
• impozite pe avere;
• impozitele pe cheltuială (pe consum).
În funcţie de scopul urmărit de autorităţi la instituirea lor, impozitele se împart în:
• impozite financiare - au drept scop asigurarea resurselor financiare publice de care
statul are nevoie;
• impozite de „ordine” - sunt utilizate pentru a stabili o conduită în ceea ce priveşte
folosirea anumitor categorii de bunuri (este vorba despre produsele a căror consum
statul doreşte a-l limita - băuturile alcoolice, tutunul, bunurile de lux, etc.).
Impozitele mai pot fi grupate şi în funcţie de frecvenţa utilizării lor pentru
constituirea resurselor financiare publice, în:
• impozite permanente - colectate în mod curent la buget;
• impozite incidentale - cele care sunt extraordinare, percepute în caz de calamităţi
naturale, conflicte militare sau pentru averea acumulată pe nedrept în urma acestor
evenimente deosebite.
Impozitele mai pot fi clasificate, avându-se în vedere structura administrativă a
statului respectiv:
• în cazul statelor de tip federal:

impozite federale;

impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor;

impozite locale.
• în cazul statelor unitare:

impozite ale administraţiei centrale de stat;

impozite ale administraţiei locale.
Taxele pot fi clasificate după numeroase criterii, dintre care am reţinut doar
următoarele două:
• după natura serviciului prestat:

taxe judiciare – judecătoreşti şi notariale;

taxe administrative – percepute pentru autentificări şi eliberări de acte;

taxe industriale – percepute pentru acordarea de autorizaţii sau licenţe;

taxe ecologice – percepute de la cei care prin activităţile desfăşurate poluează
mediul înconjurător.
• după modalitatea de încasare:

taxe în numerar – care se încasează în numerar;

taxe de timbru – care se percep prin aplicarea de timbre fiscale.
În ceea ce priveşte contribuţiile, cea de-a treia categorie de prelevări fiscale, în
funcţie de obiectivul urmărit de stat prin introducerea acestora, distingem:

4
• contribuţii speciale sau nonasigurative – prelevările băneşti pe care statul le efectuează
de la beneficiarii unor servicii publice generale;
• contribuţii generale sau sociale – prelevările băneşti cu caracter mutual şi asigurativ
realizate în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de natură socială (pensii, ajutoare
sociale, alocaţii, burse etc.).
Potrivit clasificaţiei veniturilor bugetare utilizată în ţara noastră, în categoria
veniturilor fiscale se includ şi contribuţiile cu caracter social, percepute sub formă de
contribuţii obligatorii, - ca venituri ale unor bugete publice cu afectaţie specială. În această
categorie se includ:
• contribuţiile la asigurările sociale de stat;
• contribuţiile la asigurările sociale de sănătate;
• contribuţia pentru plata ajutorului de şomaj;
• alte contribuţii obligatorii..

5.3.5. Efectele fiscalităţii

Perceperea de impozite, taxe şi contribuţii de către autorităţile publice produce

efecte atât asupra economiei, cât şi asupra societăţii. Având în vedere natura acestor efecte,
putem distinge:
• efecte economice;
• efecte juridice;
• efecte psihologice;
• efecte socio-ecologice.
Efecte economice ale fiscalităţii se datorează incidenţei impozitelor directe şi
indirecte atât asupra persoanelor juridice, cărora le sunt afectate mărimea rezultatelor
financiare şi nivelul lichidităţilor, cât şi asupra persoanelor fizice, cărora le sunt afectate
mărimea venitului disponibil şi nivelul puterii de cumpărare.
Efectele fiscalităţii asupra rezultatelor financiare ale agenţilor economici se
datorează incidenţei impozitelor directe pentru care contribuabilii sunt persoane juridice.
Întrucât aceste impozite se reflectă în contabilitatea agenţilor economici sub formă de
cheltuieli, majorând prin urmare nivelul total al acestora, pe cale de consecinţă, vor
diminua mărimea rezultatului financiar al acestora. Amploarea acestui efect depinde de
asieta impozitului direct respectiv.
Efectele fiscalităţii asupra fluxurilor financiare ale agenţilor economici se
datorează acţiunii impozitelor indirecte pentru care contribuabilii sunt persoane juridice.
Aceste impozite, deşi contribuabilii agenţi economici nu sunt şi suportatorii acestora, pot
afecta negativ nivelul lichidităţilor acestora în situaţiile în care există un decalaj între
momentul plăţii acestora la bugetul statului şi momentul recuperării lor de la clienţi.
Amploarea efectului depinde de modalitatea de percepere a impozitului respectiv. De
exemplu, în cazul taxei pe valoarea adăugată în România, înregistrarea obligaţiei fiscale de
plată se realizează în momentul facturării către client. Aceasta face ca, în situaţia în care
factura respectivă nu este achitată până la termenul legal de plată a taxei pe valoarea
adăugată, agentul economic să utilizeze propriile lichidităţi pentru plata taxei.
Efectele asupra gospodăriilor se datorează atât impozitelor directe, cât şi
impozitelor indirecte. Impozitele directe diminuează venitul disponibil al indivizilor, ceea
ce le afectează acestora în sens negativ nivelul consumului şi al economisirii. Impozitele
indirecte, întrucât sunt incluse în preţurile de vânzare ale bunurilor şi serviciilor, afectează
negativ nivelul consumului gospodăriilor.

5
 Efecte juridice ale fiscalităţii sunt generate mai cu seamă de către impozitele
directe. Acestea pot genera efecte asupra raportului juridic fiscal, a numărului, dispersiei
teritoriale, structurii juridice şi dimensiunii agenţilor economici.
Efectele asupra raportului juridic fiscal au în vedere modalităţile concrete prin care
se întrerupe raportul juridic existent între contribuabil şi stat cu privire la prelevarea
fiscală. Dacă acest raport nu este stins în mod obişnuit prin plată, scădere, compensare,
anulare, prescripţie sau executare silită, atunci măsurile coercitive ale statului devin foarte
aspre, ajungându-se până la privarea de libertate.
Efectele asupra numărului agenţilor economici şi dispersiei teritoriale a acestora
sunt rezultatul practicării de facilităţi fiscale – scutiri totale sau parţiale pentru anumite
perioade de timp şi pentru anumite arii geografice. Pentru a creşte numărul societăţilor
comerciale active pot fi acordate scutiri de la plata unor impozite şi taxe pentru societăţile
nou înfiinţate. Pentru a stimula activităţile economice în anumite zone geografice, pot fi
acordate scutiri de la plata unor impozite şi taxe şi alte facilităţi fiscale pentru societăţile
comerciale care îşi desfăşoară activitatea în aceste zone.
Efectele fiscalităţii asupra structurii juridice a agenţilor economici au în vedere
faptul că regimul fiscal diferit al societăţilor de persoane faţă de cel al societăţilor de
capital influenţează alegerea formei juridice a unei societăţi comerciale.
Efectele fiscalităţii asupra dimensiunii agenţilor economici se bazează pe faptul că
aceasta poate fi influenţată prin măsuri de politică fiscală, în special prin:
• impozitarea diferenţiată a societăţilor de capital în funcţie de dimensiunea acestora;
• regimul fiscal al operaţiunilor de fuziune şi sciziune al societăţilor comerciale.
Efectele psihologice ale fiscalităţii au în vedere diversele reacţii comportamentale
ale contribuabililor faţă de îndeplinirea obligaţiilor fiscale ce le revin. Putem distinge
urătoarele tipuri de efecte psihologice:
• efectul de “îndepărtare” fiscală – are în vedere faptul că atunci când contribuabilul
află că trebuie să plătească un impozit poate reacţiona în două modalităţi: fie caută să
diminueze sarcina fiscală prin restrângerea propriei activităţi - efect de “îndepărtare”
fiscală negativă, fie caută să evite pierderea de putere de cumpărare prin intensificarea
muncii - efect de “îndepărtare” fiscală pozitivă;
• eludarea fiscală – contribuabilul caută să evite plata impozitului folosindu-se de
normele fiscale interpretabile sau de cele care au un conţinut inadecvat;
• evaziunea fiscală – contribuabilul ascunde total sau parţial materia impozabilă, căutând
să reducă sau să elimine obligaţiile fiscale ce îi revin;
• translaţia fiscală – transferul debitului fiscal de către contribuabilul de drept al unui
impozit prin intermediul schimburilor economice de pe piaţă şi, implicit, al preţurilor
bunurilor şi serviciilor, asupra unuia sau mai multor subiecţi economici, care devin
astfel contribuabili de fapt;
• difuziunea fiscală – ansamblul efectelor economice pe care comportamentul
contribuabililor le determină.
Efectele socio-ecologice ale fiscalităţii au în vedere pe de o parte, efecte sociale,
precum creşterea nivelului sănătăţii populaţiei prin practicarea de impozite indirecte
(accize) asupra consumului bunurilor ce pot dăuna sănătăţii, iar pe de altă parte, efecte
ecologice, precum reducerea poluării mediului înconjurător prin practicarea de impozite şi
taxe ecologice.

6
 5.4. Fiscalitatea directă

5.4.1. Definirea şi caracteristicile impozitelor directe

Impozitele directe sunt reprezentate de acele impozite care au o incidenţă imediată

asupra capacităţii contributive a contribuabililor, se stabilesc nominal în sarcina unor
persoane fizice sau juridice, în funcţie de venitul sau averea acestora şi se percep direct de
la contribuabil la termenele expres precizate de lege.
Se pot distinge următoarele caracteristici ale impozitelor directe:
• sunt nominative – sunt cunoscute cu exactitate de persoanele fizice sau persoanele
juridice care le datorează;
• au o incidenţă imediată – diminuează direct şi nemijlocit capacitatea de plată a
contribuabililor, întrucât subiectul impozitului este acelaşi cu suportatorul impozitului;
• sunt aplicate asupra veniturilor şi averilor – obiectul impozitului este fie venitul, fie
averea contribuabilului;
• sunt transparente – asieta fiscală este simplă, clară şi uşor percepută de către
contribuabili;
• sunt pretabile la dublă impunere – obiectul impozabil poate fi dublu impozitat;
• sunt pasibile de reacţii psihologice adverse din partea contribuabililor – determină
eludare fiscală sau evaziune fiscală.
În funcţie de măsura în care ţin cont de situaţia personală a contribuabilului,
impozitele directe pot fi împărţite în:
• impozite reale;
• impozite personale.

5.4.2. Impozitele reale

Impozitele reale (obiective) nu ţin cont de situaţia personală a contribuabilului,

având în vedere doar calitatea obiectului impozabil. S-au utilizat cu preponderenţă în
perioada capitalismului ascendent (până la jumătatea sec. XIX), îmbrăcând următoarele
forme: impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe activităţile industriale,
comerciale şi profesiunile libere şi impozitul pe capitalurile băneşti.
Impozitul funciar a fost introdus în anumite state europene în perioada în care
pământul reprezenta principalul mijloc de producţie. Acest impozit se determina în funcţie
de diverse criterii: preţul pământului, numărul utilajelor agricole utilizate, suprafaţa şi
calitatea terenului, mărimea arenzii. Întrucât nu există nici o legătură între mărimea
impozitului şi nivelul producţiei agricole, nu se ţine cont de capacitatea reală de plată a
contribuabilului, ceea ce contravine principiilor de echitate fiscală.
Impozitul pe clădiri a fost instituit în paralel cu impozitul funciar şi a fost perceput
de la proprietarii de clădiri. În trecut, se determina în funcţie de: numărul şi destinaţia
încăperilor, suprafaţa construită, numărul uşilor, ferestrelor, coşurilor de fum, suprafaţa
curţii, mărimea chiriei etc. În prezent, se determină în funcţie de valoarea clădirii, locaţia şi
suprafaţa acesteia.
Impozitul pe activităţile industriale, comerciale şi profesiunile libere a fost
instituit odată cu dezvoltarea manufacturilor, fabricilor, comerţului şi a practicării
profesiunilor libere. Acest impozit se dimensiona în funcţie de: mărimea localităţii, natura
firmei, capacitatea de producţie, mărimea capitalului, numărul angajaţilor, numărul de
furnale etc.
Impozitul pe capitalurile băneşti a fost instituit odată cu dezvoltarea relaţiilor de
creditare, a serviciilor bancare şi a tranzacţionării titlurilor de valoare şi era datorat de cei

7
ce efectuau operaţiuni de natură financiară. Mărimea impozitului se dimensiona în funcţie
de: valoarea dobânzii datorate pentru împrumutul contractat.

5.4.3. Impozitele personale

Impozitele personale (subiective) ţin cont de situaţia personală a contribuabilului şi

au în vedere şi calitatea obiectului impozabil. Aceste impozite înlocuiesc o bună parte din
impozitele reale (după prima jumătate a sec. XIX).
În funcţie de obiectul asupra cărora se aşează, impozitele personale se împart în:
• impozite pe venit;
• impozite pe avere.

5.4.3.1. Impozitele pe venit

Impozitele pe venit se aplică asupra tuturor categoriilor de venituri obţinute de

către persoanele fizice şi de către persoanele juridice.
În această categorie de impozite se includ impozitul pe veniturile persoanelor fizice
şi impozitul pe beneficiile persoanelor juridice
Impozitele pe veniturile persoanelor fizice sunt cele al căror obiect impozabil este
reprezentat de veniturile realizate din orice sursă de către persoanele fizice (veniturile din
salarii, din exercitarea profesiunilor libere, din închirieri, din arenzi, din agricultură, din
dividende, din dobânzi, din pensii, din jocuri de noroc etc.).
Subiecţii impozitului sunt reprezentaţi atât de către persoanele fizice rezidente –
pentru toate veniturile obţinute de către aceştia în ţară şi în străinătate, cât şi de către
persoanele fizice nerezidente – pentru veniturile obţinute pe teritoriul statului respectiv.
Practica fiscală a consacrat trei sisteme de impunere a veniturilor obţinute de către
persoanele fizice: sistemul impunerii separate, sistemul impunerii globale şi sistemul
impunerii mixte.
Sistemul impunerii separate presupune impunerea diferenţiată a fiecărei categorii
de venit în parte, în funcţie de natura acestuia. În acest fel, numărul de impozite calculate
este reprezentat de numărul de surse de venit. Aplicarea acestui sistem are ca avantaje
simplitatea operaţională şi o precizie ridicată cu privire la determinarea impozitului. Însă,
sistemul are şi unele dezvantaje: are un randament fiscal scăzut şi dezavantajează
persoanele cu o singură sursă de venit.
Sistemul impunerii globale presupune impozitarea sumei obţinute ca diferenţă între
suma tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică şi unele deduceri stabilite prin lege.
Între avantajele acestui sistem de impunere menţionăm: posibilitatea utilizării impunerii
progresive, posibilitatea individualizării contribuabililor şi un randament fiscal ridicat.
Dezavantajele sistemului ţin de faptul că sarcina fiscală nu este diferenţiată pe surse de
venit, implică un volum mare de muncă şi este inechitabil pentru cei cu mai multe surse de
venit.
Sistemul impunerii mixte reprezintă o combinaţie între cele două sisteme de
impunere prezentate anterior. În timpul anului, pentru fiecare sursă de venit se stabileşte un
impozit provizoriu, iar la finele anului suma acestora se regularizează cu impozitul
determinat conform sistemului impunerii globale.
Cele trei sisteme de impunere se pot aplica în trei variante, în funcţie de
modalităţile de determinare a impozitului datorat, astfel:
• mecanismul venitului individual – subiectul vizat prin impunere este privit singular, cu
toate sursele sale de venituri;
• mecanismul venitului divizat – se cumulează veniturilor soţului şi soţiei într-o bază
impozabilă unică, se determină impozitul total datorat, iar acesta se divizează în mod
egal între soţi;

8
• mecanismul venitului familial – extinderea mecanismului venitului divizat prin luarea
în considerare şi a veniturilor altor membrii ai familiei, până la un anumit grad de
rudenie.
Impozitele pe beneficiile persoanelor juridice se stabilesc diferit în funcţie de tipul
persoanei juridice ce are calitatea de contribuabil.
În cazul societăţilor de persoane, întrucât nu se poate face o distincţie clară între
patrimoniul societăţii şi cel al persoanelor asociate, veniturile / beneficiile acestora se
impozitează după aceeaşi procedură ca şi veniturile persoanelor fizice.
În cazul societăţilor de capital, întrucât se poate face o distincţie clară între
patrimoniul societăţii şi cel al persoanelor asociate, se poate impozita atât profitul /
beneficiul societăţii, cât şi dividendele repartizate acţionarilor / asociaţilor. În această
privinţă, există patru modalităţi distincte de aplicare a impozitului:
• impozitarea atât a profitului, cât şi a dividendelor;
• impozitarea numai a dividendelor;
• impozitarea numai a profitului ce nu a fost distribuit sub formă de dividende;
• impozitarea separată a dividendelor şi a profitului rămas la dispoziţia societăţii.

5.4.3.2. Impozitele pe avere

Impozitele pe avere se datorează de către persoanele fizice şi de către persoanele

juridice pentru averea deţinută sau pentru transferul acesteia.
În această categorie, se cuprind: impozitul asupra averii propriu-zise, impozitul
asupra transferului averii şi impozitul pe plusvaloarea averii.
Impozitele asupra averii propriu-zise cad în sarcina posesorilor de avere şi se
plătesc din veniturile acestora. În funcţie de modalitatea de dimensionare a obiectului
impozabil, distingem două tipuri de impozite asupra averii propriu-zise:
• impozitul pe proprietăţile imobiliare – mărimea obiectului impozitului o reprezintă
valoarea de piaţă sau valoarea declarată de proprietar a bunului imobil ce dă substanţă
averii. Se practică sub forma impozitului pe clădiri şi a impozitului pe terenuri.
• asupra activului net – mărimea obiectului impozitului este reprezentată de valoarea
cumulată a averii deţinute de o persoană.
Impozitele pe transferul averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului de
proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta ca urmare a unei
succesiuni, a unei donaţii sau a unei operaţiuni cu titlu oneros:
• impozitele pe succesiunile testamentare – au ca obiect averea primită cu titlu de
moştenire ca urmare a unui testament. Se aplică global, asupra întregii moşteniri sau
separat, asupra fiecărei fracţiuni din masa succesorală. Tehnica de impunere utilizată
de regulă este cea în cote de impozitare proporţionale, eventual progresive, diferenţiate
în funcţie de calitatea moştenitorului.
• impozitele pe donaţii – au ca obiect averea primită de o persoană cu titlu de donaţie.
Calitatea de contribuabil revine celui ce primeşte donaţia. Tehnica de impunere
utilizată de regulă este cea în cote de impozitare progresive stabilite diferenţiat, în
funcţie de: valoarea averii donate, scopul donaţiei şi gradul de rudenie dintre donator şi
donatar;
• impozitele pe transferurile cu titlu oneros – se aplică asupra operaţiunilor de transfer al
dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile prin acte de vânzare-
cumpărare. De regulă, calitatea de contribuabil cade în sarcina cumpărătorilor.
Impunerea se realizează fie în cote procentuale proporţionale, fie în cote procentuale
progresive.

9
 Impozitele pe plusvaloarea averii cad în sarcina persoanelor care înregistrează la
unele bunuri deţinute în proprietate, în cursul unei perioade de timp, un spor de valoare
(avere). În această categorie de impozite pe avere se includ:
• impozitele pe plusvaloarea imobiliară – au ca obiect sporul de valoare înregistrat la
anumite bunuri imobile (clădiri sau terenuri) între momentul cumpărării şi cel al
vânzării, fără ca proprietarul să fi acţionat asupra bunurilor respective în vederea
creşterii valorii acestora. Calitatea de contribuabil revine vânzătorilor, iar materia
impozabilă este reprezentată de diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de
cumpărare. Impunerea se realizează fie în cote procentuale proporţionale, fie în cote
procentuale progresive.
• impozitele pe sporul de avere dobândit în timp de război – au ca obiect sporul de avere
dobândit într-o perioadă de război sau ca urmare a acestuia. Impunerea se realizează fie
în cote procentuale proporţionale, fie în cote procentuale progresive.

5.5. Fiscalitatea indirectă

5.5.1. Definirea şi caracteristicile impozitelor indirecte

Impozitele indirecte sunt prelevări fiscale fără incidenţă imediată asupra

capacităţii contributive a contribuabililor, ce se stabilesc nenominativ în sarcina unor
persoane fizice şi / sau juridice, depind de cheltuielile pe care le face contribuabilul şi se
percep indirect de la contribuabilii, fiind incluse în preţurile bunurilor sau tarifelor
prestărilor de servicii. În cazul impozitelor indirecte, suportatorul real al acestora este
diferit de subiectul impozitului.
Se pot distinge următoarele caracteristici ale impozitelor indirecte:
• nenominative – nu se cunosc cu exactitate de către contribuabili;
• fără incidenţă imediată – diminuează capacitatea de plată a consumatorilor finali de
bunuri şi servicii;
• se aplică asupra cheltuielilor – obiectul impozitului este consumul (exprimat valoric);
• nu sunt transparente – sarcina fiscală e greu perceptibilă de către contribuabili;
• nu se pretează la dublă impunere;
• nu sunt pasibile de reacţii psihologice din partea contribuabililor – datorită faptului că
subiectul impozitului nu este şi suportatorul real al acestuia.
Practica fiscală a impus următoarele principale categorii de impozite indirecte:
taxele de consumaţie, taxele vamale şi monopolurile fiscale.

5.5.2. Taxele de consumaţie

Taxele de consumaţie se aplică în momentul schimburilor de bunuri şi / sau

servicii sau derulării unor operaţiuni de cesiune a elementelor de patrimoniu. Aceste
impozite au apărut în timpul capitalismului timpuriu şi au şi în prezent o arie de
aplicabilitate foarte extinsă.
Taxele de consumaţie pot lua forma:
• taxelor generale pe vânzări;
• taxelor speciale de consumaţie.
Taxele generale pe vânzări se instituie asupra tuturor vânzărilor de bunuri şi
asupra tuturor prestărilor de servicii.
Sub aspect tehnic, se disting:

10
• impozitele monofazice – se percep o singură dată, indiferent de numărul stadiilor de
producţie sau de comerţ pe care le parcurg bunurile şi serviciile supuse impunerii.
Aceste impozite se pot aplica fie în momentul vânzării bunurilor de către producător
(situaţie în care vorbim de o taxă de producţie), fie în momentul vânzării bunurilor de
către comerciant (situaţie în care vorbim de o taxă asupra vânzării sau de un impozit pe
circulaţie).
• impozitele plurifazice cumulative - se percep în fiecare stadiu prin care trec bunurile în
cadrul circuitului economic, atât în faza producţiei, cât şi în cea de comercializare – de
unde şi denumirea alternativă de „impozite în cascadă”. Mărimea acestor impozite este
cu atât mai mare cu cât ciclul de producţie şi cel de comercializare sunt mai lungi. Baza
de calcul pentru aceste impozite este reprezentată de preţul de vânzare (în cazul
bunurilor) sau tariful (în cazul serviciilor), la care se adaugă şi impozitele plătite în
stadiile anterioare.
• impozitele plurifazice cu plată fracţionată – sunt impozite multistadiale, ce se aplică în
fiecare etapă a circuitului economic, reprezentând o combinare a impozitelor
monofazice cu cele plurifazice cumulative. Aceste impozite se aplică numai asupra
cifrei de afaceri nete sau valorii adăugate – plusul de valoare pe care bunul sau
serviciul îl dobândeşte într-un anumit stadiu în urma prelucrării proprii sau diferenţa
dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al acestuia. Cel mai utilizat impozit
plurifazic cu plată fracţionată este reprezentat de taxa pe valoarea adăugată. Baza de
calcul pentru aceste impozite este dată de diferenţa dintre vânzări şi achiziţii. Impozitul
se poate determina utilizând două metode:

metoda “bază-bază” – se calculează diferenţa dintre valoarea vânzărilor şi cea
a achiziţiilor, la care se aplică cota procentuală proporţională de impunere;

metoda “impozit-impozit” – se determină impozitul aferent vânzărilor din care
se deduce impozitul aferent achiziţiilor.
Taxele speciale de consumaţie (accizele) preced taxele generale pe vânzări şi se
aşează asupra bunurilor care nu pot fi uşor substituibile şi care au un impact major asupra
populaţiei, precum bunurile dăunătoare sănătăţii (produse alcoolice, tutun şi cafea),
bunurile de lux (bijuterii, arme, blănuri, parfumuri) şi bunurile primite din import. Se
percep o singură dată de către stat, într-o singură fază a circuitului economic.

5.5.3. Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte ce se aşează asupra contravalorii bunurilor la

trecerea graniţelor vamale ale ţării.
Taxele vamale au atât un rol fiscal, constituind un mijloc de procurare a resurselor
financiare publice, cât şi un rol protecţionist, de protejare a economiei naţionale de
concurenţa străină.
Taxele vamale pot fi clasificate după o diversitate de criterii, dintre care reţinem
doar obiectul impunerii, modul de exprimare şi scopul instituirii.
După obiectul impunerii, distingem:
• taxe vamale de import – se percep la intrarea în ţară a unor bunuri cumpărate din
exterior;
• taxe vamale de export – se percep la ieşirea din ţară a unor bunuri vândute în afara ţării.
De regulă, se aplică la exportul de materii prime, pentru a determina prelucrarea
acestora în ţară.
• taxe vamale de tranzit – se percep la trecerea unor bunuri pe teritoriul vamal al unei
ţări.
După modul de exprimare, taxele vamale pot fi:

11
• taxe vamale specifice – exprimate în sumă fixă / u.m.;
• taxe vamale ad-valorem – exprimate în cote procentuale;
• taxe vamale compuse sau mixte – exprimate în sumă fixă / u.m., la care se adaugă o
cotă procentuală;
După scopul instituirii, distingem:
• taxe vamale fiscale – instituite cu scopul exclusiv de a colecta fonduri la bugetul
statului;
• taxe vamale protecţioniste – practicate pentru protejarea agenţilor economici autohtoni
împotriva concurenţei străine;
• taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate – taxe vamale cu un nivel
redus, practicate între ţările membre ale aceloraşi organizaţii internaţionale sau între
ţările care au încheiat acorduri bilaterale în acest sens sau între ţările care şi-au acordat
reciproc această clauză;
• taxe vamale preferenţiale – practicate în ţările care acordă preferinţe vamale altor ţări
sau în comerţul cu anumite bunuri;
• taxe vamale de retorsiune – instituite ca reacţie la practicarea unor taxe vamale ridicate
de către alte ţări;
• taxe vamale anti-dumping – percepute pentru bunurile pentru care se practică dumping-
ul, adică pentru care se practică preţuri sub cele de pe piaţă, pentru a se cuceri piaţa.
Pentru operativitate, taxele vamale ale unui stat sunt reflectate într-un tabel ce
poartă denumirea de tarif vamal, în care, pentru fiecare produs sau grupă de produse, sunt
specificate taxele vamale pentru import, export, tranzit.

5.5.4. Monopolurile fiscale

Monopolurile fiscale reprezintă drepturi exclusive ale statului de a produce şi / sau

comercializa la un anumit preţ produse.
De-a lungul timpului, au fost instituite monopoluri fiscale pentru bunuri precum
sarea, tutunul, chibriturile, alcoolul, zahărul, petrolul, cărţile de joc etc. În România,
constituie monopoluri fiscale producţia şi comerţul cu armament, muniţie şi explozibili,
producţia şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor ce conţin stupefiante,
producerea şi emisiunea de mărci şi timbre poştale.
Pentru fiecare produs, monopolul fiscal se determină ca diferenţă între preţurile de
vânzare şi costurile de producţie.
Monopolurile fiscale pot fi:
• monopoluri fiscale depline – instituite atât asupra producţiei, cât şi asupra comerţului
cu anumite produse;
• monopoluri fiscale parţiale – instituite fie numai asupra producţiei, fie numai asupra
comerţului cu anumite produse.

12